cel mai simpatic concurs n-are premiu. e doar pentru distractia noastra.
cine stie cine este actorul care-l joaca pe soldatul NATO nabadaios din acest videoclip?
(nici eu nu am stiut pina acum citeva zile:) )
un clip regizat de Radu Muntean, filmat de Tudor Lucaciu, care a facut parte din campania Pro Tv pentru sensibilizarea opiniei publice intr-un vot Pro Nato. pe vremea aia influentarea opiniei publice se facea mai cu clasa:)
de ce nu (mai) scriu despre Vocea Romaniei?
simplu. nu imi dau acces.
sunt probabil singurul blogger / jurnalist caruia i-au refuzat accesul 2 saptamini la rind, ba chiar am primit un mail politicos in care am fost anuntata ca toate locurile sunt ocupate pina la finala:)
***
am facut exact aceleasi formalitati si pentru X Factor si pentru Vocea Romaniei; unii m-au acceptat in studio ca sa scriu ce vad, altii m-au refuzat.
simplu. asa e meseria noastra, scrii cind ai acces. sau, daca e ceva pentru care merita sa misti muntii, cauti surse. prima mea reactie a fost sa scriu dupa surse, apoi am spus ca nu se merita o asemenea demonstratie care – in cazul de fata- ar fi tinut mai degraba de orgoliu.
***
ma indoiesc ca cineva din echipa Pro Tv pune la indoiala profesionalismul meu, caci au fost foarte happy cind am scris poate cel mai amplu si mai detaliat articol din presa romaneasca despre Dansez pentru tine (Efectele Dansez pentru tine), asa ca altele vor fi fost motivele.
am vazut pe net citeva dintre filmuletele primilor participanti in preselectiile romanii au talent si tot ce am in minte e: talent or avea sau nu, dar simtul ridicolului sigur nu il au.
am o problema cu mine: nu pot sa ma amuz de prostia altora.
as vrea sa rid la tulumbele oamenilor acelora care vor sa cinte lady gaga, dar nu-mi vine. poate ca mi-am pierdut simtul umorului, dar tot ce am in minte e “de ce sa rid de omul asta care e atit de prost ca nu-si da seama ca e ridicol?”
*
altfel nota 10 din nou pentru PRO TV. 23 % reach – peste 2 milioane de telespectatori in fiecare minut de emisiune…. asta e un record pe care nici competitiile sportive nu-l mai ating.
(ceea ce ma ingrijoreaza din nou, raportindu-ma la mine: daca toti au ris de prostiile concurentilor si s-au uitat atit de multi, eu sunt intr-o minoritate ingrijoratoare)
Când te expui publicului apare efectul de domino. O lecţie pe care Dragoş Bucurenci a exersat-o şi la Dansez pentru tine.
„Dragoş şi Elena, sunteţi o pereche frumoasă. Şi-atât. Dansul a fost ratat. Nu aţi format o echipă în adevăratul sens al cuvântului au fost foarte multe emoţii şi îmi pare rău pentru voi”, spune Mihai Petre în timp ce Dragoş Bucurenci pleacă uşor capul a acceptare. „6”, arată Mihai nota, iar Dragoş strânge puternic ochii ca şi cum ar dori să închidă singura poartă cu exteriorul rămasă deschisă ca să nu se vadă nimic din tensiunea care-i face inima să vibreze. Se gândeşte: „E un show de televiziune. Ai greşit. Primeşte-ţi notele zâmbind”
6 e prima lui notă la emisiunea „Dansez pentru tine”.
Cu câteva clipe înainte de a termina dansul, pe când executa mişcările de Quickstep, un val uriaş de emoţie îi ştersese din minte amintirea oricărui gest învăţat înlocuind totul cu un frison teribil şi cu bătăi de inimă care, simţea, acopereau cu mult sunetele orchestrei.
Ştia însă încă dinainte de concurs că, atunci când va intra să danseze în direct, în mintea şi corpul lui va fi taifun.
În urmă cu un an şi jumătate, mai dansase o dată în public şi efectele fuseseră terifiante. Tensiunea îi crescuse, corpul i se zguduise de emoţii şi unul dintre muşchii feţei i se contractase într-un zvâcnet pe care nu-l putea vedea decât partenera de dans, Amalia Enache. Era la gala MaiMultVerde – ONG-ul pe care l-a creat în 2008. Amalia s-a speriat îngrozitor. Îl vedea cum execută coregrafia învăţată, deşi părea în pragul unei crize de epilepsie.
Din seara aceea a rămas cu o idee: „ceea ce generează această reacţie trebuie exorcizat”. Apoi – cu antrenamentul omului care a făcut terapie şi a studiat psihologie comportamentală – şi-a localizat factorul de panică: „În copilărie mi s-a spus tot timpul: nu ai talent la lucrurile artistice”. Asta l-a făcut să aibă curaj să accepte invitaţia pentru „Dansez pentru tine”. Ştia că dacă promite că întră în show, nu mai poate da înapoi, trebuia să se confrunte cu spaima lui.
În faţa juriului de la „Dansez…” s-a străduit să zâmbească. Acum, pe culoarul întortocheat din culise, o are pe Elena în faţa lui şi o aude spunând că juriul a fost prea aspru cu ei. Ştie că e mult mai dărâmată decât el şi simte în protestul ei un mic reproş: au greşit dansul din cauza lui. Începe să o liniştească şi să o motiveze.
În câteva ore, în aceeaşi seară, vor mai intra o dată în ring.
*
Pentru mulţi dintre spectatorii emisiunii „Dansez pentru tine”, Dragoş Bucurenci era un tânăr frumuşel şi elegant care – după cum l-a prezentat Ştefan Bănică Jr– are un ONG de mediu. Unora le era cunoscut numele lui din emisiuni tv, alţii i-au citit articolele din reviste, însă puţini sunt cei care ştiu că, până la 28 de ani, a condus două organizaţii mari, a strâns şi gestionat fonduri de milioane de euro, a creat campanii care au pus în mişcare mii de oameni. Dar şi mai puţini sunt cei care ştiu că expunerea în această emisiune a fost pentru el ca şi cum s-ar fi aruncat într-o groapă cu lei.
Doar prietenii apropiaţi îi cunosc perfecţionismul şi controlul imaginii pe care şi le impune – nu pentru că are ceva de ascuns, ci pentru a nu dezamăgi.
„Decât să mă prezint imperfect, mai bine nu mă prezint. Odată ce am greşit n-am o problemă să recunosc, dar mi-e foarte greu să intru într-un proiect, să ştiu că o să fie urât pentru mine şi să-mi zic ‘Trebuie să o faci. O să treacă’ “, îşi susţine Dragoş felul de a fi.
De când e în faţa publicului, adică mai bine de 6 ani, a arătat tuturor doar succesul: rezultatele spectaculoase obţinute în fundraising, discursurile concise şi motivaţionale sau ideile inovatoare. Bucătăria din spate, efortul, disciplina, voinţa şi concentrarea pentru obţinerea lor au rămas doar ale lui. Pentru el, au făcut parte din normalitate: n-ai cum să ai succes, dacă nu perseverezi, eşti concentrat pe ceva şi nu îţi împingi limitele.
Doar că succesul oglindeşte în cei din jur felicitări în acelaşi ritm, pe când susţinerea în faţa dificultăţilor aduce mai multă emoţie, iar empatia prietenilor când ţi-e greu poate construi trambulina pe care curajul şi mintea ta pot să facă acrobaţii incredibile.
După dansul de Quickstep, Dragoş a primit zeci de sms-uri de susţinere de la prieteni. Puterea căldurii lor, realitatea că oamenii simt lucruri atât de frumoase despre el au fost ca o revelaţie.
În seara aceea a mai primit un telefon. Când show-ul s-a terminat, bunica alături de care şi-a petrecut o mare parte din copilărie l-a sunat să-l felicite.
I-a spus că are o mare admiraţie pentru curajul lui şi că ştie cât de greu i-a fost să se expună într-un domeniu la care nu se pricepe.
Aşa că prima lui notă din concurs, 6, i-a adus, de fapt, o victorie. Incredibilă.
*
Ce se întâmplă în mintea unui dansator în timpul dansului? Neurologul american James Ashe a demonstrat că, deşi centrul învăţării e în altă parte, când dansezi, îţi foloseşti, de fapt, cerebelul. Descoperirea a condus imediat către alte revelaţii: cerebelul nu este multi task, prin urmare pentru a putea realiza un dans bun, performerul trebuie să nu se gândească la nimic altceva. De aici şi explicaţia pentru vorba: „greşeşti dansul atunci când te gândeşti la ce ai de făcut.”
Pentru un începător, efortul de a învăţa un dans este imens. Dincolo de funcţiile creierului care trebuie antrenate, limbajul dansului nu este unul tocmai accesibil. Primul coregraf din lume care a pus problema transpunerii unei mişcări coregrafice în coordonate matematice tridimensionale a fost românul Gigi Căciuleanu. În dans, nu spune nimeni „stai cu mâna la 30 la grade, imprimă corpului o viteză egală cu 30 de m/ s şi aruncă piciorul”. Dansatorului i se arată o mişcare pe care trebuie să o imite până când ajunge să se sincronizeze cu coregraful, iar acest sistem de învăţare – mimetic, nu cu repere exacte – este năucitor pentru persoanele cu o structură exactă şi un sistem de referinţă matematic.
Aceasta a fost una dintre experienţele de care s-a lovit în plin şi Dragoş Bucurenci.
Mintea lui funcţionează hiperanalitic, iar zona de control este extrem de mare. Cele două au redus posibilitatea ca Dragoş să înveţe în 5 zile – cum cerea regulamentul emisiunii – un dans care, de fapt, îi crea disconfort.
După prima ediţie a emisiunii, Lilian Cărăuş, coregraful care i-a antrenat pe Dragos şi pe Elena, a avut intuiţia genială de a-i încadra noile mişcări de dans într-un context teatral care să-i dea alte repere, fără a mai fi nevoit să se gândească la tehnica mişcării.
„Dragoş de la început a fost îngrozit de ideea că va avea de a face cu dansul gen Michael, dar acum pot să zic că, în dansul acela, el s-a transformat din persoana care trebuia ascunsă în coregrafie în cel care trebuia să fie văzut, dansator de prim plan. Am reuşit să-l personalizez prin frazele pe care le-am înregistrat tot noi peste melodie. Aşa am ajuns să învăţăm şi trucuri pe care, sincer, nu mulţi au şansa să le înveţe. Iar după primele vizionări înainte de emisiunea în direct, puteai auzi prin platou „Dragoş?! Nu, Michael!!!”. Aşa îl salutau toţi şi însemna că dansul a fost memorat, iar ăsta era un lucru foarte important pentru mine”, îşi aminteşte Lílian.
Cu trucurile şi umorul lui Lilian, cu suportul partenerei lui, Dragoş s-a îndreptat pas cu pas către validarea unei teorii pe care o cunoaşte atât de bine încât o redă oricând fără să facă vreo pauză de respiraţie. „În spatele fiecărei anxietăţi se ascunde o voluptate. Nu ne este frică de moartea pe care ne-ar provoca-o stimulul fobic, ci de plăcerea pe care am resimţi-o în momentul în care ne-am lăsa în voia lui.”
E teoria care ascunde o parte din succesul lui.
*
La 24 de ani, Dragoş Bucurenci a observat că oamenii pe care îi admira foarte mult nu fumau. Şi-a dat seama că e o legătură între controlul pe care îl au pentru că nu fumează şi ceea ce au realizat în viaţă.
Pe vremea aceea, prefera să aibă incertitudinea că nu se poate lăsa de fumat, decât să trăiască având confirmarea că a ratat lupta cu sine, că n-a avut suficientă voinţă.
S-a dus la terapie ca să se lase, a renunţat si la fumat şi la drogurile care făcuseră parte din post adolescenţa sa tumultuoasă, s-a apucat de facultate.
„Am eliminat lucrurile care bruiau”, analizează astăzi cu concentrarea cu care se implică în orice proiect.
În următorii ani a observat că pentru a obţine rezultate spectaculoase e nevoie să fii foarte focalizat. Aşa că a reparat ceea ce greşea la 25 de ani, când se implică în multe acţiuni paralele.
Astăzi, la 28 de ani, paradoxal, deşi a renunţat la alte job-uri concentrându-se pe ONG-ul său MaiMultVerde, face mai multe activităţi colaterale. Doar că le face pentru sine: teatru, pilates, kick box, dans. Şi continuă într-un ritm susţinut să se confrunte cu lucrurile care îi pun voinţa la încercare.
Aşa a ajuns la cursurile de teatru de la Erudio, unde Oana Pellea l-a ajutat să înveţe că poate să aibă succes în public făcând lumea să râdă, ironizându-se şi acceptând un rol de fante nătâng. Oana Pellea l-a convins să-l joace pe Rica Venturiano în spectacolul „Pas des deux”, un rol pentru care a trebuit să ştie să controleze reacţiile mulţimii, să-şi susţină pauzele cu energia prin care să transmită ceva spectatorilor şi, mai presus de toate, să se confrunte cu publicul în timp ce se dezbracă.
A obţinut urale în sală, dar marele succes a fost că a învăţat să se relaxeze şi să se bucure de o asemenea întâmplare, chiar dacă ştie că la o eventuală altă performanţă actoricească va avea emoţii la fel de mari.
„Cred că limitările pe care ţi le impui te împiedică să-ţi trăieşti viaţa. Ele vin dintr-o perioadă din copilărie când au fost utile. Cu timpul nu mai sunt aşa…”, îşi susţine Dragoş teoria pentru care face lucruri care par uneori nebuneşti.
Ca atunci când s-a suit pe o platformă eoliană de 100 de metri, deşi ştia că are o teamă îngrozitoare de înălţime.
A urcat un nivel, l-a apucat tremuratul, angoasa s-a instalat, dar nu voia să dea înapoi. Erau la baza eolienei câţiva oameni pe care, după reperele lui, nu i-ar mai fi putut privi în ochi dacă ar fi abandonat. Când strângea din dinţi şi tremura mai tare a auzit vocea inginerului care-l însoţea: „Staţi liniştit, nu vă grăbeşte nimeni”. Şi-a dat seama că pentru o vreme nu trebuie să decidă dacă să o ia în sus sau în jos. Poate să stea acolo. Mai târziu, la 100 de metri deasupra pământului, cu senzaţia de „înălţime de-aproape”, înălţime neprotejată, a trăit o imensă bucurie. A recunoscut acolo voluptatea victoriei cu sine. A coborât şi, la prima provocare, a luat-o de la capăt. Cu Dansez pentru tine.
*
„Sigur că mi-am făcut calcule de imagine când am acceptat participarea la emisiune. Decizia am luat-o uşor cu mine; era genul de provocare pe care o caut: mă voi confrunta cu o frică de-a mea într-o situaţie din care nu mai pot să dau înapoi. Dar mai contau şi efectele.
Există mai multe categorii de public.
Unul al meu care a ridicat puţin dintr-o sprânceană, dar care a înţeles ce fac, m-a urmărit şi a rămas cu mine.
Mai e publicul care n-a fost niciodată al meu, detractorii, şi care au adaugat asta la ‹‹şirul lucrurilor urâte pe care le face Bucurenci››. Oricum asta e cea mai mare nebunie pe care am făcut-o, după ei. Ştiu că s-a discutat în cercuri intelectuale, la mese selecte, despre participarea mea la emisiune, dar eu pe oamenii ăia i-am pierdut demult. Nici nu ştiu dacă i-am avut de partea mea. Însă cei mai mulţi dintre cei care mă ştiau au rămas indiferenţi la acest nou proiect.
În schimb, am câştigat un public foarte important care sigur că nu ştie ce fac eu la MaiMultVerde, dar care încet-încet va şti.
Din punctul ăsta de vedere e un câştig net, pe o zonă de mare popularitate.” Când povesteşte, Dragoş e pe canapeaua din redacţia noastră, tocmai s-a întors de la o prezentare în faţa parlamentarior şi, pentru că n-a mâncat nimic toată ziua, ia masa. Se simte ca acasă. Ne-a fost coleg o vreme, a apărut în pictorialele noastre şi ne ajută în fiecare an la ediţiile eco.
– Care e următoarea provocare?, îl întreb râzând.
Face o pauză, mi-e clar că se gândeşte dacă să-mi spună sau nu cât încă mai înregistrăm pentru interviu, apoi se hotăraşte.
„Mai devreme sau mai târziu aş vrea să am curajul să renunţ la tot ce am realizat până acum. Să fie ca şi cum aş investi nişte bani în ceva: pentru moment nu i-aş mai avea, dar ei s-ar valoriza mai mult în timp. Vreau să o iau de la un altfel de zero… Un alt fel de zero decât eram eu acum 10 ani: 18 ani, un băiat de Ferentari dintr-o familie de intelectuali, care citise câteva cărţi mai multe decât alţii.
M-aş duce în altă parte unde n-ar mai ştii nimeni cine sunt. O confirmare dură că tot ce am e în mine, nu într-un context. Şi că pot reuşi şi pe alte meleaguri. Eu ştiu asta, dar o să văd dacă o să am curajul să mă supun la penitenţă.“
Dragoş crede în ceea ce numeşte stretching emoţional. Ce face şi ce spune nu e un act de bravură: e felul lui de trăi. Ştie că tendinţa naturală a oamenilor e ca, prin îmbătrânire să se anchilozeze şi la articulaţii, şi în spirit. Pentru trup există sportul, pentru spirit e provocarea de a-ţi învinge limitele.
Aşa că intră cât poate de des în astfel de provocări.
In România, numele ei e sinonim cu ideea de sănătate, dar dincolo de întrebarea Ce se întâmplă, doctore? se află mai mult decât femeia care dă răspunsuri practice.
tabu, martie 2009
Pe holul ca un labirint gri al ProTv-ului, Oana Cuzino îşi ia la revedere de la invitatul videochatului pe teme medicale, zâmbindu-i discret. Se întoarce către regizoarea de platou şi, cu o singură mână, prinde un nasture între degetele ale căror unghii grena, tăiate scurt, contrastează cu fucsia cămăşii şi îşi micşorează decolteul.
Până în clipa aceea, adâncitura cămăşii de mătase se termina în punctul cel mai înalt din bolta pe care o formau sânii, un fel de zenit voluptos provocator, dar care nu lasa să se vadă şanţul dintre ei. Acolo ţinuse lavaliera şi toată bolta aceea, susţinută de o talie de viespe, fusese exploatată în cadru. Pe ecran, o decupaseră la o palmă sub sâni, în timp ce încadrarea invitatului din studio era la o palmă sub nodul de la cravată. Ce nu se vedea la tv era nasturele bombat care apărase decolteul, un nasture graniţă între gazda cu sex-appeal a brandului Ce se întâmplă, doctore? şi femeia care e gata oricând să dea consultaţii medicale pe holurile televiziunii.
Sigur că îi e exploatată frumuseţea pe ecran, dar Oana nu s-a văzut niciodată atât de frumoasă încât să se lase influenţată de propria imagine. Pentru rubrica de la ştirile dimineaţă, sex-appeal-ul îi e împachetat în haine casual, în timp ce în week-end e colorat-fresh-urban-chic. Joia, la videochat, e business. Dar sexualitatea pe care o evidenţiază pe ecran o estompează imediat ce părăseşte studioul. În realitate are ţinuta unei tinere de 25 de ani: proporţii subtile, oase lungi şi subţiri, muşchi fermi, şolduri adolescentine, şi fundul bombat (enervant de bombat pentru o mamă de 37 de ani). Dar, pentru că e caldă şi feminină, pare fragilă.
În joia în care poartă cămaşa fucsia, munca nu se încheie odată cu „la revederele” spus doctorului invitat. Pe hol, în mijlocul colegilor, devine ea invitatul expert. Fiica regizoarei de platou se pregăteşte pentru licenţă, aşa că mama vrea să ştie ce să-i dea ca să-i stimuleze memoria.
– Encephabol. Are Piritinol care stimulează activitatea cerebrală. Poţi să-l iei fără prescripţie medicală.
– Dar ştii, de stres fetei mele nu i-a venit ciclu. Din iarnă are problema asta.
– Nu se poate să fie doar de la stres. Mi-ai zis ceva de asta. Acum câteva luni? După ce a plecat de aici?
– Da, dar şi-a găsit imediat slujbă. Are două acum, şi licenţa. Nu mai doarme. I-a dat medicul nişte pastile.
Urmează un ping-pong frenetic: analize, reacţii, recomandări, reţete, contracepţie, teste. În timp ce ascultă răspunsul femeii, ochii Oanei caută indicii care să o ducă mai departe. Îi plimbă în stânga jos, dreapta sus, contractându-şi simultan muşchii gurii a concentrare. O gimnastică a feţei pe care şi-o exersează la orice şedinţă de redacţie. Apoi, ca un doctor atent, Oana pune o nouă întrebare.
***
Oana chiar e doctor. A intrat la medicină, la Bucureşti, în 1989 şi a terminat de învăţat în 2005, după 6 ani de facultate, 5 ani de rezidenţiat, 4 ani de doctorat. În studenţie a fost foarte impresionată când, într-o noapte de gardă, un pacient a făcut infarct în timp ce era consultat. A alergat disperată să aducă medicul cu şocurile electrice şi asistenţă cu butelia de oxigen, dar a fost prea târziu. S-a specializat în gerontologie, a lucrat la Institutul Ana Aslan şi mai practică medicina, dând consultaţii doar pentru prieteni, într-o clinică privată. }ine mult la meseria asta şi nu vrea să-şi piardă dreptul de practică.
E marţi şi Oana e la şedinţa de redacţie în care se stabilesc subiectele pentru Săptămâna Paştelui. Se fac propuneri şi se caută soluţii atractive de prezentare a unor teme care au fost povestite de zeci de ori în cei şapte ani de Ce se întâmplă, doctore?, un brand cu emisiune săptămânală la tv, pastile la matinal, revistă şi site.
De data asta e vorba despre o dilemă legată de cafea. Andreea, unul din cei 5 redactori, a găsit pe site-ul CNN-ului o ştire care spune că dacă bei cafea înainte de a face sport, nu mai faci febră musculară. Mădălina, producătorul emisiunii tv, cere confirmarea Oanei. Ochii căprui migdalaţi fac din nou plimbarea stânga jos, dreapta sus, şi gura se contractă puţin.
– Da, poate să fie adevărat. Eu am citit însă altceva tot despre sport. Dacă bei un pahar de lapte înainte de a face sport, pui mai multă masă musculară.
Fetele râd. Oana continuă.
– Uite, putem să întrebăm şi dacă e bine să faci sport când eşti pe stop. Ştiaţi că prea multe abdomene pot, la femei, să ducă, în timp, la incontinenţă?
– Facem un subiect despre ce să faci şi ce să nu, la sală?
Mădălina prelungeşte întrebarea cu o privire lungă către fete. Andreea îşi notează în agendă şi se trece la alte subiecte: antrenarea musculaturii gâtului pentru a evita scolioza, băile fierbiţi care, la bărbaţi, pot provoca infertilitate, apa băută pe stomacul gol, dimineaţa şi seara, care poate duce la eliminarea prin urină a toxinelor. Pentru fiecare în parte se aşteaptă o confirmare ştiinţifică de la Oana care explică în termeni complicaţi, trimite sms-uri, caută în agendă numerele de telefon de experţi. Şi înainte de fiecare răspuns, e gimnastica feţei care trădează traseul pe care-l face informaţia, ca la o anamneză în căutarea unui diagnostic.
Pentru că CSID are atâtea produse, e uşor să îţi imaginezi că Oana Cuzino e doar imaginea frumoasă ataşată să le vândă. Dar CSID nu înseamnă nu doar emisiuni TV şi o revistă, ci şi seminarii, cluburi pentru educarea femeilor, blog, site şi videochat. Iar Oana e implicată în toate. Într-o vreme a avut şi o rubrică în revista Maxim şi o emisiune la radio InfoPro, şi da, le-a făcut pe toate cu aceeaşi conştinciozitate cu care învăţa pentru examenele la medicină. Cel mai greu i-a fost în 2005 când, la activitatea ei media, s-a adăugat examenul final de doctorat.
CSID are nişte recorduri cu care nu se laudă nici Oana, nici trustul. În 2007, blogul ei a strâns 567 de comentarii la un post prin care îndemna cititorii să fie alături de prietenii bolnavi, un record incredibil pentru o vreme în care blogosfera românească era mai puţin efeverscentă; iar revista Ce se întâmplă, doctore? are aproape o jumătate de milion de cititori, mai mult decât oricare altă publicaţie generalistă pentru femei.
***
E început de aprilie şi pentru că ziua e mai lungă, ora 4 a amiezii e prietenă bună cu soarele cald. După şedinţa de redacţie, Oana se îndreaptă spre casa de la Snagov, unde o aşteaptă fiica ei, Nomi, pregătită de călărie. Conduce un Range Rover negru care poartă amprenta cochetăriei ei: între scaunele din faţă are o sticlă de ojă roşie, pentru retuşuri. Pe drumul de o oră face o escală la Piaţa Floreasca pentru nişte mere cu un „gust special”, de la prima tarabă pe dreapta, locul de unde cumpără mereu.
Aglomeraţia din trafic îi reaminteşte de un calcul pe care l-a făcut un specialist invitat în emisiune: pentru că Bucureştiul e unul dintre cele mai poluate oraşe din lume, cei care trăiesc în el îşi scurtează viaţa cu patru ani. Ca doctor în gerontologie e o enciclopedie ambulantă de avertismente pentru prelungirea expectanţei de viaţă şi are reţete după care îşi pregăteşte mâncarea şi cosmeticele. Foloseşte o parte din secretele anti-aging învăţate pe vremea când lucra la Ana Aslan. Pe scurt, asta înseamnă alimentaţie, sport, mulţi antioxidanţi, atenţie la starea de dispoziţie şi o preocupare pentru latura spirituală. Dar e mai mult decât atât – e reflexul de a înlocui un aliment care nu e bun caloric cu un altul care poate asigura un plus de vitamine şi de energie. Ca orzul pe care-l mănâncă dimineaţa sau mugurii de pin pe care-i pune în salată.
Şi-a convins şi soţul, Yoav Stern, un om de afaceri israelian, că trebuie să mănânce sănătos şi ştie că salata Eisberg e preferata lui, aşa că o strecoară cât mai des între legume.
Într-o vreme a vrut să facă prăjituri din produse bio, dar rezultatul n-a fost conform aşteptărilor. A mâncat doar ea. A încercat şi prăjituri supra etajate, dar pentru că nu aveau gelatină sau alte creme cu aditivi, construcţiile se prăbuşeau.
Acum le recomandă cititoarelor să nu încerce asta acasă, ci să compenseze la desert cu fructe. Ştie că e greu să contrabalanseze un desert prefabricat pentru că e un gust sintetic cu multe arome, dar are metodele ei să o convingă pe Nomi ca fructele sunt mai bune. Într-o vreme i le tăia în forme de litere sau de animale. Cel mai greu îi era când trebuia să construiască un peruş gri african, cum e Nicu, papagalul care-i spune „Noroc” lui Nomi când strănută.
Nomi ere 6 ani şi e o obişnuită a manejului de călărie. Are cizme maro care, pentru că sunt mici, par de jucărie, pantaloni mulaţi maro cu galben, o geacă bej şi o capă neagră pe cap. Seamănă cu Oana nu doar la chip, ci şi la gesturi. Aproape fiecare zi a săptămânii, Nomi vine la un ranch aflat de 5 minute de casă ca să o vadă pe Apple, poneiul fetiţă pe care a primit-o cadou de ziua ei. Apple e mai înaltă decât ea cu cel puţin un cap, e alb beige, cu o inima tunsă în părul de pe crupa dreaptă, şi are o coamă gri, afro. A avut părul împletit în codiţe până acum câteva zile.
Ca să primească poneiul, lui Nomi i s-a predat discret o lecţie de viaţă. Trebuia să înţeleagă ce înseamnă să ai un cal, un animal pe care nu îl poţi ţine acasă şi ce înseamnă efortul de a-l vizita chiar şi atunci când eşti obosit şi n-ai chef. Toată vara trecută, Oana şi soţul ei au adus-o la ranch unde a îngrijit-o pe Smaranda, un ponei pitic şi ciufulit. După ce au fost convinşi că îi plac cu adevărat caii şi că a înţeles responsabilitatea pe care trebuie să şi-o asume, i-au serbat ziua de naştere la ranch. Unul dintre grajduri era împodobit cu baloane şi funde, iar dintre ele a apărut Apple, cadoul ei. Nomi s-a emoţionat atât de mult încât, şi la câteva luni distanţă exclamă, cu voce tremurândă: „e cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată”.
De data asta a venit pregătită cu un măr pe care îngrijitorul i-l rupe în bucăţele pentru ca ea să i-l întindă în palmă lui Apple. Ar vrea să-o încalece, dar antrenorul ei are zi liberă şi regulile sunt stricte: un cal e antrenat doar de o singură persoană; ceilalţi îngrijitori nu au voie să-l pregătească pentru ea.
– Mami, dar vreau să călăresc.
– Nu am cum să te ajut.
Oana se apleacă de spate cât să ajungă cu faţa în dreptul fiicei. Nomi are lacrimi în ochi şi insistă cu „te roooog”. Oana îi explică din nou regulile, iar Apple intră cu botul alb şi cald între chipurile lor. Se formează un triunghi de ochi – mamă, fiică şi cal – iar nările lui Apple freamătă, atingând-o pe cea mică.
– Uite şi Apple se bagă în seamă, vorbeşte cu tine, râde Oana. Lacrimile copilei se transformă în zâmbet, chiar dacă n-a renunţat cu totul la ideea de a călări azi.
Ca întotdeauna Oana are o cale inedită să ajungă la fiica ei. Vrea să-i ia povara lucrurilor, să o înveţe să fie bună, să aibă respect pentru ea şi pentru cei din jur, şi să nu mintă.
Ştie că e greu să fii atât de puternică, încât doar să acţionezi şi să nu reacţionezi. Eşti puternică atunci când ajungi să spui doar adevărul.
***
Pentru o persoană a cărei carieră depinde de frumuseţe, e ciudat că Oana nu se teme de îmbătrânire. Vrea să îmbătrânească. Fiecare pas pe care-l face zilnic, îl face – după legea firii – ca să îmbătrânească. Se gândeşte uneori că asta poate să fie o formă de egoism pentru că vrea să îşi vadă fiica mare, să aibă nepoţi, să trăiască împreună cu ei noi bucurii. Ca medic crede că în curând vom reuşi, ajutaţi de ştiinţă, să trăim cât suntem programaţi genetic: 120 de ani. Dar ştie, asemeni Anei Aslan, că e mai important să dai viaţă anilor, decât să adaugi ani la viaţă.
Asta crede Oana că e problema viitorului nostru, pentru că românii nu sunt doar bolnavi, sunt şi trişti. Boala umileşte, dezvăluie slăbiciuni, probleme nerezolvate, neglijente, traume. Pentru că România nu are nicio supapă de relaxare pentru cei trecuţi de 60 de ani, visează să înfiinteze centre unde bătrânii să poata să desfăşoare activităţi, utile moralului lor, dar şi vieţii celor din jur. Are idei, dar îi e teamă că nu va găsi finanţare.
Mai crede că poţi să ai atât de mult spirit încât să-ţi controlezi trupul, şi ştie că şi această practică poate fi o formă de a stăpâni îmbătrânirea. Nu vorbeşte medicul când spune asta, ci femeia care crede că există spirite atât de pure. Nu le-a văzut, dar partea neexpusă la TV a sufletului ei e convinsă de asta.