Daca ajungi la Roma, trebuie neaparat sa iei pranzul la restaurantul Colbert, un bistro localizat in interiorul cladiri ce dateaza din secolul al XVI-lea din resedinta Villa Medici, cladire in care se afla locatia Academiei franceze de la Roma, inca din 1803.
Privelistea este magica, cu dealul lui Pincio ce se inalta chiar in fata privirilor celor care aleg sa se rasfete cu un pranz sau o cina gustoasa la Colbert.
Inconjurat de o gradina imensa, restaurantul ocupa Galeria Ferdinando de’ Medici, construita pentru a gazdui capodoperele cardinalului Ferdinando de’ Medici.
In afara de decorul si peisajul exceptional, este si un loc in care se mananca foarte bine. Chef Arcangelo Dandini prepara in fiecare zi mancaruri traditionale din bucataria italiana. De produsele de patiserie, de prajiturile si torturile delicioase este responsabila echipa Fonderia Doici & Design.
Adresa: Villa Medici, Viale della Trinità dei Monti, nr 1, Roma, Italia.
Se poate spune că Franța este în centrul definiției de haute couture, dar Valentino ne arată că nu deține totuși monopolul asupra luxului și eleganței.
De regulă, Valentino avea prezentările de modă la Paris, dar de câteva sezoane și-a mutat show-urile în marile capitale ale modei. Dacă în decembrie a fost la New York, acum a avut loc la Roma, locul unde s-au născut designerii Valentino Garavani, Maria Grazia Chiuri și Pierpaolo Piccioli.
Colecția de toamnă Valentino se numește Mirabilia Romae, adică minunățiile Romei. Dacă în alte dăți ne întrebam ce o fi fost în capul designerilor de au creat rochii excentrice sau care este tematica show-ului, acum ne este clar! Antichitatea a dominat atmosfera, iar sandalele de tip gladiator și coroanele aurii de frunze în stilul Iulius Cezar au fost deliciul serii.
Prezentarea colecției a început cu rochii de culoare neagră și a continuat cu roșu, culoarea semnificativă a casei de modă. Se simte și o influență a serialului foarte popular, Game of Thrones, prin capele și rochiile pe un umăr purtate de modele cu părul lung și împletit sau prin accesoriile aurii.
E clar că designerii au vrut să îmbine tradiționalul cu modernul, iar colecția să aducă antichitatea în viitor.
Anita Ekberg, frumusetea din filmul lui Frederico Fellini La Dolce Vita, a murit in aceasta dimineata intr-o clinica la Roma. Avea 83 de ani
Rolul Sylvia din La Dolce Vita i-a dat fostei Miss Suedia, Anita Ekberg, supra numele de zeita a sex apealului si a fost considerata una dintre cele mai frumoase femei ale lumii din toate timpurile.
In ultimii ani se retrasese din viata publica si traia la Roma. Ultima ei aparitie publica a fost in 2013, la festivalul de film de la Berlin, aparitie din care vedeti fotografii mai jos.
Exista o putere (a lucrurilor, banilor, statelor, corporatiilor) care poate sa ne deconecteze de noi insine sau de noi si ceilalti. Cum exista legaturi intre oameni care nu se stiu, dar se recunosc ca stare si emotie oriunde ar fi si se simt parte din aceeasi “familie”.
Viata e despre cit de legati suntem in desradacinarile noastre.
*
M-am gindit la asta inca de la primii pasi de dans din Torobaka – un show in care Akram Khan danseaza alaturi de Israel Galván. Adica un bengalez naturalizat in Londra, educat in Kathak – o forma clasica de dans indian –, alaturi de domn nascut in Sevilia care traieste la Madrid si-a invatat de la tatal lui flamenco in forma sa traditionala, intr-un dans inspirat de un poem Maori (o proza al carei ritm devine evident doar cind e cantata), o poveste – lupta despre masculinitate, barbatie.
O poveste despre cum, la origine, toti suntem la fel – oricit de diferiti am parea – pentru ca fiecare gest, intimplare, emotie se diferentiaza doar prin numele pe care-l poarta in alta cultura si prin energia pe care au adaugat-o locurile in care traim fiecare.
Poate ca avem nume diferite, ne miscam in ritmuri diferite, traim in timpi diferiti dar… lumea e mica si ne recunoastem intre noi, oriunde.
*
In Torobaka Galvan si Khan se cearta.
Galvan are cizme cu pinteni si fiecare pas e insotit de o bataie puternica in podea; Khan e descult, dar are la picioare saculeti cu pietricele si clopotei . Au hainele lor traditionale.
“Vorbesc” doar din sunetele pe care le scot picioarele lor. Fiecare vrea sa detina controlul, sa-si marcheze teritoriul, dar dupa o vreme descopera ca au lucruri in comun si dansul devine un sincron cu miscari executate de fiecare “pe limba lui”. Isi dau jos elementele din costumele lor traditionale, ramin desculti amindoi si isi spun mai departe povestea… la esenta ei, fara elemente culturale ajutatoare.
O metafora frumoasa despre cum nu forma e importanta (desi in dans e esentiala), ci ce transmiti prin gestul tau.
Khan si Galvan fac aceleasi miscari, dar au educatii diferite , corpurile lor se exprima diferit si spun povesti diferite . Despre acelasi lucru.
*
De fiecare data cind vad un show de al lui Khan, mi se pare ca e cel mai potrivit moment cind trebuia sa vad spectacolul acela.
Si mi s-a intimplat si anul asta la Bruges cu Torobaka – un show despre esenta miscarii si a ideii; despre a te goli cu totul de ginduri ca sa poti pune altele in loc si sa poti crea din nou, ceva nou.
Poate ca e doar genialitatea lui Khan de a esentializa povestile pe care le spune intr-o forma in care fiecare proiecteaza pe nevoile sale de moment. Sau poate e o legatura speciala pe care o am eu cu dansatorul, coregraful asta pe care-l urmaresc de cind era pusti si-a acordat unul dintre primele sale interviuri pentru un ziar pe care l-am deschis la nimereala in metrou in Londra.
Stiu insa sigur ca showul are o legatura cu locul in care traiesc: poemul care sta la baza show-ului Torobaka e scris de romanul Tristan Tzara. Cum ziceam – lumea e mica.
P.S. “un parfum care a fost creat inaintea florii care-l produce”, asa descrie Akram Khan spectacolul n caietul program.
P.P.S la anul pe vremea asta va fi gata show-ul pe care Khan il pregateste cu un alt domn magic pe care am avut marele noroc si imensa onoare sa-l cunosc, James Thierre (nepotul nonconformist si genial al lui Charlie Chaplin care a adus spectacolul Raoul la Bucuresti. o poveste de la repetitii aici) . Cum Thierre a mai fost in RO (aici inca o poveste despre el in RO) si i-a placut foarte mult, poate – cu noul lor show – veti putea sa-l vedeti pe Khan. Si sa simtiti putin din magia lui.
imaginati-va ca sunteti turist prin Roma. va plimbati pe strazi si n-aveti cum sa nu ajungeti la Spanish Steps mai ales daca ati vazut Vacanta la Roma. sau, fie, daca sunteti interesati de shopping (in fata scarilor se deschide o strada cu luxury shopping)
bun, deci sunteti turist, urcati pe Spanish Steps ca sa faceti fotografii frumoase si, ca de nici unde, apare un grup de oameni costumati care incep sa danseze.
daca esti cinefil, ai o sansa sa te prinzi ca sunt imbracati ca in filmul lui Fellini Amarcord.
si daca esti fan Fellini, stii ca imediat dupa Spanish Steps catre Piata Poppolo se afla o intrare pe partea dreapta care ajunge in strada Via Margutta. pe la mijlocul strazii e placuta asta pe un perete pe partea stinga.
iar in piata in prima cafenea din dreapta, primul scaun de la geam, era locul preferat al lui Fellini.
***
la Roma se joaca zilele astea celebra montare a coregrafului Luciano Cannito dupa Amarcord-ul lui Fellini in deschiderea Festivalului International de Dans; flashmob-ul, care a avut loc in urma cu 10 zile, a promovat deschiderea festivalului.
mi-ar fi placut sa fiu acolo. foarte foarte mult.
in italiana “amarcord” inseamna “imi aduc aminte”.
eu imi aduc aminte in detaliu si casa lui Fellini (pe care am avut privilegiul sa o vizitez) si privelistea de la masa lui preferata pentru mic dejun si desenele lui Fellini de pe peretii cafenelei, in spate la bucatarie. pe servetele de hirtie.
si, desi am fost norocoasa si am putut avea aceasta experienta nepretuita pentru un fan Fellini, tot mi-as fi dorit f f f f tare sa fiu acolo la acest flash mob.
prima data cind am fost la Roma am fost pt Michelangelo.
pe vremea aia il iubeam pe Michelangelo, inca il mai iubesc si -l consider un alien (niciun om nu poate face astazi cit a facut el acum citeva sute de ani, cu o tehnica mult mai putin dezvoltata din toate punctele de vedere)
am luat pas cu pas toate cladirile in care era un semn al lui – o sculptura, o pictura sau ceva din matematica speciala a arhitecturii lui. imi amintesc ca, intr-o seara pe linga Spanish Steps, am ascultat poeziile pe care i le-a scris lui Tomasso, iubirea lui cea mare, iar ca sa-mi inving oboseala si sa merg sa vad o biserica al carei nume nu-l mai stiu, dar care s-a dovedit a fi cea mai frumoasa prin austeritatea si minimalismul ei, mi s-a spus ca sub o anume piatra linga ea Michelangelo isi lasa scrisorile de dragoste catre singura doamna din viata lui, Vittoria Colona. am prins aripi si -am primit si scrisorile lor, in italiana, cind am ajuns la fata locului:)
**
a doua oara am fost la Roma cu treaba. interviuri, n-am avut timp de multe, dar mai stiu ca intr-o noapte am luat-o aiurea pe strazi ca sa simt putin orasul.
***
a treia oara am fost pentru Fellini. s-a intimplat sa fac un interviu cu Gilbert Adair (domnul care a scris The Dreamers, dupa care a facut Bertolucci filmul) si sa fie frumoasa conversatia intre noi. cum a scris si o biografie a lui Fellini, am aflat o multime de ponturi pe unde l-as putea cauta/ simti altfel geniul lui Frederico Fellini.
aproape o saptamina am intilnit oameni care l-au cunoscut, am fost in casa in care a locuit si mi-am petrecut timp in cafenelele lui preferate.
***
am mai fost de atunci de citeva ori la Roma, m-am plimbat si m-am ratacit pe strazi si, teoretic, n-am ratat niciunul dintre obiectivele turistice importante.
cel mai recent, anul trecut am fost pentru trei zile ca sa-l vad pe Akram Khan dansind, cind am avut parte si de una dintre cele mai magice intimplari plecata de la o intrebare nevinovata de jurnalist (daca nu stiti povestea, va rog, va rog, cititi despre Ingerii lui Akram Khan)
astazi de dimineata, citind Vanity Fair care o are pe Audrey Hepburn pe coperta mi-am dat seama ca desi iubesc filmul Vacanta la Roma, la niciuna din vizitele mele acolo, n-am fost pe urmele lui Audrey.
o parte din story-ul din VF o puteti gasi aici, nu e insa si textul pe care fiul ei, Luca Dotti, l-a scris pentru aceasta editie VF.
el incepe asa
A short time ago, while letting me off by my doorstep in Rome, a taxi driver said to me “I know this place. years ago I used to bring a beautiful woman here”. That woman was my mother, Audrey Hepburn.
partea simpatica este ca din descriere si stiu unde e strada, stiu si zona unde e restaurantul care e mentionat drept preferatul ei.
de dimineata am realizat ca de cele mai multe ori am fost la Roma dupa barbati:) si-am hotarit ca ma voi reintoarce curind, pe urmele lui Audrey.
aseara am vazut DESH – un spectacol de/cu Akram Khan, unul dintre cei mai celebri coregrafi si dansatori din lume (il stiti din ceremonia de deschidere de la jocurile olimpice de la londra, momentul cu dansatorii care pareau ca fac arte martiale si cu copilul care era simbolul sperantei)
DESH este despre trecerea de la copilarie la maturitate si despre conflictul lui Akram Khan cu tatal lui.
la sfirsitul spectacolului l-am intrebat: “ce a zis tatal tau despre acest show?” si de aici a pornit ceva genial.
“inainte de a-i invita la show pe parintii mei, l-am sunat pe tata:
– noul meu spectacol este despre tine si incepe cu tine mort. te inmormintez.
s-a suparat. mama insa s-a bucurat. am o relatie de respect cu parintii mei, doar ca pe mama o respect intr-un mod sacru, iar pe tata intr-un fel total opus sacrului.
cind a venit la spectacol si-a inteles ca eu sunt el pe scena si ca aproape tot show-ul e despre el, a intrebat:
– vrei sa urc pe scena? sa zic ceva?
era foarte mindru pentru ca toate spectacolele mele de pina aici au fost mai mult despre mama, niciodata despre el.
– e spectacolul meu tata, doar eu apar pe scena, nu trebuie sa urci.
in copilarie am avut o relatie foarte tensionata cu tatal meu si 3 sferturi din pregatirea pentru spectacolul asta m-am mintit. voiam sa fac ceva despre “acasa”, despre originile mele si povesteam mult despre mama. mi-am dat insa seama ca ma minteam si imi minteam si colaboratorii: adevaratul conflict era cu tata, din tensiunea lui putea iesi spectacolul.
dar sa-ti spun cum mi-a venit ideea acestui show .
acum 4 ani eram la Syndey, in australia cu spectacolul cu Juliette Binoche. in seara de dupa a patra reprezentatie, am iesit din Opera si m-am dus sa iau un taxi din statia din fata teatrului. eram foarte obosit si tot ce voiam sa vad era patul din camera de hotel.
am deschis usa la taxi si un cuplu de australieni, care erau in spatele meu, a intrat in masina. credeau ca eram baiatul care deschide usile. dupa ce au intrat si-au inchis usa, au deschis geamul s-au uitat la mine si s-au prins cine eram:
– esti akram khan?
– poate.
le-am raspuns suparat, eram nervos ca-mi luasera masina.
– ai jucat in spectacolul care tocmai s-a incheiat?
– poate ca da, poate ca nu.
le raspundeam scrisnind din dinti.
– multumim pentru spectacol.
au ridicat geamul si-au plecat.
m-am dus la al doilea taxi si pentru prima data in viata am simtit nevoia sa-l sun pe tata. nu suntem apropiati, nu avem o relatie in care sa vorbim la telefon despre rutina zilnica. am sunat, nici nu m-am gindit ce ora era in anglia:
– ce vrei? au fost primele lui cuvinte.
– sa vorbesc cu tine.
– ai probleme cu politia?
– nu, sunt in australia, tocmai am terminat un spectacol.
– ai nevoie de bani?
– nu.
– atunci ce dracu vrei?
– sa vorbesc cu tine.
a strigat-o suparat pe mama ca sa-i dea ei telefonul, in timp ce eu protestam
– dar nu cu mama vreau sa vorbesc, cu tine.
nedumerit ca nu am nimic sa-i spun, mi-a inchis. am purtat aceasta conversatie in taxi, in bengaleza si imediat dupa ce am terminat, taximetristul m-a intrebat:
– tatal tau este Musharraf Khan?
am recapitulat tot ce vorbisem si nu rostisem numele tatalui meu; in cultura noastra, nu te adresezi pe nume parintilor.
– de unde stii asta?
– mai raspunde-mi la o intrebare, a continuat taximetristul in bengaleza. e din Manchikon?
Manchikon e un sat care are 200 de oameni, am inceput sa devin paranoic, ma gindeam la KGB, CIA.
– spune-mi de unde stii un amanunt atit de exact despre mine altfel ma dau jos din masina, am urlat la el.
– raspunde-mi la intrebare si-ti spun.
– da, tata se numeste Musharraf si s-a nascut in Manchikon.
s-a dovedit ca taximetristul era prietenul din copilarie al tatalui meu, cel care ii daduse toti banii – putini – pe care-i strinsese ca adolescent pt ca tata sa-si cumpere bilet catre londra. emigrase si el de citiva ani, vazuse la tv ca fiul prietenului lui e dansator, dar nu stia cum sa reintre in legatura cu tata. cind a inceput sa povesteasca plingea si, trebuie sa recunosc in mintea mea erau doua lucruri.
1. am avut tensiune si suspence, acum am dat peste melodrama
2. vrea sa-i dau banii inapoi.
de fapt voia sa vorbeasca cu prietenul lui, asa ca l-am sunat pe tata din nou:
– vrea cineva sa vorbeasca cu tine.
– cine?, a ripostat tata suparat.
l-am privit pe sofer si l-am intrebat in bengaleza
– cum vrei sa-i spun tatalui meu ca te numesti? cu cine va vorbi la telefon
– Binloopi, Abas Binloop.
tata a auzit si pentru citeva secunde a fost liniste. apoi, pentru prima data in viata mea, l-am auzit pe tata plingind.
anul urmator, cind am venit cu un nou spectacol la Sydney, i-am luat si pe parintii mei si s-au reintilnit.
m-am gindit de multe ori ce sanse erau sa se intimple ce s-a intimplat in seara aceea. a fost suprarealist: n-am luat primul taxi, am simtit nevoia sa-l sun pe tata desi nu fac asta niciodata, taximetristul era prietenul lui.
am mai povestit intimplarea la intilnirile cu public de dupa spectacol si, peste citiva ani de la acest eveniment, un tinar din sala m-a intrebat:
– v-ati gindit ce relatie aveti dvs cu cuplul care v-a luat primul taxi?
i-am raspuns ca in momentul acela, desi nu-i cunosteam, au fost dusmanii mei.
*
for all Romanians please go to the cinema to see To Rome with love and think twice about what television presents to you as stars. and fall again in love with Rome, and mr Allen.
also, watch this interview and focus on the hands of the man who doesn’t speak. it will be a nice exercise about truth
tocmai ce am o intilnire cu Michelangelo, in Florenta
stiu ca o sa povestim in fuga, dar ma bazez pe faptul ca mi-a mai povestit cite ceva despre el la Roma, ca am citit poemele lui catre Tomaso si ca m-am intilnit, in niste scrisori, cu Victoria Colona, singura doamna pe care a iubit-o. el avea 61 de ani, ea 45… si era poeta.
in romania , scrisorile lui Michelangelo au fost traduse in 1979 si pot fi gasite , cu ceva noroc, prin anticariate.
de citit neaparat, nu doar pentru cultura generala ci si pentru o placere voyeurista de a fi pe linga un geniu.
o palma usoara pe obrazul unei blonde de 1,80m, ca si cum o mama isi dojeneste cu drag fiica.
*
o mana stransa cald, prinzand in pumn alta mana, discret, cu tandrete, ca si cand sora si frate impart ceva in timpul unui concert, la distanta de doua scaune.
*
Doamna L. vorbeste putin, dar vorbesc mainile pentru ea. Cu degete lungi si palma care pare grea, cu unghii taiate scurt, nelacuite. Ca de femeie cu simt practic.
*
Blonda inalta e fata de pe coperta calendarului lavazza si e prima persoana in fata careia s-a relazat doamna L. Domnul de la doua scaune distanta e director creativ si a facut conceptul calendarului.
prima data am intalnit-o in aprilie la New York. Mai vorbisem la telefon, ca sa pregatim conceptul, dar atunci am vazut-o fata in fata. Am stat o zi impreuna si mi-a zis: In urmatoarele zile nu voi putea vorbi cu tine pentru ca ma voi concentra pe ce avem de facut. Si in saptamana urmatoare nici macar n-a zambit.
Francesca Lavazza.
Am baut de dimineata un espresso cu mama calendarului Lavazza. E parte din familia cu cafeaua si e tare simpa. Lucreaza la calendar de la editia facuta de Mondino.
Am vazut in avampremiera fotos din calendar: italian icons in a surreal background.
seamana cu ce a facut Leibovitz pentru Disney la aniversare.
si e si my love, Fellini acolo:)
Ca sa ma bucur de moment am dat o fuga si pana la casa lui Fellini de langa Piata di Spania.
Fotos cand vin acasa.
In 2 ore press meeting cu dna Leibovitz.
SUNT LA ROMA!!!!
scarlett johansson, cenusareasa. by annie leibovitz. 4 disney.
