Tag : teatru

doidoi pe o banca si perspectivele lor asupra vietii

doi pe o banca si perspectivele lor asupra vietii

o banca intr-un parc, doi oameni, mai multe vieti. o viata care vrea cu disperare sa se lipeasca de cineva ca sa nu ramina singura; o alta viata care vrea sa se dezlipeasca de altcineva din zeci de motive – de la adulter pina la plictiseala.

si toate minciunile dintre ele.

daca n-ati vazut niciodata piesa “Doi pe o banca” scrisa de rusul Aleksandr Ghelman nu stiti ca “toate minciunile dintre ele” inseamna mult. nu stiti ca “ele” sunt evenimentele din viata ei, (alt)ele sunt evenimentele din viata lui si (alt)ele sunt evenimentele si minciunile din intilnirea lor.

*

teatrul Metropolis  si regizorul Emanuel Parvu fac un experiment foarte interesant in aceste zile: reiau piesa Doi pe o banca, in acelasi decor ca in urma cu 2 ani – cind a avut premiera – dar intr-o cu totul alta montare si distributie.

daca la prima versiune cei doi – Adela Popescu si Mihai Bendeac – erau tineri si povestile lor veneau intr-o lume ca de basm (decorul e inspirat din filmele lui Tim Burton), in versiunea de acum Tania Filip si Florin Zamfirescu aduc toata drama disperarii ca au ajuns la o maturitate care ii sperie pentru ca nu au pe cineva alaturi.

acelasi text, acelasi decor, alte costume, alti actori si cu totul si cu totul alta piesa. mi se pare un exercitiu minunat sa arati astfel cit de mult se poate schimba ceva daca te uiti din perspective diferite.

*

e un moment in piesa cind personajul lui Florin Zamfirescu arunca intr-o ghena de gunoi o bucata de hirtie. Se pregateste sa tinteasca gaura tomberonului cu cocolosul de hirtie de la citiva metri distanta, isi evalueaza fortele si face un pas in fata. Se mai uita o data la gura lazii de gunoi si mai inainteaza un pas. Apoi arunca victorios nimerind perfect tomberonul.

am fost astazi la repetitii si am vazut secventa asta din rindul 5, la doua scaune distanta de regizor, despartiti de culoarul de serviciu pt spectatori.

din perspectiva mea, momentul asta arata nesiguranta personajului, dar si ego-ul lui – voia sa nimereasca tomberonul chiar cu pretul de a micsora distanta, de a trisa putin.

la final, Emanuel mi-a explicat ca pentru el a fost o cu totul alta solutie (pe care nu am sa vi-o spun insa) de a ajuns la aceasta miscare.

din nou, perspective diferite.

 

*

n-o sa vedeti asta in spectacol, desi s-ar putea sa o simtiti dincolo de orice cuvint, dar era un soi de respect si generozitate la repetitii.

regizorul Emanuel Parvu vorbea cu dvs cu ambii actori, profesori la UNATC. iar actorii ascultau solutiile regizorale cu mult profesionalism.

abia la sfirsit am aflat ca doamna Tania Filip i-a fost profesoara lui Emanuel si mi s-a parut si mai frumoasa generozitatea in lucru pe care am simtit-o de ambele parti.

*

sa mergeti sa vedeti “Doi pe o banca” la Teatru Metropolis; e o poveste dulce amara despre viata si despre minciunile rostite din disperare sau ca sa fie supravietuirea mai usoara. simbata si duminica sunt avanpremiere pentru public, iar biletele sunt puse deja in vinzare. piesa intra in repertoriu de la sfirsitul lunii.

si sa cautati “Doi” – scurt metrajul lui Emanuel Parvu inspirat de acelasi text, tras dintr-un singur cadru. un exercitiu cinematografic foarte spectaculos.

 

 

 

5693
Mihai Bendeac Richard III 2005Bendeac, misca-ti naibii fundu’ si fa teatru

Bendeac, misca-ti naibii fundu’ si fa teatru

de doua zile au aparut stiri cum ca audienta de la IComedy de vineri a fost mai mare decit la cel putin 2 emisiuni cu Bendeac. sigur ca a fost buna, pt ca toata lumea a fost curioasa sa se uite ce se va intimpla dupa scandalul care l-a scos pe Bendeac din grila.

sa vedem audienta peste 2- 3 saptamini insa.

stirile astea cu audienta si sa ne laudam cu ceva care stim ca nu e organic , ci conjuctural, au trezit spiritul dreptatii in mine:) si iata-ma scriind ceva.

*

Bendeac e unul dintre cei mai buni si cei mai tehnici actori aparuti in ultimii 20 de ani. are o ambitie incredibila de a munci el cu el, are talent si are puterea de a se implica pina la ultima celula a corpului lui intr-un rol.

pentru ca ridem la comedii, ni se pare ca e o treaba usoara si nu ne gindim ca de fapt acolo e la fel de multa tehnica de actorie, daca nu chiar mai multa, ca in cazurile unor roluri dramatice.

dar ce stie, sau mai corect ce poate, Mihai Bendeac sa faca in materie de actorie – in zona de comedie – este foarte foarte greu si arata talentul lui imens.

nu stiu daca va mai amintiti cum a semnat el contractul cu Antena 1; a facut-o in direct la Mircea Badea, in emisiunea “In gura presei”. a fost atunci un moment de 5-6 minute in care Badea ii indica diverse nume si Bendeac se transforma instant – doar din voce si expresia fetei – imitindu-le. neajutat de niciun accesoriu, fara pauze pentru a trece de la un personaj la altul, ca sa-si schimbe starea mai organic. si banuiesc, fara o pregatire prealabila, adica nu stia ce va imita, nu stabilise cu Badea care sunt personajele.

dupa momentul ala mi-am promis ca o sa fac un interviu cu Bendeac pentru ca trebuie sa fie un om foarte misto – n-ai cum sa ajungi la tehnica aia daca nu muncesti cu tine in draci, daca nu studiezi personajele in milioane de detalii (iar asta inseamna cunostinte de limbaj corporal, uneori si de psihologie ). mi-a luat ceva mai bine de un an sa-l conving pe Bendeac sa faca interviul dupa regulile mele, sa fie cu garda jos 100%.

si nu mi-a inselat asteptarile nicio clipa din cele 4 ore ale intilnirii noastre.

da, e nebun. si e pasionat de meseria lui pina la o extrema pe care putin o cunosc. dar tocmai de aceea face ce face; oamenii normali fac lucruri normale, oamenii care ies din rind fac lucruri care misca lumea. si Bendeac asta o sa faca, in legea lui, pe drumul lui, judecat de multi.

*

daca, printr-o intimplare, Mihai citesti asta, te rog …

misca-ti fundu’ si fa teatru. fa actorie si arata publicului ce stii si poti face in meseria asta. alege un text in care sa-i faci sa plinga, asa stiu cei mai multi sa aprecieze arta – ca forma de catharsis prin plins, nu terapie prin ris.

tu mi-ai zis ca „Artistii mari sunt artistii imitabili. Asta e unul dintre motivele pentru care am decis sa renunt la show-urile gen ‘In puii mei’ si iau serios meseria mea de actor de teatru, de film, de seriale. Nimeni nu stie care este stilul meu ca artist; in afara de cei care au fost la teatru, poate.”

e momentul sa incepi sa-l arati pe Bendeac pe care sa -si doreasca lumea sa-l imite.

misca-ti naibii fundu si fa actorie pe o scena mare. intr-un proiect al tau, intr-o piesa grea cit mai clasica pe care sa o aduci in lumea ta, actuala. stiu ca poti. si stiu ca o sa-i uimesti pe toti.

*

ca sa nu existe discutii; nu sunt prietena cu Bendeac, ne-am intersectat profesional de 3 ori in viata – in doua dintre cazuri eu spectator la productiile in care el era vedeta – si-atit. dar am un respect imens pentru pasiunea pe care o pune in meseria lui si pentru talentul lui.

si pentru ca pastrez in minte uimirea mea din cele 5-6 minute din emisiunea “in gura presei” de acum citiva ani cind a imitat personaje pe banda rulanta, mi se pare onest sa scriu ceea ce tocmai am scris.

 

in fotografie, Bendeac e in Richard III-lea pe vremea studentiei, un rol in care si-a uimit si profesorii si colegii

4713
troienele-lui-andrei-serbanTroienele, in regia lui Andrei Serban – despre incredere, confort, curiozitate si libertate

Troienele, in regia lui Andrei Serban – despre incredere, confort, curiozitate si libertate

Sa vezi o piesa de teatru/ un spectacol la aproape 25 de ani de la prima montare in Romania poate fi un exercitiu despre evolutie. Si a teatrului, si a spectatorilor.

Spectacolul Troienele , in regia lui Andrei Serban revolutiona lumea teatrului romanesc in 1990. Era atit de nou pentru ce se intimplase pina atunci in Romania incit citiva dintre adolescentii – spectatori de atunci, impresionati, au decis sa se faca regizori sau actori. Cum citiva dintre copiii care au urcat pe scena in spectacol sunt astazi actori importanti de teatru si film.

In 2013 s-a remontat la Iasi, cu Opera de acolo, un proiect ambtios al lui Beatrice Rancea – care e directoarea Operei din Iasi si care in prima montare, in 90, era balerina care facea “dansul fetei inecate”.

***

N-am vazut montarea din 90, dar nu cred ca erau curajosi spectatorii imediat dupa revolutie, nu cred ca erau relaxati sa exploreze in spatiile ramase libere pe scena, sa-si schimbe locul dintr-o parte in alta in timpul spectacolului ca sa experimenteze teatrul ca senzatie, nu ca intelegere.

La aproape un sfert de secol distanta, doar pustii – liceeni sau studenti – au curajul asta. Am vazut o repetitie cu 100 de studenti, elevi dar si un spectacol cu 300 de spectatori de toate virstele. In ambele reprezentatii doar cei foarte tineri au fost real curiosi de ce se intimpla in imediata lor apropiere. I-am vazut mutindu-se dintr-o parte in alta a scenei printre spectatori, apropiindu-se de o zona in care era o anume activitate, i-am vazut simtindu-se relaxati pe scena.

N-am vazut asta la niciun adult. La nicio persoana a carei virsta arata maturitatea si acum 23 de ani.

***

In piesa, povestea Elenei din Troia este spusa foarte puternic. Se trece de la seductie la violenta, femeile din Troia o pedepsesc pentru ca le-a tradat plecind cu Paris , o scalpeaza, o bat cu pietre si noroi, apoi o decapiteaza.

Totul se intimpla in mijlocul spectatorilor, femeile care o pingaresc pe Elena sunt printre spectatori; actrita care o interpreteaza pe Elena e goala, dar plina de singe, paie si noroi. Ca spectator incerci de la greata la mila, de la sila la ingrijorare. Dupa ce e decapitata, spatiul inchis care e scena se deschide, cortina se ridica, spectatorii sunt ghidati sa se uite in sala goala, unde 4 copii cu luminari in brate cinta ingereste.

Se trece in citeva secunde de la disconfortul aglomerarii si al violentei, la ceva liber, seren, cald si , pentru ca teatrul Odeon e foarte frumos arhitectural (si Opera din Iasi e la fel), e ceva aproape bisericesc acolo. Si spectatorii se relaxeaza pentru citeva clipe.

Doar ca in minutele urmatoare, sunt invitati sa coboare din scena in sala si sa se aseze pe scaune si cele 5 minute cit se face transferul publicului scena-sala sunt radiografia perfecta a increderii lor in sine.

Primii spectatori scapa usor, pentru ca nu e nimeni in sala care sa ii evalueze, dar pe masura ce rindurile de scaune se umplu cei care coboara de pe scena se simt tot mai inconfortabil: au spatele incovoiat, capul plecat, coboara din ce in ce mai ezitant scarile care fac trecerea lumea “reala”. Pe scarile alea se lovesc de privirile celor care au ajuns deja spectatori traditionali in scaunele de catifea din sala, acum confortabili si relaxati pentru ca sunt in zona lor de confort; asa sunt obisnuiti la teatru: ei in scaun si altii sunt pe scena pe care sa-i evalueze, despre care sa se dea cu parerea, ale caror povesti sa li se para interesante sau asemanatoare cu ale lor.

Tot acest transfer se face in timp ce actorii cinta – pe scena, dar si in loje, printre spectatori. Si cind se reintra in “normal” – in conventia clasica a teatrului – vezi cum actorii se relaxeaza. E in privirea lor confortul ca se reintorc la ceva cu care sunt si ei familiari, la senzatia ca scena ii protejeaza pentru ca e o distanta intre ei si spectatori.

Acele 5 minute de transfer de pe scena catre sala (indirect, o metafora transferului de la imaginar la real) sunt, din perspectiva asta, o poveste despre transformare, despre incredere, despre simtire, despre energia pe care o aduce un grup care priveste/ capteaza (ia)  vs energia pe care o aduce un grup care daruieste. Despre nevoia de confort si rezistenta la schimbare, despre linistea care vine din asezarea in contextul cu care ai fost deja obisnuit. Dar si despre starea de a fi alert, viu, atent, ca sa faci fata schimbarii.

*

In text Troienele, sunt despre tradare si libertate, in scena sunt despre incredere si o alta forma de libertate, interioara.

M-a uimit ca la aproape un sfert de secol de la prima montare, uitindu-ma la noi, spectatorii deveniti actori, n-am constatat progrese mari.

Mai puteti vedea  Troienele , in regia lui Andrei Serban, si astazi de la 17 .00 si 21.00, la Teatrul Odeon, parte din Festivalul National de Teatru.

 

3972
bete troieneTroienele lui Andrei Serban, proba betzelor

Troienele lui Andrei Serban, proba betzelor

In Troilenele, spectacol in regia lui Andrei Serban pe care il vedeti in acest week end la Odeon in cadrul Festivalului National de Teatru, soldatii poarta in locul sulitelor niste bete din bambus, inalte, subtiri care devin amenintatoare in multe momente.

Astazi la repetitiile de pe scena Odeonului, Andrei Serban le-a cerut barbatilor ca la inceputul piesei, cind “ingradesc” publicul, sa tina betele cu ambele miini, prinse la mijlocul distantei dintre capete si sa fie ridicate in dreptul briului, dar intinse spre in fata, fara sa-si atinga corpurile. Le-a mai cerut ca miscarea sa fie lina si betele sa nu se clatine, sa ramina tot timpul perfect perpendiculare cu solul. Si sa imprime miscarii lor precizie si energie, astfel incit publicul sa vada niste coloane.

I-am vazut exersind asta. Da, spectatorul are impresia ca are in fata ceva care-l domina puternic.

Iar in betele alea si-n energia pe care fiecare dintre actori o va imprima unei miscari din primele cinci minute ale piesei, spectatorii le pot vedea caracterul: cine are stapinire de sine, cine isi poate controla energia, cine poate vorbi puternic fara sa rosteasca niciun cuvint.

Dintr-o simpla miscare, in grup, prin comparatie cu ceilalti, cu niste betze de bambus.

* sa mergeti sa vedeti Troienele, e unul dintre frumoasele exemple despre cum energia miscarii si a sunetului spun o poveste care face sa ti se zbirleasca pielea si sa simti cum trec curenti de emotie prin tine.

m-am emotionat teribil de citeva ori, desi era o repetitie fara costume, in care erau intrerupti actorii pentru rezolvarea unor situatii tehnice (spectacolul se joaca la Opera din Iasi si-acum actorii se readaptau la un alt spatiu), desi se cinta (mai degraba spre incantatie decit spre opera) mult si nu se rosteste niciun cuvint pe care sa-l intelegi ( e in greaca)

si e montat (in varianta care a facut valuri in anii 90 la TNB) cu publicul parte din spectacol, cu actorii atingindu-te pe scena.

*
stiind detaliul asta ginditi-va din nou la miscarea soldatilor cu betele. ea se face la maxim 10 centrimetri de chipul unui spectator care il priveste in fata, curios, pe actor.

***
astazi aproape 100 de elevi si studenti au chiulit de la scoala. e o stire pentru orice tv. pentru ca au chiulit ca sa asiste la repetitiile de la Troienele lui Andrei Serban. de la 10 jumatate dimineata si pina aproape de ora 18.00, multtimp in picioare, pentru ca asa e parte din show. fara sa se auda un sunet, fara sa sune un telefon, fara sa-si doreasca pauza.
accesul la repetitiile marilor spectacole e parte dintr-un proiect Liternet.

4581
Revizorul.-Afis-TNBIn aceasta stagiune, Revizorul la TNB

In aceasta stagiune, Revizorul la TNB

pe 23 septembrie 1972 Teatrul Bulandra isi incepea stagiunea cu Revizorul (dupa textul lui Nikolai Gogol), in regia lui Lucian Pintile, cu Toma Caragiu in rolul unui primar corupt care atunci cind aude ca vine de la centru un revizor incepe sa ascunda dupa pres problemele de la spital, scoala, strazile distruse sau de la biserica pentru care s-au cheltuit banii de constructie si e inca in paragina.

Alaturi de Caragiu erau Octavian Cotescu, Tamara Buciuceanu Botez, Mircea Diaconu, Mariana Mihut, Virgil Ogasanu, Victor Rebengiuc. la repetitii – unele dintre ele deschise, cu public, Lucian Pintilie dadea indicatii care sunau cam asa “intimpinati-l cu piine si sare” si publicul ridea pentru ca un text vechi, foarte politic, era adus in actualitate prin detalii, iar vorbele capatau si mai multa putere.

Piesa a fost interzisa de cenzura comunista (la una dintre reprezentatii, Toma Caragiu – care se spala intr-un lighean pe scena – a stropit-o intentionat pe nevasta lui Mauer, un reprezentant de seama al comunistilor) si-a fost motivul pentru care Lucian Pintilie a plecat din tara. (inainte ii interzisesera si filmul Reconstituirea)

Textul acesta – Revizorul – are deci o importanta aparte in istoria teatrului romanesc contemporan, iar faptul ca Teatrul National a decis sa-l reia intr-o noua montare a fost o miza foarte mare pentru fiecare dintre actorii din distributie.

***

Vineri, la premiera 2013 a Revizorului de la National, l-am vazut pe Mihai Constantin in rolul primarului corupt preluind stafeta de la Toma Caragiu. Nu-l mai vazusem de multa vreme pe Mihai si m-am bucurat de citeva momente in care isi arata tehnica impecabila si harul. M-am gindit ca tatal lui ar fi fost foarte foarte mindru sa-l vada in rolul asta pe scena Nationalului.

Cum m-am bucurat ca Marius Manole e Revizorul. E frumos pentru cariera lui ca are rolul asta pe scena Teatrului National, o partitura care inseamna foarte mult in istoria teatrului nostru.

Textul e la fel de puternic si la 40 de ani distanta de la montarea celebra in Romania si-a fost trist  pentru mine sa constat ca publicul ride la replici  ca “e greu sa lucrezi acum in invatamint” sau “sa imprejmuim locul ca si cum ar fi in constructie ca sa se justifice de ce e in paragina” pentru ca proiecteaza totul pe o realitate foarte apropiata.

Cum a fost trist sa remarc cind de mult s-a schimbat comportamentul spectatorului influentat de televiziune: la fiecare sfirsit de scena, cind simtea ca se pune punct intr-o situatie, publicul aplauda. Si erau false aplauzele, cam ca acelea care se aud “din Off” la sitcom-uri.

Textul care e unul profund politic a fost mutat catre vodevil prin interpretare, dar publicul se va distra mai mult asa, chiar daca nu va sti ce a pierdut din profunzime.

Mi-ar placea sa va duceti sa vedeti Revizorul la TNB si dupa aceea, cind stiti textul, sa cautati sa cititi despre impactul pe care montarea lui Pintilie a avut-o in urma cu 40 de ani.

Aici transcrierea Securitatii asupra unor conversatii dintre Lucian Pintilie si Clody Bertola, sotia sa si o mare actrita de la Teatru Bulandra, despre reactiile post interzicerii montarii Revizorului. 

Sper insa ca  Dl Pintilie sa nu vada aceasta montare pentru ca-i lipseste regia si cred ca domnia sa ar suferi sa vada ce (nu) fac pe scena actorii, chiar daca ar avea diplomatia sa nu o spuna.

***

Sa mergeti sa vedeti Revizorul de la TNB e o lectie pe care o da un text care vorbeste de valori universale: te intristeaza ca lumea nu se schimba cind e vorba de coruptie si delasare. La orice nivel.

3264
animalomMiguel Vallinas, un domn din Madrid care ar trebui sa-l cunoasca pe Radu Afrim

Miguel Vallinas, un domn din Madrid care ar trebui sa-l cunoasca pe Radu Afrim

e un domn din madrid pe nume Miguel Vallinas care, in ultimele zile, a atras atentia la nivel international cu un proiect care se numeste segundas pieles si “imbraca” animale cu vesminte omenesti. acestea sunt fotografiile lui.

 

bun, acum dupa ce ati vazut aceste fotografii va rog sa va uitati la afisul de la Avalansa , piesa lui Radu Afrim de la national de acum 2 ani. si, din pacate, nu gasesc fotografii din spectacolele lui de acum 4-5 ani de la Piatra Neamt. zic asta ca domnul asta Vallinas, economisea niste timp ca sa devina mai repede celebru, daca-l cauta pe Radu.

 

de unde se mai vede inca o data ca e foarte important in ce tara te nasti si cum afla unii de ideile tale pe drumul catre celebritate.

3003
gina-patrichi-678590lFamilia doamnei Gina Patrichi

Familia doamnei Gina Patrichi

“Am fost atit de pasionata de profesie incit tot ce am primit ca iubire de la Victor, sotul meu, si Oana, fiica mea, a fost un cadou imens pe care l-am luat si l-am indreptat spre teatru, tot inspre oamenii carora le dadeam, seara de seara, sentimente, pasiuni, iubire, ura, pina la apogeu” Gina Patrichi

“Mai tirziu, cind din cauza unor neintelegeri am incercat sa ne despartim, ne-am dat seama ca deja eram un cuplu sudat si am renuntat. Din acel moment am inteles mai bine sensul vietii si menirea fiecarua, in special atunci cind e vorba de a trai pentru arta.

Toate aceste fiinte, care au o dotare speciala, indreptata catre creatie, cum era cazul Ginei, au in acelasi timp o patima devoratoare in modul in care-si traiesc viata. Si aceasta patima tinde sa ii atraga, sa ii diminueze si sa-i faca de neinteles pentru cei din jur.

Toti oamenii de arta au trairi speciale, trairi care sunt o fericire si totodata un mare necaz pentru ei. Un actor, urcind pe treptele scenei seara de seara si intrind cu traire intensa in pielea unui personaj, cade apoi epuizat pe altarul lui de sacrificiu.

Cei din jur trebuie sa inteleaga ca in acele momente el este iesit dintr-o zona fiereasca a omului obisnuit.” Victor Anagnoste, sotul Ginei Patrichi.

din “carte cu Gina Patrichi” – Mircea Morariu

***

am pe masa de citeva zile biografia doamnei Gina Patrichi (multumesc frumos Ioana pentru cadou) si, pentru ca aveam nevoie sa rup ritmul si sa fac switch in minte de la un proiect la altul, am deschis-o la intimplare.

intimplarea a fost fix pe textul asta.

5209
GrockGrock – Un actor e un spectacol

Grock – Un actor e un spectacol

“Tatal meu a inceput sa faca teatru in 1915. Mi-a povestit … niste lucruri, dar el toata viata mi-a povestit de Grock.

Grock a fost un clown elvetian absolut celebru in Europa pina in 1950 si era un clown care cinta la toate instrumentele, un artist muzical extraordinar. Dar nu vorbea. In fiecare limba in functie de tara in care juca avea un singur cuvint.

Adica dupa ce incerca el sa faca o tumba si prima data nu-i iesea, avea un cuvintel. In germana era “unmöglich” adica “imposibil”, in franceza era “peut-etre” – adica “poate”.

“poate alta data o sa reusesc”… Dupa aia facea toate tumbele pentru ca era acrobat mare de tot.

Asta e prima tempo. DOI.

Ma duc acum 10 ani la Malmo, la suedezi la cea mai buna scoala de teatru pe care o au si, cind intru in scoala, vad un bust mare si o intreb pe decanita:

– Cine e asta?

Si ea raspunde

– Grock.

Adica la scoala valorizau SPECTACOLUL. Pentru ca astia au facut spectacol.

Un actor e un spectacol, ii dai o prostie de text si poate sa -l faca o arta, ii dai Romeo si Julieta si strica piesa.

***

Doamna Sanda Manu, vineri noaptea pe terasa de la MTR, spunindu-ne (juratilor, dar mai ales mie caci eram cea mai tinara si mai nescolita in ale teatrului) o poveste ca sa intelegem de ce e important cum se exprima mesajul si efectul asupra spectatorilor si ca teatrul inseamna mult mai mult decit ceea ce vedem noi. ca teatrul e mai degraba spectacolul pe care-l simti.

Sunt multe foarte multe de scris despre experienta mea (de jurat, dar si de spectator) de la editia din acest an a festivalului de teatru independent de orice Undercloud. Am sa revin sa scriu si alte lucruri, dar daca e sa ramina un lucru, un singur lucru pentru spectatori si pentru actorii de pe scenele festivalului din acest an, povestea aceasta a lui Crock, spusa de doamna Sanda Manu, dincolo de ochii publicului – uitindu-se in ochii mei – cred ca e ACEL LUCRU.

3074
festival-undercloud-2013-afis-mareincepe festivalul de teatru independent de orice UnderCloud

incepe festivalul de teatru independent de orice UnderCloud

de miine incepe festivalul de teatru independent de orice Undercloud, iar asta ar trebui sa insemne ca puteti experimenta mult legat de teatru.

(pentru mine va fi diferit anul acesta dar revin imediat la asta)

festivalurile – de teatru sau de film sau de muzica – sunt facute ca sa experimentezi. ca sa vezi ceva ce n-ai mai vazut, ceva ce n-ai mai gustat, ceva ce n-ai mai incercat.

cind merg la festivaluri caut sa vad tocmai lucrurile pe care n-as putea sa le vad in alta parte, fug de filmele/muzicile/ spectacolele de teatru care sunt la 2 pasi de mine in mod normal. pentru ca bucuria e sa simti ceva nou. n-ai de unde sa stii daca o sa-ti placa ce vei simti, dar mergi pe un drum nou care te=ar putea inspira si ti-ar putea spune ceva despre tine.

de asta imi plac mie festivalurile. invat foarte multe din ele.

de asta va recomand din inima ca la Undercloud sa nu incercati aleile deja batatorite (adica spectacolele cu actorii mari si super cunoscuti); mergeti la ceva ce doar in festival puteti vedea. cu inima deschisa ca sa fie bucuria descoperirii si mai mare.

eu compar activitatea asta cu ratacitul pe strazi prin orasele pe care le vizitez (imi iau reper cite un cetatean si-l urmaresc cite 2 intersectii/colturi de strada, apoi imi iau reper alt cetatean si tot asa… experimentez si orasul devine brusc altceva decit orice as fi citit despre el)

***

anul asta la Undercloud sunt in juriu (alaturi de George Ivascu, Sanda Manu si Anca Sigartau) iar asta e o treaba foarte complicata pentru mine. mai intii pentru ca arta nu prea poate fi comparata cu ceva din aceeasi zona pentru ca sunt zeci de nuante si de repere.
mai apoi pentru ca am prieteni care joaca in festival, care au regizat piese in festival.

m-am gindit mult cam care sa fie criteriile dupa care sa jurizez ca sa fiu sincera pina la capat.
am sa ramin fidela replicii din Purificare a lui Sarah Kane care mi-e cumva deviza prin viata “daca nu simti, n-are niciun rost”.

ne vedem de miine la MTR la festivalul de teatru independent de orice. programul e aici. cind va ginditi la ce sa va luati bilete, incercati sa va rataciti putin prin calendar si sa alegeti random. o sa va placa experienta asta, sunt sigura.

2427
Kim CatrralPortret al artistului. Nu la tinerete…Kim Catrall in teatru la Londra

Portret al artistului. Nu la tinerete…Kim Catrall in teatru la Londra

text de Sorana Savu

Kim Cattrall e invitata verii la Old Vic, unde Kevin Spacey si-a propus sa cucereasca publicul si criticii in fiecare an, cu metoda, cu instinct artistic si fler extraordinar pentru marketing cultural. Abstinenta canadiana joaca o alcoolica sudista atit de convingator incat un comentator londonez, familiar cu stupoarea post-betie si amneziile mahmurelii o aplauda in The Telegraph. Toata lumea o aplauda, de fapt, pentru un motiv sau altul.
 Piesa lui Tennesee Williams e grea si pentru interpreti si pentru spectatori – e intensa si miloasa, reuseste sa-ti trezeasca amintiri in cheie catastrofica pentru orice esec ai fi avut de-a lungul vietii si fiori de usurare ca l-ai scuturat, ca l-ai lasat in urma, ca ai invatat ceva din el si ai putut, in final, sa-l uiti.
Cattrall o joaca detasat pe Alessandra del Lago – si aici pe de o parte simti nevoia sa multumesti universului ca traiesti azi si nu cu cateva decenii in urma; iar pe de alta parte simti nevoia sa multumesti si unor persoane cum e Kim, capabile sa demonstreze si in afara scenei ca tineretea e o faza si nu un dat, de care trebuie sa te agati ca o disperata si fara de care viata se incheie.
Culmea, desi e o meditatie foarte cruda asupra timpului, “Dulcea pasare a tineretii” e si un interogatoriu brutal asupra modului in care fiecare dintre noi alege sa-si foloseasca timpul. Il folosesti, te ajuta in cele din urma. Il irosesti, te macina pe dinauntru si e capabil sa te omoare inainte sa fi implinit 30 de ani si sa-ti fi dat ultima suflare.
Femeia in varsta, folosita de playboy-ul tanar, cu mintea intunecata de bautura si de mania grandorii, zdrobita de iluzia esecului e fragila, patetica, derizorie aproape pe intreaga durata a piesei. Alessandra e stridenta si ridicola de asa maniera incat isi demoleaza rapid si eficient propria legenda in micul oras sudist unde descinde. E pe punctul sa primeasca lovitura finala de la agentul ei, prin telefon si o asteptam sa cada, invinsa si golita de orice urma de demnitate cand descopera ca, de fapt, drama ei a avut succes, iar penibilul revenirii a fost, de fapt, pe placul publicului. Avem atunci, pentru cateva clipe  imaginea divei mature, care si-a regasit brusc forta si care transforma fara sa clipeasca suspinele in suieraturi veninoase.
Daca ar fi un rol masculin, rolul Alessandrei del Lago ar fi unul dintre acele roluri perfecte pentru Kevin Spacey – nu departe de cel din The Usual Suspects sau de American Beauty. Asa, e o ocazie excelenta pentru Kim Cattrall sa arate ca in biografia ei artistica nu e totul numai despre sex.
Puteti sa o vedeti pe Kim Cattrall la Old Vic pana la sfarsitul lui august sau, in toamna, pe Vanessa Redgrave si James Earl Jones in “Mult zgomot pentru nimic”. Biletele le gasiti online la ambassadortickets.co.uk
 *

Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication
1767
radu beligannenorocirile vs bucuriile altora (Radu Beligan)

nenorocirile vs bucuriile altora (Radu Beligan)

…avem cu totii destula putere pentru a suporta nenorocirile altora, dar ne lipseste forta de a suporta bucuriile lor…

… omul de teatru traieste pentru a fi vazut, pentru a fi aplaudat, pentru a se recunoaste ca – pe scena – el e cel dintii si cel mai bun.

…Eugen Ionesco stia sa-si ascunda printre ceilalti oameni adinca si iremediabila anxietate, furtunile care, undeva in adinc il cutremurau, lasind sa apara la suprafata numai accesele de veselie, de bucurie neastimparata, de investitie jucausa. (…) Spontan, mobil, neprevazut, se afla intr-o continua febra intelectuala, oscilind intre un umor care isi cauta si isi gasea pretutindeni obiectul si o tristete care urca in valuri bruste, din cele mai tainice zone ale fiintei sale.
(…)
Mi-a povestit de pilda, ca atunci cind si-a facut armata in Romania a fost trimis intr-o misiune in alt oras, o data ajuns in respectiva urbe, la gara, primul lucru pe care l-a facut, a fost sa-si depuna la bagajele de mina…pusca!

A imbatrini inseamna a arunca peste bord toate ideile preconcepute, inseamna a deveni mai usor, mai liber.
Intr-un animit sens, esti mai batrin cind esti tinar si mai tinar cind esti batrin.Viata se scurge ca o permanenta si progresiva delestare de prejudecati si de constringeri.
Avea dreptate Picasso cind spunea ca iti trebuie mult timp ca sa devii tinar.

***

sunt citeva fragmente din cartea “intre acte” a lui Radu Beligan, un jurnal peste timp cu secvente despre oameni si artisti legenda pe care dl Beligan i-a intilnit de-a lungul timpului.

e frumoasa cartea, dar – cu tot respectul – autorul n-a aruncat peste bord toate prejudecatile. ii simti vanitatea in alegerea unora dintre intimplarile pe care le povesteste, in ordinea pentru care a optat sa le expuna publicului.
dar asa cum zice intr-unul din primele citate pe care le-am ales “omul de teatru traieste pentru a fi cel dintii si cel mai bun”.

sa o cititi, e o lectura placuta care pastreaza ceva din ritmul dlui Beligan si din sobrietatea lui. e inca una dintre cartile care va permite sa vedeti orgoliile si vanitatile artistilor, si va invata in acelasi timp sa-i pretuiti.

***
as vrea sa-l contrazic pe Dl Beligan, ma iertati…

… artistii adevarati – ca si oamenii adevarati – sunt cei care descopera placerea de a suporta bucuriile celorlalti.

2433
sibiuSibiu, in secvente (part 1)

Sibiu, in secvente (part 1)

Sibiu – locul unde oamenii asteapta sa se faca verde la semafor chiar si cind nu e nimeni pe strada. pentru ca asa e regula.

sau  ca in secventa asta…

trecerea de pietoni din fata Teatrului Radu Stanca, pe partea cu teatrul o doamna la 60 si ceva de ani, cocheta, cu geanta si pantofi asortati, cu tocuri mici. incepe sa traverseze la culoarea verde si cind ajunge aproape de capat vede o alta doamna trecuta de 70 de ani, intr-un deux pieces gri verde care face doi pasi pe sosea. “nu mai aveti timp sa traversati, tocmai se face rosu”, ii spune doamnei in verde.

femeia zimbeste larg si cald “vaaai, n-am vazut ca mai sunt citeva secunde.” si in timp ce se intoarce pe trotuar, ii ureaza o zi buna celeilalte femei.

***

Sibiu – locul unde femeile sunt cochete. in timpul saptaminii, in centru, nu gasesti niciun coafor liber in mijlocul zilei. “avem nunti si serbari scolare”, spun doamnele care ar vrea sa te ajute. iar cind inteleg ca tot ce vrei e sa te speli pe cap si sa-ti intinda cineva parul cu peria, o cheama pe colega de la frizerie. “nu va lasam sa plecati asa, daca ati intrati la noi, se poate?”

***

Sibiu – locul in care chelnerii au o memorie vizuala minunata si le pasa de clienti. alearga dupa ei pe strada anuntindu-i ca in urma cu o zi si-au uitat cine stie ce prin circiuma lor. mi s-a intimplat mie cu ochelarii de vedere.

sau… locul in care chelnerii sunt personaje ca-ntr-o piesa de teatru. cum e Cristian de la Mojo.

– esti student la actorie?, l-am intrebat observindu-i dictia perfecta, spatele drept si atentia cu care rostea fiecare fraza.

– nu, sunt special.

***

Sibiu – locul in care gasesti prajituri ca-n copilarie. cu gustul ala si doar sortimentele clasice. cofetaria aroma are laborator propriu si face prajituri respectind la virgula retetele de dinainte. la tejghea serveste o doamna care de 30 de ani face zilnic acelasi drum: de acasa pina la cofetarie, pe strada cetatii.

are o fata care acum e adult cu familie si, cind era mica, ii ducea cite o prajitura in fiecare zi “n-o minca pe toata, era doar surpriza pentru ca ma intreba mereu ‘ ce mi-ai adus?’ si trebuia sa vin cu ceva pentru ea.”

in toti anii astia, copiii care veneau la cofetarie la inceput au acum copii pe care-i aduc in locul cu 3 masute metalice, ramas neschimbat de pe vremea lui Ceausescu. chiar si soba de teracota e acolo si e functionala, incalzeste “de duduie”.

***

m-as muta oricind la Sibiu.

acum cind am aflat cam cit costa o casa pe aici, visul asta pare realizabil pentru vremea batrinetilor mele.

 

2725
lacrimilacrimi limpezi, ape tulburi – sonata lunii – Gigi Caciuleanu

lacrimi limpezi, ape tulburi – sonata lunii – Gigi Caciuleanu

am vazut aseara in Festivalul International de Teatru de la Sibiu o trupa de dansatori belgieni cu un spectacol care se numeste Lacrimi limpezi, ape tulburi.

eu si vecinul meu de scaun (nu-i zic numele ca -l stie toata lumea si nu-l ajuta ce urmeaza sa scriu) am fost singurii spectatori din sala care n-au aplaudat la sfirsit.

am recunoscut in dansul lor cel putin 4 “de 8” miscari consecutive imprumutate dintr-un dans al lui Akram Khan (Vertical Road, ca sa fiu si mai precisa) si mi-am adus aminte – gratie altor miscari – de un moment din spectacolul D’ale in regia si coregrafia lui Gigi Caciuleanu.

***

in spectacolul dans de la Nationalul Bucurestean in care sunt reinterpretate momentele lui Caragiale, pe muzici care mai de care mai surprinzatoare, e o secventa minunata cu cetateanul turmentat.

merge inapoi indoindu-si spatele catre ceea ce gimnastii ar numi “pod” si, cind echilibrul ii e la limita, se sprijina de un baston. are miscarile unui om beat, dar si ale unuia deznadajduit. traverseaza asa scena , de la stinga la dreapta, pe muzica lui Beethoven, Sonata lunii. e atit de multa fragilitate sie o extrema a echilibrului in minutele dedicate acestui moment, incit nici nu-ti vine sa respiri.

mie nu-mi place Sonata lunii a lui Beethoven (imi cer scuze, mi se pare o peltea de cintecel) si o asociez, cind vreau sa -i vad partea buna, cu doua secvente din filmul Immortal beloved in care Gary Oldman e Beethoven. dar  ascultind-o ca decor sonor pentru dansul cetateanului turmentat din spectacolul D’ale am iubit bucata asta a lui Beethoven. si pe dansator. l-as fi luat acasa.

***

m-am gindit la toate astea si la multe altele in timp ce vedeam Lacrimi limpezi, ape tulburi.

2023
perjovschiSibiu. Dialog. Lumea altora.

Sibiu. Dialog. Lumea altora.

pe o terasa cocheta de linga Teatru Thalia din Sibiu un grup de studenti comenteaza zgomotos casatoriile gay.

au opinii pe care cei mai multi le-ar califica superficiale si, mai ales, discriminatorii, dar cu elanul tineretii care-ti da sentimentul ca le stii pe toate, ei comenteaza tare acoperind conversatiile de pe terasa.

linga ei, un tinar domn ale carui optiuni culinare – pui cu para in vin – il arata mult mai rafinat decit tinerii.

pe parcurs ce studentii avanseaza in discutii, apetitul tinarului domn scade vizibil: duce din ce in ce mai rar mincare catre gura si cu mai putin entuziasm. se uita la tineri, aparent linistit.

apoi lasa mincarea deoparte si cere nota. scoate dintr-o agenda o foaie de hirtie si scrie in viteza pe ea. dupa ce -i plateste chelnerului, ii intinde si foaia spunindu-i ceva, apoi se ridica si pleaca.

chelnerul zimbind se indreapta catre studenti si le intinde hirtia pe care sunt doua rinduri.

“cind vorbiti despre lucruri controversate asigurati-va ca nu jigniti pe nimeni din jur, chiar daca nu-l cunoasteti. te nasti gay, nu e o optiune”.

**

s-a intimplat ieri in Sibiu.

tema editie XX a Festivalului International de la Sibiu este Dialogul, desenul ii apartine lui Dan Perjovschi si este realizat pe peretele lateral al teatrului Radu Stanca din Sibiu.

3428
perjovschiSibiu. secvente in dialog. Lumea (e a) mea

Sibiu. secvente in dialog. Lumea (e a) mea

–  la cine zimbesti tu catre computer?

andi vasluianu mi-a deranjat concentrarea pentru o corespondenta amuzanta legata de Festivalul International de Teatru de pe o terasa din piata mica din Sibiu.  i-am explicat la ce muncesc, iar el mi-a spus ca are spectacolul Iluzii in festival chiar in seara respectiva (adica ieri);

– cit mai e pina vine bebe?

l-am intrebat stiind ca, impreuna cu sotia lui, tocmai a terminat de aranjat camera copilului care urmeaza sa vina.

– putin, foarte putin.

a facut un semn din degete ca si cum ar fi aratat timpul in milimetri.

– esti pregatit?

– eu? de-abia astept. eu sunt demult pregatit.

inainte de a se intoarce la masa lui unde era cu Vlad Zamfirescu, colegul de distributie din Iluzii, a aparut Diana Roman care a avut in aceeasi seara in festival “Priveste inapoi cu minie”. pentru un minut, cit ne-am salutat, am avut in fata jumatate din clipul baietilor de la Voltaj – Lumea e a mea – Andi si Diana fiind protagonistii povestii de acolo.

***

“Ma bucur ca te-ai facut actrita”, i-am scris prin sms prietenei mele Carla Maria Teaha dupa ce am vazut-o jucind in “Priveste inapoi cu minie”. plecasem imediat dupa piesa si am scris sms-ul pe drum pina la taxi.

abia mai tirziu cind am ajuns la hotel mi-am dat seama ce am scris si mi-a placut. mi-am dat seama ca am scris cu sinceritate, era cursiv si era intr-un sms in care -i explicam de ce nu am ramas sa o felicit dupa spectacol.

(nu-mi place sa vad actorii/ artistii dupa spectacole, mi se pare ca mi se spulbera magia si vreau sa-i mai pastrez in minte in “forma” in care i-am vazut pe scena.)

***

cea de-a XX-a editie a festivalului international de teatru de la sibiu are tema Dialog.

desenul ii apartine lui Dan Perjovschi si e de pe o expozitie work in progress de pe un zid aflat in prelungirea teatrului Radu Stanca din Sibiu

 

 

2008
pierre cardinCe se mai intampla prin Bucuresti. Gratis sau cu bani cheltuiti destept

Ce se mai intampla prin Bucuresti. Gratis sau cu bani cheltuiti destept

text de Noemi Revnic

Delicii gratuite si inteligente:

Prietena Mihaela Muresanu, un om minunat, mi-a scris despre Festivalul de Teatru independent “Scrie despre Tine”, care va avea loc in perioada 10 mai-10 iunie. Iar in deschidere se va juca piesa “Solpadeine is my Boyfriend”, de Stefanie Preissner. Reprezentatiile vor avea loc vineri, 10 mai si sambata, 11 mai, de la ora 19:00, la Teatrul Act iar intrarea este libera. Iar Echipa Experimentala va face in fiecare zi a festivalului diverse exercitii de interactiune si vor posta apoi povestile pe blogul proiectului, http://scriedespretine.com/2013/festivalul-scrie-despre-tine/cui-ne-spunem-povestile/.

La MNAC avem o expozitie incepand de maine, “The Shadows of the future: 7 Video Artists from Korea”. Vorbim despre Korea de Sud, desigur. Expozitia se anunta extrem de interesanta, o radiografie culturalo-sociala a unui popor care a cunoscut razboiul si a stiut cum sa treaca peste frustrari si animozitati in cea mai eleganta maniera.

La Sala Dalles, in perioada 10 mai – 8 iunie vom admira expozitia artistului Marin Gherasim (tatal fostei mele colege de la Saatchi & Saatchi si fosta mea profesoara la cursul de pictura, Alina Rizea Gherasim). Expozitia “Zidirea” este o retrospectiva a artistului care ruleaza in paralel cu cea de la ICR Londra.

Delicii care costa, dar sunt minunate:

Molecule F  ladies anunta un nou entry pe site-ul meu preferat de shopping din Romania. brandul Selon, ce foloseste tipare intocmai ca cele din perioada Rococo din Franta: corsete excelent lucrate pe care va invit sa le vizionati si cumparati.

Andreea Raicu a lansat o noua colectie capsula, Stripes in cadrul colaborarii www.andreearaicu.ro by PNK casual.

Iar Mike Scar de la Supreme Gallery mi-a dat o veste minunata: cateva dintre creatiile de design interior ale lui Pierre Cardin, realizate in anii ’70 se gasesc de cumparat la galeria din strada Tudor Stefan. Preferatele mele sunt aceste lampi din ceramica si alama, create in 1975 si care au decorat cateva dintre magazinele designerului.

Va doresc un weekend cu soare si cu mult chef de viata!

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

1534
bazavan heinekenun ebook tres tres simpa. si verde. pt 140 de ani.

un ebook tres tres simpa. si verde. pt 140 de ani.

mai stiti cind v-am povestit despre aplicatia simpatica de pe Cocorul cind puteai sa dai noroc cu Heineken si sa-i spui La multi ani la aniversarea de 140 de ani?

ei bine, dupa aplicatia aceea, aniversarea Heineken a continuat cu aplicatia Time Capsule, apoi cu un super super party la Biblioteca Nationala unde a fost jumatate din lumea mondena a capitalei.

in seara aia toata lumea isi dorea sa fie la party-ul Heineken si sa vada lucrurile super creative pe care le aveau acolo – istoria companiei era prezentata intr-o camera printr-o piesa de teatru, intr-o alta camera puteai sa joci fotbal cu o aplicatie pusa pe un ecran urias, il alta invatai de la profesionisti cum sa fii DJ si faceai mixaje:)

***

cum Heineken are cele mai smart campanii pentru online (in Romania au fost primii care au gindit un top special pentru bloggeri tintind direct comunitatea masculina din online) in incheierea campaniei aniversare a fost lansat un ebook foarte simpatic in care sunt prezentate detalii din campanie dar si toate lucrurile simpatice de la petrecerea minunata.

e cu multe fotografii si un layout foarte frumos. puteti citi ebook-ul aici.

***

la multi ani Heineken inca o data. si tie (am mai dat noroc cu tine), dar si simpaticilor care muncesc in numele tau si fac unele dintre cele mai creative campanii.

 

1534
Artistii_profileArtistii pentru artisti – culisele unei campanii online pe care am iubit-o

Artistii pentru artisti – culisele unei campanii online pe care am iubit-o

am scris de multe ori despre dorinta mea de a crea un centru (sau mai multe) in care artistii retrasi din activitate sa poata avea batrineti frumoase si am donat din venituri de-a lungul a multi ani catre actorii in suferinta care nu mai sunt in activitate.

chiar cred ca trebuie sa dam ceva inapoi ( uneori atentia, vorba buna, un gind sau un telefon inseamna mai mult decit orice avere) catre actorii/ artistii care ne-au ajutat sa ne slefuim ca oameni chiar daca nu ne-au cunoscut niciodata personal.

si de ceva vreme ii tot spuneam Mariei Morar de la UNITER ca se poate face mai mult cu campania lor Artistii pentru artisti.

in 2013, pentru prima data, in cei 11 ani de cind exista Artistii pentru artisti, UNITER a decis ca isi va indrepta comunicarea si catre online. a fost si primul spectacol mare al Galei, cel care reunea intr-o unica reprezentatie cei mai mari actori ai Romaniei, care a fost integral cu bilete vindute, fara invitatii.

***

12 zile. o pagina de facebook. o agentie care coordoneaza blogurile locale.  70 de articole pe bloguri. peste 100 de facebook covers in paginile marilor actori. mii de share-uri (actori, teatre din toata tara, spectatori). 15 dolari.

 

CE AM FACUT?

am creat o pagina de Facebook pentru UNITER pe 7 martie.

stiam ca nu avem timp sa ne crestem un public al nostru, asa ca am incercat sa ne folosim de comunitati deja create: am invitat pe pagina toate teatrele mari din tara si cit mai multi dintre actorii care au cont de facebook.

pe 12 martie am schimbat coverul care era cu insemnele UNITER cu coverul campaniei Artistii pentru artisti si am anuntat care sunt teatrele (aproape 30) care isi doneaza incasarile pentru fondul Artisti pentru artisti. printre teatrele anuntate erau si cele care devenisera prieteni cu pagina UNITER, asa ca au sharuit imediat informatia. actorii care jucau in piesele respective au procedat la fel.

doua zile mai tirziu am trimis mesaje personalizate catre actorii cu conturi pe facebook, rugindu-i sa puna in coverul paginii lor un layout special creat prin care indemnau la cumpararea de bilete la spectacolele din campanie.

toti au acceptat cu entuziasm si au devenit promotorii ideii. asa a inceput bulgarele sa creasca.

am cheltuit 15 dolari in facebook ads pentru 3 din cele 6 postari care au facut referire la campanie pe pagina de Facebook a UNITER.

 

am vorbit cu bunul meu prieten Cristian China Birta (adinca plecaciune pentru tine si colegii tai, Loredana esti minunata) care, fara sa stea pe ginduri, si-a pus la bataie toate resursele pe care le are prin agentia sa Blogal Initiative.

Blogal Initiative si-a creat propria campanie cu 3 premii cu valoare inestimabila: afisul campaniei semnat de toti marii actori care participau la gala finala – de la Florin Piersic la Victor Rebengiuc, de la Mariana Mihut la Maia Morgenstern.

si-au inceput articolele sa curga: aproape 70 de articole pe bloguri intrate in competitie, plus alte articole in afara competitiei venite de la oameni din industria entertainmentului care stiu cit de importante sunt asemenea actiuni (multumesc mult Florin Grozea, Simona Tache, Denisa Bargau. Radu -Groparu – Bazavan nu e fratele meu, ar vrea el:) )

 

***

REZULTATELE IN CIFRE?

peste 250.000 de views pe Facebook ale anunturilor campaniei, peste 100 de cover-uri pe FB.

110.000 impressions pe bloguri.

multi spectatori care au aflat pentru prima data de aceasta actiune (desi este din 2002) si au felicitat UNITER-ul pentru initiativa.

toate biletele vindute la TNB.

***

REZULTATELE ALTFEL

habar n-am daca e mult sau putin obtinut in 12 zile, plecind de la zero prezenta pe internet si neavind practic niciun buget – doar entuziasmul nostru. si dragostea pentru teatru care inseamna mult mai mult decit orice buget. (il includ aici si pe Cristi pentru ca a lucrat cu mine, din suflet, pro bono)

stiu insa ca a fost o mare bucurie sa lucrez la acest proiect (multumesc frumos UNITER), sa vad cum toata lumea a pus suflet, nu doar umarul la promovarea ideii si sa simt ca tinerilor din online le pasa de cei in virsta care le-au bucurat copilaria in mari spectacole de teatru sau in filme minunate.

si mai ales sa vad ca spectatori, actori si teatre din toata tara se bucura si lucreaza impreuna, uniti, pentru o idee frumoasa. le multumesc din suflet tuturor celor care au sharuit informatia.

la spectacolul de Gala, cind au iesit de pe scena actorii au semnat toti cu mare entuziasm pentru premiile bloggerilor cistigatori si-au recunoscut ca s-a simtit ca, in sala, au fost spectatori platitori, nu invitati: le sorbeau fiecare  cuvint, era o energie buna si nu a plecat nimeni  – desi spectacolul a durat peste 3 ore fara pauza

***

acum ca am facut un prim pas, ne reintilnim in forta cu teatrul in 2.0 pentru Gala UNITER si Festivalul de Teatru de la SIBIU, in ambele evenimente vom marca premiere absolute pentru online-ul ro:).

3386
KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERA2 sali de spectacole pentru studentii de la UNATC

2 sali de spectacole pentru studentii de la UNATC

pentru toti care au regretat inchiderea studioului studentilor, Cassandra, de pe Lipscani, iata o veste buna.

la Palatul Copiilor, in colaborare cu Ministerul Educatiei si Invatamintului, s-au deschis de ieri doua sali de spectacole pentru studenti: sala Ion Cojar si sala Octavian Cotescu.

***

dupa ce s-a inchis studioul studentilor visam cum, in locul unde a fost teatru Cassandra, va fi un teatru privat si eu sa lucrez pentru el. sa manageruiesc programul si lucrurile care ar fi putut aduce bani pt el.

e un loc parasit si cind treci pe linga el inca mai poti sa simti energia locului si sa zimbesti.

teatru cu studenti, spectacolele lor de absolvire sunt unele dintre cele mai frumoase productii de teatru pe care le puteti vedea, mai ales daca va folositi simturile.

sigur ca cei mai multi dintre actorii absolventi vor juca in texte mai mari, pe scene mai mari, cu decoruri mai spectaculoase, dar niciodata nu vor mai avea prospetimea si emotiile pe care le au in primele lor spectacole cu public.

acolo, in minutele alea in care-si cauta rolul (pe scena in timpul piesei, uneori) si in clipele de la sfirsit de la aplauze, le vezi caracterul, determinarea, talentul pur . fara sa fii de meserie o sa simti care dintre ei va ajunge un mare actor.

 

mi-era dor de Cassandra, ne vom vedea la salile UNATC de la Palatul Copiilor.

iata piesele de absolvire din acest an, iar aici puteti vedea programul lor.

 

2160
old timesOld Times – o piesa care face senzatie la Londra

Old Times – o piesa care face senzatie la Londra

 

text de Sorana Savu

E o piesă pe care trebuie să o vezi minimum de două ori. E și sugestia pe care ți-o servește, discret, producția de la Harold Pinter Theatre, cu Kristin Scott-Thomas, Lia Williams și Rufus Sewell. În teatrul recent redenumit Harold Pinter, piesa pe care Harold Pinter a scris-o în 1971 se joacă cu distribuție alternativă – actrițele schimbând seară de seară partiturile între ele Anna/Kate, Kate/Anna.

Rufus Sewell rămâne “constanta” și ajung să folosesc termenul ăsta într-un sens apropiat de cel din “Lost”, o să vedeți de ce, dacă mergeți la piesă.

Temele pe care le abordează sunt multe, complexe și subtile – ai la dispoziție un bufet întreg de subiecte de discuție și meditație o dată ce ai ieșit din sală. Cum ar fi memoria afectivă și subiectivă, cea care rearanjează trecutul după bunul nostru plac, sau care transformă irealitatea, post factum, în realitate. Sau substratul de thriller care te face să te întrebi cine pe cine a omorât, când și din ce motive. Sau cel senzual, transformă personajele într-un triunghi amoros. Isoscel, după părerea mea, dar voi puteți avea cu totul alte păreri.

Criticii vorbesc despre o adevărată artă a pauzelor în piesa lui Harold Pinter – sunt lungi și dese și trebuie să te asiguri cumva că ele comunică exact acel tip de emoție, de tensiune, de contrapunct sau de subliniere pe care și l-a dorit dramaturgul. Cu Kristin Scott-Thomas, contemplativa Kate e așa cum trebuie – echilibrată și calmă în aparență, apoi viscerală și vulcanică, îndrăgostită în felul ei, periculoasă până la extrem. Credibilă și incredibilă în același timp.

Între două fumuri de țigară, puține actrițe pot să-ți spună atâtea lucruri fără să-ți spună nimic.

Rufus Sewell e o revedere plăcută (de fapt, de-a dreptul enervantă, omul NU îmbătrânește, deși au trecut fix 15 ani de la “Dark City” și “Frumoasa Venețiană”) și o prezență solidă, dar și enigmatică, provocatoare, cu multe fațete, care contribuie la ambiguitatea pe alocuri intelectuală, pe alte locuri de-a dreptul fioroasă a piesei. În personajul său strident, Lia Williams e și ea un pic stridentă, dar nu pentru mult timp. Echilibrul dinamic al piesei o pune la punct imediat.

Mergeți, vedeți comentați – aici găsiți în continuare bilete și câteva imagini din producție. http://www.atgtickets.com/shows/old-times/harold-pinter-theatre/

***

Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication

 

2630

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!