text de Sorana Savu
Voiam sa va trimit cu mare caldura la teatru, la Londra, la Savoy, sa vedeti “Sunshine Boys”, dar saptamana asta stagiunea se incheie… Pentru ce va mai fi, gasiti sugestii si bilete aici
Pentru ce a fost… ei bine a fost prima oara dupa 40 de ani cand domnul Danny de Vito a urcat pe scena unui teatru. Motiv suficient sa dau navala pe net si sa-mi cumpar bilete la Savoy. Acum vreo patru luni. Piesa, “Sunshine Boys”, ii apartine lui Neil Simon si a mai avut o versiune “de aur” cu Walter Matthau in rolul principal. DeVito nu are amaraciunea sau sarcasmul intunecat al lui Matthau, dar poate fi morocanos la modul acela simpatic, de hobbit.
Partenerul lui este Richard Griffiths, un englez sadea, fortat de scenariu sa vorbeasca americana. Il stiti din rolul parintelui adoptiv al lui Harry Potter – bietul om are lipici la rolurile negative, si asta de multa vreme. In tandem cu Danny DeVito, arata fix cum imi imaginam eu cand eram copil ca trebuie sa fie Pat si Patachon. Cam aceleasi proportii, dar cu o diferenta uluitoare de inaltime.
In ciuda ei, DeVito e cel care umple scena, invariabil, cu o energie si un dinamism molipsitor, cu un umor care, desi se doreste caustic, sfarseste inevitabil prin a fi adorabil si exasperant. E ca un pisoi care are senzatia ca, daca si-a zbirlit blana pe spinare si a inceput sa te scuipe, are impresia ca n-o sa-l mai iei in brate si o sa te temi de el. Cum ziceam, adorabil.
Am tot avut ocazia in ultima vreme sa vad actori de film revenind pe scena si am descoperit in ei o naturalete si o verva lipsita de stridente si de manierisme declamative care mi-au reconstituit placerea de a merge la teatru, de a descoperi emotia creatiei live. De cele mai multe ori, ai revelatia asta prin comparatie – vezi personaje care iti capteaza atentia si interesul cumva firesc, si altele care nu par sa iasa din paginile scenariului, care isi numara inca pasii pe scena pana la punctul marcat din care trebuie sa rosteasca monologul – sau replica.
Si aici a fost la fel – si ma mira asta foarte tare, pentru ca, in mod normal, regizorul sau producatorul ar trebui sa fie atenti tocmai la asta – la compatibilitatea celor de pe scena, la modul in care isi comunica, la modul in care inteleg ca trebuie sa defineasca pentru noi, cei din sala, spatiul dramatic. In speta, Adam Levy, care are unul dintre rolurile importante ale piesei, Ben Silverman, e cel care a facut praf magia pentru mine. Si e destul de complicat sa apreciezi jocul a doi actori minunati, incercand permanent sa faci abstractie de al treilea personaj care canta fals.
Stagiunea s-a terminat – din pacate. Dar intalnirea live cu DeVito, neasteptata pentru toata lumea dupa o asa pauza de patru decenii, a fost din nou unul dintre acele evenimente pe care le pui in clasorul tau virtual si pe care le vizitezi cand ti-e dor sau ti-e rau sau ti-e lehamite.
***
Sorana Savu este specialist in Comunicare, senior partner Premium Communication.
