Tag : principii de viata

trimful3Ce am mai vazut: Triumful dragostei

Ce am mai vazut: Triumful dragostei

Triumful Dragostei (Teatrul Bulandra) este o poveste despre minciuna fara limite. si fara granite de sex, cind e vorba fix despre “sex”.

o tinara (Rodica Lazar) este indragostita de un domn si ca sa ajunga la inima lui, n-are nici cea mai mica ezitare sa se prefaca indragostita de tutorele domnului (Marian Rilea), de sora tutorelui si oricine i-ar mai fi iesit in cale.

piesa, o comedie, are parti mai putin bune (prea mult zgomot, in general… plus niste secvente cintate care te bulverseaza daca esti spectator cuminte), dar are si parti frumoase.

daca as fi student la actorie m-as duce sa vad piesa aceasta ca sa simt cit de mare e diferenta – in cadrul aceleiasi piese, cu acelasi regizor – intre scenele in doi intre diversi actori. preferata mea e cea in care personajul Rodicai il seduce pe personajul interpretat de Marian Rilea. secventa aceea, in spectacolul pe care l-am vazut eu, a fost cu 3 nivele peste orice din piesa: si ca energie catre sala, si ca dinamica intre actori, si ca puterea credibilitatii personajelor.

la piesa asta e foarte foarte frumoasa scenografia (realizata de Octavian Neculai, iar costumele de Maria Miu), as locui in casa in care are loc povestea – in culori pale de la alb la crem, intr-un contrast teribil cu minciunile rostite in valuri.

***

cum Rodica Lazar m-a invitat la aceasta piesa (si-i mai multumesc o data si aici), as vrea sa va povestesc cind am vazut-o pentru prima data, de foarte aproape. (nici ea nu cred ca stie aceasta intimplare:) )

acum 3 ani cind se filma Principii de viata, am fost pe platouri pentru ca scriam un profil al lui Vlad Ivanov. in ziua in care am mers se filma o secventa in care aparea si Rodica (era sotia lui Vlad in film).

ea tocmai se intorsese dintr-un turneu din Asia cu Bulandra (tocmai, adica in seara precedenta) si era foarte obosita. isi salva fiecare picatura de energie in pauzele dintre filmari, stind intr-un pat din ceea ce ar fi trebuit sa fie camera copilului cel mare. dar chiar si acolo isi repeta textul, iar cind un copil de 1 an si putin, care era fiul ei in film, a fost adus la filmare, in ciuda oboselii a decis de la sine putere sa stea cu el intr-o camera separata, ca sa se obisnuiasca micutul cu “mama de imprumut”. mai tirziu, dupa multe duble, cind copilul a adormit le-a atras atentia operatorului si regizorului ca ar trebui sa incheie cumva ca sa-l protejeze.

era evident ca e mama. :)

mi-a placut atunci pentru ca pe set nu se vedea nimic din mega oboseala din culise, ci doar ambitia ei de a fi perfect ceea ce lucra. la vremea aceea am scris, fara sa-i dau numele pentru ca nu aveam inca voie sa povestesc despre film, despre dorinta ei de a trage o dubla noua, dupa ce fusesera trase 17 duble, doar pentru ca i se parea ca in varianta agreata se aude un usor accent moldovenesc.

2222
bucatariebucataria din filmele romanesti

bucataria din filmele romanesti

daca te uiti la filmele romanesti, ai spune ca bucataria e decorul preferat.

intr-o ordine aleatorie

Politist, adjectiv – Politistul lui Dragos Bucur maninca linistit supa pregatita de nevasta in timp ce aceasta in lcamera vecina asculta o melodie a Mirabelei Dauer.

Marti, dupa Craciun – bucataria e mai moderna – e parte din living – si e centrul confruntarii in care sotia interpretata de Mirela Oprisor afla de relatia extraconjugala a sotului interpretat de Mimi Branescu

Francesca – inainte de a pleca in Italia, Francesca (Monica Birladeanu) face o escala la parinti si poata o conversatie cu tatal ei… in bucatarie.

Principii de viata din nou o bucatarie in spatiu deschis, o masa cu cearta la care personajul lui Vlad Ivanov se cearta cu fiul din prima casatorie.

A fost sau n-a fost – sper ca nu ma insel, dar Mos Craciun ad hoc de scara blocului isi petrece ceva timp si in bucatarie.

Cum mi-am petrecut sfirsitul lumii Eleva Dorotheea Petre isi incepe diminetile cu mic dejun cu unt si piine… in bucatarie.

cred ca si Felicia, inainte de toate are o secventa, dar n-o localizez acum, cum si Medalia de Onoare cred ca are

Mai stiti alte filme romanesti care au o secventa in bucatarie?

ma gindesc la asta inca de cind Ikea avea concursul simpatic cu decorarea bucatariilor mici si salvarea tuturor spatiilor. a fost o placere pentru mine sa ma uit atunci pe site-ul lor si sa-mi imaginez cam ce povesti au bucatariile din fotografii. (ii gasiti aici pe cistigatori si fotografiile lor cu bucatariile mici mici mici)
in perioada campaniei am primit un cadou de la Ikea, un pantofar f simpatic (mai detin si eu unul, in care-mi tin multe perechi de bascheti), pantofar pe care il voi scoate la vinzare cu toate cadourile primite, de Craciun pentru o fapta buna.

toate insa la vremea lor… acum mi-ar placea sa stiu daca va mai amintiti alte secvente din filmele romanesti in care bucataria e personaj:)

*
altfel, stiu ca nu ma intreaba nimeni, dar eu va spun de dragul fotografiei, mi-ar placea sa am o bucatarie asa:)

si sunt absolut fascinata de solutiile ingenioase pe care le gasesc cei de la Ikea ca sa organizeze spatiile.
daca mi-ar stii IP-ul ar vedea cit de des vizitez site-ul lor:)

later edit de la Domn Viorel Copolovici alte filme cu secvente in bucatarie: Marfa şi banii, Visul lui Liviu, California Dreamin’ (epocala discuţie dintre Assante şi Mareşalu’)…

Razvan si Dani  X Factordespre X Factor si succes

despre X Factor si succes

uitandu-ma la primele 2 editii de X Factor (am deja un preferat:) ), mi-am adus aminte de o pilda despre succes pe care mi-a spus-o Vlad Ivanov.

“un actor e bun atunci cind poate face cit mai aproape de perfectiune ce are de facut de cit mai multe ori. si tu poti sa interpretezi ceva o data si sa iti iasa minunat, dar important e sa stii sa pastrezi starea aceea si sa poti sa o redai mereu. pentru asta faci scoala. asta e diferenta intre un profesionist si un amator.”

il vazusem pe Vlad la filmarea de la Principii de viata unde in 17 duble se coordonase perfect ca sa para surprins de fiecare data cind calca pe o jucarie care piuia. ma fascinase disciplina cu care isi aseza inaintea fiecarui “MOTOR!” jucaria in acelasi loc si cum ii iese smekeria, la milimetru, de fiecare data, iar explicatia lui – cea de mai sus – a fost pe un ton care parea ca zice “daca nu mi-ar iesi, ar fi gresit; e normal ca imi iese”.

*
m-am uitat la copiii de la X Factor; unii au fost minunati, se simtea cum emotiile ii ajuta si-i imping catre public, pur si simplu. si n-am putut sa nu ma intreb: citi dintre ei vor putea sa faca asta cu consecventa, sa reintre in aceasta stare, sa aiba energia care sa treaca la public, DE FIECARE DATA?

succesul , in muzica (arta) ca si-n viata, nu e despre a da o lovitura, ci despre a constientiza calea cu care poti sa dai your best de fiecare data.

*
preferatul meu de la X Factor se numeste Andrei Leonte. are charisma, si-a ales un cintec bun, a transmis emotii.

a transmis acel ceva special – diferit de oricare alt concurent – pentru ca la o zi de la show are cele mai multe vizionari pe youtube, aproape 10.000.

daca nu l-ati vazut in show-ul tv il puteti vedea aici.

mi-a placut atit de mult de el, incit imi vine sa-i spun: iti rup picioarele daca nu-ti iese la fel si data viitoare!

*
X Factor se difuzeaza la Antena 1 in fiecare simbata si duminica de la ora 20.20; filmul Principii de viata intra in cinematografe luna viitoare.

4653
coperta23principii de viata

principii de viata

As fi vrut sa aflati de la mine ca mi-am dat demisia de la Tabu, nu de la colegii care se ocupa cu site-urile specializate in stiri media. Mi-am dorit sa le explic mai intii colegilor mei de ce am luat aceasta decizie si, abia apoi, sa fac comentarii.

Acesta este singurul comentariu pe care-l fac pe tema demisiei mele.

Ieri am anuntat managementul revistei Tabu ca ma retrag din acest proiect. Cred ca directia manageriala pe care o impune noua conducere nu ma reprezinta.
Decizia am luat-o in baza unor principii de viata de la care, sper, nu voi abdica nici in alte situatii. Principii bazate pe respectul fata de mine, fata de munca pe care o fac, fata de oamenii cu care lucrez.

Nu am renuntat la Tabu pentru un alt proiect. Nu am nimic planificat pentru viitor, doar o vacanta un pic mai lunga pentru ca ma resimt dupa 6 ani de munca intensiva si agresiva la aceasta revista. (dar de care sunt mindra pina la ultima litera)
Dupa vacanta mi-as dori, cum spuneam in urma cu citeva saptamini, sa fiu junior intr-o companie care lucreaza cu si pentru online, ca sa invat de la zero un domeniu care cred ca este viitorul.


Va invit insa sa cititi cel mai recent Tabu, ultimul pentru mine din punct de vedere editorial (administrativ voi fi la tabu pina la sfirsitu lunii mai), editia de colectie “100”. Este o editie care ma bucura de la prima pina la ultima pagina si care sper sa va trezeasca niste emotii speciale si, mai ales, uimirea.
Pentru profesionalismul colegilor mei.

Tabu 100 poate fi gasit de astazi la chioscurile din toata tara☺

P.S. pentru ca nu doresc nicio polemica pe aceasta tema, nu vor fi acceptate comentariile la acest post de blog. multumesc pentru intelegere.

4483

Ivanov in Ivanov:)

Cea mai frumoasa veste a zilei, confirmata de Dl Andrei Serban, suna asa:

Vlad Ivanov si Andrei Serban vor lucra impreuna pentru Ivanov-ul lui Cehov. La Teatrul Bulandra. Repetitiile in perioada decembrie – ianuarie.

Dincolo de gaselnita de marketing – Ivanov in Ivanov- simt ca va fi o mare intilnire acolo.

*
Am scris despre amindoi de-a lungul anilor, am vazut toate piesele (si filmele) lui Vlad Ivanov, am fost norocoasa sa stau o vreme la repetii la Pescarusul montat de Andrei Serban la Sibiu acum citiva ani (ma rog, dupa aia Razvan Penescu de la liternet a complotat cu Dl Serban si m-au convins sa-mi public insemnarile din perioada aia, le gasiti aici) si i-am vazut multe dintre piesele de atunci incoace montate (si o opera, la viena:) ). Si- as zice ca-i simt, mai degraba decit ii stiu.

Amindoi sunt rigurosi, perfectionisti pina la …nesfirsit.

Andrei Serban modifica piesele pina cu 5 minute inainte de prima repetitie cu public si mult dupa aceea. Si le modifica mereu pentru ca mai vede ceva in plus, mai are nevoie de un retus, de ceva.

Vlad Ivanov e recunoscut pentru imensa sa putere de concentrare (poate sa spuna pagini intregi de text, de oricit de multe ori i-ai cere, fara sa greseasca un cuvint sau o intonatie… cristian mungiu dixit)

Abia astept sa-i vad lucrind impreuna. Stiu ca va fi mult respect acolo si imi imaginez o slefuire frumoasa si intr-o parte si in cealalta, in exercitiile acelea magice.

*
altfel, Dl Andrei Serban e la Budapesta mai are citeva zile pina la premiera cu 3 surori ( tot Cehov) la Teatrul National de acolo.
Fix in aceeasi zi Vlad Ivanov are filmul Principii de viata (in care e rol principal) la Festivalul de la San Sebastian care incepe astazi.

2977
1Vlad Ivanov

Vlad Ivanov

Vlad Ivanov e în patru din premierele cinematografice ale acestei toamne şi în multe cronici ale marilor publicaţii internaţionale. Face parte din gaşca selectă care duce peste hotare expresia „mari actori români“.
tabu, decembrie 2009

Înainte de a fi Vlad, a fost Vladimir.
La 17 ani era elev la Şcoala Populară de Artă, la cursurile de actorie ţinute de Teodor Brădescu, actor de la Teatrul din Botoşani.
Era fascinat de bărbatul care la 65 de ani se îmbrăca asemeni unui dandy şi-şi ascundea, cu o voinţă de fier, pareza piciorului drept printr-un mers lent însoţit de un fluierat uşor.

Lui Vladimir îi plăcea să stea în preajma profesorului, chiar dacă acesta se purta sever cu el şi-i dădea sarcini aride. Să obţină aprobări de la teatru, să distribuie costumele colegilor. Dacă întârzia un minut, era certat aspru în faţa tuturor.

Vladimir învăţase însă să fie responsabil, se trezea câteodată la 4 dimineaţa, să stea la coadă să ia lapte pentru cei trei fraţi ai săi. În faţa profesorului, a ripostat doar o dată, cu tot respectul pe care-l învăţase de acasă:

„Eu sunt cu sufletul aici, şi fac tot ce-mi spuneţi, şi muncesc, şi dumneavoastră mă certaţi?“
„Ai să înţelegi mai târziu“, i-a spus Brădescu fără să i se clintească niciun muşchi de sub mustaţa pe care o pieptăna cu aceeaşi atenţie cu care îşi lustruia pantofii cu Gerovital.

Profesorul era fascinat de lucrurile mărunte şi îi învăţa pe elevi ce înseamnă respectul pentru detalii.

Vladimir simţea că „i se deschid aripile“ şi se bucura de tot ce se întâmpla în şcoală: repetiţii, spectacole sau momentele în care împleteau coroniţe din flori de castan pentru colege.

Îşi petrecea aproape toate dimineţile la cursurile de actorie. Ca să nu plece prea devreme spre Liceul Pedagogic, unde avea ore după-amiaza, îşi cronometrase timpul pe care-l făcea până acolo: 7 minute.

Parcurgea drumul până la bulevardul Calea Naţională, trecând în viteză pe lângă impunătorul Liceu Laurian. Nu lua tramvaiul pe bulevard pentru că nu vroia să depindă de aşteptatul în staţie. Alerga. Pe Ion Pillat străbătea câteva sute de metri pe lângă blocurile cenuşii, apoi la cinematograful Luceafărul o lua la dreapta şi făcea slalom printre gropi şi case răzleţe. Încă un dâmb cu un părculeţ şi sprintul final: 100 de metri de la gardul liceului până la intrare. Se aşeza în bancă cu câteva clipe înainte de începutul cursurilor. Roşeaţa din obraji şi transpiraţia de pe spate erau singurele semne care trădau efortul ultimelor 7 minute.

În 1987 Vladimir a parcurs drumul dintre Şcoala Populară de Artă şi Liceul Pedagogic, de peste 100 de ori. A fost ultimul an ca elev al cursurilor de actorie, anul în care profesorul Brădescu a fost ucis, fără să fie descoperiţi făptaşii.

Atunci, înăuntrul puştiului, s-a rupt o lume.

***

Un bărbat întrerupe cearta a trei femei cu o furie ascunsă în ochi: le spune că, în copilărie, tata l-a pierdut la cărţi, iar mama l-a recuperat după un an şi jumătate. Are vocea tremurândă şi a început să-i curgă nasul. Femeile bănuiesc că plânge. Se uită la una dintre ele, trupul îi e înclinat umil, doar ochii vibrează. Ridică vocea: „Să-mi bat joc şi de bucata de viaţă care mi-a rămas? Uite că sunt eu ciudăţenia dracului şi vreau să fiu fericit!“ Ultimele cuvinte sunt amestecate cu câţiva stropi de salivă.

În Green Hours e premiera piesei „Fir’mituri“, iar Vlad Ivanov se află pe scenă faţă în faţă cu Lia Bugnar, Mihaela Mihăescu şi Crina Mureşan. Au trecut 20 de ani de la cursurile profesorului Brădescu cu puştiul Vladimir. Ani în care puştiul a crescut, a devenit Vlad, a făcut pantomimă cu Dan Puric, a picat la facultate de 3 ori, a făcut armata, a lucrat într-o consignaţie din Gara de Nord servind noapte de noapte lumea pestriţă a Bucureştiului. „Cred că aveam ceva din Pinocchio din pădure. Când el se uită liniştit şi, în spate, vulpea îl pândeşte cu lupul. Am avut probleme de adaptare cu Bucureştiul, dar am învăţat să mă apăr ca să nu-mi fie alterat fondul bun de acasă. E foarte important să conştientizezi cum să ţi-l aperi, dacă-l ai“, îşi aminteşte de anii aceia. Ani în care a făcut cursuri de canto şi de step, a intrat la actorie, a avut bursă de merit, a fost angajat la Teatrul Naţional, a făcut roluri pentru scenele din ţară sau din lume, a jucat în filme pentru marele ecran sau pentru televiziune. În română- rusă-engleză-franceză.

E octombrie 2006 şi peste 2 luni o să filmeze „4 săptămâni, 3 luni şi 2 zile“. Nu ştie că în mai puţin de un an, filmul va lua Palme d’Or la Cannes, numele lui va fi în toate ziarele mari din lume, i se va înmâna premiul Asociaţiei criticilor de film din Los Angeles în faţa lui Daniel Day Lewis şi a lui Sidney Lumet, va merge la Globurile de aur.

Cum nu ştie nici că Time îl va numi noul Marlon Brando şi-l va desemna în primii 5 actori din lume în 2008.
El îl joacă la Green Hours, o bar cool din Bucureşti, pe Mihu − un personaj plin de candoare şi bunătate. Îl joacă cu aceeaşi bucurie şi conştinciozitate cu care îl va interpreta şi pe „odiosul domn Bebe“ pe platourile de filmare.

***

La 40 de ani, Vlad Ivanov are peste 25 de filme, un pic mai multe decât Marlon Brando la aceeaşi vârstă. E încă flatat-ruşinat de comparaţia din Time şi, deşi a trecut un an de la momentul în care a primit premiul criticilor americani de film, când vorbeşte despre ceremonie îşi pune mâinile la tâmple, mirându-se. „Cum să vorbească americanii aşa de frumos despre mine?“. Dar ştie că dacă s-ar fi născut în Anglia, după succesul cu „4,3,2“ cariera lui ar fi urcat exponenţial. În România a săltat în paşi mioritici; ba cu o reclamă în care e şeful supărat pe care trebuie să-l facă unul să râdă, ba cu o piesă la Naţional, ba cu un rol în producţii străine. Şi desigur, cu filmele regizorilor tineri. Nu regretă însă că rolurile bune i s-au oferit abia în ultimii ani. Crede că lucrurile se întâmplă în viaţă când trebuie să se întâmple. Crede în destin.

Şi poate că a fost destinul când, în 2000, actorul care îl juca pe Armand Duval în „Dama cu Camelii“ a ieşit din spectacol, iar el a trebuit să înveţe textul şi să-i dea replica Maiei Morgenstern. Dar a fost voinţa lui atunci când, în cele trei zile parcurse de autocar până la un festival în Marsilia, a învăţat textul în franceză. „Tot drumul n-am văzut decât replicile şi umbrele clădirilor reflectate prin geam pe foile de hârtie. Ridicam ochii din text doar când mă duceam la toaletă“, povesteşte amuzat. La Marsilia l-a văzut Michael Cacoyannis (regizorul lui Zorba Grecu) şi l-a luat să facă Lysistrata în greceşte.
Poate că a fost destinul în întâlnirea cu Cristian Mungiu la filmările unei reclame pentru Piaţa Divertis, dar regizorul spune că disciplina şi puterea lui de concentrare, care-l ajută „să dea textul“ cu aceleaşi nuanţe fine de multe ori la rând, i-au adus rolul lui Bebe.

Viaţa l-a învăţat că, în meseria asta, ai nevoie să-ţi câştigi teritorii interioare şi nu crede în reţeta care te face actor. „Nu poţi să te duci şi să-i spui unui tânăr cum să fie actor. E ca şi cum l-ai învăţa cum să facă dragoste: uite pui mâna aşa şi faci aşa. Lasă-l pe om să se simtă el, să se dezvolte el. Victoriile mari sunt ale tale, personale“. Aşa şi-a desăvârşit el tehnica. Şi spectatorul e uimit cum, în interpretarea lui, discreţia unui sentiment îi sporeşte intensitatea. „Chiar mă gândesc cu tărie la ce simte personajul. Asta e cheia. Să crezi în clipa aia că asta se întâmplă.“ De fapt, pentru scenele puternice, îşi ia avânt pe dinăuntru cu o lejeritate exersată, pentru că între el şi personajul pe care-l interpretează e stabilită dinainte o relaţie intimă profundă.

Ca în iubire.

***

Intimitatea e unul din lucrurile lui sfinte, chiar dacă – aparent – permite accesul celorlalţi în lumea lui. În cabina pe care o are la etajul doi la Teatrul Naţional, uşa e deschisă pentru oricine, dar înăuntru toate accesoriile pieselor în care joacă, costumele sau micile ustensile de machiat/demachiat sunt aşezate departe de ochii vizitatorilor, dincolo de o perdea. Bleumarin în pătrate mărunte cu laturi albe, la fel ca şi cuvertura întinsă perfect pe patul pe care se odihneşte.

Lângă cele două oglinzi cu şiraguri de becuri nu e nimic, iar când părăseşte cabina, are grijă ca scaunele din faţa oglinzilor să fie în linie dreaptă, cu spătarul lipit de masă.

Lumea în care-şi ordonează gesturile personajelor e doar a lui. Nu e un laborator secret, dar e un lucru privat. El îşi trăieşte emoţiile personale doar „pe dinăuntru“. Niciunul din marile momente de cumpănă din viaţă nu l-a manifestat exterior. Când a dat prima dată la facultate, era sigur că e printre favoriţi. Cu câteva luni înainte a avut un spectacol de pantomimă la care au fost invitaţi profesorii care erau în comisia de examen. Atunci l-au lăudat, i-au spus că e extraordinar ce face. Dar la examen a picat. La 12 noaptea, când a văzut rezultatele afişate, şi-a felicitat calm prietenii care erau admişi şi a plecat să se plimbe pe străzi. „Sunt destul de introvertit. Am plecat de acolo de parcă aş fi fost singur pe lume“.

Acum se foloseşte de plimbarea pe străzi ca de o cale de igienă interioară. După un spectacol greu nu se duce direct acasă; îi place să meargă pe jos, să lase gândurile să zboare, să nu se mai gândească la personaj.
Acasă e însă locul unde se nasc personajele. Stă pe un fotoliu şi parcurge textul cuvânt cu cuvânt, stare cu stare, în căutarea emoţiilor care ar scoate personajul la lumină. Face însemnări pe text, începe să-i contureze biografia. După ce prinde viaţă, se apucă să înveţe textul. „Apoi, uşor-uşor se adună în mine. Un gest, o privire. Unele chestii te inspiră pe loc. Un fular pus la gât poate să-ţi dea o cheie. Trebuie să fii atent la lucrurile astea.“
Când textul e gata repeta−jucat−filmat şi merge la premieră, se simte ca şi cum şi-ar duce de mână copilul la şcoală. Îi dă drumul şi se uită în urma lui.

Cu emoţie de părinte.

***

La fel a fost şi cu comandantul Anghelache din „Poliţist, adjectiv“.
Când l-a invitat la casting, Corneliu Porumboiu nu-l ştia bine. Se salutaseră pe la premiere, îl vazuse în „4, 3, 2“ şi-l plăcuse. Dar asta era tot.
S-au întâlnit într-o agenţie de casting unde Corneliu dădea probe pentru rolurile filmului. Au vorbit câteva minute. I-a dat partea lui din scenariu şi l-a rugat să vină peste câteva zile ca să dea o probă. Vlad s-a oprit în primul loc liniştit, un parc din faţa agenţiei, a citit textul şi l-a sunat pe Corneliu: „Chiar vreau să fac filmul asta!“
L-a impresionat pe regizor când s-au revăzut. Memorase 20 şi ceva de pagini; înţelesese toate nuanţele textului; venise cu lumea personajului construită, cu gesturi şi atitudini. L-a filmat în două zile pe Anghelache, comandantul inteligent, care, dincolo de pojghiţa metafizică, e neclintit în convingerile lui.
În prima zi s-au tras 9 duble, în a doua 7. N-a fost nevoie de mai mult pentru că Vlad se sincroniza perfect cu ceilalţi actori.
Filmul a luat premiul juriului la secţiunea Un certain regard şi reprezintă România la Oscarurile 2010, iar el e din nou prezent în cronicile publicaţiilor mari de afară. Toate elogioase.

În septembrie anul acesta, a luat-o de la capăt cu un nou film, de data aceasta cu o miză mult mai mare: primul rol principal.

A fost Emilian Velicanu (Principii de viaţă, regia Constantin Popescu) un bărbat înstărit, deloc rafinat, care-şi înfruntă mediocritatea în faţa problemelor pe care i le pune fiul adolescent. Şi-a îndeplinit un vis – să joace rolul principal −, aşa că a făcut tot ce a depins de el; şi-a pus sufletul şi toată energia în cele 144 de pagini de text.
Dar nu personajul e cel care l-a marcat cel mai mult. „Faptul că un regizor se gândeşte la tine şi-ţi dă responsabilitatea întregului film, e un act mai mult decât… nu ştiu cum să-l numesc, de tandreţe, de dragoste, e ceva foarte frumos. Şi sigur că e şi un respect pentru oamenii care te creditează, de la producător şi până la lumea de pe platou.“
Echipa de filmare a râs în hohote de multe ori la ghiduşiile pe care le-a făcut. Ca atunci când a filmat o secvenţă în care Velicanu ieşea de la duş înfăşurat într-un prosop şi se zbenguia în living pe muzica trupei Compact. Folosea uşile unui dulap drept talgere ca să bată ritmul, schimba apoi tonalitatea pălmuindu-şi burta pe beat-ul basului şi îşi zguduia capul de parcă ar fi fost Mick Jagger în agonie.

Liviu Marghidan, directorul de imagine, a exclamat râzând „Cam cât de distrus să fii să- ţi placă aşa Compact?“
După 6 duble, a redevenit Vlad, muşchii feţei i s-au relaxat şi s-a dus în camera în care era echipa, să se amuze împreună pe duble. Când s-a întors în platou, Marghidan, i-a spus unui operator.
„Te-am rugat de la începutul filmului. Cât este Vlad în cadru, rămâi cu sharful pe el. Numai Vlad. Că e cu spatele, că e cu ceafa. Numai pe el.“
Vlad n-a auzit, era pregătit pentru următorul „Motor!“

*

Epilog

Astăzi pe traseul de la Liceul Pedagocic către Şcoala Populară de Artă din Botoşani au apărut semeţe câteva panouri publicitare, în locul cinematografului Luceafărul e o alimentară, iar la bulevard sunt câteva blocuri ANL. În curând, casa monument în care e şcoala populară, Vila Ventura, intră în renovare cu fonduri UE. În biroul directorului Victor Hreniuc se păstrează cataloagele tuturor elevilor, începând cu anul înfiinţării: 1968. În cel de la actorie, anul II, 1985-1986, e şi Vladimir Ivanov. Pe fişa lui scrie Semne deosebite în trăiri interioare intense, prezenţa unei voinţe care ar putea face minuni şi chiar profesionalizare. Teodor Brădescu. Deasupra sunt şase de 10.

Ca elev, a aflat doar notele din ceea ce scrisese profesorul. I-a mai spus soţia acestuia, la câteva luni după deces, că acasă Brădescu vorbea numai despre el. Că era fericit şi mândru că evoluează frumos, că e descurcă cu toate sarcinile pe care i le dă şi că e ambiţios. Acum, la 40 de ani, află şi informaţiile din catalog.

De la mijlocul lui octombrie, după ce a terminat filmările pentru „Principii de viaţă“, Vlad Ivanov a pornit în promovarea celui de-al doilea film la care a lucrat cu Cristian Mungiu, „Amintiri din epoca de aur“, pe traseul Londra, Ljubljana, New York, a filmat pentru o producţie americană cu actori de Oscar şi s-a întors la teatru. Urmează un film în Ucraina, o nouă piesă la Naţional.

Zilele astea, în Green Hours, se joacă din nou „Fir’mituri“, un spectacol mic care n-a fost niciodată în vizorul selecţionerilor UNITER sau al criticilor cu fiţe. O piesă mai puţin mediatizată decât cele în care joacă la Teatrul Naţional sau multipremiata „Elisaveta Bam“ de la Bulandra. Cu toate acestea, Vlad Ivanov continuă să-l joace pe Mihu cu aceeaşi bucurie ca la premieră. E un rol cald şi tandru, foarte diferit de tot ce a făcut între timp în filme şi îşi spune replicile cu aceeaşi disciplină, matematic-emoţionantă, cu ochii vibrând. Iar stropii de salivă apar la secundă în fraza „uite că sunt eu ciudăţenia dracului şi vreau să fiu fericit!“
Următoarea reprezentaţie cu „Fir’mituri“ este pe 14 decembrie.

***

pentru cei pasionati de tehnici de scris, reporting, jurnalism, aici este un making of al acestui text

2987
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!