in seara asta, la Cinema Studio, Radu Mihaileanu ( domnul pe care voi l-ati admirat dupa filmul Concertul si pe care eu il iubesc de la Trahir) era emotionat.
ma uitam la trupul lui care arata stinjeneala in timpul aplauzelor de la sfirsitul celui mai recent film al sau – Izvorul femeilor – si ma gindeam: “trebuie sa fi facut ceva frumos in viata ca sa ti se intimple sa ai ovatii in sala de cinematograf in care in urma cu 40 de ani te uitai la filme cu familia, sala care te-a facut sa-l iubesti pe Chaplin si sa vrei sa faci film.”
dupa aceea mi-am adus aminte de risul plinsul de Train de vie, de secventa de iubire si ura din Trahir (care seamana cu secventa de dragoste din Izvorul femeilor) si de ala micu’ din Va, vis et deviens si m-am gindit ca exista un Doamne Doamne (in orice religie ar fi el) care tine si cu regizorii de film: altfel n-ar fi stinjeneala asta venita din prea multa bucurie, in seara asta, la studio.
asta daca au norocul/inteligenta/ perseverenta sa munceasca atit de mult incit ceea ce lasa in urma sa fie mai mare decit propria lor fiinta. ca umbra.
***
Izvorul femeilor intra in cinematografe de vineri. sa mergeti sa-l vedeti; e o poveste despre femei si iubire.