Set fard pleoape Sephora
Pret pornire 120 RON/ 70 RON
Donator: Lili Ionescu
Este ora 15:00, ceea ce înseamnă că sales-ul caritabil Tabu s-a încheiat! Le mulţumim tuturor celor care au licitat pentru a da o mână de ajutor tatălui colegei noastre.
Fiecare participant la licitaţie care şi-a adjudecat unul sau mai multe obiecte va primi un mail de felicitari, in care vor fi specificate detaliile legate de intrarea in posesie a premiului si modalitatile de plata.
Zilele viitoare vom comunica suma pe care am reusit sa o stringem prin aceasta licitatie.
Multumim inca o data
Pina la sedinta foto pentru coperta Tabu de octombrie, n-am intilnit-o niciodata.
Am fost surprinsa sa descopar o femeie cu foarte mult bun simt, foarte profesionista si extrem de ambitioasa.
Interviul din revista surprinde foarte mult din caracterul ei, din modestia si din ambitia de a reusi pe propriile-i forte. Ce au ales colegii mei de breasla dintr-un material de aproape 10.000 de semne???
Doua propozitii in care se face referire la fostul iubit, iar fostul iubit s-a grabit sa se duca la tv, sa-si mai faca putina imagine pe seama Nicoletei.
Inteleg cum functioneaza sistemul, stiu ca scandalul acesta artificial ne ajuta pe noi ca publicatie, dar nu pot sa nu fiu mihnita ca i se face rau unei femei doar pentru ca e frumoasa si, pusa pe prima pagina a ziarelor in ipostaze in care-si arata nurii, vinde publicatia.
Inteleg si de ce Capatos si-a facut emisiune cu asta ( circul cu dudui isterice vinde in romania), dar n-am cum sa nu ma gindesc ce sanse mai avem noi, cei care vrem sa scriem cu sinceritate despre viata oamenilor pe care-i considerati staruri, sa ajungem vreodata sa-i facem pe subiectii nostri sa coboare garda si sa spuna ce-i doare.
Oricind va fi scos din context un text care ii va ferici pe altii, oricind vor fi scosi dezbracati pe prima pagina a ziarelor si a revistelor.
Am facut-o si noi. Nicoleta Luciu e goala pe coverul Tabu, dar a fost la fel de dezbracata de ambalajele oficiale si in interviu.
Si-acum ceilalti se hranesc cu asta.
Pe drumul catre penitenciarul Tirgsor intilnim, de fiecare data, doua prostituate. Le-am remarcat din prima zi, arata foarte bine la trup; una are un fund ca o minge, ambele au picioarele lungi si muschi fini. O blonda si o bruneta. Am si comentat “sunt ca de intercontinental, nu de centura”
Vineri am vrut sa le vorbim. Am coborit cu Cristi din masina si ne-am indreptat catre fete.
“Buna. Suntem de la revista tabu, vrem sa va facem o propunere… vrem sa…” (urmeaza propunerea)
“Hai, fa, ca ne facem vedete”, a zis una dintre fete si pe amindoua chipurile au aparut zimbete largi. Atit de largi ca am vazut si dintii lipsa. Doi, in partea stinga sus, la blonda.
“Uite, nu trebuie sa ne raspundeti acum, va lasam o carte de vizita ca sa ne tineti minte. Noi trecem in fiecare saptamina pe aici si ne mai oprim si alta data ca sa ne spuneti ce ati hotarit”, am continuat eu in timp ce Cristi ii datea blondei cartea lui de vizita.
“Va aduc si o revista ca sa vedeti cine suntem”, a zis Cristi si s-a dus inapoi catre masina.
Intre timp din dreapta a aparut o masina argintie care a parcat cu botul intre mine si fete.
Primul lucru pe care l-am vazut pe geamul deschis a fost o burta mare albastra. Albastru klein, ar spune colegii stilisti, despre culoarea tricoului care infasura burta cit un butoi. Apoi am vazut mina din fatza burtii: sprijinita pe volan, stralucitoare, fericita posesoare de trei inele si un ghiul cu piatra neagra. Am urcat cu privirea mai sus, am ajuns la o fatza rotunda ca o minge, incadrata de niste cirlionti negri gelati. Am remarcat zimbetul insinuant kinky. Posesorul masinii, un Peugeot cu numere straine, nu stia daca ne oprisem sa antamam fetele pentru servicii speciale sau daca era vorba de altceva, asa ca zimbea si astepta un capat de conversatie de care sa se agatze.
Blonda a bagat mina pe geamul masinii si i-a indoit in fata cartea de vizita: “De la revista vor sa faca cu noi”
“Si banii?” a zis fatza rotunda de pe care disparuse orice zimbet.
“Vi le facem celebre, ce bani!”
“Pai au viata grea, au nevoie de bani, de ce credeti ca fac ceea ce fac?”
I-am aruncat o privire de “hai lasa-ma” ridicind din sprincene si m-am intors catre fete.
Intre timp Cristi adusese revista, fetele o deschisesera si o rasfoiau amuzante.
“Uite fa ca astea sunt imbracate si noi nu”, a zis bruneta in timp ce tragea de bentita care ii era fusta si care nu acoperea mai mult de jumatate din fese. “Da si mie o carte de vizita”, a continuat ea catre Cristi.
Le-am lasat sa se gindeasca la propunerea noastra. Cind ne suiam in masina, Peugeot – ul argintiu demara in tromba ca sa se ascunda intre niste tufisuri de unde le urmarea pe fete
coverul de iulie al revistei Tabu e cu o transformare Madonna.
inedita.
cine ghiceste protagonista, primeste bilet VIP la concertul Madonnei.
ca sa va inscrieti in concurs mergeti aici
incercati-va talentul. nu spuneti “sigur nu o sa cistig”. exersati-va mintea cu un scenariu Tabu. juriul roman e format din oameni foarte smart si va fi o bucurie sa va lasati pe miinile lor.
***
Asociatia Culturala Control N si NISI MASA organizeaza intre 15 aprilie si 31 iulie 2009 etapa nationala a Concursului de Scenarii NISI MASA. Concursul se desfasoara pentru al 8-lea an in Europa si este unul dintre cele mai cunoscute concursuri adresate pasionatilor de cinema.
Concursul se adreseaza tinerilor scenaristi, profesionisti si amatori, cu varste cuprinse intre 18 si 28 de ani. Inscrierea la concurs se face trimitand un scenariu de film de scurt metraj, puternic legat de tema din acest an: “Tabu”.
Deadline-ul pentru primirea scenariilor este 31 iulie 2009.
Mai multe detalii despre inscrierea la concurs, conditii de participare si ghidul de baza pentru scrierea scenariilor se gasesc pe site-ul http://www.nisimasa-scriptcontest.eu si la adresa de email [email protected].
– La cit timp dupa ce o persoana iti devine prieten, ii pui intrebarile intime pe care le pui pt un interviu? Plus ca, de cele mai multe ori, pe intervievat l-ai cunoscut atunci sau cu citeva zile inainte.
– Da, dar e demonstrat ca povestesti mai usor unui strain.
– Unuia? Prin tine, povesteste citorva zeci de mii cel putin.
*
Conversatie cu un prieten care sper sa devina cindva subiect pentru un interviu, desi nu se lasa.
M-a facut sa ma gindesc inca o data ce pretentii uriase avem de la cei pe care-i intervievam: vrem raspunsuri sincere de la chestiuni pe care nu le povestesc nici macar prietenilor lor, le vrem la citeva minute de la intilnire si le expunem lumii intregi.
“Când eram tânără şi militantă, eram eu. Nu o făceam din datorie. Cu vârsta, am obosit. Acum mă gândesc la copiii mei şi vreau linişte.”
Asta a spus astăzi Sinead O’Connor, într-un interviu exclusiv pentru Tabu, intr-un interviu fct de Ioana Ulmeanu.
Ajunsese cu 12 ore în urmă în România şi nu apucase să iasă încă din hotel. Spera să vadă câte ceva din oraş pe drumul către concert. Fără multă curiozitate şi făra entuziasm, îmbrăcată cu o bluza babydoll cu floricele şi cu jeansi trei sferturi, ca o turistă americană, evadând din când în când din camera în care dădea interviuri ca să fumeze o ţigară.
mai multe aici, interviul insa in revista 🙂
Un avocat isi ajuta parintii sa se sinucida pentru a muri demni. Amindoi medici faimosi, amindoi bolnavi in faze terminale, amindoi constienti de decizia pe care au luat-o. La fel si avocatul care stie ca poate face intre 2 si 4 ani de puscarie pentru fapta sa.
La 10 ani distanta avocatul isi spune povestea intr-o carte. The last goodnights – assisting my parents with their suicides.
Cartea a aparut in februarie, a fct valuri in America si poarta numele unei fundatii care vrea sa schimbe legea mortii asistate in SUA.
Am citit-o we asta si-am regretat ca avocatul, John West – fost actor in tinerete, din cind in cind producator de filme -, n-a trecut peste orgoliul sau si n-a dat cuiva povestea sa o scrie.
M-am asteptat la o scriere zguduitoare; am citit o compunere cu subiect delicat, grav, controversat. Dar o compunere scolara.
In lipsa unei priviri “de afara”, toata povestea este despre avocat iar personajele principale, mama si tata, cele care decid sa moara demn, sunt doar schitzate.
*
Si eu cred ca oamenii trebuie sa aleaga cum sa moara. Daca traiesti demn poti la fel de bine sa alegi sa mori demn, fara sa fii o povara pentru cei din jurul tau cind boala te macina cu totul, dar cartea lui John West mi-a adus aminte de discursul Cameliei Tapoi, tinara condamnata pe viata care e in dosarul tabu din luna mai. Genul acela de speech curatat de orice il deranjeaza pe povestitor, obtinut din multe repovestiri in minte a intimplarilor, ca sa-i inlature orice mustrare de constiinta.
🙁
vroiam mai mult. poate sub impresia ultimelor lecturi cu adevarat zguduitoare. the things that carried him, o poveste pe care m-a pus domn lupsa sa o citesc si care m-a fct sa beau cafea cu lacrimi. la propriu. adica lacrimile mi-au curs in cana de cafea pe care o tineam in mina in timp ce citeam.
Noaptea trecuta s-au anuntat cistigatorii premiului Pulitzer pentru 2009.
M-am uitat in viteza pe numele cistigatoare si-am ales sa citesc un articol The girl in the window.
E o poveste socanta despre recuperarea unei fetite care pina la 7 ani a trait intre propriile fecale, fara sa vada lumina soarelui, fara sa i se rosteasca vreun cuvint, fara sa priveasca pe cineva.
E un maraton jurnalistic acolo pentru ca autoarea,Lane DeGregory, reconstituie o intimplare care a avut loc cu 5 ani in urma din declaratiile politistului care a recuperat fetita, din rapoarte politiei. Apoi intervieveaza mama, familia adoptiva si fratele adoptiv. (capitolul cu fratele e preferatul meu)
Cind citeam textul – care e lung si te solicita – mi-am adus aminte de povestirea Ingerii din jurul ei pe care am publicat-o in numarul de aprilie.
Tot despre recuperarea unei fetite, cu o reconstituire a unor fapte care au avut loc cu 2 ani in urma. Daca am avea premii in Romania pentru jurnalism, as inscrie articolul asta mergind la sigur oriunde.
In lipsa lor, ma bucur sa constat ca pe site-ul tabu articolul Ingerii din jurul ei are unul dintre cele mai mici bounce rate (23%), iar asta inseamna ca majoritatea celor care au intra pe pagina, au citit pina la sfirsit articolul Laviniei Gliga. Un articol lung. Cu un subiect greu. Scris fara a exploata senzationalismul.
E un semn in linia pe care o anunta si Vintila Mihailescu in dilema (unde printre altele mentioneaza si articolul din Tabu)
La această întrebare ar trebui să răspundă, pentru mase, în primul rînd specia complexă a documentarului, de la marile reportaje sau anchetele de teren la literatura non fiction. Dar acestea – ne explică imediat managerii mediatici – nu aduc rating. Cred că diagnosticul a început deja să fie fals într-o măsură considerabilă: documentarele de pe Discovery sau History fac un rating onorabil, iar la o selecţie de filme documentare de la Astra Film Fest, prezentate la Muzeul Ţăranului Român, sala era plină ochi de tineri.
(foto by MELISSA LYTTLE | Times)
Acum 2 ani Marea Britanie lua foc incercind sa afle cine se afla in spatele numelui Belle du jour, autoarea unui blog in care erau povestite aventuri de curtezana, prostituata de lux.
Blogul transformat in carte a ajuns si in librariile noastre, dar acum ne urmareste si scandalul blog versus personajul din spatele lui.
Numai ca, noi, in Romania, suntem ceva mai intelectuali.
Lucia T cea care sta in spatele blogului terorism de cititoare renunta dupa trei ani la blogul ei pentru ca nu face fata presiunilor care au aparut pentru ca nu-si declara identitatea.
un blog ca o revista de cultura, o bliblioteca on line updatata cu o frecventa care te facea sa te intrebi “dar cind are timp femeia asta sa citeasca atit de mult?” a fost inchis.
Pare ciudat, dar e real. ( eu tot mai sper ca urmeaza un truc publicitar si ne sunt dezlegate zimbetele)
Banuiesc ca autoarea nu e cineva cunoscut, pentru ca se vede treaba ca nu e foarte familiara cu presiunea pe care o pune opinia publica via mass media (internetul e deja un mijloc de comunicare in masa deci intra in categoria mass media).
Pune la suflet comentariile unora si altora de pe bloguri, o supara parerea lui alex leo serban in aceeasi masura in care o bucura cea a lui cartarescu. dar ei sunt foarte antrenati cu genul ast ade expunere.
No offence, LuciaT dar cred ca la faza asta ar trebui sa ceri sfaturi de la Monica Columbeanu, Simona Sensual si Sexy Braileanca.
Ele stiu cum sa treaca peste aiurelile scrise despre ele si sa mearga frumusel inainte.
(la fel s-a intimplat si cu doamna Belle du jour care a scris si cartea nr 2, si ea tradusa in Romania si nici acum nu se stie cine e…)
Altfel, sper ca o editura sa-i propuna repede Luciei un job de redactor pentru ca are super gust. Iar eu iti lansez de aici oferta sa scrii pentru frumoasa revista Tabu:)
Matilda Caragiu Marioteanu a murit miercuri, a fost inmormintata astazi.
intre atitia paparazzi, scandaluri de divort si adulteruri, n-a mai incaput la stiri aceasta informatie.
lingvist remarcabil si autor de basme pentru copii. sora lui toma caragiu.
*
acum un an am scris despre fiica dinsei, Brindusa Niro, printre altele fost consultant la The New Yorker; i-am trimis revistele acasa (locuia la doua strazi de mine) si m-a rugat sa o sun. mi-a facut o analiza riguroasa a revistei si m-a pus sa-i promit ca nu o sa facem ca alte reviste: “sa puneti titluri in engleza”.
colegii mei stiu cit de tare ii stresez ca nu vreau titluri in engleza. si doamna caragiu marioteanu are un pic de legatura cu asta.
Sex is hard to write about because you lose the universal and succumb to the particular. We all have our different favorites. Good sex is imposible to write about. Lawrence and Updike have given it their all, and the result is still uneasy and unsure. It may be that good sex is something fiction just can’t do – like dreams. Most of the sex in my novels is absolutely disastrous. Sex can be funny, but not very sexy.
Martin Amis
Do I think writing is a dangerous activity? Writing can be very bad for one’s mental health. It looks innocent enough from outside, but one a man or a woman is living every day in an imaginary world, it’s often difficult to separate your own reality from the imaginary reality you’re writing about.
Paul Auster
One of the things I learned from Virginia Woolf is that every day in everybody’s life contains just about everything we need to know about human life, more or less the way the single strand of DNA contains the blueprint for the entire organism. And I believe that if we look carefully enough at anybody, and look with enough compassion and discernment, and bring to that person a certain merciless clarity, we have a story by definition. I never think in terms of message. I don’t know anything my readers don’t know.
Michael Cunningham
*
Sunt trei declaratii dintr-o carte care aduna, pe teme, raspunsurile unor scriitori la problemele lor: ce le e greu sa (de)scrie, de unde se inspira (fura, in sensul bun) in structura, de la ce pornesc la drum cu o noua carte, cum reactioneaza la editari, cum fac fatza disperarii ca pe hirtie nu le iese ce au in cap etc etc.
Cartea se numeste Off The Page (writers talk about beginnings, endings and everything in between), precum o rubrica din Washigton Post in care Carol Burns intervieveaza on line (cu ajutorul cititorilor) pe unii dintre cei mai de succes scriitori.
Carol Burns e editorul acestei carti, citeva dintre interviurile ei din Washington Post on line, le gasiti aici.
*
Raspunsul lui Amis despre cit de greu e sa scrii despre sex mi-a adus aminte de o conversatie cu Gilbert Adair, domnul care printre altele a scris The Dreamers. Adair imi povestea cu multa pasiune ce greu este sa descrii dragostea pe care un barbat o are pentru un copil si sa pastrezi in personaj umanitatea. Vorbea despre tehnica de scris, despre unghiuri si sentimente, compara iubirea respectiva cu orice alta iubire. Era, pentru el, ultimul tabu ramas nedoborit in literatura erotica.
E un blog nou. O sa vedeti in el cum se scriu povestile din revista, ce cade la editare, lucruri pe care de obicei le numim generic “de culise”.
Uneori o sa fiti fata in fata cu temerile celui care scrie. Si, credeti-ma, pentru cineva care ia foarte in serios ce are de scris, sunt o multime de temeri personale.
Alteori, o sa fiti fata in fata cu bucuriile si reusitele celui care scrie, marturisiri care sper sa va motiveze sa faceti meseria asta.
*
Incepem cu citeva secvente care nu si-au mai gasit locul in revista, in cover story-ul de martie cu Oana Zavoranu.
enjoy marturisirile lui Cristi Lupsa, aici
md-ul a ales pentru acest post cintecelul de mai jos
am fct un nou set de fotografii pentru pagina cu editorialul din revista.
eu n-am vrut. nu vreau niciodata. dar catalin m-a exploatat.
ca de obicei cele mai misto foto sunt cind sunt intr-o relatie cu el, de unde se vede treaba ca scoate tot ce e mai bun din mine.
aici o foto cind era suparat pe parul meu. avem si una facuta special pentru blog, pentru domnisoara monica de la londra. dar o postez un pic mai incolo.
foto by roald aron. merita toate creditele pt ca are viata foarte grea cind tre sa ma pozeze.
si-ar mai trebui credite pentru domnisoara cu make up-ul. abia in seara asta am reusit sa-mi dau genele false jos… aveam fluturi la ochi, asa bateam din gene pe la birou:)
P.S. Rochia e de la Prada. Catalin vroiai sa zici ceva cu rochia asta???
ieri am descoperit ca Sinziana, colega noastra responsabila cu ceea ce vedeti pe site, a jucat in filmul lui Radu Jude, Cea mai fericita fata din lume.
Filmul e la Berlin, povestea Sinzianei e aici
de luna asta Eugen Istodor face interviuri pentru Tabu. super amuzant pentru noi caci noi livram fata si el se confrunta cu ea.
saptamina asta mi-a trimis transcrierea primei lui intilniri cu o domnitza (va aparea in martie) si i-am scris ca e foarte minunat interviul si ca il foarte iubesc.
mi-a raspuns intr-un rind si-intr-un fel pentru care l-am iubit si mai tare:”sper! am avut emotii sa nu o dau in bara.”
*
el, cel mai tare din parcare cind vine vorba de interviuri, se temea sa nu o dea in bara.
*
pe eugen istodor am inceput sa-l iubesc cind i-am citit cartea (si) despre familia lui ( Cartea Vietii, Polirom). am citit-o intr-o noapte si i-am trimis un mail scurt explicindu-i de ce mi-a plct atit de tare. mi-a raspuns la fel de scurt “cartea asta am trait-o impreuna. iti dai seama cit timp ne-a luat comunismul asta cald si bunutz cu noi?”
m-am declarat insa forever indragostita cind a scris pentru tabu (acum aproape 2 ani) un text minunat din care pun aici un fragment, cit sa nu incalc contractul de drepturi de autor. (ya ya stiu ca se va rusina un pic la laude)
*
. Am stiut cât de mica e lumea mea, disperat fiind ca umbla unul fara lesa prin ea. Lumea mea, mai mica decât o cusca de câine.
(…)
Nu-mi doream decât sa-l infrâng. Luam scarile la pas inaintea lui, pe nesimtite. Credeam ca-l las furat de aromele ierburilor, buruienilor, florilor, adulmecând vietile trecute de pipi de pe copaci. {i cu zece trepte inaintea lui, dadeam startul alergarii. Dupa patru trepte ma ajungea. La a cincea, trisul meu imi lua rasuflarea. Sus ma invingea.
(…)
Plecarile lungi il lasa nemâncat. Poti sa-i dai orice. Lasa musca in pace. Când te vede intors nu manânca nici atunci. Nici când manânci tu. Intâi sa vada el ca nu mai pleci. Hrana? Da, el se serveste cu siguranta. Si manânca numai dupa ce il joci. Fox e frantuz. Prefera vita. Os. Prefera brânzetul de toate felurile cu struguri. Bineinteles, ciocolata. Puiul? Puiul se numeste jucaria lui. De aceea, a mâncat pui cu orez o copilarie. Acum face deosebire intre joc si mâncare.
O noapte l-am lasat singur. A doua noapte nu m-a lasat sa dorm niciunde. Oriunde ma asezam facuse conspiratie cu fiecare obiect si nu se lasa pâna nu ma alunga. L-am pacalit si am sarit din hol direct in pat, lasând toate luminile aprinse. Apa la baie curgea domol. Toata noaptea a patrulat, mârâit. M-am invelit in patura ca un cosmonaut si am visat desanturi armate ce-mi ciuruiau patura si trupul. Si prin gaurile alea, erau impuscate stelele.
(…)
Nu, nu vorbesc despre un câine. Vorbesc despre mine. De cusca mea, pe care acest câine mi-a aratat-o in limitele ei extreme. De zgurile mele dincolo de ciorapii ce mi-i pun, pantalonii, urcatul in masina, mersul la ziar, umblatul pe net, trântitul unui cool pe blog, infiptul in vreo bere, arsul vreunuii gratar, ascultatul vreunui Lester Young sau privitul vreunui Warhol. Fox e cel ce stie mai multe despre mine decât am eu curajul sa scriu. Noroc ca scriu eu
(…)
Asa cum Fox a stiut mereu cât am scris acest jurnal, eu nu-i sunt stapân. I-am tinut de urât cât stapânii i-au fost plecati. Sa spun, cam o saptamâna, in timpi omenesti. Când stapânii ii sunt acasa, stie cine ii sunt stapânii. Eu sunt joaca lui si stie cât valorez. Da, sunt joaca lui si asa o sa ramân. Eu cred ca trebuie traita fiecare zi ca si cum ar fi ultima. El oare ce crede? Ca sunt Puiul. Puiul de-al doilea.
s-ar zice ca am pastrat ce-i mai bun pt sfirsit la prezentare:)
ultima graficiana e o poveste despre o doamna care face afisele ca din alte vremuri care-s puse deasupra intrarii de la scala. Despre doamna, Maria, cititi in revista intr-o poveste care e delicata si sensibila. Sper sa va doriti, asemeni unuia dintre prietenii mei, sa o cunoasteti pe Maria dupa ce cititi povestea.
Acum vreau sa scriu despre cei care au lucrat la subiectul care, in mintea mea, e cel mai esquire din tabu de februarie:)
Cristi Lupsa a fost editorul si, daca nu ma insel – e 12 noaptea si nu pot verifica acum –, el a fost si cu ideea; el s-a intrebat cine deseneaza afisele acelea si-a trimis-o pe Gabi sa afle.
Gabi Piturlea e cea care l-a scris. Despre Gabi, desi am vzt-o doar de doua ori, as scrie pagini intregi. Rezum insa descrierea asa: Amelie + Miranda July + Alice in tara minunilor.
Are o sensibilitate speciala, o inocenta cu care se uita la lucruri si o prospetime cu care le descrie pentru care o iubesc tare, dar o si invidiez un pic. Are 20 (!!!!!) de ani, o cultura jurnalistica de-i bate la fund pe multi dintre cei care au dublul virstei ei si un dar nativ: poate sa-si mentina tonul delicat in orice scriere, fara sa afecteze relatarea evenimentelor. In citiva ani va fi una din vocile importante din jurnalismul romanesc si o foarte buna scriitoare de romane nonfiction.
Andrei Pungovschi este cel care a fct fotografiile. A fost placut si amuzant pentru mine sa lucram cu el; e foarte hotarit, stie ce vrea, unde vrea sa-si duca subiectul. A petrecut cu Maria, graficiana, mai multe zile intr-un frig ingrozitor. “Am pozat cu manusile in mina si cu caciula in cap”, ne-a zis in redactie. A vnt cu fotografiile in ordinea pe care si-a gindit-o el, cu explicatiile foto date de el.
Mi-ar placea tare sa fiu de fatza la o discutie de “business” intre Andrei si Cosmin Bumbutz, despre povestile din fotografiile lor. E o chestiune trecuta pe to do list, pentru saptaminile ce vor urma.