Tag : teatru

curtis_intercontinental1ce trebuie sa vedeti la festivalul de teatru de la sibiu

ce trebuie sa vedeti la festivalul de teatru de la sibiu

azi am primit programul de la FITS 2011 si m-am gindit un pic: sa scriu ce spectacole trebuie vazute inainte de a-mi cumpara eu bilet sau nu?

(va avertizez ca daca nu mai gasesc bilele ca le luati voi pe toate o sa marsaluiesc prin fatza salilor cu pancarda in semn de protest)

*
preferata mea din festival e Claire Cunningham o dansatoare foarte speciala ( are show pe 5.06, la ora 18.00)

mai trebuie vazut In TimE al lui Pal Frenak – pe 2. 06, portretul lui Dorian Gray (la concurenta cu Claire – diceti-va voi la Gray ca sa gasesc eu bilete la dna Cunningham)

dar si genialii care fac Rushes Plus – spectacol care e pe 31.05 la ora 21.00)

mai am vreo 3 recomandari, dar le pastrez pentru zilele viitoare. pentru comunitatea online cele mai bune si mai sigure informatii vin de la ruxa (asa ca, intrebati-o)

poate nu mai gasesc bilete, sa vedeti necaz. nu mai scriu niciodata in avans nimik:P

3760
39135Uneori te simti MARE

Uneori te simti MARE

Te simti MARE, crezi ca lumea e la picioarele tale sau… la capatul celalalt al ecranului.

Iti face bine sa stii ca oamenii au incredere in parerea ta. Ca nu te considera nebun(a) cind perseverezi prin a promova ceva in care crezi.

Sigur, cheia e sinceritatea: daca nu e ceva in care crezi, nu poti sa misti lumea…

*
In week end-ul asta m-am simtit MARE. Stiam ca pot “vinde” bilete la spectacole, ca pot convinge lumea sa cumpere carti sau sa vada filme care mie mi-au placut. Am mai facut asta de multe ori.

Dar orgoliul meu (ma scuzati, oameni suntem si suntem plini de orgolii) a tresaltat de bucurie cind am vazut cit de multi ati mers la spectacolul lui James Thierree si mi-ati sunat dupa aceea (sau mi-ati dat mesaje) despre cit de mult v-a placut. undeva dupa mesajul 30 am incetat sa mai numar:)

Mai am in minte 2 spectacole pe anul acesta (unul la sibiu in festivalul de teatru, altul la bucuresti) pentru care voi face un lobby similar. Sper sa-mi urmati recomandarea si la acestea.

E nepretuita bucuria pe care o am cind vad ca sunt oameni care se emotioneaza la spectacolele/ oamenii care imi plac si mie.

Multumesc.

*

uneori te simti MARE, dupa care iti dai seama care-i dimensiunea ta reala, ca esti una cu carnea din care esti facut, pe jumatate animal. si te asezi in banca ta cuminte.

1970
jamesthierree2Singuratate(a …lui Raoul)

Singuratate(a …lui Raoul)

Singuratatea nu o explici, o traiesti. Nu o descrii, o simti.
Iti place sau te chinuie, o alegi sau esti obligat de soarta; daca o intilnesti, trebuie sa te confrunti cu ea.

Nu ai alta sansa; trebuie sa te uiti in oglinda si sa te lupti cu tine. Iti faci fatza? Rezisti la puterea mintii tale? Face trupul pact cu mintea sau i se opune naravas?
Iti cauti prieteni in orice sau te temi de ce-I in jur, pentru ca te temi de tine?

Perfectiunea e ca singuratatea. O alegi sau esti obligat de soarta, dar – daca o intilnesti – trebuie sa te confrunti cu ea. Nu o descrii, incerci sa-i faci fata. Incerci sa-ti supui mintea pentru ca trupul sa depaseasca limitele imaginate.

Orice artist obsedat de perfectiunea muncii lui e singur. Nu are importanta cit de multi prieteni are in jur. E singur cu mintea lui. Si trebuie sa-I faca fatza.

*

la repetitiile de la Raoul (un spectacol de James Thierree, adus la bucuresti de Institutul francez, cu sprijinul orange si Samsung) m-am gindit ca spectacolul asta despre singuratate e despre toti artistii mari pe care-i cunosc. E un omagiu pentru magiile pe care ei stiu sa le faca pentru ca noi sa iesim din lumea si din mintea noastra si sa ne uimim.

in timpul spectacolului pe care l-am vazut aseara la TNB, m-am gindit ca spectacolul asta e foarte mult si despre autorul lui, James Thierree. Despre perfectionismul lui de la repetitii (l-am vazut mingiind cu palma marginea scenei pe multi metri ca sa fie sigur ca acolo nu e nimik care sa-I strice magia, cum l-am mai vazut facind acrobatii incredibile in timp ce cu o voce calma explica detalii tehnice – coarda e prea rigida, lumina face o umbra dubioasa, aici e o intirziere de trei secunde.) dar si despre racordul pe care trebuie sa-l ai cu cei din jur, chiar si cind esti genial.si singur.

*
am doua imagini in minte din zilele astea care ma fac sa-mi fie bine pe dinauntru.

Prima e replica sinzianei (colega mea). Aseara, in holul teatrului, la sfirsitul spectacolului avea un zimbet urias pe fatza: “N-am mai vazut in viata mea asa ceva”.

Cea de-a doua e o imagine fara cuvinte de la repetitii. James, asezat la marginea scenei , cu piciorul sting sub el cu celalalt in V, in lateral, cu cotul miinii stingi infipt in podea ca sa fie sprijin pentru palma care tinea barbia. Isi citea mailurile de pe un Mac de ultima generatie.

Cum cadea lumina pe el, cum era imbracat (in tricou gri, pantaloni bej, largi – descultz) si in pozitia aceea care arata o incredibila mobilitate semana cu Charlie Chaplin.
Dar era prea modern pentru Chaplin.

m-am gindit atunci ca oricit ar incerca sa se fereasca de asocierea cu familia lui celebra (e nepotul lui Chaplin) A. D. N-ul o sa aiba ceva de spus. Dar pentru cei care ii vor vedea show-urile va fi o revelatie.

Pentru ca show-ul lui e ca singuratatea – nu poti sa-l descrii, trebuie sa-l traiesti. si sa-i faci fatza.

Raoul se mai joaca la TNB simbata si duminica de la ora 20.00. si da, mai sunt bilete;

4547
theatre_stage_curtaindespre cistigatori

despre cistigatori

As a working actress, I would see so many actors that were truly dredging up deep, painful emotions, but whose work seemed self-indulgent. I realized that having deep and profound feelings didn’t necessarily make me a deep and profound person. I saw that coddling one’s pain – in life and on stage — creates almost the opposite effect. It seems self-involved, self-pitying and weak, the key characteristics of a victim. Not the most compelling choice for an actor to make.

*
An actor who merely feels tend to turn his performance inward and does not energize or inspire himself or an audience, whereas watching someone do anything and everything to override pain in an attempt to accomplish a goal or an OBJECTIVE puts an audience on the edge of their seats because the outcome becomes alive and unpredictable. Taking action results in risk and therefore, an unexpected journey. It’s not enough for an actor to be honest. It’s the actor’s job to make the kind of choices that motivate exciting results. You can paint a canvas using real oil paint, but if the final painting isn’t a compelling image, no one will want to look at it.

*
Aristotle defined the struggle of the individual to win as the essence of all drama more than two thousand years ago. Overcoming and winning against all the hurdles and conflicts of life is what makes dynamic people. Martin Luther King, Jr., Stephen Hawking, Susan B. Anthony, Virginia Woolf, Albert Einstein, Beethoven, Mother Theresa, and Nelson Mandela all had to overcome almost insurmountable struggles in their lives to achieve their goals. Indeed, the greater the obstacles and the more passion these people brought to overcoming their obstacles, the more profound the achievement or contribution they made. They didn’t become amazing, accomplished people in spite of their challenges, but because of them. These are qualities we want to duplicate in characterizations.

It’s much more captivating to watch someone try to win against the odds, than someone content to put up with life’s travails. A winner doesn’t have to actually win to be a winner — A winner tries to win, a loser accepts defeat.

Ivana Chubbuck

*
dintre lecturile ultimelor zile pentru cover story-ul Tabu de mai.

1726
teatrumanele

manele

e in dilema un articol semnat de Alice Georgescu – „Baterea de cîmpi, ca (auto)critică” – in care pe 4000 de semne doamna Georgescu povesteste cum directorii de teatru ii iau pe criticii cu scoala deoparte dupa spectacole si-i intreaba „cine e aia/ala care scrie la… ca numai prostii scrie? si n-are nici scoala”. Doamna Georgescu adauga insa ca aceiasi directori de teatru se mindresc cu cronica pozitiva a neavenitului, uitind ca nu mai au scoala de specialitate.

textul se incheie cu un PS

Acest text se dedica, odata cu vibranta recunostinta a autoarei, actritei Valeria Seciu si interpretarii sale (rolul Lady Macbeth) din spectacolul Macbeth. Un studiu propus de Centrul de Cercetare si Creatie Teatrala „Ion Sava” si de teatrul National din bucuresti si datorat regizorului Radu Penciulescu.

Inteleg de aici ca dna Georgescu e suparata pe criticile nefavorabile in directia doamnei Seciu, dar ce nu inteleg e de ce nu merge pina la capat sa numeasca personajul/personajele care a(u) generat supararea domniei sale.

Cea mai celebra dintre cronicile negative pentru acest spectacol e cea semnata de Cristian Tudor Popescu in Gindul . Cu tot respectul si toata admiratia pentru doamna Seciu, subscriu pina la ultimul punct la ceea ce scrie CTP. Mai ales ca am vazut aceeasi reprezentatie, dinsul stind 2 scaune in spatele meu.

De ce nu merge doamna Georgescu pina la capat in textul ei?
N-a citit cronica lui CTP?
Ma indoiesc, stia ca e in sala, stia ca plecase la pauza, cu siguranta a urmarit sa vada ce va scrie.

*
De ce scriu despre asta? Pentru ca atitudinea doamnei Georgescu mi se pare definitorie pentru noi ca popor; criticam in virf de buze fara sa mergem pina la capat, ca sa nu suparam pe nimeni, dar ne aratam superioritatea.
Plus ca atitudinea asta: „doar prietenii din gasca noastra au dreptate/sunt cei mai tari, scriu cronicile care conteaza” e, ma iertati, manelista.
*
Saptamina trecuta, la Sibiu, eram in fata unui domn care are ani de scoala despre teatru aproape citi ani am eu de cind m-am nascut: Cristian Radu.
domnul Radu m-a provocat:
– Spune-mi creatori romani contemporani care influenteaza istoria universala. care conteaza si afara.
Sa nu zici Eliade, Brincusi, Ionescu, Muller pentru ca s-au format pe alte meleaguri.

N-am fost in stare sa numesc pe cineva la fel de puternic ca acestia si Cristian Radu a concluzionat: ar trebui sa acceptam ca suntem provinciali in domeniul asta.

*
m-a urmarit mult demonstratia lui si expresia „suntem provinciali” si mi-am dat seama ca are mare dreptate: nu suntem provinciali doar in cultura, suntem provinciali ca natie.
daca am accepta asta si-am folosi ambitia provincialului care vrea sa razbata, sa-si faca un rost, poate am progresa in lume.
numai ca noua ne e mai usor sa spunem ca „ai nostri sunt cei mai tari” si traim in propria manea.

manelisti. asta suntem. cu totii.

2248
silviu-purcareteCfoto-dragos-spiteru-300x296mina lui Purcarete

mina lui Purcarete

stia ca venisem acolo ca sa fac un interviu cu el, tot asa cum eu stiam ca nu-i plac interviurile.
il convinsesera ceilalti, habar n-am cum: poate cu argumentul ”ajuta la promovarea piesei” sau poate cu ”o sa fim parteneri la festivalul de teatru, trebuie sa-i dam ceva la schimb si asta e ce vrea” sau poate cu ”dureaza putin, nu e chiar cel mai idiot dintre jurnalisti, nu o sa fie foarte rau”

nu voi sti niciodata.

dar eram acolo, fata in fata, el avindu-l in stinga pe Vasile Sirli (domnul care a scris muzica pentru multe din piesele sale), eu avindu-l in dreapta pe Constantin Chiriac (care ma adusese in fata lui, prezentindu-ma politicos, dar care e si actor in piesa, dar si directorul teatrului in care se joaca piesa).

am schimbat citeva amabilitati: despre cum au muncit toata ziua, despre timpul scurt ramas pina la premiera, despre cum n-o sa-i tin mult de vorba.

 zimbea si-avea vocea aceea calda si bonoma.

apoi am scos reportofonul din geanta si-am spus ”acum incepem, dau drumul la inregistrare, e ok?” si-am vazut cum ia o tigara din pachetul de pe masuta din fata lui ( unde erau un Mac si scenariul piesei), ia bricheta, o aprinde si, cu tigara fumeginda, isi aseaza mina dreapta in fata gurii si a nasului, cu caushul palmei spre interior ca o platosa, iar trupul i se duce putin catre inapoi.

 mintea mea a inceput sa urle: ”se apara! nu vrea interviul asta! ”

*
Silviu Purcarete a avut joi la Sibiu premiera la D-ale Carnavalului si sper foarte tare ca e o piesa care va placea publicului.
n-am vazut-o inca, dar – acolo, cu citeva zile inainte de premiera – am simitit toata energia buna de pe scena.

si-am auzit povesti minunate:

despre studentii care au dat auditii cot la cot cu actorii mari pentru roluri in piesa si pentru ca au fost atit de constructive auditiile ( stateau toti in sala si, pe rind, faceau exercitii pe scena, invatind unii de la altii; aveau teme pentru a doua zi – sa construiasca personaje uitindu-se la oamenii de pe strada), ei descriu intilnirea pentru piesa asta drept un workshop.

despre actorii care cinta in orchestra de pe scena (da, cinta live la instrument – pentru ca la facultatea de teatru din sibiu faci obligatoriu un instrument) si despre munca lor cu Vasile Sirli:  ”trompetistul are buzele cu bataturi de la cit a repetat, dar e ca la gimnasti – nu poti face performanta la paralele, fara sa nu-ti ranesti palmele”.

despre unele simboluri din piesa pentru care mi-am gasit explucatii fara sa apuc sa le vad – mi-au fost de-ajuns descrierile; Mita Baston nu mai dispare dupa un paravan, ci trece printr-o oglinda; balul a devenit un bilci, se maninca 10 kg de mici in piesa – preparati direct pe scena; personajele sunt elegant imbracate, dar incaltate in cizme de cauciuc pentru ca traiesc in mocirla.

”Bilciul e locul de unde a pornit teatrul”, mi-a spus Silviu Purcarete pentru ca mai tirziu sa adauge ”as fi putut sa fac textul asta si la Palatul Parlamentului si la Hotel Marriott, nu doar aici pe scena, ca un bilci.”

*
de ce sa vina lumea sa vada piesa asta?

 i-am intrebat pe toti trei (Purcarete, Sirli, Chiriac), iar domnul Vasile Sirli mi-a raspuns cu o poveste:

”aseara, la iesirea de la Faust, prietenul unei tinere care parea studenta a intrebat-o:
– ei, cum ti s-a parut piesa?
ea s-a uitat lung, si-a tras respiratia.
– stai sa-mi aprind o tigara si discutam dupa aia.

despre asta trebuie sa fie teatrul. sa mergi intr-un loc, sa traiesti emotii si, la iesire, sa -ti aprinzi o tigara si sa discuti despre ce-ai vazut.”

*
la sfirsitul interviului , domnul Chiriac – care a privit cu un drag de copil catre Purcarete pe tot parcursul interviului si despre care am aflat ca a dat si el casting pentru piesa – mi-a spus rizind:

– ai stat pe un scaun din piesa, asa vor fi asezate in spectacol.
– pe scaunul cui am stat?
– al Didinei.

*
(m-as muta si miine la Sibiu daca as avea de muncit acolo ceva care sa se potriveasca cu ceea ce fac eu. ma reintilnesc cu sibiul la festivalul de teatru peste mai putin de 2 luni)

*
D ale Carnavalului s-a jucat in primele trei reprezentatii cu casa inchisa. Urmatoarea reprezentatie este pe 29 aprilie.

Multumesc frumos Ruxa pentru un week end tres s!mpa la Sibiu.

2348
25ore25 de ore de teatru

25 de ore de teatru

8 tineri au facut la Sibiu festivalul de teatru de 25 de ore (o zi si o noapte non stop de teatru).

Aproape nimic spectaculos: niste pusti care s-au adunat sa-si vada piesele de teatru, ale lor si ale colegilor din alte facultati din tara.

Doar ca:
– primul spectacol a fost cu Horatiu Malaele si s-au vindut aproape 500 de bilete.
– Al doilea spectacol l-a avut in distributie pe nominalizatul Uniter la debut de anul acesta Conrad Mericoffer, pentru ca al treilea sa aiba un alt pusti teribil Lari Giorgescu
– Toate biletele din festival s-au vindut, dar cind spun toate inseamna ca studentii n-au mai avut bilete tiparite ca sa le vinda doritorilor.
– Teatrul national le-a pus salile la dispozitie pentru spectacole, agentia de bilete pentru promovare si vinzare, iar directorul teatrului (care le e si professor) a girat cu increderea lui la unii dintre invitati, dar si la jurnalisti, participind la conferinta de presa.
– Toate televiziunile nationale au prezentat stiri

Aproape ca si asta poate sa fie normal…DOAR CA… totul s-a facut cu 1000 de ron.

Pustii astia s-au descurcat de la proiect pina la administrarea locurilor in sala, de la convingerea artistilor mari sa vina contra unui onorariu pe care-l vor primi dupa ce se vor fi vindut biletele … si pina la cazarea actorilor in apartamentele matusilor lor:)

S-a intimplat (de fapt se mai intimpla la aceasta ora) in Sibiu.

Si , din cafeneaua in care scriu, in pauza unuia dintre spectacolele studentilor, uda de la o sampanie care a trecut (recuzita in piesa) pe de-asupra capului meu si plina de confetii (care in mod normal ma scot din minti pentru ca sunt greu de scos din par), ma uit cu drag la tinerii care stau duminica la prinz si se uita la teatru.

Poate ca piesa asta nu e o capodopera, nici tinerii actori nu stiu inca sa-si controleze foarte bine emotiile si orgoliile, dar e asa o energie buna in sala… si asa o stare de bine, incit ma gindesc ca mai e o speranta. Pentru tot ce nu mai credem noi, uitindu-ne la stiri, ca este fara-de-speranta.

ater edit: si da, au facut si bani din asta. au ramas cu ceva banuti dupa ce au platit toat eonorariile.

1751
2134551cronicarilor de teatru, din nou

cronicarilor de teatru, din nou


toata dimineata am citit cronici pentru piese de teatru pe care le-am vazut sau la care n-am ajuns inca.
unele m-au infuriat cumplit (pentru ca e cel mai usor sa scrii din virful penitei ca e rau), altele m-au amuzat, altele mi s-au parut niste panglicarii teribile.

mi-am adus aminte de un editorial pe care l-am scris pentru JN acum mai bine de 4 ani in care cred si acum pina la ultima litera. nu e vorba de o generalizare, stiu ca sunt si mici exceptii printre criticii cu multa scoala in teatrologie care nu sunt in descrierea de mai jos, dar MAJORITATEA…

*
Merg rar la teatru pentru că m-am fript cu montările româneşti şi suflu-n orice piesă, dar şi pentru că, rareori, găsesc în cronicile de specialitate ceva care să mă convingă să intru în sălile de teatru. E motivul pentru care astăzi, în ziua deschiderii Festivalului Naţional de Teatru, vreau să vă spun dvs., criticilor de profil, oful meu.

Nu sunt din lumea teatrului, nu am studii de specialitate, nu ştiu mai mult de 10 nume de actori şi regizori de acum 50 de ani. Sunt un spectator obişnuit, care merge la teatru de bucurie, ca să simtă o energie specială, ca să se minuneze cum între el şi cei de pe scenă se creează un flux prin care se transmit, în dublu sens, emoţiile.

Dar sunt un spectator care, din cauza “scrierilor” dvs., nu are repere ca să poată alege unde să meargă.

Când citesc cronicile de teatru, mi se pare că am deschis dicţionarul de neologisme şi că am nimeritîntr-un concurs unde vor fi premiate cea mai lungă frază, cele mai multe gerunzii folosite, cele mai multe adjective puse în faţa unui substantiv, cele mai multe cuvinte care să nu exprime nimic.

Dvs. nu scrieţi pentru mine, spectatorul. Scrieţi pentru gloria personală, să vadă ceilalţi critici / regizori cât de culţi şi de rafinaţi sunteţi; scrieţi ca să plătiţi poliţe. Fie că plătiţi o favoare ce v-a fost făcută de regizor, actor, director de teatru, fie că sunteţi supăraţi şi le arătaţi astfel aceloraşi actori, regizori, directori de teatru ce putere aveţi cu pixul în mână. Scrieţi pentru premii sau pentru deplasări la festivaluri. Scrieţi ca să fiţi remarcaţi. Uneori scrieţi pentru o masă bună, după premieră. Şi mă uitaţi pe mine, spectatorul.

V-am văzut la premiere. Vă scoteaţi tacticoşi şi ostentativ hârtiile şi notaţi, notaţi, notaţi. Aţi ratat multe detalii din piese, eraţi cu ochii în hârtii tot timpul. V-am citit, apoi, cronicile; mi-aţi dat un spectacol din capul dvs., cel pe care-l ştiaţi de când aţi intrat în sală, nu cel care era pe scenă. V-amvăzut şi la alte premiere. Vă plictiseaţi şi căscaţi. Băteaţi uşor din picior, a nerăbdare. (În sală, eu – spectatorul – căscam ca şi dvs. şi nu înţelegeam ce e cu porcăria aia.) Şi când v-am citit cronica era… elogioasă. Pentru că regizorul, un “maestru”, vă era prieten şi n-ar fi dat bine să scrieţi că tocmai a dat rateu.

Uite de asta merg din ce în ce mai rar la teatru. Şi-mi pare al dracului de rău că nu vă pasă, că daţi vina pe oricine altcineva (că televizorul prosteşte lumea, că nu mai există interes pentru teatru, pentru cultură, că n-avem bani şi pentru această distracţie) în loc să vă gândiţi că nici dvs. nu mă trimiteţi în sală.

Eu, spectatorul ăsta care are suficienţi bani să poată plăti un bilet la orice spectacol bun, vreau să fiu convins să-mi scot banii din buzunar. Vreau să ştiu că nu-mi pierd timpul. Vreau să mi se recreeze, pe hârtie, emoţia din sală, în câteva rânduri şi cuvinte simple. Ca şi cum mi le-ar spune un amic. Cu sinceritate. Un prieten care să aibă curajul să recunoască atunci când un alt prieten sau protector al lui a dat-o în bară, sau când unul care nu face parte din gaşca lui a realizat ceva frumos. Ce ziceţi, ne împrietenim?

P.S. Am făcut o selecţie de fraze, expresii şi neologisme pe care le-am găsit în cronici, în doar 2 zile de documentare. Ştiu că o să râdeţi când o să le citiţi şi-o să ripostaţi că sunt ale altora. Îmi pare rău că veţi gândi aşa. Dar sper încă să citesc una din cronicile dvs. viitoare care să mă trimită în sala de teatru.
Jurnalul National, noiembrie 2006

*
la link sunt fragmente din cronici, iar aici reactiile pe care le-a generat articolul la vremea respectiva. mai mult, regretata Magdalena Boiangiu a facut un dosar la Dilema pe tema asta. din pacate, desi a trecut atit de mult timp, tot acolo suntem cind e vorba de cronica de teatru.

*

si-acum mai rid de exprimari gasite in cronici, dar doua – din reasearch-ul de atunci – bat orice asteptare

Mărturisesc de la început că am trăit un sentiment de aprehensiune în drum spre întîlnirea “vîlceană” cu personajele lui Cehov.

aprehensiune = Teamă vagă, frică nedesluşită

Lamentările capătă şi ele o melodicitate soporifică.

Soporifică = (Substanţă, medicament) care are proprietatea de a produce somn

4761
Picture 4http://chinezarisme.chinezu.eu/

http://chinezarisme.chinezu.eu/

Cristi China Birta – Chinezu pt cei mai multi – lanseaza astazi un sub brand al blogului lui, specializat pe chestiuni culturale http://chinezarisme.chinezu.eu/

Vezi gasi acolo cronici de spectator obisnuit pentru teatru/ dans/muzica/ filme, spectacole pe care Chinezu le vede.

Salut cu bucurie acest loc cultural in online, din mai multe motive:

1. Cristi a ajuns la un nivel in online (expunere, credibilitate, notorietate) care, pentru ca e un om cu bun simt, il obliga sa si construiasca lucruri.

2. Pentru acest blog va face reporting (va merge la spectacole, va iesi din sfera lui de interes) si va oferi un content original spatiului virtual, iar in acest moment online-ul romanesc are nevoie de content care sa nu mai fie facut din fotoliu de acasa, din fata televizorului.

3. E spectator, nu specialist in teatru/film/dans (la muzici stie mai multe, nu pun si categoria asta) si oamenii au nevoie sa stie daca un film-spectacol e bun/prost de la unul ca ei, nu de la cronicari care scriu ca sa vada toata lumea cit de mult au studiat ei in scoala.

4. E o schimbare pe care o face si pentru el (pentru ca nu era un spectator obisnuit de teatru sau dans), iar asta e un lucru care o sa-l imbogateasca si o sa-i deschida alte perspective.

Marea provocare pe care o are Cristi de trecut e CU SINE: sa stie sa ramina spectator, sa fie mereu proaspat; sa nu-si faca prieteni in lumea teatrului/filmului/dansului – nu pentru ca prieteniile lor n-ar fi valoroase, ci pentru ca aceste prietenii il vor schimba si nu va mai ramine doar SPECTATOR.

bafta chinezu. o sa te citesc:)

5716
tabu_de_octombrie__vizita_e09c7e6Marius Manole – Vizita

Marius Manole – Vizita

E bine sa fii prieten cu actorii. Când vrei sa scrii despre ei, ii poti ruga sa faca lucruri pe care le-au refuzat regizorilor sau colegilor.

tabu, octombrie 2010

Când l-am rugat pe Marius Manole sa mearga la Hospice Casa Sperantei stiam ca ii imping limitele. Am vazut atunci cum i se strâng maxilarele in timp ce ia o hotarâre. Isi scrâsnea dintii: sa ma refuze sau nu? Stiam ca n-o sa accepte decât daca respectam regula lui: sa le daruim ceva acelor copii.
Pe drumul catre Brasov m-am prins ca ii era frica. Se temea ca o sa simta durerea copiilor blonavi, dar nici chiar asta nu-l speria foarte tare cât faptul ca o sa fie fata in fata cu ei si nu o sa poata sa-i ajute.
|n fata spitalului privat care gazduieste persoane pentru ale caror maladii nu se cunosc inca tratamente, s- a ghemuit in masina – un copil covrig ascuns dupa ochelari de soare si un tricou chic cu inscriptii rock – si, la remarca soferului care a anuntat ca ne asteapta in parcare, a oftat greu:
– Nici tu nu vrei sa intri?

*

Din primavara, Marius Manole joaca alaturi de Oana Pellea in „Oscar si Tanti Roz”, o dramatizare dupa Eric Emmanuel Schmitt. El e Oscar, pustiul bolnav internat intr-un spital de copii care, indrumat de Tanti Roz, o asistenta cu suflet mare, traieste intr-o zi cât ar trai in 10 ani si-i scrie scrisori lui Dumnezeu pentru ca vrea sa si-l faca prieten.
Piesa arata o alta fata a lui Marius Manole, poate cea mai aproape de felul lui de a fi in real dintre toate rolurile pe care le-a jucat: vulnerabil, empatic, intr-un balans delicat intre a da si a primi – dragoste, atentie, incredere.
Rolul n-a fost pentru el la inceput. Vlad Logigan – actor la Bulandra – repetase mai bine de 3 luni când a decis sa se retraga din spectacol. Cu 4 saptamâni inainte de premiera, regizoarea, Chris Simion, i-a dat textul si i-a spus:
– Ai 10 zile sa te obisnuiesti cu rolul. Doamna Pellea e in vacanta, când vine facem o repetitie.
A invatat textul, a memorat miscarile scenice si, la intâlnirea cu Oana Pellea, era pregatit de un snur, un spectacol cap-coada.
– Ce e asta? Asta nu e monolog, nu se poate asa ceva. Eu plec, a spus Oana dupa ce l-a auzit prima data, iar el si-a dat seama ca il provoca. Un fel de examen de admitere – pentru ca nu mai lucrase niciodata cu ea. Daca ii facea fata, jucau impreuna, daca nu, se termina totul.
-Mai pot sa mai spun o data? As vrea sa mai spun o data.
Oana Pellea l-a privit curioasa, apoi a inclinat din cap.
A spus monologul dintr-o suflare, cu o forta si o emotie pe care – crede el – nu le-a mai simtit apoi la nicio reprezentatie cu Oscar. Când a terminat, s-a uitat nerabdator catre examinator.
Oana si-a asezat hainele pe un scaun si s-a transformat intr-o clipa in Tanti Roz:
– Buuun. Ce repetam astazi?
Astazi ceea ce vad spectatorii pe scena e pura magie: o iubire care se simte ca e reala si care trece din unul in celalalt, printr-un un sistem bizar al sufletelor comunicante. Marius ar vrea sa mai joace si intr-un alt spectacol impreuna cu Oana, “dar trebuie sa mai treaca o vreme, pentru ca noi ne-am jucat pe noi acolo. Trebuie sa luam distanta, ca sa fim altfel.”

*

Când Marius Manole a intrat in centrul de zi de la Hospice Casa Sperantei, sapte copii il asteptau in jurul unei mese rotunde pe care erau pestisori din plastilina. Stiau ca se intâlnesc cu un actor si, cum l-au vazut, l-au masurat din cap pâna-n picioare. Apoi, cu timiditate au pornit asaltul ca sa-i capteze atentia.
Un baiat blond a aruncat discret o jucarie pe jos.
– Ce e asta? E dintr-un desen animat, a râs Marius de jucaria pe care a ridicat-o.
– Asterix si Obelix, a soptit copilul.
– Asa, asa, i-a intins jucaria baiatului care a inceput sa zâmbeasca larg. Fusese remarcat.
Dintre cei 7 copii aflati in centru in ziua aceea, 4 erau frati. Doar unul – bolnav grav – statea intr-un scaun cu rotile, dar centrul care se ocupa si de consilierea psihologica si de tratamentul paleativ pentru membrii familiei, tine ca fratii sa stea impreuna când e vorba de joaca. Organizeaza si tabere pentru fratii sanatosi ai copiiilor din centru sau vacante cu toata familia. E parte din filosofia lor: „sa facem viata mai usoara celor care sufera de boli incurabile”.
– Avem o fetita care vrea neaparat sa va cunoasca, i-a spus educatoarea lui Marius. Vrea sa se faca actrita. A si jucat intr-un film, un spot de prezentare pentru centrul nostru. E in alt salon, trebuie sa o anuntam, sa o pregateasca si sa o aduca.
Marius a zâmbit din nou, inclindând din cap in semn de aprobare. Pâna sa ajunga fetita, a explicat, in râsetele copiilor cum a jucat el un câine pe scena Nationalului, in „Inima de Câine”, si mânca de pe jos.
– Chiar de pe jos?
– Da, de pe jos. Si mai auzeam si spectatorii care spuneau ca li se face sila. Bine, n-am patit nimic. Nici viermi n-am facut.
O pustoiaca blonda s-a invârtit cu scaunul cu rotile ca sa-si poata ridica trupul, sa fie mai aproape de el si l-a confruntat cu niste ochi albastri, imensi:
– Actorii-nu-fac-viermi.

*

Actorii se imbolnavesc si ei câteodata, dar Marius nu vorbeste despre asta. Din 2001 de când a terminat actoria a muncit ca un nebun.
Intr-o vreme juca in 18 spectacole, in teatre din toate colturile tarii. Are amintiri cu trenuri in care era singurul calator pe timp de noapte, povesti despre gari din satucuri care pareau desprinse din „Apocalipsa“. Erau zile in care facea naveta Timisoara Bucuresti, o zi repeta in capitala, alta la 538 km distanta. Noptile le dormea pe tren. Il motiva un singur gând: „Sa nu fi niciodata actorul unui singur regizor. E foarte important sa stii sa jonglezi cu orgoliul regizorului si sa stii ce sa alegi sa joci. Altfel publicul te-ar vedea intr-o singura directie si e cea mai mare greseala pe care poti sa o faci.”
I-a luat ceva vreme sa invete sa zica NU si când a facut-o a ajuns la stirile tuturor televizunilor: a oprit un spectacol in care juca la Sibiu.
Bause impreuna cu toti colegii ca sa se poata urca pe scena – trebuiau sa joace pe o scena montata afara, la minus 2 grade, imbracati doar in tircouri. La stiri, el a fost „actorul beat scandalagiu”. Pe de o parte stia ca gresise, pe de alta instinctul ii spunea ca procedase cinstit: refuzase sa joace intr-un spectacol prost. Asta nu l-a ajutat insa sa treaca peste spaima si rusinea intâmplarii, asa ca a stat câteva saptamâni inchis in casa.
Acum stie ca toata perioada aceea de munca in viteza supersonica era o fuga de sine si ca efortul acesta a lasat si urme in trupul lui. Când – epuizat -a ajuns in spital si-a promis ca o va lasa mai moale. Ca se va lasa de fumat si va avea o viata mai linistita. Dupa o vreme a uitat si-a luat-o de la capat. In stagiunea aceasta poate fi vazut in 8 piese la Teatrul National, mai are in lucru inca 2, plus un spectacol de televiziune, dar are si proiecte in care e producator: vrea sa-i ajute pe actorii talentati din tara sa fie vizibili la Bucuresti.
Spune ca una dintre cele mai frumoase lectii pe care le-a invatat in timpul asta a fost „sa coboare garda”.
„Incepi un spectacol, gresesti si – in momentul in care gresesti – esti constient de ceea ce faci. Atunci ai o singura sansa sa te duci la adevarul simplu: sa lasi garda jos. Publicul recunoaste sau simte ca ai gresit, dar simte si onestitatea si, daca esti cu garda jos, incepe sa se transmita o energie de la ei catre tine. Iei de la ei si urci. {i poti sa termini un spectacol foarte sus.”

*

– Actorii nu fac viermi? Da, asa e, când esti pe scena e altceva, a inceput Marius sa-i explice Ioanei, pustoaica blonda care-l infruntase din caruciorul cu rotile. Mi s-a intâmplat sa am febra mare sau sa ma doara maseaua si sa trebuiasca sa intru sa joc. Pe scena nu m-a mai durut nimic.
– Ca nu era in rol.
– Da, pentru ca noi când jucam credem ca suntem altcineva, un personaj. Si pe personajul ala nu-l doare nimic. Si-atunci pentru cât joci, o ora – o ora jumatate, nu te doare nici pe tine nimic.
Când explica asta, din dreapta lui, a intrat pe usa o fetita bruneta de 13- 14 ani, intr-un carucior cu rotile impins de o tânara care parea abia a fi terminat liceul.
– Actrita?, a intrebat-o Marius.
-Katia – a spus ea intânzând mâna usor, atât cât ii putea permite corsetul cu care spatele ii era prins de scaun. „Oaaaaaaaaau, n-am mai vazut niciodata un actor”, a zâmbit dezvaluind discret un aparat de indreptat dintii. „Visul meu e sa ma fac actrita.”
– Stiu. E frumos, nu? Esti altcineva pentru o ora…
Fetita a inceput sa râda relaxata, simtind ca actorul din fata ei – care arata ca un baiat de liceu, blond si subtire – o intelege. A inceput sa-i povesteasca despre actorii ei preferati, a fost surprinsa sa afle ca si Marius l-a jucat pe palarierul nebun din Alice in Tara Minunilor. La fel ca Johnny Depp, preferatul ei.
– Pot sa-ti aduc palaria. Ca nu se mai joaca spectacolul. Si putem sa facem aici o poveste a voastra, cu costume, o si filmam. Ce zici?
– Ar fi super.
– Scrii tu o poveste?
Ioana si-a strecurat carutul pe lânga al Katiei si s-a apropiat si ea de Marius.
– Sa facem Alba ca zapada. As putea juca eu vrajitoarea, iar Katia pe Alba ca zapada.
– Sa facem ceva mai modern, i-a replicat Katia. Alba ca zapada si… cei 7… verisori enervanti.
In râsetele tuturor, s-au stabilit sarcinile: Katia va scrie un scenariu, i-l va trimite lui Marius pe mail care o va invata cum sta treaba cu decupajul si aranjatul miscarilor pentru actori. La urmatoarea vizita vor incepe sa lucreze.

*
In copilarie, Marius a ajuns din intâmplare la cursul de actorie. Tata cumparase un aparat foto si l-a dus la Palatul Copiilor din Iasi sa invete cum sa-l foloseasca, doar ca erau prea multi copii inscrisi si i-au impartit in doua grupe; unii foto, altii actorie. Lui i-a fost rusine sa ceara sa fie schimbat si-asa s-a jucat de-a actoria din clasa I-a. A luat la facultate din prima incercare si, chiar daca a intrat ultimul, in timpul studentiei a devenit vedeta clasei. Parintii l-au lasat mereu sa faca ce-i place si chiar si in momentele critice, ca in disputa de la Sibiu, i-au fost alaturi: „Ai grija, mai tata, sa nu te dea afara. Cu ce o sa-ti mai platesti ratele la casa?“ Asta a fost singura dojana pe care a primit-o, dar el a plâns când si-a auzit la telefon tatal ingrijorat.
Pentru casa pe care si-a luat-o – o garsoniera aproape de Unirii – plateste rate de doua ori mai mari decât salariul pe care-l ia la Teatrul National. Bani pe care–i face din proiecte independente si colaborari cu alte teatre. Casa e insa locul in care se relaxeaza dupa spectacole, unde gateste pentru prieteni (care spun ca e un foarte bun bucatar), unde creste plante decorative sau aromatice, pentru gatit: busuioc, menta.
Pentru noptile grele, are un secret. O fata de perna dintr-un bumbac pufos care pare prietena cu somnul: cum pune capul pe ea, cum adoarme. Ii e asa de draga fata asta de perna ca o spala numai dimineata ca sa fie sigur ca se usuca pâna seara. O ia si in turnee, imbraca perna de la hotel cu ea si pastreaza astfel cu el un pic din „acasa”.
Iese rar in cercurile mondene pentru ca prefera sa fie intre prietenii lui, dar când iese face un soi de one man show, iar toti cei prezenti se distreaza foarte mult. „Oamenii se asteapta sa fac atmosfera la mese si, oricât de obosit as fi, am grija sa se simta bine. De asta si ies rar printre „straini“; e un consum mare pentru mine, dar daca nu as face atmosfera, ar spune ca sunt fitos, nu ca sunt obosit“.
De fapt el face actorie din timiditate si, ca la toti marii artisti, aceasta forma de arta e singura lui cale de a se exprima, de a le vorbi – pe bune – celor din jur.
„Uneori pe scena vorbesc eu, Marius Manole, nu personajul. Pe scena sunt in siguranta. Nu ma loveste nimeni, nu ma fura. Ce poate sa mi se intâmple? Sa nu-mi iasa rolul, ceea ce e cel mai naspa lucru oricum. {i esti vai de tine daca ti se intâmpla. Dar altfel, sunt in siguranta.“
De asta pe strada se imbraca in nuante de gri, ca sa nu-l remarce lumea. Desi uneori, dimineata, pe la 10, pe Lipscani, câte un trecator se mai uita lung dupa tânarul cu cana de cafea in mâna care trece grabit in drum spre repetitiile de la National.

*

Cum a iesit din centrul Hospice Casa Sperantei, Marius Manole a inceput sa dea telefoane. Ii spusese Malina Dumitrescu, director de programe si PR , ca in saptamâna 4 – 10 octombrie sunt zilele internationale Hospice, in care se fac actiuni caritabile pentru asemenea institutii.
– Lia, buna. Vrei sa jucam „Sta sa ploua” si sa donam banii unor copilasi bolnavi?
Asa si-a inceput organizarea propriei actiuni caritabile.
Cum Lia Bugnar, autoarea piesei dar si partenera lui pe scena, a fost de acord, dupa câteva minute a trecut la alt telefon: Voicu Radescu, managerul Green Hours – locul unde ar putea sa joace piesa. Apoi a inceput sa faca o lista cu teatrele din Bucuresti pe care le-ar mai putea implica.
Eram pe strada, in centrul Brasovului, in cautarea unui loc pentru prânz. Vorbea la telefon, stabilea date si deadline-uri. Nu mai era actorul Marius Manole, era producatorul. In momentele alea mi-am adus aminte de o discutie mai veche de-a noastra, despre cum fiecare actor isi alege un rol sau altul si pentru necesitatile lui emotionale, dincolo de a lucra cu un alt actor drag sau un regizor. I-am zis ca poate ca nu stia care vor fi pasii pe care-i va face când a acceptat sa joace Oscar, tot asa cum nu stia cu adevarat de ce se impotriveste sa viziteze copiii bolnavi. Doar ca a venit vremea pentru prima lui mare actiune caritabila. A zâmbit.
In masina pe drumul catre casa l-am intrebat.
– Marius, te-ai gândit vreodata de ce te place atât de mult publicul?
A inceput sa se incrunte.
– Ion Caramitru te-a numit „singura vedeta a Nationalului de dupa 89”, ai fost nominalizat la UNITER de 2 ori, umpli toate salile la spectacolele pe care le faci. Nu poti sa spui ca nu te iubeste publicul.
Tacea. Isi facea de lucru cu o sticla de apa minerala si vedeam in gesturile lui toata fragilitatea cu care facea fata ambitiei, neincrederea amestecata cu hotarârea de a face lucrurile bine daca tot s-a implicat in ele. Dupa o vreme a zis:
-Nu stiu. Pe bune ca nu stiu. Si eu m-am gândit la asta de multe ori.

2705
6981_iadul-este-amintirea-70femeia care as vrea sa fiu

femeia care as vrea sa fiu


Cind eram pustoaica si imi cautam repere in femeile de-care-“soi”-as-fi-vrut-sa-fiu, mi-am ales-o pe ea drept model.

Am vazut-o intr-un film si mi s-a parut cea mai frumoasa persoana din lume, cea mai rasata, cea mai eleganta. O femeie oximoron: fragila dar ferma, fina dar cu asperitati ascunse, cu inima pe tava fara sa o dea insa oricui.

Nu stiam sa verbalizez trasaturile astea atunci, dar ma fascina cu ochii ei albastri, cu chipul ei ireal si cu focul pe care – habar n-am cum – i-l simteam cum tremura pe dinauntru. A fost actrita revelatie de la sfirsitul anilor 80.

Am revazut-o aseara intr-o piesa de teatru, la 20 de ani distanta de la premiera filmului a carui secventa cu ea imbracata in alb stind in barca pe lac ma urmareste de atunci.

Aseara, la finalul piesei, pentru prima data de cind merg la teatru, am plins pe aplauze.
De la cap la coada.
O simteam cum tremura si plinge, cum se bucura ca joaca; era la doi pasi de mine si energia pe care o transmitea apasa pe ceva din interiorul meu, asa ca tisneau lacrimile.

La finalul piesei cind spectatorii ii dadeau flori, ii lua in brate cu totul, parca agatindu-se de ei, iar mie gestul mi s-a parut o frumoasa metafora.

Acum are aproape 50 de ani si daca e sa-mi iau un model despre cum vreau sa fiu cind o sa fiu mai mare, tot ca ea as vrea sa fiu.

Fina, filiforma, vibrinda pe dinauntru si cu o energie interioara cu care ar muta si muntii dintr-o privire. Si cu toate astea, incredibil de delicata, de calda. impacata cu sine si bucuroasa ca (RE)traieste cu pasiune bucuria de a juca un rol care sa-i impinga limitele emotionale dincolo de ce-si doreste orice om obisnuit.

Si cu aceeasi ochi albastri magici care poarta acum cu ei amintirea lucrurilor traite.

*
“Nu va suparati, cum o cheama pe actrita care a jucat-o pe Agnes?” m-a intrebat o doamna pe strada.

Eram la intersectia Batistei cu Calderon, iar teatrul Odeon unde se jucase piesa era la destul de mare distanta, asa ca intrebarea mi s-a parut stranie. (Poate a auzit dialogul nostru, m-am linistit in gind)

“Diana Gheorghian. Si noi am mers la piesa asta pentru ea”, am spus eu atingind femeia pe urmar, ca si cum mi-as fi confirmat ca exista.

“Incredibil a jucat. N-am mai vazut-o pina acum.”

“Da, e minunata. N-a fost in tara”, am adaugat sigura pe mine. Citeva minute mai tirziu, cautind pe internet, am descoperit ca a fost foarte in tara, dar ca n-au mai distribuit-o regizorii in roluri mari.

*

Ne despart 15 ani. Fix. Am descoperit aseara ca avem aceeasi zi de nastere.
Oare cind o sa fiu (mai) mare o sa pot sa fiu macar un pic ca ea?

*
Diana Gheorghian joaca la Teatrul Odeon in piesa Iadul este amintirea (fara puterea de a mai schimba ceva), un rol principal, greu si minunat, dupa foarte multi ani.

4 femei, nevoia de dragoste si mutatiile care apar in lipsa ei.
O piesa in regia Marianei Camarasan ( Cui ii e frica de Virginia Woolf, de la Act).

Cind se reia stagiunea in toamna, am sa va bat la cap sa mergeti sa o vedeti.

5436

fits 2010 – ce-am ratat si era genial!

a fost in deschidere vineri, nu ajunsesem inca la sibiu.
ii invidiez tare pe cei care au vazut spectacolul asta extraordinar.

si ma bucur si mai tare ca a fost in romania. la indemina noastra.

1376

Draga Marius Manole…

Dupa cum stii te-am vzt in seara asta in Oscar si Tanti Roz. A fost un pic cam lunga piesa, dar…

In primele 10 minute imi venea sa ma urc pe scena si sa bag mina in parul tau, cu gestul ala timpit pe care-l fac adultii ca sa-si arate dragostea pentru copii: ciufulindu-le bretonul.

Mai tirziu, imi venea sa ma urc iara pe scena si sa-ti spun ca daca e nevoie te apar eu de fantome, te iau la mine acasa.

Si, si mai tirziu, cind stiam ca vine sfirsitul mi-am spus mie: “Las ca vin aplauzele si se termina totul. N-are cum sa moara ca o sa iesim noi la bere… si o sa ne distram …”
Ca acu’ vreo 2 ani cind interpretai cu Afrim intr-o circiuma rolurile voastre din Luna Verde…

Am plecat pe jos catre casa si-am oftat tare si des. M-am gindit ce as fi facut eu cu textul asta. In toate variantele din mintea mea, tu erai Oscar si Dna Pellea era Tanti Roz.

Aaa, si m-am mai gindit ca n-am mai scris de multa vreme de tine la revista. Mi-am promis ca o sa recuperez.

Da’, ma rog, vorbim la telefon pentru asta:))

*
Marius Manole joaca la Teatrul Bulandra rolul copilului Oscar in virsta de 10 ani, in piesa Oscar si Tanti Roz (dupa cartea omonima a lui Eric Emmanuel Schmitt pe care va rog din suflet sa o cititi, a aparut la Humanistas)

firmituri de multumesc

In seara asta am fost sa (re)vad o piesa pe care am vazut-o acum 3 ani, prin octombrie, de doua ori la rind. In doua seri consecutive.

*
Dupa piesa, prin Amzei, mergeam in sus catre Magheru si pe linga peretii alimentarei Nic, in dreptul gurilor de aerisire, dormeau doi cersetori. Cam la 2 metri distanta unul de altul, cit sa fie fiecare in dreptul aerului cald care venea din subsol.

Citeva sute de metri mai incolo, pe linga hotelul Howard Johnson, un rrom-peste (pimp) isi trimitea prostituata la receptia hotelului si o anunta ca va veni mai tirziu sa o ia.

Cind treceam pe linga British Council ca sa ajung pe straduta pe care locuiesc, ma gindeam ca si in piesa din seara asta, erau o cersetoare si-o curva. Si mai erau doi oameni, cumva nefericiti in viata sexuala, dar care stateau impreuna pentru ca fiecare isi dorea sa-i fie un pic mai bine decit i-a fost in viata de pina atunci.

M-am gindit ca, undeva in vilele pe linga care treceam, locuiesc familii ca aceea din piesa.

Si m-am mai gindit ca sunt extrem de norocoasa si ca am o viata foarte frumoasa pentru care, vorba Anei – cu care am fost in seara asta la piesa -, nu prea stiu cum si cui sa multumesc.

*

In 2006, m-am dus la Green Hours dupa mega circ si fitze (“nu merg eu la teatru de circiuma”, “hai lasa-ma cu teatrul nostru” etc etc) si numai Razvan Penescu (Liternet.ro), cel care m-a invitat, stie ce a indurat vreo 2 zile pina am zis ca merg.

Am vzt piesa si m-a socat f f tare Vlad Ivanov cu un monolog. Mi s-a parut incredibil ce facea acolo, in circiuma, in fumul ala idiot, intr-un loc in care, dupa mintea mea, nu avea cum sa fie loc pt ACTORIE. Si-am zis ca e o intimplare, ca actorul n-are cum sa fie asa de bun, ca sigur i-a iesit asa intr-o seara, asa ca – rasfatata si cu o oarecare superioritate – am vrut sa o vad si a doua zi. Ca sa-mi dovedesc mie ca n-are cum sa fie la fel.

Razvan mi-a fct nebunia si m-a dus din nou la piesa, fara sa –mi intoarca niciunul din comentariile pline de amabilitati din zilele precedente. Vlad Ivanov a fost la fel, la secunda si in reprezentatia nr 2.

*
Azi la 3 ani distanta, tot in Green Hours, Vlad Ivanov a fost din nou, la secunda, la fel: cu aceeasi emotie, aceiasi stropi de saliva la o anume replica. Incredibil de exact si de emotionant in tehnica lui.

Iar dupa spectacol, pentru ca viata e stranie si face ce vrea ea, am putut sa-mi indeplinesc o dorinta suprarealista de acum 3 ani, de la finalul celei de-a doua vizionari. Mi-am dorit f f tare atunci sa-i spun lui Vlad Ivanov ca e f talentat si sa-l iau in brate ca sa-i multumesc, pe limba mea, pt ce traisem acolo. Iar azi, l-am imbratisat spunindu-i asta.

Pe voi va conving sigur sa vedeti piesa cu un text in revista de decembrie. Piesa se numeste Firmituri si se va mai juca la Green Hours pe 14 decembrie.

*
Cind am ajuns acasa, l-am cautat pe Razvan si i-am multumit pentru intimplarea de acum 3 ani.

2362

cum sa mergi la teatru prin vint si ploaie

in seara asta a trebuit sa merg la premiera Tartuffe la TNB, un spectacol regizat de Andrei Belgrader cu Horatiu Malaele in rolul principal.

imi doream sa vad piesa asta pt ca vroiam sa-l simt pe dl Belgrader la lucru, dar era asa frig si asa urit afara incit cu greu m-am hotarit sa ies din casa.
M-au salvat cizmele ECCO (despre care cind le-am dus la birou am aflat de la colege o multime de alte lucruri noi, de unde se vede treaba ca sunt populare).

de ce zic ca m-au salvat? la cit de frig era afara, pe atit de cald era in Sala Amfiteatru.
noroc ca aceste cizme, vorba ioanei – colega mea, respira – asa ca, iata-ma senina cu o sticla de apa plata zimbind si distrindu-ma la piesa, in timp ce vecinii mei de scaun transpirau din greu.

despre piesa un pic mai incolo, acum spun doar: “simpa”:)

P.S. si pentru ca Florin de la coafor mi-a dat o mega solutie pentru par si noua mea coafura a stat brici. sau, piatra:)

1308

Breakfast at Tiffany’s, Theatre Royal Haymarket, London

pentru mine Breakfast at Tiffany’s are eleganta lui Audrey si finetea frazei lui Capote.
adica imi place nuvela lui Truman Capote (care initial a fost publicata in Esquire) mult mai mult decit filmul, dar Holly Golightly nu poate sa aiba alt chip decit cel al lui Audrey Hepburn.

probabil ca mine sunt foarte multi, iar englezii care au pus in scena textul au riscat multicel. s-au descurcat insa bine pentru ca au stiut cum sa-si promoveze show-ul (si Holly, si William au momente de nuditate completa).

am vazut miercuri seara Breakfast at Tiffany’s la Theatre Royal Haymarket. piesa e una dintre atractiile sezonului in Londra, a avut premiera in urma cu 3 saptamini si are deja foarte multe cronici in marile lor ziare.

n-am avut voie sa facem foto asa ca nu pot exemplifica cele ce le voi scrie: productia a excelat la capitolul scenografie si decoruri.
fara sa fie extravaganta, ba chiar minimalista (cu doua schele care imitau scarile cladirilor vechi), scenografia a fost super personaj in piesa; a adus dinamism, a facut foarte rapida trecerea de la o scena la alta, de la un cadru la altul.

actrita din rolul principal (Anna Friel) s-a facut blonda cu de la sine putere si perceptia mea, influentata desigur de Pop Icon-uri, a fost ca Holly a ajuns un fel de Marilyn-o-cauta-pe-Madonna-ca-sa-o-intilneasca-pe-Audrey.
*
Iat-o pe Anna Friel pe vremea cind era bruneta


*
Olivia (gazda noastra la piesa asta) spunea ca l-au facut pe William un personaj mai slab decit in carte. Cind am ajuns acasa am recitit putin din cartea lui Capote si mi-am dat seama ca nu aveau cum sa puna finetea frazei lui Capote in rolul tinarului Josep Cross (pe care l-ati vazut la cinema in Milk alaturi de Sean Penn, era frumuselul Dick Pabich). Capote scria incredibil, pur si simplu.

Pe mine m-a deranjat insa adaptarea, pentru ca au pastrat rolul povestitorului suprapus peste cel al lui William. Cartea e scrisa asa, dar povestirea la persoana a III-a in teatru mi se pare too old.

*
dar la capatul zilei (si al piesei) a fost o experienta dragutza. mult deasupra majoritatii pieselor care se joaca la bucuresti.

*
later edit: am descoperit pe net fotografii cu Anna blonda

2294

am plins la…

Lena, la teatru, urmărind nemişcată spectacolul, atunci cînd îi plăcea, şi dregîndu-şi discret glasul în cîte un moment emoţionant sau apucînd repede batista, ca să-şi tamponeze, chipurile, fruntea; Lena, ascultînd muzică clasică, ceasuri întregi; Lena, întorcînd repede capul, la istorisirile atroce despre animale chinuite, ea, care… “pe mine să mă lăsaţi în pace cu cîinii şi pisicile voastre că nu mă interesează!”; Lena, ducîndu-se în zori să se plimbe singură pe malul mării, ea, care… “ce-i prostia asta cu natura sălbatică? mie îmi trebuie trotuare asfaltate!”. Ba, chiar, Lena, vorbind despre lucruri ultrarezonabile şi lăsînd să-i scape că, pe cînd “zapa”, în toiul insomniei, canalele televizorului, s-a oprit la… “e o telenovelă braziliană ceva mai decentă decît aiurelile alelalte”…

Pentru că, fireşte, atunci cînd eşti o femeie superinteligentă, nu ai voie să fii, nici măcar pentru prietenii apropiaţi, în primul rînd femeie. Iar cînd eşti un cronicar exigent, tăios şi – ce să mai vorbim? – al dracului, nu trebuie să-i laşi, nici măcar pe artiştii cu care stai din cînd în cînd la un pahar de vodcă şi foarte des la stacane de vorbă, nu trebuie să-i laşi, zic, să vadă că iubeşti teatrul cu pasiune, cu un fel de disperare alimentată deopotrivă de puţinele capodopere şi de nenumăratele prostii la care ei, artiştii, te cheamă tot timpul, fiindcă, deşi eşti un cronicar al dracului, ei, artiştii, simt cumva, nedefinit şi inexprimabil, cît de tare iubeşti teatrul şi cît de mult ţii la ei, chiar şi după ce te fac albie de porci în “scrisori deschise” şi în conclavuri închise. Şi pentru că, fireşte, o femeie superinteligentă nu are voie să arate că se îndoieşte, uneori, de sine şi de judecata ei şi că suferă dacă, într-un fel sau altul, a nedreptăţit pe cineva. O femeie superinteligentă trebuie să fie bărbată.

alice georgescu in dilema despre magdalena boiangiu. textul integral

1785

echipa de la Lucia patineaza

mi-a zis ca am voie sa postez doua poze, dar cum deja postasem una, trisez un pic si pun 2 dintre cele primite acum 🙂
echipa de la noua piesa pe care o face radu, la sfintul gheorghe

foto by radu afrim, editare ana pavel

1432

tot teatru – domn afrim, de data asta

foto de azi de la radu afrim care-i la sfintul gheorghe unde munceste la o noua si frumoasa piesa, lucia patineaza.

*
s-ar zice, dupa ce am blogat azi, ca numai de teatru m-am ocupat… ce frumos ar fi fost:)

1877

andrei serban nu face piesa de teatru cu fetele Indigo

am verificat direct la sursa, dupa ce aflasem din ziare ce mindre-s fetele cum ca vor juca teatru, la NY, la Andrei Serban.
mi se pare foarte funny ca fetele stiu de La MaMa, locul unde se presupunea ca s-ar fi afirmat.
*
domn regizor e la Praga, monteaza Oneghin, cu decoruri de Adriana Grant. nici gind de vreo piesa cu gemenele turbate.

2445

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!