Tag : rebecca miller

cover fragment sotia(Special Oscar) Fragment din cartea Sotia – Meg Wolitzer, care a inspirat filmul care ii poate aduce primul Oscar lui Glenn Close –

(Special Oscar) Fragment din cartea Sotia – Meg Wolitzer, care a inspirat filmul care ii poate aduce primul Oscar lui Glenn Close –

In aceasta noapte, la Los Angeles se decerneaza premiile Oscar.

Pentru a 6-a oara este nominalizata Glenn Close la un Oscar si sper din tot sufletul ca de data asta va si castiga.

Rolul pentru care este nominalizata este cel de protagonista a filmului The Wife, Sotia, film care este inspirat de cartea omonima scrisa de Meg Wolitzer.

Cartea spune povestea unei femei foarte inteligente, educata si foarte talentata care renunta la cariera ei ca sa stea in umbra sotului, un scriitor celebru. Sotia creste 3 copii, administreaza toate treburile casei, face fata infidelitatilor sotului si se afla in fata unui moment foarte important pentru cuplul lor: sotul urmeaza sa primeasca un mare premiu pentru munca lui. (in carte e un premiu in Norvegia, in film e Nobelul pentru literatura)

Fata in fata cu validarea suprema adusa de acest premiu, Sotia incepe sa-si aminteasca detalii din viata lor de cuplu, iar povestea se construieste ca un thriller: la capatul ei e un secret care iti schimba intreaga perspectiva.

*

Filmul nu a aparut inca la noi, dar cartea poate fi gasita in librarii gratie Editurii Trei careia ii multumesc foarte foarte mult pentru ca mi-a permis sa public acest fragment.

( Editura Trei mai are cel putin inca o carte de fictiune in colectia sa care abordeaza din alt unghi problema nevestei de artist, de om creator. E scrisa de Rebecca Miller, se numeste Vietile Secrete ale Pippei Lee. Un interviu cu autoarea, despre tema cartii vazuta din interior -ea fiind sotia actorului Daniel Day Lewis puteti citi aici )

*

Cartea Sotia, ca si filmul de altfel, dincolo de intriga, e un omagiu pentru toate sacrificiile pe care le fac femeile ca sa conduca Regatul care inseamna casa si familia lor.

*

Fragmentul de mai jos este din momentul in care Sotul- Joe si Sotia au aterizat in orasul unde Joe va primi premiul pentru cel mai bun scriitor, a doua zi. Acesta este ”drumul pana la hotel”.

***

M-am gândit la începuturile lui Joe, petrecute în universul feminin al acelui apartament din Brooklyn, primul său mariaj ratat și finalul său zgomotos, cel de-al doilea mariaj al său, longeviv, și ascensiunea profesională a lui Joe pe parcursul acestei căsătorii. Apoi copiii, oh, copiii! Nu știusem cum este să ai de ținut o casă plină de copii. Îmi doream copii, dar îmi era deopotrivă și frică. Dorința mea de a avea un copil era învelită în nevoia de a-l face fericit pe Joe. Nu le puteam separa; mă uitam într-un cărucior imaginar și vedeam capul supradimensionat al lui Joe ițindu-se de sub păturică. Însă după ce s-au născut, copiii au devenit ei înșiși, nu el. Fiecare copil și-a arătat trăsăturile proprii.

Susannah, cea mai mare dintre ei, a primit atenție excesivă, ca toți primii născuți. Venea în bucătărie, unde frigeam un cotlet de miel în tigaie, și mă anunța: „eu ajut“, știind că mâncarea era pentru Joe, care lucra în dormitor.

— În regulă, fetița mea, ajută-mă, îi spuneam, și Susannah înfigea furculița în cotletul din tigaie și îl trântea în farfurie, ornându-l cu bucăți șifonate de hârtie, în chip de flori. Apoi îl ducea cu grijă pe culoar și lovea de câteva ori cu piciorul în ușa lui Joe, în loc de ciocănit. Îi auzeam cum murmură amândoi: cuvintele neatente ale tatălui, rugămințile tremurânde ale fiicei — „uită-te la farfurie, tati, uită-te“ —, și pe urmă schimbarea rapidă din tonul tatălui, vocea lui crescând în timp ce o lăuda, salvând astfel situația.

Pe mine mă iubea; pe el îl adora. Nu m-a supărat niciodată lucrul ăsta și când mă aflam împreună cu ea mă simțeam complet relaxată, răsplătită de mirosul ei, de pielea ei catifelată, de entuziasmul ei febril la tot ce era nou. Dacă ar fi avut coadă, ar fi dat din ea încontinuu.

Când nu eram disponibilă pentru ea — poate aveam alte angajamente, ceea ce se întâmpla destul de des, și trebuia s-o las cu o bonă —, chipul ei avea o expresie tragică și aproape că mă ucidea. Sora ei, Alice, s-a dovedit a fi robustă și atletică, dar și mai independentă. Nu era frumoasă ca soră-sa, ci mai degrabă arăta sănătos, cu trupul ei mic și legat, așa cum fusese odată și Joe, cu părul șaten-deschis și tuns pe calotă, după moda tinerilor romani.

Când Alice a ajuns la adolescență, lesbianismul ei a devenit, în sfârșit, evident, după mulți ani de pasiuni pasagere pentru profesoarele ei favorite, tinere de tipul ingenuu, după perioada dormitorului tapetat cu afișe ale rockerițelor cu păr vâlvoi, de vrăjitoare, după amazoanele de la tenis, cu coapsele lor brune, puternice, acoperite ridicol de rochițe albe. Și atunci când s-a arătat, am fost ușurată s-o aud spunând tare acest lucru, deși Joe părea speriat și afectat personal.

— Îmi plac fetele, a izbucnit ea într-o seară, din senin, pe când eram în bucătărie.

— Ce? a întrebat Joe, care stătea la masă, adâncit în ziarul lui.

— Îmi plac fetele, a continuat Alice, curajoasă.

În felul ăla. Știți voi. Frigiderul a început să se agite brusc, a scos un clinchet și a început să fabrice cuburi de gheață, ca pentru a umple tăcerea stânjenitoare.

Oh, a spus Joe, țintuit în scaunul lui. Inima mi-a luat-o la goană, dar m-am îndreptat spre Alice și am îmbrățișat-o. I-am spus că eram bucuroasă că s-a hotărât să vorbească și am întrebat-o dacă exista cineva anume de care îi plăcea. Da, mi-a răspuns ea, dar fata o tratase mizerabil. Am vorbit politicos despre asta, cam un minut sau două, apoi s-a strecurat spre camera ei.

— Nu-i vorba despre tine, i-am spus lui Joe în seara aceea, în pat, în timp ce schimbam în șoaptă replici furioase. Aceasta urma să fie una dintre temele discuțiilor noastre despre copii.

— Da, îmi dau seama de asta, a spus Joe. Exact asta vreau să spun.

— Deci tu zici că ai vrea să fii piesa centrală a sexualității fiicei tale?

— Nu, a răspuns el. Deloc. Tu ești mamă. Nu poți pricepe ce simt eu în legătură cu asta.

— Oh, asta-i chiar bună, am replicat eu, dorindu-mi să creadă că mamele știu tot, că suntem naratorii omniscienți ai vieților familiilor noastre.

David, cel mai mic dintre copii și cel mai tulburat dintre ei, părea incapabil să-și găsească o viață a lui. Joe și cu mine ne țineam respirația și speram de fiecare dată să-i meargă totul bine, dar era doar o dorință magică. Puține lucruri păreau să-i meargă lui David; lucrul ăsta a devenit tot mai clar și viața lui era doar din ce-i pica. Dar noi îl iubeam chiar și așa.

Îi iubeam pe toți, Joe și cu mine, deși nu chiar împreună. Copiii primeau iubirea noastră pe două canale diferite, unul de la mine, un flux rezonabil de stabil, și unul de la tatăl lor, atunci când se gândea la asta, când reușea să-și mute atenția de la el însuși.

Era distras în cea mai mare parte a timpului,prins în detaliile vieții sale profesionale și în toate preamăririle pe care le tot acumula, ca pe straturi și straturi de zăpadă. Copiii și cu mine nu făceam decât să ne uităm la felul cum cariera lui Joe creștea și creștea.

Iar acum, în sfârșit, reușise să parcurgă tot drumul ăsta spre Finlanda. Țara era surprinzător de dulce, tonică și revigorantă. Odată pe an era trezită brutal din picoteala ei: Trezește-te! Trezește-te! O persoană importantă vine-ncoa’!

În timp ce traversam aeroportul alături de anturajul nostru editorial, mi-am dat seama că, dacă voiam, puteam să dispar cu ușurință în sălbăticia acestei țări și să nu mă mai întorc niciodată. Nu aș fi ieșit în evidență în Finlanda, cu părul meu alb și pielea palidă.

M-aș fi integrat perfect și ar fi crezut că sunt una de-a lor. Cât de grozav ar fi fost să pot începe aici o viață nouă, uluitoare, în loc să mă întorc în casa din Weathermill, New York, cu acest copil mare care era soțul meu, geniul meu, propriul meu câștigător de Premiu Helsinki.

— Joe, am spus, uită-te în stânga. Încearcă să te pozeze.

S-a întors ascultător și atunci s-a declanșat un val de bâzâieli bâlbâite, iar el s-a ținut un pic mai țeapăn și mai măreț. Pozele acestea vor apărea în ziarele de mâine, înfățișându-l pe acest bătrân evreu american mijindu-și ochii în lumină, arătându-și ciudata față umană, oboseala călătoriei cu avionul combinată cu vanitatea care-l împingea de multă vreme prin aeroporturi și prin lume.

La ieșirea din terminal ne aștepta o limuzină, atât de neagră pe cât era șoferul de blond, și prima pală de aer înghețat m-a făcut să simt că o să-mi explodeze plămânii în timp ce alunecam cu repeziciune dinspre clădire spre mașină.

Aici era acea minunată perioadă din an în care copacii își pierd frunzișul, denumită de finlandezi ruska, cu schimbătoarele ei culori de vis. Era abia toamnă târzie și totuși ne șocase frigul de afară. Mă gândeam că este de nesuportat și-mi imaginam o societate în care oamenii o iau la goană din casă spre mașină și apoi spre birou, și înapoi spre mașină și spre casă, la sfârșitul zilei. Lumina zilei era pe ducă și totuși cerul părea, chiar în acest moment, strălucitor și nesfârșit.

În Finlanda, lumina zilei te face să crezi că n-o să se termine; nu-ți poți imagina că se va stinge în acest sfârșit îngrozitor chiar înainte ca enzimele din stomacul tău să fi început măcar să desfacă în componente separate masa de prânz.

Mașina ne-a purtat ușor pe lângă malul apei și pe lângă vitrinele magazinelor de pe bulevardul Mannerheim, unde se vindeau mărfuri delicate, învelite în staniol și hârtie creponată, dar și pe lângă abruptele și lungile întinderi ale podurilor de cale ferată. Mai fuseserăm o dată în Finlanda în timpul căsniciei noastre, în 1980, când Joe fusese invitat la o lectură publică, ca parte a celei de-a cinci suta aniversări a cărții finlandeze, și atunci mi s-a părut că întreaga țară fusese bombardată cu gheață. Îmi plăcea Finlanda pentru lipsa furiei sau a crimelor de pe stradă. Nu era ca în Statele Unite, nu era ca în Spania.

Aici era liniște, un loc schimbător, minunat, elegant, cu un nivel al serotoninei ușor nefiresc. O țară deprimată: era un diagnostic ușor de pus având în vedere statisticile despre sinucideri pe care Scandinavia încearcă uneori să le nege, la fel cum Cornell University încearcă să domolească temerile părinților noilor studenți în legătură cu faimosul canion Ithaca, cel care în fiecare toamnă, precum într-un ritual al recoltei, cere viețile câtorva boboci mai ghinioniști.

Nu vă faceți griji, ar trebui să spună broșura facultății. Deși unii studenți sar, de fapt, spre propria moarte, cei mai mulți dintre ei preferă învățătura și petrecerile cu bere la butoi.

Toată Scandinavia este ademenitoare, cu pescuitul la copcă și crestele ei înzăpezite, dar toată lumea știe legenda nefericirii înrădăcinate printre finlandezi, norvegieni și suedezi: bețiile lor, cântecele pline de jelanie și vaiete, umbra lor întunecată în miezul zilei.

— Iar aici este Opera din Helsinki, domnule Castleman, a spus șoferul, în timp ce mașina în care ne aflam aluneca ușor pe lângă uriașa clădire ce părea aptă să adăpostească un întreg regat între zidurile ei groase.

— Aici o să veniți, domnule, să vă primiți premiul și să fiți celebrat.

— Da, Joe, o să fii decerebrat, am murmurat eu, dar el nu m-a auzit.

857
books3Biblioteca Bloggerului Roman – sau ce am citit in 2013

Biblioteca Bloggerului Roman – sau ce am citit in 2013

Cristi China (chinezu) m-a rugat sa scriu care sunt cartile pe care le-am citit in 2013. e parte dintr-un proiect al lui care se numeste Biblioteca Bloggerului Roman in care vrea sa centralizeze cartile pe care le mai citesc oamenii din online.

Scriu din ce in ce mai rar despre ce carti citesc pentru ca sunt putine care pot fi gasite pe piata noastra si pt ca mi-a zis cineva odata ca e mai bine sa nu stie lumea ca citesc mult. Ceea ce e foarte adevarat. Dar pentru Cristi fac o exceptie pentru ca oricum ii sunt datoare vinduta si m-a luat la sentiment ca “sa apara in centralizatorul final si carti mai rare”, plus ca doar enumar cartile, nu fac cronici pt ele :)

iata lecturile mele din 2013; unde exista si postari pe blog despre ele, avem si link la opinia mea, pe titlu avem link de unde o puteti cumpara, daca va suna in vreun fel titlul

Paul Cronin – Roman Polanski – Interviews

the best american magazine writing 2012

Best European Fiction – 2012

Stephen King – On Writing: 10th Anniversary Edition: A Memoir of the Craft

Christopher Booker – The Seven Basic Plots: Why We Tell Stories

Alfred Adler – Intelegerea vietii, introducere in psihologia individuala, editura trei

David Kusek, Gerd Leonhard – The future of music, manifesto for the digital music revolution

Elmore Leonard – 10 Rules of Writing

Daniel Tammet – Thinking In Numbers: On Life, Love, Meaning, and Math

Paul Scott – Robbie Williams: Facing the Ghosts

Daniel J Levitin – creierul nostru muzical, Humanitas

Mozart – Scrisori, Humanitas

Celibidache – Intilniri cu un om de exceptie, editura Spandugino

Chopin – letters 1810-1849

Dalai Lama – Emotii distructive, Curtea Veche

Roland Barthes, Fragmente dintr-un discurs indragostit, Editura Cartier , am scris despre ea aici

dr Elisabeth Kubler Ross – Despre moarte si a muri, EF PUblising

About love: Reinventing Romance for Our Times, am scris despre ea aici

Whitney Chadwick & Isabelle de Courtivron – Cealalta jumatate – creativitate si relatii intime, Vellant

Alain de Botton – Religia pentru atei. Vellant

Diane Ducret – Femeile dictatorilor, Curtea veche, am scris despre ea aici

Emir Kusturica – Unde sunt eu in povestea asta?, Polirom

Filip Florian – Toate bufnitele, Polirom, am scris despre ea aici

Alessandro Baricco – Novecento, Humanitas

Ambroise Vollard – Amintirile unui negustor de tablouri, editura meridiane (mai poate fi gasita doar in anticariate),am scris despre ea aici

Denis Diderot – Bijuteriile indiscrete – Paralela 45 (asta e proza erotica, aparuta cu mult mult inainde de fiftty shades:) ).

Dino Buzzati – O dragoste, Polirom

J.R. Moehringer – Dulcele bar, editura Publica, am scris despre ea aici

Pete Sampras, in mintea unui campion, editura publica – am scris despre ea aici

Phillipe Starck – impresii de aiurea, editura publica, am scris despre ea aici

Rene Stauffer – Roger Federer: Quest for Perfection

Mircea Morariu – carte cu Gina Patrichi, am scris despre ea aici

N.N. Tonitza – Corespondenta, editura Meridiane (mai poate fi gasita doar in anticariate)

Kazuo Ishiguro – Nocturne, cinci povesti despre muzica si amurg, Polirom, am scris despre ea aici

Rebecca Miller – Ritmuri Interioare, editura trei , mai poate fi gasita doar in anticariate. am scris despre ea aici

Kurt Vonnegut: Letters

Radu Beligan. Intre acte, editura allfa, am scris despre ea aici

Adrian Telespan – Cimitirul, editura Herg Benet. am scris despre carte aici

Donna Tartt – THE GOLDFINCH

Tom Wolfe – Hooking Up

Ioana Parvulescu – În intimitatea secolului 19. Humanitas

Carlos Ruiz Zafon – Umbra Vintului, Polirom

Hilton Als – White Girls

Kate Atkinson Life After Life

*

Dacavreti sa contribuiti la proiectul lui Chinezu, scrieti-va lecturile pe blog si tag-uiti ca sa stie sa ia in calcul si postarea voastra. Abia astept sa centralizeze citeva mii de carti ca sa munceasca mult (mult mai mult decit am stat eu sa pun link-uri la aceste titluri:))

Va multumesc.

 

3355
ritmuri-interioareRitmuri interioare – Rebecca Miller

Ritmuri interioare – Rebecca Miller

am citit ieri cartea Rebeccai Miller – Ritmuri interioare, o colectie de 7 proze scurte, fiecare cu o alta femeie personaj principal. sapte portrete despre feminitate, despre forta femeilor puternice in vulnerabilitatea lor.

fiecare dintre povesti arata o secventa de viata, definitorie pentru caleidoscopul care e mintea unei femei; in prima o doamna care lucreaza intr-o editura, faimoasa pentru faptul ca poate taia cu lejeritate din orice text, pastrindu-i esentialul, e casatorita cu un domn pe care-l descrie din instinct drept “nu m- ar parasi niciodata”. Cind prinde vint in cariera si curaj in viata,  intr-o dimineata, dupa ritualul obisnuit inainte de a pleca la munca, se uita la pantofii cu care e incaltata si la cei pe care-i poarta sotul.

“Si deodata, un gind infiorator ii trecu prin minte, limpede si crud. Lacrimi de rusine ii umplura ochii. Avea sa-i faca vint frumosului ei sot ca unui paragraf in plus.”

nuvela spune viata ei in mai putin de 50 de pagini. incepe si se termina cu privirea catre pantofii ei si ai lui.

*

o alta poveste este despre o femeie aflata intr-un mariaj violent. dupa o bataie crunta in care-si pierde doi dinti, pleaca de acasa si se duce la una dintre cunostintele din liceu. femeia, mama a trei copii, e fosta prostituata a liceului si noua ei gazda n-o iubeste foarte tare. e un monolog interior minunat acolo in care intelegi ca eroina isi gasise o forma de putere si control in mariaj, printre lovituri, forta pe care si-o recapata cu ce stie ea mai bine. sexul.

***

mie imi place foarte mult cum scrie Rebecca Miller pentru ca nu vrea sa demonstreze ca e cea mai tare scriitoare din lume (e fiica lui Arthur Miller, nu cred ca are vreun gind de “cea mai buna scriitoare”), nu scrie nici ca sa devina celebra (e nevasta lui Daniel Day Lewis, e greu sa concureze cu el in celebritate).

scrie pentru ca vrea sa spuna lucruri, sa arate sentimente si scrie cu perspectiva unei femei care a trait si experimentat mult (in adolescenta a avut probleme cu drogurile si a avut o viata f tumultuoasa), scrie linistit si asezat. scrie fin.

cartea e veche, e lansata la noi in 2009, la editura Trei. dar m-am lovit de ea in Carturesti, la etaj (mai erau citeva exemplare), la inceputul acestei saptamini, asa ca am luat-o. mi-ar placea sa o cititi mai ales ca tot mai des aud ca nu poti sa fii si feminina si sa ai succes, sau cum femeile puternice isi pierd feminitatea.

cu tot respectul pentru toate doamnele care citesc aceste rinduri, cred ca nu exista femei puternice – e asa o notiune cu care sa ne mintim ca sa nu cautam mai adinc prin noi. singura forma de putere pe care o putem avea ca oameni (femei si barbati) e sa stam cit mai bine si mai confortabil in mintea si pielea noastra, cu sufletul la vedere.

dar e si cea mai vulnerabila dintre situatii.

*

P.S. exista si un film Personal Velocity, regizat tot de Rebecca Miller, unde sunt insa doar 3 dintre povestile din carte.

*Cu doamna Miller am avut privilegiul sa si fac un interviu acum ceva ani, il puteti citi aici.

1737
lewisDaniel Day Lewis si nevasta de artist

Daniel Day Lewis si nevasta de artist

m-am gindit mult in ultimele zile – in mai multe contexte – la o carte scrisa de sotia lui Daniel Day Lewis, Rebecca Miller, Vietile secrete ale Pippei Lee.

am mai scris despre carte (da, stiu e si film, dar cartea e mult mai frumoasa), dar pentru ca Lewis a fost nominalizat din nou la Oscar si probabil ca va si cistiga, va arat ceva simpa:)

 

 

 

 

 

Daniel Day Lewis e unul dintre actorii care traiesc in lumea lui, dupa regulile lui. face film cind vrea el, cum vrea el si transformarile sale sunt uluitoare. se pregateste luni in sir (pentru Lincoln cu care e nominalizat acum s-a pregatit un an), sta singur intr-o cabana la munte si nu vorbeste cu nimeni, isi cauta personajul.

cum ziceam Lewis e insa casatorit, ba are si copii, iar toata nebunia lui artistica interfereaza cu viata de familie.

sotia – Rebecca Miller a facut niste reguli acasa: oriunde ar fi, pt orice personaj s-ar pregati , Daniel Day Lewis trebuie sa vorbeasca in week end cu cei doi fii ai lui la telefon. pare simplu, doar ca atunci cind invata un accent nou ca la Lincoln, Lewis nu iese din vocea si accentul pentru care se antreneaza si respecta regula sotiei, doar ca e in personaj :)

***

am facut un interviu acum ceva vreme cu Rebecca Miller fix cind lansa in romania cartea Vietile Secrete ale Pippei Lee, iata citeva dintre declaratiile ei de atunci pe tema mariajului – cu sotul ei, dar si in general.

„Nevestele ca Pippa Lee sunt din ce in ce mai rare. Mai intåi pentru ca femeile considera ca si cariera lor e importanta, si mai apoi pentru ca societatea actuala devalorizeaza foarte mult ceea ce am putea numi ‹‹treaba femeii››. Sa fii nevasta de artist nu este o profesie recunoscuta, dar aceste femei creeaza o intreaga lume in jurul unui barbat care altfel ar orbecai, ingrozit si nesigur intr-un birou ori studio rece si neprimitor. Munca acestor femei nu e apreciata. Femeile se uita la acest gen de nevasta si spun ‹‹dar nu face nimic toata ziua››. Nu e adevarat. Ele au in grija o lume intreaga. Am scris ceea ce stiu fara sa fie o autobiografie. |n felul acesta m-am protejat, scrierea e autentica dar nu imi expune viata. Dar stiu ca orice creatie buna e, intr-un fel, personala.”

„Nu exista o reteta pentru un bun mariaj, dar daca exista dragoste adevarata, ai vointa de a fi tolerant si un bun simt al umorului, ai o sansa sa razbati”

„Cred ca lucrul cel mai rau i se poate intåmpla unei femei intr-o casnicie este sa-i fie ruinata increderea in sine, sa ajunga sa nu mai aiba respect pentru propria persoana. E normal ca oamenii sa se schimbe de-a lungul vietii lor. Unii, cum e Pippa, traiesc vieti diferite de-a lungul existentei lor. Dar e normal ca un parinte sa simta ca viata copilului lui e mai importanta decåt a sa. {i uneori acest sentiment duce la eradicarea totala a propriei vieti.”

puteti citi intregul interviu aici.

1503
RebeccaMiller_lrgRebecca Miller – Despre casatorie, cu sotia lui Daniel Day Lewis

Rebecca Miller – Despre casatorie, cu sotia lui Daniel Day Lewis

Ar putea fi una din dovezile ca talentul e ereditar. Are 46 de ani si e fiica celebrului dramaturg Arthur Miller si a faimoasei fotografe Inge Morath. E scriitoare, actrita si regizoare. {i ca si cum toate acestea n-ar fi de ajuns, e sotia si mama celor doi copii ai lui Daniel Day Lewis. Cea mai recenta dintre creatiile sale se numeste „Vietile secrete ale Pippei Lee”, o poveste despre sacrificiile pe care le fac femeile in casatorie care, dupa ce a fost o carte de succes, e transformata acum in film. Cind am realizat acest interviu, Rebecca Miller se afla la New York regizånd ecranizarea cartii sale cu o echipa de actori care-i includea pe Julianne Moore, Winona Ryder, Keanu Reeves, Robin Wright Penn si Monica Bellucci.
(Tabu, 2009)

S-a nascut la doi ani dupa ce tatal ei divortase de Marilyn Monroe. A avut o copilarie normala pentru ca parintilor ei faimosi nu le placea lumina reflectoarelor, dar a dus si o viata boema locuind påna la sase ani in apartamentul 614 din celebrul hotel Cheslea din New York, hotel pe care l-au considerat „acasa” nume ca Norman Mailer, Lou Reed si Bob Dylan. {i-a cautat o vreme drumul prin viata si, dupa o adolescenta tumultuoasa, a facut pictura la Yale avånd cåteva expozitii inainte de a ajunge pe scenele de teatru new yorkeze. A lucrat cu celebrul regizor de teatru Peter Brook cu trupa caruia a facut un turneu international, iar apoi a ajuns la cinema unde a fost actrita pentru ca, la scurta vreme, sa incerce regia si sa ia un premiu la festivalul de la Sundance cu primul ei film, „Angela”. Doi ani mai tårziu si-a publicat prima carte si de atunci in palmaresul ei se afla mai multe premii ca regizoare si trei carti de succes. „Pentru mine viata asta este: o cautare continua. N-am fost niciodata pragmatica”, mi-a raspuns simplu cånd am intrebat-o cum priveste ce a lasat in urma, cu toate aceste cautari in a se exprima artistic cautari ale expresiei artistice autentice – de la pictura, la regie si literatura.

Dar n-a fost un drum usor de parcurs. |ntr-o vreme a refuzat sa vorbeasca despre radacinile celebre si cerea PR-ului sa mentioneze jurnalistilor ca nu va mai raspunde la nicio intrebare despre Arthur Miller sau despre sotul ei, Daniel Day Lewis. „E greu sa porti un nume ca acesta?”, am intrebat-o stiind framåntarile ei din tinerete. „Acum nu mai e. Deloc”, a raspuns scurt, ocolind in continuare subiectul care pare sa o båntuie. L-a exteriorizat intr-un mod inedit in cartea “Vietile secrete ale Pippei Lee”, povestea sotiei perfecte de artist: inteligenta, mereu zåmbitoare, devotata, frumoasa si gospodina. Cartea vorbeste cu o uimitoare atentie a detaliului despre sacrificiile si eforturile pe care le fac femeile care aleg sa ramåna „doar” neveste. Femei care reusesc dupa o reteta magica sa creeze in jurul barbatilor lor o lume protectoare, o platforma de neclintit pentru ca ei sa se poata dezvolta artistic. Femei care continua, in mod miraculos, sa se reinventeze de la seducatoare påna la mame si, daca e nevoie, påna la asistente medicale.
„Nevestele ca Pippa Lee sunt din ce in ce mai rare. Mai intåi pentru ca femeile considera ca si cariera lor e importanta, si mai apoi pentru ca societatea actuala devalorizeaza foarte mult ceea ce am putea numi ‹‹treaba femeii››. Sa fii nevasta de artist nu este o profesie recunoscuta, dar aceste femei creeaza o intreaga lume in jurul unui barbat care altfel ar orbecai? ingrozit si nesigur intr-un birou ori studio rece si neprimitor. Munca acestor femei nu e apreciata. Femeile se uita la acest gen de nevasta si spun ‹‹dar nu face nimic toata ziua››. Nu e adevarat. Ele au in grija o lume intreaga.”
E evident ca subiectul, spectaculos si putin discutat in forma lui reala, neambalat comercial, e unul pe care Rebecca Miller il stie din interior, dar scriitoarea tine sa precizeze: „Am scris ceea ce stiu fara sa fie o autobiografie. |n felul acesta m-am protejat, scrierea e autentica dar nu imi expune viata. Dar stiu ca orice creatie buna e, intr-un fel, personala.”

Dar tentatia, in calitate de cititor, de a compara cartea cu ceea ce stii despre viata ei e foarte mare pentru ca nu doar Rebecca vine dintr-o famile de artisti, nu doar ea este nevasta de artist, ci si pentru ca sotul ei are radacini similare. Daniel Day Lewis este fiul celebrului poet Cecil Day Lewis si al actritei Jill Balcon. Pentru multe dintre fanele lui Daniel Day Lewis, la fiecare dintre aparitiile publice ale acestuia cu sotia sa, a aparut intrebarea: „Cum de s-a casatorit cu femeia asta care nu e cea mai stralucitoare de pe covorul rosu, care zåmbeste stingher si e evident ca nu se simte bine in lumina reflectoarelor?”. Dar daca le cunosti radacinile similare si le urmaresti parcursul de dupa momentul intålnirii lor, iti dai seama ca sunt minti pereche.
La premiile BAFTA, Rebecca a parut incurcata de speech-ul sotului ei in timp ce-si primea premiul pentru filmul There will be blood, mentionånd ca-i multumeste „sergentului major Miller”, tot asa cum a fost evident ca nu–i place pe covorul rosu la Oscar. {i cu toate astea, prietenii cuplului spun ca ea este motorul casniciei si ca are umorul si intelepciunea pentru a trece peste toate incercarile grele la care se supune Daniel Day Lewis pe parcursul cautarilor in rolurile sale. (Lewis pleaca adesea de acasa, in perioada pregatirilor unui nou film, se imbraca in hainele personajului si traieste cu noua identitate.) |n plus a existat un moment foarte special in familia lor, pe care Lewis l-a administrat cu multa intelepciune. Rebecca a mai avut un frate, care suferea de sindromul Down, pe care tatal ei l-a trimis la un azil fara sa mai vorbeasca cu el foarte multi ani. Daniel Day Lewis a fost cel care l-a convins pe Arthur Miller sa-si revada fiul inainte de a muri.
„Nu exista o reteta pentru un bun mariaj, dar daca exista dragoste adevarata, ai vointa de a fi tolerant si un bun simt al umorului, ai o sansa sa razbati”, mi-a spus Rebbeca atunci cånd am pus-o fata in fata cu modul straniu de lucru al sotului si reusita ei de a ramåne obiectiva in casnicie.

E in carte o urma de regret ca Pippa Lee, personajul principal, n-are nicio ambitie decåt aceea de a fi o sotie iubitoare; personajul chiar spune undeva ca mariajul este o expresie a vointei, functioneaza pentru ca persoanele implicate au aceasta vointa. Rebecca recunoaste ca in cazul ei n-a fost nevoie sa-si intrerupa activitatea ca sa fie o sotie devotata pentru ca meseria pe care o are ii permite sa lucreze de acasa, iar atunci cånd regizeaza, pleaca pentru perioade foarte scurte si nu incurca mult vietile celor din jur. „Cred ca lucrul cel mai rau i se poate intåmpla unei femei intr-o casnicie este sa-i fie ruinata increderea in sine, sa ajunga sa nu mai aiba respect pentru propria persoana. E normal ca oamenii sa se schimbe de-a lungul vietii lor. Unii, cum e Pippa, traiesc vieti diferite de-a lungul existentei lor. Dar e normal ca un parinte sa simta ca viata copilului lui e mai importanta decåt a sa. {i uneori acest sentiment duce la eradicarea totala a propriei vieti.”
Cum arata viata de sotie a unei femei care cerceteaza cu atåta finete nuantele din emotiile unei neveste? „Cånd nu filmez, ma trezesc dimineata odata cu copiii, ii pregatesc pentru scoala, adesea ii duc eu cu masina påna acolo. Apoi scriu toata dimineata påna cånd ma duc sa-i iau de la scoala, pregatesc cina, le fac patul si ii culc.”

Cartea descrie cu o finete remarcabila ce efect are batrånetea asupra oamenilor puternici, cum intervine vanitatea si dorinta de a controla banii. {i daca te gåndesti ca Arthur Miller avea 46 de ani cånd Rebecca s-a nascut, descoperi o parte din temerile pe care le-a recunoscut inca din primii ani de cariera. „Tata mi se parea foarte batrån si cred ca, asemeni multor copii, ma intrebam ce se va intåmpla cu mine cånd parintii mei nu vor mai fi”. |n urma cu ceva vreme spunea ca de la tatal ei a invatat ca un artist trebuie sa stie sa-si administreze singur viata profesionala pentru ca nu e nimeni altcineva care sa –i poarte de grija. La aceeasi intrebare, acum prefera sa-si aminteasca altceva. „De la tata am invatat ca fiecare poveste pe care o scrii trebuie sa fie construita ca o masa: orice element trebuie sa aiba o functie précisa.”

Cånd ii spun ca exista o teorie care arata ca pentru un scriitor, fiecare noua carte e o continuare, o corectie inconstienta a precedentei, raspunde foarte analitic. „Nu stiu care e dorinta care ma pune in miscare. Pentru mine personajele sunt importante. Ele ma intereseaza pentru ca prin ele vorbesc despre mai multe aspecte ale aceleiasi prisme, din perspective diferite. Am mai multe personaje pe care le pastrez in minte si imi place sa le explorez lumea.”

Se spune despre ea ca ii place sa pastreze controlul situatiei, ca a renuntat la actorie nu pentru ca n-ar fi obtinut roluri bune (a jucat alaturi de Harrison Ford si Kevin Spacey), ci pentru ca in ipostaza de regizor putea controla mai bine ceea ce se intåmpla, dar ea se apara de o asemenea eticheta. „Accept ca nu pot sa controlez aproape nimic din ceea ce mi se intåmpla. Am tendinta de a conduce, de a fi lider, dar asta e diferit de a detine controlul. {i, da, cred ca securitatea emotionala, structura pe care o are viata mea, familia, sunt foarte importante, psihologic vorbind, pentru munca mea.”
Cånd am intrebat-o care e cea mai importanta decizie pe care a luat-o in viata, a raspuns scurt „sa ma casatoresc”, iar succesul care a venit odata cu decizia de a alege regia nu pare sa fi intrat in calcul. „Cånd vine vorba de succes, ma tem. Nu-mi doresc sa fiu recunoscuta pe strada. Asta m-ar impiedica sa mai observ in detaliu lumea.”

Daca ar fi sa o descriem repede, am spune ca Rebecca Miller e fiica unui dramaturg faimos si sotia unui actor minunat. Pentru cei care i-au vazut filmele, ar putea fi o doamna care se exprima cu foarte multa finete si cu un control al detaliului care sfårseste prin a te emotiona profund. Iar pentru cei care i-au citit cartile, ar putea fi femeia care are gusturi rafinate la lecturi . („Printre preferatele mele recente sunt ARLINGTON PARK de Rachel Cusk si THE SECRET HISTORY de Donna Tartt. Dintre clasici, ii prefer pe Dostoevsky, Henry James, F. Scott Fitzgerald.”)
Dar pentru o femeie de oriunde din lume care, din intåmplare, citeste „Vietile secrete ale Pippei Lee”, Rebecca Miller este scriitoarea care a avut curajul sa puna in cele mai potrivite cuvinte viata reala a unei neveste cu un barbat celebru. Cu sacrificiile, temerile, eforturile, placerea, zåmbetul si bucuria cu care o asemenea femeie realizeaza in jurul barbatului ei un cocon pentru ca el sa-si duca viata profesionala la cele mai inalte standarde. {i pentru asta, ar fi bine sa va intålniti cu ea.

Cartea „Vietile secrete ale Pippei Lee” a aparut la Editura Trei si se gaseste in librariile din toata tara.

2663
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!