webstock - Blogul Cristinei Bazavan

5 years ago

Webstock Interviu Pavel Bartos: “In primii doi ani am dat 37 de castinguri. N-am luat niciunul”

transcrierea interviului live din cadrul Webstock 2019

Cristina: Invitatul urmator are si copii, nu prea ii tine la calculator, fetitele lui citesc mult, o sa va povestesc. Dar este dintre cei care este foarte prezent in vietile noastre aproape in fiecare vineri seara cu mici exceptii, cand sunt pauze fie de Vocea Romaniei, fie de Romanii au talent. Noua ni se pare ca este de-al nostru, ca incepem weekendurile cu el si ca stim foarte multe lucruri despre el, stim ca este actor, sper ca l-ati vazut macar o data la teatrul Odeon. Mai nou e si regizor de film, o sa povestim si despre asta, dar sunt absolut sigura ca stiti mult mai putine lucruri decat ceea ce este el in viata reala si puterea pe care o are si de munca si caracterul pe care il are. Tare, tare mult ma bucur ca a acceptat sa vina, sa-l cunoasteti astazi altfel pe Pavel Bartos.

Cristina: As vrea sa incep cu o situatie care e departe de oamenii care se uita la televizor la Vocea Romaniei sau la Romanii au talent. Acum doi, trei ani, in semifinala de la Vocea Romaniei, se aflau si copii de 15-16 ani. La live este absolut o nebunie, toata lumea isi vede de treaba, isi face lucrurile, se intampla lucruri contra cronometru, vine pauza publicitara si toata lumea se relaxeaza si intra pe modulul odihna. Domnul Pavel Bartos, aici de fata, intr-o semifinala oblojea pe cap si ingrijea o fetita care fusese in live si mai avea niste alte lucruri, nu i se intamplase nimic rau fetitei, dar era singura dintre toti cei care erau semifinalisti care nu era cineva in jurul ei, nu era nimeni din echipa. Banuiesc ca nici nu-ti aduci aminte pentru ca era atat de natural. Mi se pare ca descrie foarte foarte mult din caracterul tau. Sigur, ei vad la televizor si cand ii oblojesti cand sunt eliminati si asa mai departe, dar aia este in fata camerelor de luat vederi, poate sa faca parte si dintr-un rol, ce povestesc eu tu nu-ti aduci aminte, cred. De unde vine resursa asta a ta de a te duce cu foarte mare empatie sa ajuti pe cineva. Mai am multe exemple dar nu vreau sa vi-l urc asa pe piedestal din prima chiar daca suntem de aceeasi inaltime.

Pavel Bartos: Eee, multe. Si n-o sa reusesti sa ma pui nici pe scaun. Nu stiu, tot timpul ma pun in situatia celuilalt, adica cum mi-as dori mie sa mi se fi intamplat, daca as fi fost in acea ipostaza. Si stiu ce bine mi-ar fi facut un sfat, o strangere de mana, doar sa stea cineva sa-mi spuna „O sa fie bine”. Nu stiu, habar n-am, dar am tipul asta de empatie, mi se intampla destul de des, mi se intampla si pe strada, e cate o doamna mai trista si zice „Pavele ma iei in brate ca sunt, nu stiu, am avut asa o zi proasta”. Si zic, bine doamna, daca nu ne bate sotul, bun, si o iau in brate. Sau mi se intampla sa merg pe strada si ma saluta lumea si spune „Ma iertati, ma iertati, mi s-a parut ca sunteti ca din familie, asa.” Si atunci stii cum e, acum e un dat, asa si ma bucur ca se bucura oamenii cand ma vad. Ma bucur ca mai ales stiu ca mi se intampla la sustinatori, mai ales cand vin la Vocea Romaniei sau Romanii au talent, zice „am venit doar sa te vad si sa ma iei in brate”, atat. Cu drag, daca asta o face fericita..

Cristina: La sfarsit o sa fie un sir indian de tinere doamne si domnisoare care doresc sa le iei in brate, te anunt de pe acum.

Pavel Bartos: Genul programului: Romance.

Cristina: Dar revenind la a avea grija de copii, n-o sa ma duc in faptul ca esti tata, ci in faptul ca esti fratele mai mare, (Pavel Bartos: Aoleu.) cu alti trei frati in dotare. Si stiu povesti despre tine cand eram amandoi mici, ca impartim aproape aceeasi varsta, s-o impartim ca sa iasa mai mica, (Pavel Bartos: suntem tineri). Da, suntem tineri, da. (Pavel Bartos: avem o viata inainte) Pe vremea noastra, ca am prins epoca Ceausescu, era greu sa fii fratele mai mare pentru ca aveai mult mai multe responsabilitati decat restul echipei. Hai sa vorbim putin cum era sa fii fratele mai mare pe la 12-14 ani.

Pavel Bartos: Oo, cred ca as zice de pe la 9 ani, nu, de fapt cred ca de pe la 7-8 ani, pentru ca din clipa aia mi s-a spus Ok, dupa ce vii de la scoala, trebuie sa ai grija de aia mica. Atunci nu exista notiunea de bona, nici de bon, nici de orice, nu exista, si atunci cumva parintii mei se imparteau in doua schimburi ca sa aiba grija de noi.

Bineinteles ca se intampla, la nu stiu cate doua, trei saptamani sa aiba amandoi acelasi schimb. Si atunci eu trebuia sa am grija, dar am facut-o pentru ca, nu stiu, cred ca nu aveam alta posibilitate si nici nu gandeam ca poate fi si altfel. Adica fratele mai mare trebuie sa aiba grija de cei mici.

Bineinteles ca singura chestie pe care o uram din tot sufletul si de atunci si acum am chestia asta.. de stat la coada. Toata copilaria mea am stat la coada. La paine, la un moment dat stiu ca una dintre meseriile pe care mi le doream, eram incantat, cand o sa fiu mare o sa lucrez la alimentara. Pentru ca nu mai suporatm sa stau la cozi. Sau dimineata la butelie. Se intampla o data la o luna sa se termine butelia si atunci de la 3 dimineata te puneai la butelie.

Dar, pe de alta parte, statul acela la cozi, cum sa zic eu, ma definea prin citit mult. Luam Jules Verne si stateam si uitam de orele alea, pentru ca de la 3 pana pe la vreo 6 dimineata cand venea butelia si trebuia sa-ti anunti parintii, te duceai sus si ziceai „Uite, a venit de la butelie, hai sa cumparam butelia.” Sau paine.

Stiu ca una dintre cele mai groaznice chestii era pe cartela de masa, adica era pe bonuri painea. Si fiecare persoana avea jumatate si una dintre cele mai dramatice zile a fost 3 martie. Am pierdut cartelele. Si m-am gandit, noi primim 3 paini, ca eram 6 persoane, si am zis Mama, o sa murim de foame. Deci in capul meu, la varsta aia era gata, murim de foame, eu plec de acasa, ai mei ma abandoneaza.

Si in disperarea mea, plangand, ma intorc sa vad traseul, du-te inapoi, pe unde ai pierdut, si am ajuns inapoi la casa si m-a vazut un domn plangand si imi zice „Ai pierdut niste bonuri de masa?” Da! Si mi le-a dat pentru ca le-a gasit. A fost cea mai fericita zi din viata mea, adica putea sa-mi dea atunci orice, si bicicleta, ziceam nu, nu, faptul ca mi-ati dat bonurile sunt cel mai fericit.

Cristina: Pe vremea aia bonurile nu aveau chiar aceeasi semnificatie pe care o au bonurile pe care le primesc parintii vostri. Era cartela singura sansa de acces la alimente, rationalizat, de asta era miza atat de mare. Dar astazi, fratii tai care te vad la televizor, care au copii, deci esti unchi,(Pavel Bartos: Da, si nasul lor.) cum este? Biologic esti fratele mai mare ca n-ai incotro.

Pavel Bartos: N-am cum sa nu fiu protector, de aia cumva i-am si adus in jurul meu. Stii cum e, e o chestie dupa o anumita varsta, ne avem doar noi fratii intre noi si atunci incerci sa fii cat mai apropiat, mai avem nevoie de un sfat, si eu de un sfat si ei de un sfat, ei de un ajutor si eu de un ajutor. E ceva normal, dar cred ca e un reflex venit din copilarie.

Cristina: Dar aia micii, nepotii, te vad cu Andrei Smiley, te vad cu toate vedetele de la televizor, cer si ei ca si copiii din preajma noastra autografe?

Pavel Bartos: Da, sunt normali. Ma duc la Vocea Romaniei si zic „Tudor, uite, te rog frumos, da-mi 3 autografe pentru copilele din clasa..”, ma rog, fetitele din clasa copilului meu sau chiar copilul meu vreau autografe si Tudor „Ba, tu esti nebun?”. Te rog eu frumos, stii cum sunt copiii, da-mi te rog frumos niste autografe. Bine, cel mai tare mi se pare ca toti copiii din jurul copiilor mei au chestia asta de a zice „Si eu sunt prieten cu Smiley.” Da, si eu sunt prieten.. dar e ceva normal.

Cristina: Spectatorii au deja putin background si au inteles ca nu vii dintr-o familie foarte avuta. Ai locuit la Miercurea Ciuc, e chiar o poveste amuzanta despre faptul ca nu-ti prea mergea telefonul acasa. Era un televizor pe lampi, ca asa era pe vremea aia, si marea realizare era cand de Revelion mergea televizorul ca sa aiba si ei sa se uite la un program, care era evident cu divertisment si care cred ca a fost inspiratie.

Pavel Bartos: Da, intr-adevar, Revelionul il tineam in fata televizorului pentru ca atunci se repara televizorul. Atunci era noaptea magica. Plus ca eu mai aveam un exercitiu, pentru ca nu mergea televizorul, mergea radioul, si stiu ca in fiecare duminica era la radio Unda vesela, si auzeam vocile actorilor si dupa-aia era un exercitiu extraordinar sa vad la televizor daca, e aproape ca la Vocea Romaniei, cand ma intorceam cu spatele, ia sa vedem, ce fata are acea voce. Era senzational. Si, bineinteles, ca dupa-aia, cand i-am cunoscut si pe cei in carne si oase a fost si mai emotionant.

La toti venisera mama, tata, sa-i vada in primul examen. La mine mama sa vina de la Ciuc pana la Cluj, oho! Si atunci a venit la mine, m-a strans in brate si mi-a zis „Sa stii ca au fost cei mai bine 5000 lei investiti din viata mea.”

Cristina: Dar am pregatit acest teren pentru ca exista o poveste foarte frumoasa din viata ta demna de un film, sper, candva, sa faci un film din ea, ca tot te-ai apucat de regie de film, si este vorba despre admiterea ta la facultate. Sa asezam in context: s-a gandit sa dea la Actorie fara ca mama lui sa stie ca da la actorie, a plecat de la Miercurea Ciuc la Cluj (Pavel Bartos: Ea stia ca dau la facultate, dar nu la Actorie.) Da, la Drept. Am ajuns la Cluj, la inscriere. De aici te rog sa povestesti tu.

Pavel Bartos: Da, era ultima zi, stiu ca la 2 se inchidea inscrierea si eu am ajuns la vreo 11 la facultate dupa ce am venit cu trenul, care, bineinteles, a avut doua ore intarziere, o noapte intreaga. Si am constatat ca nu aveam banii de inscriere. In Cluj nu stiam pe absolut nimeni si atunci a intervenit un soi de disperare, ca m-am dus la doamna de la inscrieri si i-am zis „Pot sa ma inscriu si va aduc poimaine banii sau cand imi trimitea..”

Pentru ca pe vremea aia nu era in 15 minute sa-ti aduca cineva banii, cum e acum, iti trimite sau ma rog prin tot felul de aplicatii.

Si am zis, uitati, in 3 zile imi trimite mama prin mandat telegrafic banii, pe care ii pusesem sus pe bucatarie ca sa nu se atinga aia micii de plic, si s-a uitat la mine ca la un nebun si mi-a zis „Nu, imi pare rau, nu aveti bani nu va inscrieti.” Si am zis, bine, ce sa fac, era 12 si daca ma duc prin oras, sperai la un moment dat sa dai de un cunoscut, ce cunoscut, si bineinteles ca am abandonat imediat ideea asta si m-am reintors in facultate.

Si am zis „Cine poate sa aiba bani intr-o facultate?” Ma rog, bani mai multi decat un elev. Si am zis profesorii. Si m-am dus catre cancelarie, norocul meu ca nu era vreo secretara in fata ca sigur ma sutuia si ma dadea la o parte, asa ca am intrat, si stiu ca era o cancelarie d-asta mare si erau niste profesori care stateau la mese. Pe atunci se si fuma, si era asa fum de tigara si zic Buna ziua! S-au uitat toti asa la mine „Inscrierile sunt in cealalta camera, 200 nu stiu cat, va rog acolo sa mergeti.”.

„Nu, nu, eu n-am venit.. adica am venit pentru inscriere, dar am uitat banii acasa. Si daca puteti sa ma imprumutati cu 5000 de lei.” Oamenii s-au uitat asa ca la un „asta e din tara de la noi?” ceva de genul asta, nu stiu. Si citeam asa, unii hai dom’le fa pasi, hai nu stiu ce, si stiu ca s-a ridicat de undeva din spate un domn care fuma tacticos, era foarte inalt, s-a ridicat si a zis „A, vrei sa te inscrii? Da, uite, poftim.” Si am zis Multumesc.

Nu-mi venea sa cred, mi-au dat lacrimile, a fost o descarcarea emotionala fantastica si am zis “Da’ in 3 zile vi-i aduc”. „Doar atat sa-mi aduci, biletelul ca te-ai inscris. Asta vreau.” Da, cum sa nu. M-am dus, era 2 fara un sfert, eram fericit, m-am inscris, am venit cu biletelul, poftim, si am plecat fericit, nu stiu, a fost cea mai, iarasi o alta.. cum sa zic.. lumea te intreaba care sunt momentele importante din viata ta, crede ca sunt cele de acum. Nu, sunt momentele alea, cred ca alea ne definesc si alea care ne-au dus mai departe si au fost cruciale in viata noastra.

Si stiu ca am venit dupa 3 zile, i-am dat banii, si el a zis Ah, da? Dar nu trebuia, bine. Si la mine a zis mama I-ai dat banii? Ca daca nu, sa nu cumva sa creada despre tine ca esti nu stiu ce.. I-am dat banii. Si stiu ca a venit la primul examen, de actorie, si eu mi-am pierdut tatal la 16 ani si aveam o lipsa de figura paterna in viata mea. Si a venit la mine, eu nu aveam niciun sustinator. La toti venisera mama, tata, sa-i vada in primul examen. La mine mama sa vina de la Ciuc pana la Cluj, oho! Si atunci a venit la mine, m-a strans in brate si mi-a zis „Sa stii ca au fost cei mai bine 5000 lei investiti din viata mea.”

Cristina: Lumea stie foarte putin despre tine, cat de perfectionist esti. Exista pe net, va rog sa cautati, un filmulet despre cand a mers el la Andreea Esca la emisiune la Europa FM. Si el inainte sa intre a inceput sa faca un exercitiu de dictie, super complicat, noi ne-am distrat cu acel exercitiu de dictie mult si am pus o multime de alte vedete sa-l faca. Bartos, oriunde este, cand are el ceva de facut, repeta, isi gaseste el un locusor, poate sa fie, sa cada cladirea pe langa, el sta intr-un scaun si repeta pana ii iese lui cea mai buna varianta din ce trebuie sa faca. De unde aceasta dorinta de perfectionism?

Pavel Bartos: Cred ca imi vine din teatru. Din teatru pentru ca acolo, la noi, este o vorba – Repetitia este mama invataturii – si de acolo imi vine tipul asta de repetitie. Stiu ca dimineata, uite si acum, inainte sa vin mi-am facut acest exercitiu de dictie pentru ca abia dupa 2-3 pot sa zic ca la mine e buna dimineata. Si atunci am un soi de inclestare a gurii si ca sa pot vorbi normal, sa pot sa nu mananc cuvintele, sa nu ma balbaii, imi fac aceste exercitii care ma ajuta si imi dau mie o relaxare ca nu voi fi atat de penibil. Cel putin. E si un fel al meu.

Dar te chinuie daca gresesti? Adica prin perfectionismul asta te invinovatesti?

Pavel Bartos: Nu. Nu, pentru ca nu e o greseala colosala. Ar fi o greseala daca, de exemplu, am spectacol si sa nu ma duc la spectacol. O greseala majora ar fi sa promit ceva si sa nu fac. Nu, greseli de genul asta ca dupa-aia trag o balba asta sunt normale. Numai ca am si abilitatea necesara, cred, si istoria mi-a confirmat, ca pot sa trec si sa fac din asta un lucru normal.

Am vazut si din televiziune, pot sa fiu asa cum vreau sa fiu, pot sa gresesc pentru ca fac din greseala aia sa fie o greseala nevinovata si care chiar la un moment dat poate sa fie haioasa sau nu stiu ce, adica nu ar fi „Vai, am gresit, ce am facut, iertati-ma, scuzati-ma, sunt un bou, nu.”. Asta e, da, sunt un bou, iertati-ma, dar si boii isi au locul lor, nu-i asa? Si au cateodata farmec, si atunci ori dam publicitate cu seninatate sau mergem mai departe. Dar nu fac din asta o chestie capitala pentru ca mi se intampla si pe scena la teatru sa uit replici si atunci… dar trec peste, stiu cum sa imbrac toata treaba si publicul nici nu-si da seama.

Tu esti dintre vedetele care .. (Pavel Bartos: Aoleu, suna asa aiurea asta cu vedetele) lasa-ma sa zic, ca se potriveste cu vedeta, care are o expunere foarte mare aproape in fiecare zi la televizor sau la teatru sau in cinema acum. Esti de 10 ani, cred, daca luam in calcul si

Pavel Bartos: Da, acum se intampla sa fie al zecelea sezon de Romanii au talent.

Si daca luam in calcul si perioada de telenovele si seriale, esti de foarte multi ani, foarte expus, la a exploata imaginea ta in spatiul public. Sunt in sala foarte multi tineri care aspira la asa ceva, de asta am folosit cuvantul vedeta, astazi se foloseste mai mult influencer, dar e un fel de vedeta care face niste lucruri

Pavel Bartos: Persoana publica eu ii spun. Vedeta este Simona Halep, este Gheorghe Hagi, Ilie Nastase, astia care sunt cunoscuti si care pot si trai la un anumit nivel. Noi astia cu credite la banca…

Dar sa stii ca eu stiu o intamplare despre cand tu erai in aeroport si era si domnul Hagi. Stii intamplarea aia? Ti-aduci aminte? Si lumea voia sa se pozeze cu tine si tu le ziceai „Dar pozati-va cu domnul Hagi, va rog, pozati-va cu domnul Hagi” . Dar, revenind, intrebarea mea este cum faci sa nu te consumi? Sa nu te arzi si sa captezi atentia publicului pe o asa durata de timp. Pentru ca tu traiesti la capatul liniei, intr-o forma foarte tehnica din exploatarea propriei imagini, a propriului talent. Produci un continut pe care..

Pavel Bartos: Da, probabil de aia nu sunt bun pe vlogger. Am incercat si asta. Ideea este ca eu cred in lucrurile constante, in lucrurile facute treapta cu treapta, adica n-am crezut niciodata in hei rupiste, ca in muzica, ai un hit si dupa-aia dispari. Nu cred in tipul asta de munca, de aia, nu stiu cati dintre voi stiti, dar eu dupa ce am terminat la Cluj, dupa-aia m-am dus actor la Satu Mare. Ca toata lumea zice Ba, tu vorbeste Pavele? Da, eu vorbesc, pot sa vorbesc pentru ca eu am inceput ca si actor la Satu Mare.

Eu cred foarte mult in scoala provinciei, enorm de mult, pentru ca pentru un tanar actor acolo ai sansa sa ti se ofere roluri mari. Sa gresesti pe roluri mari, sa fii prost, sa fii tampit, fara sa existe presiunea rezultatului imediat. Daca in Bucuresti ai gresit, de exemplu pe un rol mare, nu stiu daca anul viitor ti s-ar mai oferi un rol. Acolo am putut sa invat niste lucruri extraordinare, sa gresesc. Am jucat Romeo si Julieta, am fost ca dracu’. Atunci nu mi-am dat seama, mi-am dat seama dupa vreo doi, trei ani.

Erai Romeo?

Pavel Bartos: Eram Romeo. Bine, eram varianta slim fit.

Imi pare rau ca nu avem aici fotografia cu tine cu plete, dar am sa pun pe facebook la mine sau la tine pui o fotografie pentru ca avea potential foarte mare de Romeo, trebuie sa-l credeti.

Pavel Bartos: Am inteles. Nu stiu daca cautati pe internet Pavel Bartos tanar o sa vedeti. E o fotografie alb-negru. Ideea este ca eram slim fit, si era o perioada cand credeai ca poti sa faci oricand, orice. Nu este asa.

Pentru fiecare exista un timp, dar cred in chestia asta de a incerca orice. Asa cum a spus un antevorbitor de-al meu, si Selly si Andreea, au zis ca e bine sa gresesti, e foarte bine sa gresesti. Credeti-ma ca din greseli se invata. Bine, acum sa nu fii dobitoc sa persisti in greseala, ci sa inveti ceva din greseala aia. Este foarte important. Dar e bine sa va lasati copiii sa greseasca, e bine sa ne lasam noi sa.. adica eu acum gata, ma duc sa fac o greseala, normal ca nimeni nu are intentia asta. Dar daca ai gresit, nu fa un caz din ea; nu, invata ceva din ea si mergi mai departe. Cel putin asta a functionat la mine si va sfatuiesc si pe voi. Nu faceti o drama din greseala, nu, cred ca e bine sa gresesti.

Pentru ca eu mai stiu din deciziile tale profesionale, in partea de sa nu ma consum. Tu ai avut de foarte multe ori puterea si relaxarea sa spui „nu ma bag in proiectul x”.

Pavel Bartos: Da. Marele meu noroc a fost, va spun si sincer, nu m-am nascut destept de mic. Nu ca acum as fi, dar sunt un pic mai destept. Norocul meu ca toate aceste lucruri mi-au venit la o varsta la care puteam sa gestionez aceste lucruri. Adica lucrurile majore din viata mea au venit undeva dupa 30 de ani.

Dar uite il admir pe un om ca Selly care gandeste asa la cei 18 ani ai lui. Mi-as fi dorit sa fiu asa, nu era asa. Cum sa zic eu, mi-au venit la o varsta cand stiam sa gestionez, nu m-a luat valul, ca probabil daca imi veneau si mie la 20 de ani, probabil ca primul lucru imi luam si eu o masina de nu stiu care si voiam sa ma arat sau nu stiu ce. Habar n-am. Poate nu ar fi fost asa. Dar mi-au venit la o varsta la care stiam sa gestionez pentru ca deja aveam familie, aveam responsabilitati.

Deja la contentul pe care il livrezi, eu ma gandesc, cum sa zic eu, eu am tipul asta de responsabilitate, pentru ca ma gandesc si ce livrez pe sticla. De ce? Pentru ca stiu ca a doua zi poate sa vina colegii fetitelor mele sa zica uite, l-am vazut pe tatal tau facand asa. Adica exista un soi de responsabilitate in chestia asta. Asta nu inseamna ca la Romanii au talent nu pot sa copilaresc si eu impreuna cu Smiley si sa fim ca niste copii de 7-8 ani cateodata sau de 3 ani de multe ori.

Teatru te si provoaca, in teatru ti se cere sa fii si altfel decat cel simpatic care esti pe televizor. In teatru ti se cere sa ai si un rol de drama, sa cauti alte lucruri in tine, lucruri care te provoaca sa citesti, sa te educi in continuare si asa am tinut foarte mult la teatru si tin enorm de mult pentru ca cred ca evolutia mea de acolo imi vine

Cristina: Am ajuns la fetite, cuvantul magic fetite, esti posesorul a trei fetite. (Pavel Bartos: Da.) Si o sotie in dotare, patru fete acasa, viata grea. (Pavel Bartos: Asa e.) Dar noi am mai discutat, sunt foarte fascinata, acum inteleg ca si fetita mijlocie e in aceeasi directie, dar fetita cea mare care acum are 15 ani, acum vreo 2 ani citea Jurnalul lui Anne Frank. Stiu ca si atunci te-am intrebat dar mi-ar placea sa-mi spui cum le-ai convins sa citeasca pentru ca ea citeste de placere, nu era la obligatie ce facea, era foarte fascinata, descoperise si era foarte fericita cu ce descoperise si citea.

Pavel Bartos: As vrea sa zic ca eu am convins-o, dar de fapt e marea calitate a sotiei. De fapt una dintre marile mele calitati este sotia mea. E un mare noroc. Avand-o pe ea acasa, eu am relaxarea necesara sa fac ceea ce fac. Ea a avut grija pentru ca fiind foarte apropiata de copii, fiind aproape tot timpul cu copiii, i-a putut indruma si, intr-adevar, cum zicea si Selly, cat de important a fost pentru el ca parintii au petrecut foarte mult timp cu el.

Intr-adevar, e foarte important sa petreci timp, de aceea eu imi fac in disperare timp ca sa petrec cat mai mult cu familia mea. E foarte important. Avem o regula si incerc sa ma tin de ea: cand intram in casa niciunul nu se mai uita pe telefon. Incerc, pentru ca am invatat in viata sa am foarte multa rabdare de cand ai fete si sa asculti. Daca pe mine ma vedeti asa expansiv, nu stiu acum, acasa sunt un ascultator perfect. De la aia mica pana la sotie „Da, draga mea, asa este.” Stii cum e? Sunt pentru ca acolo imi dau seama ca si copiii vor sa fiu atent, sa-i ascult, dar sa-i ascult in sensul bun al cuvantului. Adica nu printre doua telefoane si dupa-aia de fapt nici nu stii ce ti-a spus copilul ala. Nu le fac toate perfect, nu, dar macar sunt constient de acest lucru si incerc sa ma apropii de taticul pe care si-l doresc ele.

Cristina: Pentru ca ai zis de timp, pentru mine e o uimire cum reusesti sa-ti faci timp sa mergi la spectacolele altor colegi si la premierele de film ale altor colegi, sa-i sustii, face parte cumva tot din empatia si caracterul tau cu care am inceput, dar nu despre asta vreau sa vorbim, asta doar voiam sa te laud eu ca muncesti foarte foarte mult si iti faci timp si pentru astea. Dar in toata avalansa aceasta de lucruri, trei copii acasa, multe filmari, multe spectacole la teatru, tu te-ai decis sa devii si regizor de film. Sigur, stiu, mi-ai povestit zilele trecute si imi aduceam aminte doar acum 3 ani cand mi-ai zis „O sa fac un scurt metraj”, care a devenit mediu metraj. De ce te-ai gandit, e un exercitiu foarte bun sa le explicam celor din sala, de ce ti-ai provocat singur aceasta intamplare, pentru ca este un exercitiu foarte bun pentru ceea ce vor sa faca ei in viata, cu lucrurile pe care vor sa le faca ei in viata.

Pavel Bartos: Cred in challenge-uri. Cum zicea Andreea, e bine sa te reinventezi, sa mergi mai departe. Eu am tinut foarte mult la teatru, indiferent, pentru ca era o chestie in televiziune desi televiziunea imi ocupa aproape tot timpul, incearcam sa am macar o premiera sau doua pe an pentru ca eu cred ca evolutia mea artistica vine din teatru.

Teatru te si provoaca, in teatru ti se cere sa fii si altfel decat cel simpatic care esti pe televizor. In teatru ti se cere sa ai si un rol de drama, sa cauti alte lucruri in tine, lucruri care te provoaca sa citesti, sa te educi in continuare si asa am tinut foarte mult la teatru si tin enorm de mult pentru ca cred ca evolutia mea de acolo imi vine. Si, bineinteles, ca am tot asteptat sa vina filmul la mine.

Si pentru ca n-a venit, am zis sa ma duc eu la el. Dar am zis sa ma duc eu la el cand sunt pregatit cumva pentru el. Adica nu ca acum fac un scenariu si maine l-am filmat si l-am pus, pentru ca eu cred ca daca vreau sa-l fac, sa-l fac bine. Sa nu-l fac doar ca sa bifez. Daca am ceva de spus, spun. Ca si asta imi ziceau colegii „Ba, ti-ai facut un canal de Youtube, dar de ce nu faci o regularitate din asta?”

Pentru ca am sa pun cand am ceva sa spun. Pentru ca oricum fac destul content in fiecare vineri seara sau nu stiu ce, lucru care imi ocupa enorm de mult timp, incat sa ma ocup, sa fac in fiecare zi, pentru ca intr-adevar, cum zicea si Selly, ii ocupa foarte mult timp sa livreze content si sa mentii acea plaja de abonati pe care-i are.

Cristina: Si ai fost regizor de film, a fost greu?

Pavel Bartos: Da, n-am stiut la ce m-am inhamat, va spun sincer. Dar am avut o echipa minunata pentru ca eu sunt adeptul echipei. V-am spus, am avut o perioada cand credeam ca pot sa le fac eu pe toate, singur si oricand, orice. Nu-i asa. Daca n-ai o echipa buna in jurul tau, tu nu poti sa fii cel care esti.

E valabil si-n teatru, si-n televiziune. Mi s-au demonstrat astea de-a lungul timpului. Daca n-am echipa in care stiu ca daca eu dau acum ca intra nu stiu ce, chiar intra, ca eu sa am relaxarea sa ma duc in partea cealalta, sa pot face altceva. Dar toata lumea stie acolo foarte bine mersul, si asta imi da mie relaxarea ca sa fiu si sa livrez lucruri bune. La fel si in teatru. Daca as sti ca nu-mi intra, cum sa zic, partenerul nu poate sa-mi dea replica cum trebuie, cel de la decor, masinistul sau recuziterul sa-mi aduca.. stii cum e, lucrurile s-ar complica si in loc sa fie o bucurie sa fii pe scena sau in fata televizorului, ar fi un chin, mama cum ma descurc.

Dar ai fost autoritar? Ai fost dictatorial ca regizor? La perfectionismul tau ai potential.

Pavel Bartos: Nu pot sa spun, stii cum e, m-am lovit exact de ce livram eu regizorilor. Cand esti actor ai tipul asta de gluma hahaha si ala zice, ba, va rog eu frumos, hai sa ne concentram, pica lumina, nu stiu ce, si ma gandeam cat de suparator eram eu poate cateodata pentru regizor. Si nu puteam sa fiu dur cu ei pentru ca erau prietenii mei, erau colegii mei din teatru, dar a trebuit sa ma impun pentru ca altfel riscam sa nu putem sa filmam tot ce aveam de filmat. Mi-a fost foarte grea schimbarea asta, de la colegul care eram actorul, in regizorul in care sa fiu pertinent si sa le spun sa ma creada.

Pentru ca e foarte important. Daca actorii nu cred in regizor, imediat in incaleca si chiar sa adere la toate stangaciile mele si asta pentru ca aveau incredere in mine, iar produsul a demonstrat ca suntem pe drumul cel bun.

Asa este, o sa fie in curand filmul. Pentru ca ai vorbit putin de teatru, nu te rog pe tine sa spui nimic, vreau doar eu sa le recomand celor din sala sa mearga sa vada doua spectacole: unul se numeste Fugarii, sunt texte din Cehov, si o sa vedeti un Bartos cel mai badaran si mai nesimtit pe care vi-l puteti inchipui, un contre emploi total,te gandesti ”Doamne, cum de l-a vazut regizorul in acest rol”, el fiind acest politicos, cuminte, linisiti;

Si sa vedeti Sluga la doi stapani, unde toate celelalte roluri sunt femei, el se joaca si cu publicul din sala foarte mult. Amadoua spectacolele sunt la Odeon. Si este din nou un spectacol care arata cu totul o alta fata decat cea pe care o vedem acum sau pe care o vedem la televizor.

Si acum ultima mea intrebare si ai scapat de mine, dar o sa-i mai rog si pe ei sa mai puna o intrebare sau doua. Cum povesteai tu putin mai devreme, la 16 ani ti-a fost greu ca ti-ai pierdut tatal si cred ca atunci lumea ta era putin asa zguduita si grea.

Pavel Bartos: Nu, n-am avut timp sa-mi dau seama pentru ca dintr-odata a trebuit sa devin capul familiei si n-ai timp, adica, mama, Pavele, ai o luna la dispozitie sa te gandesti devii capul familiei sau nu?

Daca astazi te-ai intalni cu tu, Pavel Bartos de astazi, pe care lumea cand te-ai suit pe scena au spus sexy Pavel Bartos pentru ca asta e imaginea, (Pavel Bartos: am si eu nisa..) da, ai si tu nisa ta. Dar daca Sexy Pavel Bartos cu notorietatea de astazi, cu aceasta simpatie la public dar cu realul Pavel Bartos care munceste super perfectionist cum am incercat sa aratam acum, sa va arat prin ceea ce a vrut el sa va povesteasca, s-ar intalnit cu Pavel Bartos de la 16 ani cand lumea lui era absolut bulversata, ce i-ai spune?

Pavel Bartos: Foarte greu. Normal ca i-as spune Stai linistit, o sa fie bine. Dar mi-e si teama sa-i spun acest lucru pentru ca daca-i spun, tare mi-e ca se culca pe o ureche, si atunci nu i-as spune nimic pentru ca eu sunt ceea ce sunt astazi datorita acelui Pavel Bartos de la 16 ani, acela care avea toate grijile lumii asupra lui. Credea atunci ca toata lumea lui este data peste cap. Ca intrebarea lui era Dar de ce mie mi se intampla si nu altora? Nu, nu i-as zice nimic. L-as lasa pentru ca eu sunt suma tuturor greselilor, tuturor lucrurilor bune pe care le-a facut acel om la 16 ani. Asa ca nu i-as zice nimic.

Intrebari de la spectatori.

O intrebare, te rog: pe langa raspunsul de mai devreme, sunt curios, ce a facut ca Pavel Bartos sa devina ce este acum. Sunt multi care in tinerete au fost la facultate sa devina doctori sau avocati si au ales muzica sau teatru. Sunt multi care au lucrat in radio sau teatru sau TV, dar nu au trecut de pasul ala. Ce a fost acel in plus, si nu doar munca si perseverenta, mi-as dori un raspuns mai fin, nu doar autenticitatea.

Pavel Bartos: Pfuu, raspuns fin. Nu stiu, nu cred ca sunt atat de finut. La un moment dat, acum ma gandeam si la chestia asta, cand zicea Andreea ca eu imi dau masurile, eu nu am nicio problema, numai ca iarasi ii pune in dificultate pe stilisti, da, am o greutate fluctuanta asa ca descurcati-va. Finut, stii cum e?

Este vorba de foarte multa sansa. Enorm de multa sansa in meseria asta. Ca de fapt, crede-ma, am avut colegi mult mai talentati ca mine in facultate si ziceam „Doamne, cum pot fi eu coleg cu ei sau cat de prost sunt eu in comparatie cu ei.” Dar suntem suma alegerilor. Se pare ca la un moment dat am facut niste alegeri mai bune.

De exemplu, imi era foarte usor sa raman la Satu Mare, intervenise un soi de comoditate, devenisem o mica vedeta a teatrului si as fi putut sa raman asa. Dar am zis, mai, vreau sa joc cu actori mai importanti, vreau sa joc cu regizori mai importanti, vreau sa, acum stii cum e, daca ti-ar zice vreun actor ca nu vrea sa fie si iubit de catre public si popular, poti sa-i spui in fata ca e ipocrit. Toti vrem sa fim iubiti de public, toti vrem sa fim cunoscuti. De aia te si apuci de meseria asta, nu te apuci pentru ca nu stiu. Si atunci mi-am dorit sa joc cu actori mai buni.

Normal ca nu mi-a venit din prima. Mi-am facut un one man show, a trebuit sa recitesc tot Shakespeare, tot ce citisem in facultate. Mi-am dat seama ca citisem aiurea sau superficial. Si m-am dus la Gala tanarului actor si am castigat-o. Wow. A fost iarasi un alt moment extraordinar. Pentru ca dupa aceea, culmea, am trait una dintre cele mai nasoale seri ale mele. Cand trebuia sa ma bucur, eu am avut 5 oferte.

Era Teatrul National Craiova, era Teatrul National Timisoara, era Teatrul Tineretului Piatra Neamt, Teatrul Mundi si cred Clujul. Si in loc sa ma bucur enorm ca mi s-au oferit atat de multe, eram, bai, dar de ce n-a venit doar una singura ca sa am alegerea clara.

Atunci a trebuit sa iau sa ma gandesc asa Craiova – acolo cum e? Acolo e Purcarete, un mare regizor care face spectacole mari, cu multa lume. Ce risc acolo? Risc sa ma duc acolo si sa devin unul din multime dar joc intr-un spectacol mare a lui Purcarete. Dupa aceea Teatrul Tineretului Piatra Neamt, nu era perioada lor cea mai buna. Si la Teatrul National Timisoara veneau regizori din Uniunea Teatrala Europeana, tineri, care nu stiu actori romani, si au zis ca ei dau auditii, casting. In Romania era pentru prima data cand in teatru se dadea casting. Si am zis, uite, acolo vreau. Pentru ca acolo nu se punea problema ca te stie, nu te stie. Acolo vedeau esti bun sau nu.

Si m-am dus si am luat doua roluri principale. Si m-am angajat la Timisoara, dar asta pentru ca iarasi a fost o alegere. Ceilalati actori, unul care era foarte bun a ramas la Satu Mare. E si acum la Satu Mare. Nu ca nu mai e la fel de bun, dar dupa un anumit timp intervine asa o plafonare, adica cand nu mai ai challenge-uri mari in viata intervin niste probleme. Nu stiu mai fin decat atat, ca sunt fericit ca am facut alegerile bune pentru mine, nu inseamna ca si pentru ceilalti, dar pentru mine au fost alegerile alea bune in momente importante. Si nu m-am dat batut.

Nici televiziunea nu mi-a venit peste noapte. Ca sa intelegeti, cand am venit, in primii doi ani am dat 37 de castinguri. N-am luat niciunul. Abia la 38-ulea, a fost o reclama pentru Israel. Si puteam sa zic, mama, gata, da’ nu sunt bun. Nu, ziceam ca nu-s omul potrivit la momentul potrivit, dar ma inversunam. E foarte important sa crezi in tine, sa ai incredere in tine.

Daca tot am vorbit astazi despre omul Pavel Bartos, multi poate nu stiu despre faptul ca sustii foarte mult evenimentele caritabile si vii la noi la Iasi la Balul de la Castel si iti multumim pentru asta, dar as vrea sa revenim putin la regizorul Pavel Bartos pentru ca este ceva nou, as vrea sa facem un exercitiu si sa ne gandim daca ti-ai regiza propriul film, cum s-ar numi, cine ar juca rolul tau si de ce.

Pavel Bartos: Ca sa-i fac o placere sotiei mele, cred ca daca as face un film despre viata mea, ar fi Brad Pitt actorul care ar juca. Dar nu stiu daca ar avea calitatile necesare, nu stiu. Cred ca inaltimea il dezavantajeaza total. De Niro a imbatranit, ai, ai, ai. Nu stiu, n-am aceasta sa fac un film despre viata mea, nu, eu vreau sa-mi traiesc viata. Fiecare zi eu consider ca e un film, sunt intr-un film.

Eu sunt multumit cu viata mea, va spun sincer. Eu sunt fericit, sunt sanatos, familia mea e sanatoasa. Normal ca tocmai de aia vreau sa ma fac si regizor, sa incerc lucruri noi, adica sa-ti mai dai un reset vietii, creierului. Dar important e sa fii multumit si cu ce ai. Ca noi de obicei suntem multumiti sau realizam ce am avut abia dupa ce ni se intampla ceva dramatic. Nu, bucurati-va un pic de ce aveti, credeti-ma. De faptul ca va puteti ridica, merge pe doua picioare, de soare, de ploaie, ca zicea cineva, vai, a venit ploaia, mama ce nasol, ce ma fac, si am zis mama, dar ce probleme ai. E si asta, na. Dar eu zic ploaia aduce belsug pentru unii asa ca…

Cristina: Pe belsug si pe bucurati-va de ce aveti, incheiem. Iti multumesc din tot sufletul meu ca ai venit astazi.

Pavel Bartos: Eu va multumesc ca m-ati suportat.

(dupa interviul live, Pavel Bartos a infruntat o coada f f lunga si a imbratisat spectatori aproape o jumatate de ora)

Interviu Webstock Andrei Selaru -Selly “Nu va abandonati copiii in fata telefoanelor” –

interviuri

5 years ago

Interviu Webstock Andrei Selaru -Selly “Nu va abandonati copiii in fata telefoanelor” –

Transcriere interviuri live, webstock

E unul dintre noii idoli ai copiilor, e vedeta de Youtube, o categorie de vedeta care in urma cu 15 ani nici macar nu exista. Noutatea domeniului si impactul lui e atat de puternic incat generatia mea ii cauta nod in papura. Natural. Ridicam cate o spranceana si ne gandim „Dar cum a ajuns baiatul asta ca la doar 18 ani sa aiba atat de multa notorietate si atat de mult succes, si poate sa castige mai multi bani decat noi.”. Cred ca multi adulti nu-i dau credit pentru munca pe care o face si, recunosc, ca in special pentru ei e aceasta intalnire si pentru asta l-am rugat pe Selly sa vina astazi la noi. Andrei Selaru.

Selly: Buna dimineata! Ma bucur sa va vad! Buna Cristina!

Trebuie sa le spunem ca te-ai trezit la 4 ca vii de la Craiova.

Da. Nimic neobisnuit.

In urma cu doar cateva zile ai fost la prietenii mei de la Europa FM, ei aveau o situatie, o campanie umanitara, intalnisera o doamna care avea niste probleme. Doamna avea o fetita de 12 sau 14 ani (Selly: 14 ani) care voia sa se faca vloggerita si atunci ei s-au gandit „Hai sa-l invitam pe Selly, s-o cunoasca, sa fie o surpriza, sa fie un moment frumos la radio.”Numai ca tu ai facut ceva foarte surprinzator pentru mine. Ti-ai dat din casa unul dintre obiectele cele mai speciale.

Am verificat la Europa FM daca ei te-au rugat sa faci asta si mi-au spus Nu, nu era vorba despre asta. Era vorba doar sa te duci sa te intalnesti cu ei. As vrea sa povestesti putin de ce ai rugat un prieten sa-ti aduca de acasa ceva, foarte personal si de ce ai renuntat la ceva din casa ta pentru o fetita de 14 ani.

Eu cred foarte mult in puterea unui om cu un vis. Stii, adica sunt extraordinar de multi oameni care isi doresc cu atata ardoare sa faca un lucru, sa se realizeaze, sa-si duca o pasiune sau un vis la bun sfarsit sau s-o inceapa. Si cand am vazut acest caz la Europa FM, dincolo de toate problemele de tot cazul social care a fost acolo, eu am vazut o fetita care avea un vis si se afla in imposibilitatea de a-l realiza si atunci mi-am dat seama ca pot s-o ajut mai mult decat cu venirea mea care ar fi fost o bucurie de moment, sa spun asa.

Si mi-am dat seama ca ar fi cumva un impuls foarte mare pentru ea si cumva ar impinge-o sa se dedice pe zona asta de vlogging daca i-as darui prima mea camera pe care am cumparat-o cu banii mei.

E o alta poveste legata de camera aia, eu am cumparat-o in 2014 cand faceam Youtube de cam 1 an si aia au fost primii bani pe care eu i-am facut din Youtube. Au fost in jur de vreo 2500 lei, a fost prima incasare pe care am avut-o si din toti banii aia mi-am luat un DSRL Entry level si cu ala am facut milioane si milioane de vizualizari. A fost camera pe care am folosit-o foarte foarte mult.

Cand ai zis milioane si milioane speram ca zici de euro.

Nu, Nu.

Asa, dar totusi era un obiect cu o valoare sentimentala foarte mare. Acasa, tinut la tine, intr-un loc special, are tot felul de stickere camera aia si tu ai renuntat. Daca te-ar fi intrebat cineva acum 3 ani „Selly, renunti la prima ta camera?” Ai fi dat-o?

Nu stiu, pana la urma e tot un obiect. E doar un obiect. Adica, avea intr-adevar o valoare sentimentala, dar daca obiectul in mainile altcuiva poate sa fie mult mai de folos decat la mine pe un raft adunand praf, de ce sa nu faci un gest dragut? Mai ales ca n-a presupus niciun efort extraordinar chestia asta.

Si sa stii ca eu am ascultat in live la Europa FM, de asta stiu povestea, si am urmarit sa vad daca tu o sa pui pe canalul tau, ca sa promovezi fetita si dincolo de mediul in care fusesei invitat. Si am vazut ca ai postat un film unde i-ai lasat inclusiv linkul copilei ca sa-i faci vizualizari si ca sa-i faci subscriberi. Mi s-a parut foarte generos din partea ta. Te-ai uitat pe ce face?

Da, da, m-am uitat. E o vloggerita la inceput, are doua videoclipuri pe canal. Eu tot ce vad in ochii ei este dorinta de a face asta un pic mai bine si cred ca daca intr-o zi o sa scape de problemele materiale si limitarile pe care le are acum din punctul asta de vedere material, eu cred ca poate realiza chestii foarte misto. Am vazut-o ca stia foarte bine despre filmat, despre editat, ca o interesa zona asta, deci eu ii doresc tot binele. Are sanse.

E normal ca unii oameni sa nu inteleaga de unde vine valul asta de vloggeri si cum se pot crea bani din ceea ce lor li se pare ca e nimic

Ai ajuns in atentia opiniei publice dincolo de comunitatea ta foarte mare de pe Youtube, dupa ce revista Decat o revista, Irina Tacu, care a fost colega cu mine la Tabu, s-a gandit sa faca un profil al tau. La momentul respectiv s-a inflamat toata lumea nu pentru ce declarasei tu, ci pentru ca Decat o revista s-a gandit sa scrie despre un pusti de aproape 18 ani la momentul acela. In valtoarea lucrurilor, spuse si nespuse in momentul ala, in care era tinta Decat o revista si tu erai un adolescent care iti faceai treaba si ai dat un interviu. Au fost lucruri care te-au marcat din ce s-a zis?

In ce sens sa ma marcheze? Ma asteptam oarecum la o reactie negativa din partea unei parti ale opiniei publice. Eu am invatat cu timpul sa ma detasez de ce se spune, de jigniri, de lucrurile care mi se aduc, sa le vad pur si simplu ca „uite, atatia oameni apreciaza, atatia oameni nu apreciaza, asta e un calcul, asta e un grafic.” O parte dintre romani au mentalitatea asta „sa moara capra vecinului”, daca mie nu mi-e bine sa nu-i fie nici altuia bine, si mai au si chestia asta ca „Ce domle, aia e munca? Hai, pe bune, aia e munca? Asta munceste aici? Adica..”

E o mentalitate cu care e normal sa ne confruntam pentru ca apar atat de multe joburi noi, apar atat de multe posibilitati, atat de multe revelatii in tehnologie, incat, nah, ce faceam eu in urma cu 15 ani n-ar fi fost posibil. N-ar fi fost posibil nici in urma cu 10 ani, e normal ca unii oameni sa nu inteleaga de unde vine valul asta si cum se pot crea bani din ceea ce lor li se pare ca e nimic. (Cristina: Sau o joaca.) Sau o joaca, da.

Dar in valul ala, ca nu mai era doar comunitatea ta care se certa pe un subiect, se certau niste oameni din afara comunitatii tale, pe subiectul Selly. Cu cine te-ai sfatuit despre cum sa reactionezi? Ai vorbit cu parintii tai, ti-au zis ceva? Cu cine vorbesti in asemenea situatii. Sigur ca la scara mare este un vartej intr-un pahar cu apa, dupa aceea. Dar in momentul ala, cand esti in timpul actiunii si toti navalesc pe tine, a fost un mega iures atunci, sa ne aducem aminte.

Da, intr-adevar, a fost un iures, dar ca numere efectiv, ca oameni care au fost deranjati, daca iei pur si simplu un numar de oameni, n-a fost un numar atat de mare. Desigur, m-am sfatuit si cu parintii, m-am sfatuit si cu echipa de PR de la Fabrica de PR. Dar n-am avut nicio reactie. Cred ca am iesit la radio Guerilla, ca m-au intrebat si m-au rugat sa am o interventie si sa zic cateva vorbe despre scandalul ala…

Dar te deranja in vreun fel?

Pe mine ma bucura ca au ajuns alti oameni sa ma cunoasca, ca am ajuns in atentia altor oameni si ca s-a creat un subiect de discutie in jurul meu. Acum fiecare isi face ce parere vrea, eu am fost impacat cu mine pentru ca articolul mi s-a parut foarte bine scris, l-am citit de vreo doua ori, mi-a placut ce am zis acolo, sunt de acord in continuare cu ce am zis acolo, deci eu am fost real si oamenii pot sa-si faca ce parere vor, eu doar ma bucur c-a ajuns la multi oameni si ca din tot iuresul ala cumva a iesit pozitiva situatia. Adica lumea pana la urma, majoritatea oamenilor a avut o intelegere mai buna despre ce fac eu decat aveau inainte. Inainte poate nici nu ma stiau.

Absolut. Dar esti constient ca nu li se intampla copiilor de 18 ani, imi cer scuze ca ma adresez cu copilul, stiu ca esti un adolescent, gandesti foarte matur, dar nu li se intampla, colegilor tai din scoala nu li se intampla sa se intalneasca cu un scandal la nivel national si sa trebuiasca sa faca fata acelei intamplari. Ai simtit in momentele alea ca vrei sa arati cuiva, sa demonstrezi in mod special cuiva cum esti tu de fapt?

Da si nu. E adevarat ca majoritatea copiilor, adolescentilor de varsta mea nu trece printr-un nivel de presiune si de stres, de nopti nedormite, cum o fac eu, dar asta e un sacrificiu care vine cu multe recompense. Si principala recompensa este ocazia de a face ceea ce iubesti, ceea ce-ti place. Cand poti sa faci ceea ce-ti place si poti sa faci si bani din asta, chestia asta te elibereaza, iti ofera oportunitati, iti ofera ocazia de a face un film de cinema, spre exemplu, ceea ce noi facem, va iesi de Craciunul asta.

Iti ofera toate ocaziile astea de a face astea la nivel mai profesionist. Pentru mine se merita din plin chestia asta. Eu cred ca arat cum sunt de fapt in toate videoclipurile mele. Cred ca daca lumea vrea sa ma cunoasca mai bine poate sa intre la mine pe Youtube sa se uite la ceea ce facem. Vor vedea ca unele chestii sunt pentru un public mai mare, vor vedea ca multe chestii sunt pentru un public mult mai mic. Dar poate cu ceva de acolo se vor identifica.

Cand era mic, parintii au incercat sa petreaca cat mai mult timp impreuna cu mine si sa-mi stimuleze curiozitatea. Sa se plimbe cu mine prin parc, sa stea cu mine, sa se joace cu mine, astfel incat eu sa devin curios, sa pot sa pun intrebari.

Recunosc ca am cercetat inainte de articolul din Dor cu ce se ocupa parintii tai, pentru ca eram curioasa ce te-au invatat acasa de vorbesti atat de coerent, atat de ritmat, atat de dracos, daca e voie exprimarea asta, si totusi ai 18 ani.

Te-am descoperit pe la 16 ani cand cautam sa inteleg si am vazut ca mama ta e profesoara de matematica, deci ai invatat ceva rigoare de acolo, si am mai citit ceva, cred ca este si in articolul din Dor ca tatal tau iti dadea sa asculti Parazitii si Bug Mafia. As vrea foarte tare sa stiu daca erau versuri cenzurate sau nu.

Nu, hai sa va povestesc cum a fost intamplarea asta. Nu erau versuri cenzurate ca sa-ti raspund la intrebare.

Eu am primit un MP3 player cadou cand eram foarte mic. Erau la moda pe atunci si tata mi-a pus pe el de la mai multe trupe, de la mai multi artisti diverse melodii, erau doua, trei de la Parazitii si Mafia, care pe mine m-au atras in mod deosebit, dupa care am invatat sa pun singur melodii pe stick si am descarcat doua albume full, unul de la Parazitii, unul de la Mafia si uite ca n-am ajuns atat de rau, adica puteam sa… dupa blocuri.

Dar in acelasi timp stiu ca parintii tai in copilarie au avut sa-ti ghideze coordonarea, atentia, si au facut o multime de lucruri, exercitii sau intamplari, s-au jucat cu tine.. Ce iti mai aduci aminte din perioada aia? Pentru ca garantez ca daca rog parintii sa ridice mana cati si-ar dori dintre copiii lor sa vorbeasca si sa fie asa ca tine, scoram bine. Ce faceau parintii cu tine de ti-au format asa o personalitate?

In toata perioada de early childhood, sa zic asa, de la 0 la 5 ani, parintii mei au avut foarte mare grija sa nu ma abandoneze in fata televizorului, sa nu ma abandoneze la desene. Nu, ca sa fie clar, ei n-au fost niste oameni cu niste posibilitati financiare deosebite, din contra, au fost si sunt in continuare niste oameni obisnuiti, dar sunt niste persoane foarte dedicate si foarte inteligente. Ei, in copilaria mea, au incercat sa petreaca cat mai mult timp impreuna cu mine si asta e cheie sa-mi stimuleze curiozitatea. Sa se plimbe cu mine prin parc, sa stea cu mine, sa se joace cu mine, astfel incat eu sa devin curios, sa pot sa pun intrebari, sa pot sa intreb cum functioneaza asta? De ce e asta asa? De ce se intampla asta?

La unele intrebari stiau raspunsul, la alte intrebari nu stiau raspunsul dar ei mi-au stimulat aceasta curiozitate. M-au facut sa fiu captivat de ce se intampla in jurul meu si automat, atunci mi-am dorit si eu sa fac lucruri. Adica n-am vrut sa fiu pasiv la tot ce se intampla in jurul meu, mi s-a parut ca e o lume extraordinara, o lume in miscare, e fabulos, vreau si eu sa fac ceva, vreau sa fac un lucru. Si cand eram mic am avut o gramada de pasiuni pentru diferite meserii. Am vrut sa fac roboti, am vrut sa fiu electrician, la 10 ani mi-am facut un site de programare in care aveam niste aplicatii, pe care inca le puteti descarca, o sa va dau siteul.

Si multe medalii la matematica si la romana la scoala. Ai fost si pe sistemul tocilar un pic.

Un pic. Da, era fun, am fost intr-o scoala generala din Craiova in care foarte multi colegi mergeau la concursuri si la olimpiade si atunci nu era ceva considerat, stii, de tocilar, era super ok.

Nu e ceva rau, este chiar o lauda. Cred ca toti parintii si-ar dori sa le fie copiii tocilari si sa ia medalii. Astazi cum arata o zi a ta? Pentru ca nu mai e cu atat de multa joaca. Doar astazi te-ai trezit la 4 dimineata ca sa ajungi aici, trebuia sa fii la scoala, vine bacalaureatul peste tine in curand. Adica e veselie?

Da, viata mea in mare parte e veselie, dar este si partea aia de stres, partea aia de griji. Cred ca este veselie atunci cand reusesc ce-mi propun sa realizez intr-o zi. Ca m-ai intrebat cum arata o zi din viata mea, depinde daca sunt la Craiova sau la Bucuresti. Ca a mea e 50-50 viata, jumatate sunt la Craiova, jumatate sunt la Bucuresti. La Craiova am liceu de dimineata, ma duc la liceu, dupa care mai am diverse meditatii la biologie, lucrez cu mama la matematica si dupa-aia e ce fac eu, activitatea mea, care e destul de greu de facut in timpul scolii.

Adica sunt toate barierele astea cu scoala, mai ales ca e un an cu bacalaureat, dar desigur ca nu, cum sa zic, din zona asta de vlogging sacrific cel mai putin, adica sacrific din invatat, sacrific din scoala, sacrific din toate lucrurile astea, sacrific uneori si din sport, din pacate, si lucrurile astea ca sa pot sa-mi fac treaba. Eu sunt foarte foarte concentrat pe ce fac si nu imi place sa raman in urma. Daca mi-am propus sa fac ceva intr-o zi si nu o duc la capat, o sa fiu deprimat.

Dar timp liber mai ai vreun pic?

Pai depinde cum definesti timp liber. Da, pot spune ca am si timp liber, dar putin si bine dozat si atat cat trebuie. Ma intrebau multi prieteni de-ai mei vechi din Craiova „ba, dar foarte misto, cum esti tu, mereu pe fuga” ca ei ma vad ca mereu dau sa plec undeva. „Foarte misto ca esti asa dar nu ti-e dor asa sa iesim si noi asa ca baietii”.

Un pic, dar eu de la 13 ani fac asta, de la 13 ani am si iesit cu baietii, am si stat prin cluburi, am facut toate lucrurile astea incat simt c-am trait toate lucrurile astea. Adica nu mi-e dor sa petrec sau sa..

Doamne, dar stii cat mai ai din viata inainte? Ai doar 18 ani. O sa ne povesteasca invitatul care urmeaza, domnul Bartos care este aici, cat mai ai in fata.

Uite, spre exemplu inainte imi placea sa merg in cluburi si de 2 ani, nu stiu, am imbatranit cred ca. Fara misto. Nu ma mai atrage atat de mult.

Nu va abandonati copiii in fata device-urilor si a tabletelor, adica o spun pentru ca.. daca voi ii abandonati, ei or sa se uite la mine, pentru mine o sa fie ok, dar spun doar ca idee, nu e bine sa faca asta.

(sala a inceput sa rada) Nu vreau sa ne oprim pe acest ras, chiar nu vreau. La un moment dat, in activitatea ta, s-a facut un switch, ne-am distrat, ne-am distrat, a fost frumos, am castigat audienta in online, si de la un anumit moment, discursul tau a inceput sa fie mai responsabil. Te-ai implicat in activitati sociale, ai avut atitudine publica, ai avut suficient curaj sa te certi cu Digi 24 pe o situatie, deci cumva ai inceput sa ai super atitudine si responsabilitate. Unde s-a facut acest switch, cand ai zis „Nu mai sunt Selly care ma joc.”

Eu super atitudine cred ca am avut dintotdeauna. Daca va uitati la vlogurile mele vechi, nu recomand, dar o sa vedeti ca eu acolo injuram, adica eram…

Cu responsabilitatea, asta a venit cu timpul. Nu s-a intamplat asa, snap, a venit pur si simplu cu timpul cand mi-am dat seama „Bai, se uita cineva la mine, nu pot sa zic ce vreau eu.”. Nu ca nu pot sa zic ce vreau eu, dar nu pot sa o transmit asa ca si cum e primul gand care imi vine-n cap ca s-ar putea sa fie inteles gresit, s-ar putea sa aiba niste repercursiuni. Deci nu s-a intamplat asa ca un fingersnap, pe masura ce publicul a crescut mi-am dat seama ca intr-adevar ce spun are o greutate, poate influenta, am devenit mai atent.

In atitudine, spre exemplu, cand a fost cazul cu Digi 24, cand au fost vloggerii atacati sau cand a fost cazul cu Ministrul Educatiei de anul asta, toata interventia mea de acolo, genul asta de atitudine as fi luat si in urma cu trei, patru ani, daca as fi avut ocazia sa o iau. Si asta cu responsabilitatea, eu nici n-o numeam responsabilitate, pur si simplu aveam grija la ce spuneam si imi pasa de contentul pe care il fac, dar in momentul in care am inceput sa dau interviuri si veneau oamenii si ma intrebau „Si acum ca ai 1 milion de abonati care este responsabilitatea ta? Este adevarat ca ai o mare responsabilitate?”

Te enerva asta?

Nu neaparat. Eu nici nu stiam ce sa raspund, adica eu fac divertisment, eu asta fac, desigur in niste limite ale bunului simt, dar nu e ca si cum la fiecare fraza pe care o scot pe gura ma gandesc „responsabilitate”. Se intampla de la sine.

Am inceput povestind despre faptul ca ai ajutat o tanara sa-si urmeze visurile si as vrea sa incheiem nu recomandandu-le ceva tinerilor care vor sa faca business in online, desi sunt foarte foarte multi care te urmeaza, ci dandu-le, atentie!, tocmai ce am vorbit despre atitudinea ta, dandu-le un sfat adultilor din sala sau cei care ne urmaresc. Pregateste-te ce zici.

Mi-e foarte greu sa dau un sfat atator adulti, atat de eminenti, de aici din sala. Ce pot sa spun, cred ca in Romania in momentul de fata se lupta mult cu…, si nu doar in Romania, in general lumea se lupta cu superficialitatea, cu prima impresie. Te uiti la ceva doua secunde si iti faci o impresie despre lucrul ala. Eu cred ca cu asta noi ne luptam. Si incerc mereu sa fiu cat mai putin superficial.

Spre exemplu, stiati ca in Romania exista o fata care facea slime pe Youtube si are un canal de 7 milioane de abonati, este mai mare decat orice alt canal independent care nu este o companie, de pe Youtube romanesc? Ea are un public international urias. Ai fi tentat sa fii superficial sa spui „Bai, femeia aia se joaca cu o mazga, nu face nimic. E simplu, nu?”

Da’ te gandesti de ce din toti oamenii din lumea asta, credeti-ma sunt mii de creatori pe Youtube care fac slime, tone de creatori. De ce din toti oamenii astia, fata asta Izabela din Romania a strans 7,5 milioane de abonati pe un canal, alte 2,5 milioane pe alt canal, are un videoclip cu aproape 1 miliard de vizualizari. Pai, cred ca ai un talent, mai ai probabil ca daca ai intreba-o pe ea ti-ai dat seama ca sa te joci cu mazga aia acolo, ceva ce pare foarte simplu pentru noi. Dar sa ai un miliard de vizualizari? Inseamna ca ai un talent, inseamna ca stii sa faci bine ceea ce faci. Deci e mereu mai mult decat se vede la suprafata.

De asta cred ca ar fi cat mai bine ca toti oamenii sa nu mai judece la prima vedere, sa fie mai putini superficiali, sa fie mai atenti.

Si sa se joace mai mult cu copiii cand sunt mici, ca sa le creeze curiozitatea.

Da, absolut. Nu va abandonati copiii in fata device-urilor si a tabletelor, adica o spun pentru ca.. daca voi ii abandonati, ei or sa se uite la mine, pentru mine o sa fie ok, dar spun doar ca idee, nu e bine sa faca asta. Trebuie lasati sa se joace pe internet dar nu trebuie abandonati acolo. Traim intr-o lume in care toata lumea se bate pentru atentia ta. Eu ma bat pentru atentia publicului meu, gigantii tech se bat pentru atentia noastra. Nici macar nu se mai bat niste oameni, se bat niste algoritmi cu acces la baze de date imense, pe atentia noastra, si pe atentia copiilor vostri implicit. Hai sa dozam un pic chestia asta. De asta acum pe iphone aveti screen time, aveti toate uneltele astea pentru ca lumea incepe sa-si dea seama Ba, stai un pic, poate se duce un pic prea asa situatia.

Peste ani, 10, 15, 20, mi-ar placea sa ne reintalnim aici cu tine tatic, sa aud acest discurs.

Da, si o sa zic atunci, „Da, nu mi-a iesit nici mie copilul meu si copilul meu o sa fie asa. Da, nu mi-a iesit, aveti dreptate.”

Iti multumesc foarte, foarte mult.

Si eu va multumesc.

Webstock Interviu Live (transcriere ): Andreea Badala “cel mai important este sa ai o identitate, si identitatea respectiva sa aiba si autenticitate, dar sa aiba si o relevanta pentru piata” –

diverse

5 years ago

Webstock Interviu Live (transcriere ): Andreea Badala “cel mai important este sa ai o identitate, si identitatea respectiva sa aiba si autenticitate, dar sa aiba si o relevanta pentru piata” –

Mai jos transcrierea dialogului cu Andreea Badala, fondatorul si designerul Murmur. la editia 2019 Webstock.

In primele minute din sesiunea aceasta o sa povestim alaturi de o doamna care este pe buzele multor doamne si domnisoare cand e vorba de a-si crea tinute pentru un eveniment, un look care sa fie foarte feminin si foarte senzual. A creat brandul Murmur, un cuvant care se pronunta la fel in foarte multe limbi, tocmai de aceea l-am propuntat asa atat de romanesc, brand care este cunoscut in foarte multe tari. Hainele create de ea au imbracat-o pe Madonna la premiile Grammy sau intr-unul dintre turneele ei mondiale, pe Beyonce, pe Dua Lipa, pe Katy Perry sau Nicki Minaj, Gigi Hadid sau Britney Spears si am spus doar cateva nume. O vedeti rareori in spatiul public, la ceremonii mondene si acorda si mai rar interviuri. Asa ca va invit sa va bucurati din plin de prezenta ei si ii multumesc foarte foarte mult c-a venit astazi dupa ce tocmai s-a intors de la Paris. Doamnelor si domnilor, Andreea Badala.

Intr-o vreme in care foarte multa lumea se expune, mai ales in zona modei, tu esti poate cea mai discreta dintre personalitatile – stiu c-o sa te deranjeze un pic acest cuvant de personalitate – care lucreaza in moda. De ce tii sa fii atat de discreta si sa nu te lauzi cu numele pentru care ai lucrat sau cu proiectele in care esti implicata.

Andreea Badala: Cred ca sunt doua puncte de vedere aici. Unu la mana, desi pare un domeniu superficial, comparativ cu altele, adica cred ca asta e perceptia generalista despre domeniu in sine, e un domeniu care necesita foarte mult efort, foarte multa munca, si atunci faci o decizie destul de simpla: ce fac astazi? Pai am de facut ce am eu de facut in fiecare zi sau as putea sa merg acolo, si prioritizez. Prioritatea mea nu este sa ma expun, prioritatea mea este sa fac un produs foarte bun si sa creez o lume a produsului meu, o cultura de brand.

In acelasi timp, e o mandrie ca imbraci o persoana ca Madonna sau ca Beyonce. Si stiu o poveste despre cand Madonna s-a imbracat la premiile Grammy cu un corset de-al tau. Voi ati facut mai multe produse pentru ea, nu stiai daca o sa aleaga sau nu, si pentru ca te-ai uitat pe covorul rosu si ai vazut ca nu si-a deschis sacoul, prin urmare nu se vedea tot corsetul, ai decis „N-o sa promovam”. Pana la urma ea s-a dezbracat si .. dar de ce ai luat aceasta decizie care este pe o granita foarte fina. Astazi toata lumea se lauda cu toate micile lucruri care sunt pozitive si li se intampla in viata. Altcineva ar fi fost pe toti peretii de internet, laudandu-se ca Madonna a purtat corsetul respectiv.

Andreea Badala: Cred ca sunt si niste lucruri pe care nu trebuie sa le faci tu ca si creator. Eu sunt fondator si designer. Da, mi-am format o echipa, da, am creat ceva de la zero, si pentru asta chiar sunt recunoscatoare si sunt foarte mandra ca am facut lucrul asta. Noi venim dintr-o cultura in schimb, si eu sunt educata intr-un mod in care tin foarte mult la a-ti sti locul, la a avea un pic de modestie, e o cultura a estului Europei. Cred ca asta m-a influentat atunci si nu cred ca e cazul, adica vorbim de 2014, in cinci ani de zile cred ca am invatat foarte multe lucruri si am invatat sa fiu mult mai clara si sa gandesc mai business.

Da, era nevoie sa comunic mai mult despre momentul acela. Si da, ar fi fost ideal sa comunice altcineva, nu eu. O sa-ti spun foarte sincer ca motivul principal pentru care am ales ca ceea ce fac eu sa nu aiba numele meu este ca mi-e mult mai simplu sa vorbesc despre altceva. Sa nu fiu eu. Pentru ca venind din cultura asta de modestie, sa zicem, ar fi fost ciudat sa zic hainele „Andreea Badala” sunt absolut exceptionale. Adica sa aduc niste calificative pentru ca as fi asociat imediat cu ceea ce am invatat eu in copilarie ‚Nu e bine sa te lauzi atat de mult.” Si chiar am luat decizia asta stiind c-o sa-mi fie mult mai usor sa vorbesc despre altceva. Plus, ca sa fim seriosi, cat de bine suna Murmur versus Badala? Adica oriunde m-am dus in lumea asta mi-au stalcit numele in toate felurile, in functie de tara in care am mers.

Dar care e protocolul? Cum ajunge o persoana ca Madonna sa aiba haine facute de un designer, tu neintalnindu-te cu Madonna probabil – eu mai stiu un pic – primesti dimensiunile la un moment dat, dar pana primesti dimensiunile intri intr-un tabel foarte sofisticat cu foarte foarte multe lucruri. E un parcurs foarte lung. Ce se intampla? Nu neaparat pentru Madonna, pentru oricare alt artist care ti-a imbracat hainele.

Andreea Badala: Ma intrebi cum functioneaza in general un proiect cu o vedeta?

Da.

Andreea Badala: In general, lucrez cu echipa vedetei respective. Am avut timp de peste 3 ani, am avut contact direct cu echipele vedetelor sau daca era vorba de o vedeta mai la inceput, chiar cu ea direct. Avem si relatii la nivel personal, avem si relatii intermediate. SI timp de 3 ani am functionat asa. Dupa care am observat ca e nevoie sa avem un intermediar si lucram cu o agentie din LA in momentul de fata. Prin agentie, ajung la noi toate aceste requesturi. Cum functioneaza?

E ca de foarte multe ori ei isi doresc ceva din colectie sau alte ori isi doresc ceva conceput pentru ei, si primesc o poveste, un brief, sa spunem, ca va e familiar. Un brief pe care eu trebuie sa-l urmez, am un deadline strans, trebuie sa raspund la el si am grija intotdeauna sa pozitionez foarte bine imaginea brandului, povestea brandului pe brief-ul respectiv.

Momentele mele preferate sunt acelea in care trebuie sa creez ceva special pentru o vedeta. De dimensiuni, da, e foarte amuzant subiectul pentru ca sunt vedete care efectiv nu-si dau dimensiunile si atunci aproximam din imagini, thank you Google images. Da, aproximam destul de bine din ochi. Sunt vedete care isi dau fisele de masuri de acum 4-5 ani si nu mai sunt valabile si atunci decidem sa avem un pic de lejeritate in masuri pentru ca stim ca intotdeauna exista o echipa de retus in spate si totul va fi retusat in timp util.

Oamenii isi imagineaza la nivelul la care ai ajuns tu in industria modei, ca vii dintr-o familie care te-a ajutat foarte mult si c-ai avut asa – stii ca asta e cultura noastra despre moda in Romania – primesti niste bani si te apuci sa faci un business. Numai ca eu stiu destul de multe din povestea ta personala, si stiu c-ai luat-o de la zero si c-a existat la un moment dat un „angajat” in echipa ta care se numea „Marina”. As vrea sa ne spui povestea Marinei si cine era ea.

Andreea Badala: Te-a amuzat mult povestea.. O sa incep prin a confirma ce crede lumea. Da, parintii mei m-au ajutat foarte mult, extraordinar de mult si sunt mentorii mei. Sunt niste oameni extraordinari din Arges, respectiv Campulung Muscel si comuna Berevoiesti. Sunt niste oameni, primii din generatia lor, care au facut facultate, care au venit singuri in Bucuresti, care au invatat limbi straine, care, nu stiu, au inceput sa se intereseze de arta. Si au zis „Ok, noi n-am avut ocazia sa studiem, nu stiu, muzica, desen, pictura, dar ne place si vedem ca fata noastra e foarte pasionata si toata ziua ori deseneaza, ori canta, ori face..” Asa eram ca eram copil si au fost tot timpul alaturi de mine.

Cred ca e cel mai important lucru si sunt persoanele care mi-au dat cea mai mare incredere, si m-au sustinut indiferent de decizie. Si pentru asta sunt foarte norocoasa. Revenind la povestea Marinei, Marina este una dintre prietenele mele cele mai vechi, am folosit acest nume pentru ca-mi era familiar si foarte la indemana si cand aveam emotii si imi schimbam vocea.

La inceput, in primii doi ani, nu am avut angajati, am avut un singur angajat part time, care era in masina de cusut. Am luat primele comenzi in afara, niste magazine foarte frumoase si mi-am dat seama atunci comunicand pentru prima data cu echipe mari, cu business-uri dezvoltate, mi-am dat seama ca nu pot sa ma prezint eu singura si sa vorbesc cu o gramada de alti oameni.

Adica vorbeam cu Head Buyer care ma intreba despre selectie, facea repartitia pe masuri. Vorbeam cu cineva care ma sfatuia cum sa fac livrarea, ce acte vamale sa fac, ce declaratii sa fac, vorbeam cu inca cineva care imi cerea imagini ca sa le foloseasca sa popularizeze brandul acolo, deci pe partea de PR, si eram doar eu.

Atunci a fost momentul in care a aparut Marina, cu o adresa de email, care eram tot eu, si o singura data, va recunosc, am facut un sol de „role play” la telefon si mi-am folosit un alt fel de voce. Nu stiu daca mi-a iesit pentru ca tonalitatea mea e foarte joasa oricum, nu stiu daca s-au prins, dar eu am incercat.

Deci Marina a prins si viata la un moment dat

Andreea Badala: Marina a vorbit si la telefon, la acelasi numar, aici mi-a scapat un aspect, mda.

Putina lume stie ca tu si fratele tau in copilarie ati mers impreuna cu parintii vostri in Siria pentru ca tatal tau incepuse un business acolo. Dansul, asa cum povestesti de la Berevoiesti, este un domn care a fost foarte autodidact, eu mai stiu povesti, a invatat foarte mult, foarte multe limbi straine, a ajuns sa faca un business in Siria si iata-te pe tine pe la 7-8 ani, cred ca aveai, nu? Gresesc? Ajunsa in Siria, alta cultura, alta treaba, facand home schooling. Asta mi se pare un lucru foarte greu pentru ca mama ta a trebuit sa-ti dezvolte o disciplina, simti ca a contat home schooling-ul de atunci? Astazi sunt o multime de probleme in sistemul de invatamant si sunt foarte multi parinti care opteaza pentru home schooling. Ce-ti amintesti din perioada aia?

Andreea Badala: Mie mi-a placut foarte mult perioada. M-a influentat foarte mult in sensul in care cred ca m-a disciplinat sa invat singura niste lucruri si sa-mi fac un program singura. Adica tin minte ca mama a avut foarte multa rabdare si nu stiu daca eu as fi in stare de asa ceva in momentul in care voi avea un copil. Sa reia fiecare materie si efectiv sa-mi explice.

Dar am fost si un copil care si-a facut singura programul, care si-a dorit sa invete. Tin minte ca parintii mei erau „Ok, opreste-te un pic si du-te si socializeaza, fa altceva.” Sunt convinsa ca asta m-a disciplinat foarte mult, sunt convinsa ca si cultura araba m-a influentat intr-un sens in care mi-am dezvoltat in perioada respectiva foarte mult fantezia, intr-o perioada in care vedeam toate femeile acoperite si in care relatia intre barbat si femeie era rupta, fix la varsta la care eu incercam sa inteleg ce poate fi ca definitie a relatiei intre femeie si barbat, cred ca cumva m-a influentat foarte mult lucrul acesta sa imi dezvolt eu imaginatia despre ce ar putea sa fie.

De curand m-am gandit ca a fost baza, probabil, a ceea ce creez acum. Deci, da, disciplina a contat foarte mult, faptul ca imi setam eu orele cand sa fac, ce sa lucrez. Iarasi, faptul ca am studiat pianul, m-a ajutat foarte mult pentru ca numai in domenii de genul asta inveti cat de mult trebuie sa exersezi ca sa reusesti sa faci ceva la un nivel tehnic ok. Iti cultivi rabdarea.

Si pentru cine te cunoaste astazi stie ca nu exista intamplare profesionala la care sa nu te pregatesti foarte mult inainte. E cumva in radacina ta, in esenta ta, tocmai de aia ma gandeam ca e de undeva din copilarie si din ce te-au invatat parintii. Numai ca la 12 ani ai venit frumos in tara noastra, alta cultura, alta distractie, ai mers la scoala de stat cred, nu? Si cum a fost sa te intalnesti cu colegii romani crescuti in cultura romaneasca? Ce-ti amintesti? Cum a fost adaptarea?

Andreea Balada: Eu tot timpul am fost o persoana timida, acum nu am emotii, dar nu stiu de ce.. Cristina e de vina. Dar tot timpul a fost de timida, tot timpul am fost un copil care mai mult a gandit decat sa exprime. Cand m-am intors m-a socat agresivitatea cred, agresivitatea copiilor mai dezghetati fata de cei care erau mai cuminti si mai tocilari asa ca sa zic.

O forma de bullying, sa zicem?

Andreea Badala: Da,da,da. Clar.

Si te-a marcat? Ai simtit-o? Te-a lovit? Te-ai intalnit cu ea? Sau observai la ceilalti?

Andreea Badala: Sa stii ca nu, cu mici exceptii, nu mi s-a intamplat. In sensul ca nu stiu de ce, dar cumva am avut asa respect din partea colegilor. Ne-a ajutat foarte mult, dar am simtit in schimb tot asa o ruptura in relatia baieti-fete. Adica o lipsa de prietenie, un trac, tin minte foarte clar ca eu eram educata sa salut pe toata lumea. Si chiar si-n scoala generala si mai incolo in liceu, cum intram undeva salutam pe toata lumea. Ca ok, te-am vazut si ieri, daca te-am vazut si ieri te salut si azi, „Buna dimineata!” si nu primeam inapoi salutul si nu intelegeam de ce. Asta era o chestie de relatie culturala.

Mai stiu o poveste de la tine despre cum ai mers sa faci un stagiu la Alexander McQueen, si nu stiu daca-ti mai amintesti tu cand mi-ai povestit, mi-ai spus „voiam sa-mi rezolv un lucru. Nu aveam rabdare, eram creativa, dar nu aveam rabdare pe executie.”Si eu am fost uimita atunci pentru ca de obicei oamenii merg sa faca un stagiu ca sa si-l treaca in CV. Evident, ca sa ajungi sa faci un stagiu acolo, dai un examen, ti se intampla niste lucruri, o proba, o treaba. Dar tu din nou erai foarte analitica cu tine si un pic cam critica cu tine ”voiam sa-mi rezolv un lucru”. Ne povestesti cum a fost experienta din stagiu de la Alexander McQueen?

Andreea Badala: Sunt 10 ani de atunci. E o experienta foarte valoroasa. Ce am invatat din ea? Ok.. am invatat multe lucruri de la colegii mei asiatici, apropo de rabdare si apropo de disciplina. Cred ca aveam o frica pe care mi-o exprimam de nou. In sensul ca aveam ceva de facut, ma gandeam la subiectul respectiv si primul impuls era sa cer ajutor. Si prietenul meu cel mai bun pe care l-am cunoscut la stagiu la Alexander McQueen mi-a zis un singur lucru „Gandeste-te tu si daca dupa ce te-ai gandit pe toate partile n-ai aflat raspunsul, atunci intreaba.” Si atat mi-a fost. Mi-a fost suficient.

Momentul ala mi-am trecut granita si mi-am depasit frica asta de a zice „nu stiu, n-am mai facut asa ceva pana acum.” Ok? Si? Faci lucruri noi in fiecare zi. Am vazut cat de mult se munceste, am vazut ce inseamna sa ai o echipa si fiecare om din echipa sa fie extrem de important si sa fie o piesa din domino si am avut sansa extraordinara sa-l cunosc pe marele Alexander McQueen, sa schimb niste vorbe cu el care pentru mine au ramas, m-au inspirat foarte mult, sa vad cum functioneaza, cum lucreaza, cum directioneaza echipa, a fost o experienta absolut valoroasa.

Acum zambesc pentru ca-mi aduc aminte ca mi-ai povestit ca te-ai suit cu el in lift si ca tu l-ai salutat si ca nimeni nu vorbea cu el. Era atat de artist.

Andreea Badala: Aaa, da. Am facut niste gafe mari. Da, m-am urcat cu el in lift, n-am stiu ca nu poti sa urci cu el in lift. E foarte simplu, dupa aceea am inteles. Atunci nu am inteles si am crezut ca e asa o barfa, stiti ca toata lumea retine partea asta de barfe si mi-am dat seama ca sunt super importante pentru ca sunt funny, te dezgheata, nu ti-ai baut cafeaua, vrei sa razi de ceva, e ok.

Bun, doua chestii m-au socat atunci apropo de barfa: asta cu liftul n-am inteles-o. Ok, am apasat pe buton, ce mai era sa fac? Am facut-o deja. Am zis si Hello! ceea ce iar nu trebuia sa zic si va explic dupa aceea de ce nu trebuia sa zic. Si a doua chestie care mi s-a parut incredibila: eram la Milano, in timpul Fashion Week-ului si urma show-ul de menswear. Si el a cerut sa i se aduca cu DHL-ul din Londra post-it-uri roz. Ok, adica nu se gasesc in Milano? Ok, e weekend, nu se gasesc, ma rog.

Bun, e foarte simplu. Normal ca exista aceste reguli simple de genul – nu te urci cu el in lift – pentru ca nu vorbim despre un om normal, vorbim despre un om care trebuie sa faca atat de multe lucruri, care nu e un om normal ca noi, restul. E un om care trebuie sa creeze, e un om care trebuie sa stie tot ce se intampla, e un om care trebuie sa integreze un feedback de la echipa si el sa creeze in continuare, e un geniu practic. E un geniu care e suprasolicitat, pentru ca trebuie sa faca nu stiu cate colectii pe an, si atunci e normal sa-si impuna aceste reguli pentru ca momentul in care el merge cu liftul de la parter la etajul 3 e momentaul ala in care, nu stiu, se trezeste, e singur, nu-l bate nimeni la cap efectiv. Deci, da, am facut o gafa.

La fel, ca vrea post-it-uri roz? Inteleg perfect si chestia asta acum. Ma enerveaza sa pun o idee intr-un layout care nu e pe placul meu, nu e in proportia potrivita, nu e in armonia pe care o gandesc eu. El asta decidea. Acele pe care le foloseam cu perluta aceea trebuiau vopsite in negru. Deci daca aveam o pauza, oricine avea o pauza acolo, vopsea biluta aceea in negru. De ce? Nu vrei sa-ti distraga atentia alta culoare, nu? Tu lucrezi cu anumite culori si vrei ca elementele ajutatoare sa nu-ti distraga atentia, sa nu-ti influenteze proportia si ceea ce faci tu acolo. Deci, da, pare absurd dar nu e.

E la categoria cancan dar de fapt are o justificare foarte profunda in spate. Noi am vorbit de multe ori despre cat de mult ai lucrat tu si ti-ai rafinat brandul Murmur si cat de atenta ai fost sa creezi o identitate a colectiilor tale, care sa se regaseasca de la sezon la sezon. Avem in sala o multime de oameni care lucreaza cu brandul personal sau pentru alte branduri. Din experienta ta de a-ti rafina brandul si a ajunge la inima lui, ce i-ai sfatui pe oameni ca exercitiu sa faca pentru ce ei sa mearga de la un nivel la altul cat mai sus in brand.

Andreea Badala: Pfu, dificil. Dificil pentru ca in doi ani vom face 10 ani de la lansare. Deci avem 8 ani. Opt ani nu inseamna mare lucru in a dezvolta un brand. De la 10 ani in sus poti sa zici ca da, am pus bazele, stiu unde functioneaza, ce am facut bine, ce n-am facut bine. Nu stiu, probabil ca parerea mea ar putea sa fie relevanta si o s-o spun, dar in acelasi timp cred ca mai am atat de mult de invatat incat daca vorbim peste doi ani, voi sti cu totul altceva. Cred ca cel mai importat este sa ai o identitate, si identitatea respectiva sa aiba si autenticitate, dar sa aiba si o relevanta pentru piata. Si cred ca acea identitate trebuie adaptata si trebuie studiata in relatie cu piata pe care vrei sa functionezi. Nu stiu, ajuta in vreun fel ce-am spus?

Da, da, ajuta. Sigur ca ajuta. Eu recunosc in orice moment orice produs de-al tau dintr-o colectie noua pentru ca are un feeling, are niste linii care sunt ale tale si imi imaginez ca este un efort destul de mare sa declini aceeasi identitate si pe alte produse, nu doar pe corset. Sa fie si in pantaloni, sa fie in orice alt item. Ceea ce mi se pare foarte puternic si foarte greu in acelasi timp.

Andreea Badala: Da, cred ca e principiul de baza cand dezvolti un produs, este sa poti sa-l recunosti si intr-un alt context si sa aiba o legatura dintr-un sezon in altul. Nu cred in altceva. Cred ca pur si simplu e o chestie de baza corecta, pe care o fac. Iarasi, e nevoie de foarte mult timp ca sa popularizezi ceva nou. Deci e un al doilea motiv pentru care vrei sa continui ceea ce ai inceput si trei, ia foarte mult timp sa faci un produs bun.

Adica, nu stiu, ce port acum, dau un exemplu care mi-e la indemana. Port un body din denim. Aceasta forma am facut-o din 2011. Am facut-o prin toate testarile, prin toate materialele. In 2018, am incercat pentru prima oara aceasta forma pe denim. Am lucrat cu cei mai buni producatori in denim care lucreaza pentru Diesel. Sunt din Romania, da. Am dezvoltat cu totul o alta proiectare, numai partea de material, fitting si partea de cum se uzeaza acest denim, deci partea de testare, ne-a luat in jur de 6 luni.

Si atunci cum ar fi logic sa incepi ceva, sa abandonezi ce ai inceput si s-o iei de la zero, cand tu de fapt in jumatate de an, un an, abia reusesti sa faci un produs bun. Dupa care mai ai nevoie de.. in functie de care e viteza ta de promovare si care e expunerea ta, mai ai nevoie de atat de mult timp ca sa va fac pe voi toate femeile, sa probati acest body. Pentru ca primul lucru la care va ganditi poate fi „Dar de ce sa port eu asa ceva? Unde o sa port asta?” Sunt convinsa ca e una dintre intrebari. Si atunci da, ai nevoie de foarte mult timp, si da, ai nevoie sa creezi identitatea si sa duci mai departe ceea ce ai reusit deja.

Si luand in calcul tot mecanismul pe care l-ai spus, la care noi de obicei nu avem acces, pentru ca alegem un produs din magazin, il luat de-a gata, il probam, poate avem o zi proasta, poate in ziua aia ne simtim mai cu silueta si atunci cumparam. E o decizie super emotionala. Luand in calcul toate aceste lucruri si partea de data la care avem acces astazi, pentru ca stim comportamentul consumatorului pe tari, pe zone, pe generatii, cum faci tu sa te pozitionezi, pentru ca avem si oameni de business in sala, pe piata luxury, pentru ca-ti doresti sa activezi acolo, in zone in care sunt in crestere, citeam ca in America de Nord e crestere. Tu de aici din Romania pe dreapta, sigur, stai mult la Paris, maine pleci intr-o alta parte a globului, dar cum faci? Care e strategia ta ca sa te pozitionezi eficient avand in vedere efortul pe care il ai in spate pentru fiecare dintre produse.

Andreea Badala: Cred ca pot sa dau un exemplu, de care prima interactiune cu un cumparator, sa zicem, cand zic cumparator ma refer la cineva care reprezinta un magazin din orice alt colt al lumii, cu care interactionezi direct intr-un showroom, adica intr-un punct de expunere, indiferent care e acel punct de expunere.

Si, da, e o intrebare foarte relevanta pentru ca la inceput, in momentul in care auzeau de Romania, tara noastra nu reprezenta incredere, nu reprezenta niciun fel de garantie pentru ca efectiv nu este pe harta domeniului in sine. Si trebuie sa recunosc ca timp de cel putin 3 ani, peste tot unde am mers, in momentul in care auzeau originea brandului ziceau „Da, ok, poate revin.” In orice caz, dadeau abort mission.

Cu timpul am invatat si cum sa prezint brandul si am invatat si ce trebuie sa spun in prima faza. Pentru ca daca in prima faza spui ceva legat de calitatea si povestea brandului, si abia dupa aceea spui care e originea si le explici de ce originea aceea poate fi un avantaj, nu au cum sa nu aprecieze lucrurile. Deci introducerea pe care o fac in momentul de fata este in primul rand despre brand, o fraza care explica brandul, dupa aceea o fraza care spune unde a fost pozitionat brandul si cine sunt celelalte persoane care ofera incredere pentru brand, pentru ca acest lucru se transmite foarte usor. Dupa care spun care este originea brandului si de ce poate fi un avantaj pentru ei.

Avantajele pot fi din zona… eu daca as fi cumparator mi s-ar parea avantajos sa am un brand care in momentul de fata nu e peste tot in lume. Toata lumea poarta Louis Vuitton, Balenciaga, toata lumea poarta. Daca vreau sa fiu deosebita si vreau sa spun o poveste eu ca purtator, reiau povestea de brand si mai departe pot sa zic „e din Romania, ai auzit de tara asta? E in estul Europei. Stii de fata aia? Stii de echipa? Stii cat de mica e echipa? Stii ce fac oamenii astia? Stii unde produc? Stii ca produc unde produc si toti astia mari, dar ei fac piese putine si eu sunt una dintre persoanele acelea care poarta unul dintre produsele putine pe care brandul acela le face. ”

Si acum, prin explicatia ta, mi-ai intins putin la fileu mingea. In sala aveam o multime de oameni care traiesc din brandul personal, din exploatarea ca persoana publica, in mediile din online, in brandul personal. Tu ai lucrat foarte mult pentru brandul tau si ai si invatat sa-l vinzi altfel decat ne invata scoala de aici pentru ca viata te-a invatat. Ce i-ai sfatui pe cei care se afla in sala sa depaseasca din educatia noastra, ca sa se vanda mai bine si mai ales eficient pe termen lung. In sensul sa nu se consume, sa nu se arda astazi. Sa reziste 10 ani, 12 ani, 15 ani.. greu.

Andreea Badala: Eu sper sa fie mai mult decat sa reziste. Dar da, bine spus, pentru ca, clar, in primii ani trebuie sa rezisti. Cred ca cel mai bun sfat pe care as putea sa-l dau este sa gaseasca echilibru intre ce simt ei autentic si ce ceea se cere pe piata, am reluat ideea asta pentru ca mi se pare foarte relevanta.

De ce? Pentru ca nu poti sa muncesti atat de mult cat iti cere piata in momentul de fata, daca nu-ti si place ceea ce faci. N-ai cum sa dedici atatea ore, nu ai cum, efectiv. Nu ai cum sa te gandesti in continuu la acelasi lucru, atatia ani. Zi de zi, noapte de noapte, nu ai cum. Deci trebuie sa ai foarte multa pasiune, trebuie sa-ti placa foarte mult ca sa poti sa te dedici atat de mult.

Sunt foarte multe branduri in momentul asta pe piata, foarte multe branduri, mult mai multe branduri decat avem noi nevoie in momentul de fata. Singurul lucru pe care poti sa-l faci este sa creezi inca o nevoie prin ceva care sa porneasca din tine, autentic. Nu cred ca din zona asta de branduri care sa fie create din nevoie, cred ca mergem deja intr-o alta zona, mai tehnica, ok, de ce ar fi nevoie? Lumea calatoareste foarte mult acum, mie mi-ar placea sa am haine pe care le am comprimate asa, stiti ca exista tricourile acelea atat, le deschizi, le bagi in apa si se fac mari, genul asta, da, e un brand de care ai nevoie dar poate in 15 ani nu mai e wow. Dar daca vine cineva cu o poveste, autenticitate, poate rezista putin mai mult, zic eu.

N-as zice ca in sine e atat de greu sa creezi un brand, pentru ca e un act de creatie, as zice ca in mod special acum e greu pentru ca e piata suprasaturata, pentru ca totul e foarte efemer, in sensul ca poate oricine sa faca haine, de exemplu, si sa le fotografieze frumos, sa le puna pe Instagram, si sa vanda extraordinar de mult pentru o perioada de timp. Totul porneste de la intrebarea „Ce-ti doresti?” Iti doresti sa vinzi timp un an si sa inchizi sau iti doresti sa creezi ceva relevant?

Si ultima mea intrebare, dupa care luam 3 intrebari de la public, aproape ca imi vine mie sa zambesc sa-ti pun intrebarea pentru ca te cunosc. Traim intr-o epoca a Instagramului, stiu discretia, modestia ta si dorinta de a fi foarte departe de ochii publici, dar daca astazi ai avea un cont personal de Instagram, cu scopul de a face business din exploatarea imaginii tale, stiu, nu se va intampla niciodata, dar daca ai face asta, care ar fi strategia ta? Pentru ca avem in sala oameni, avem fete, cred ca si baieti, care au conturi importante pe Instagram, din care ori fac bani ori intentioneaza sa faca bani. Si in exploatarea imaginii personale, ce ai face tu, daca te-as lasa in locul lor?

Andreea Badala: In primul rand sa nu zicem niciodata. Cine stie ce se va intampla in 4 ani, cum o sa am nevoie de un refresh. Mi se pare ca sunt foarte multe conturi de instagram foarte cosmetizate, nu mi se pare, asa e. Si exista si trendul asta in care in partea opusa, nu stiu, urmaresc cateva fete frumoase, nu pot sa nu ma uit la fete frumoase, adica n-ai cum sa nu te uiti la fete frumoase pe Instagram, si ma uit la cateva fete frumoase pe Instagram care sunt si destepte si stiu sa arate un pic de autenticitate, dar tot foarte marketate, in sensul ca „Hei, imi arat vergeturile, hei, va arat cum arat dimineata fara sa-mi pun fond de ten.”

Cred ca daca as face asta, n-as merge nici in prima zona, nici in a doua pentru ca niciuna nu consider ca sunt autentice. As merge in zona de mijloc, de real, in care foarte multe persoane sunt acum, in care iti arata efectiv, e un soi de reality show, in zona asta as merge daca mi-as asuma vreodata asa ceva, prin absurd.

Daca a fost ceva in cariera care, nu stiu, un brand sau un produs, v-a cerut ceva si ati spus NU, daca a fost ceva ce v-a incalcat principiile sau identitatea sau ceva nu ati vrut sa faceti ca va incalca si poate refuzati o suma mai mare de bani sau imaginea.

Andreea Badala: Foarte relevanta intrebarea. Si da, imi place sa spun NU. Tot timpul cand incep un proiect am in vedere daca asocierea cu alt brand este potrivita pentru brandul meu, daca avem valori comune. E ca intr-o prietenie daca vrei, nu poti sa fii prieten cu cineva care n-are macar baza de valori comuna cu a ta pentru ca n-o sa aveti ce sa va spuneti, n-o s-aveti unde sa mergeti impreuna si n-o sa aveti nimic in comun. Acelasi principiu il aplic si pentru brandul propriu si da, au fost foarte foarte multe momente in care am refuzat, au fost momente in care as fi avut nevoie de proiecte din punct de vedere financiar, dar le-am refuzat pentru ca pe termen lung ar fi facut mult mai mult rau decat binele pe care il puteau face pe termen scurt doar la nivel financiar. Am incercat tot timpul sa gandesc lucrurile pe termen lung si sa proiectez acest brand pe o viata sanatoasa si o evolutie sanatoasa.

Ai spus la un moment dat, facand referire la episodul Madonna, ca in timp ai invatat sa te promovezi mai bine si sa eviti anumite etape, sa le spunem, pe care nu le-ai exploatat la maxim. Care ar fi, sa spunem, cateva greseli pe care le-ai facut si lucruri pe care ai fi vrut sa le faci diferit, daca privesti acum retrospectiv.

Andreea Badala: Oh, multe. Dumnezeule! Cristina, trebuie sa fac o lista? Am gresit enorm si ma bucur foarte tare c-am gresit enorm. N-ai cum sa le stii. In pozitia in care creezi ceva, gresesti in continuu. E o pozitie care favorizeaza greselile una dupa alta. Dar – si o sa sune asa, adorm efectiv cand zic asta – dar asta e adevarat – dar inveti din greseli, n-ai cum altfel. Cred ca o sa pot sa enumar doua sau trei greseli, ca sa nu va plictisesc, ca altfel nu m-as opri.

O prima greseala a fost sa asociez comportamentul meu personal cu comportamentul de brand, apropo de momentul Madonna. Ok, ca eu personal nu m-as duce intr-un bar sa ma vad cu tine la bar si sa nu te lasi sa vorbesti si sa vorbesc doar despre brand si de cat de minunat e ce fac eu, da, n-as face asta. Dar asta sunt eu la nivel personal, pe de alta parte la nivel de brand, business, a aparut o vedeta, vedeta aceea nu te crediteaza. Nu te crediteaza, adica e alt subiect.

Sunt vedete care crediteaza tot ceea ce poarta, sunt vedete care nu crediteaza, apropo, pentru ca asta e un business. Sunt vedete care iau 200k pe post, deci de ce m-ar credita pe mine? Bun, si atunci este fix ceea ce trebuie eu sa fac sa ma promovez si sa transform acea imagine in vanzare si faptul ca nu am facut-o si faptul ca am aplicat varianta personala este cea mai mare greseala. Eu sunt eu, business-ul e business and that’s it. E buna greseala asta sau mai zic?

Pare ca te concentrezi foarte mult pe promovarea in afara, de ce faci asta si de ce nu ai inceput mai mult in Romania, parefoarte mult din ceea ce faci de la inceput ai dus in afara, e corect sau e doar o perceptie?

Andreea Badala: E o perceptie corecta a intentiei mele. Nu am un brand care sa aiba o o inspiratie locala, unu la mana, adica in tot ceea ce fac leg de manifesto de brand. Daca eu, de exemplu, as fi facut un brand inspirat de ia romaneasca ar fi avut tot sensul din lume sa ma concentrez pe asta si dupa aceea sa duc in afara. Asta e un motiv. Si al doilea e o strategie sa zicem.

Consider ca toti, inclusiv eu, toti apreciem mult mai mult ceea ce vine din afara pentru ca avem un pic de feeling de inferioritate, de natie, si atunci da, e o strategie sa vreau sa fiu pozitionata in afara, ca apoi voi de aici sa credeti in ceea ce fac. Pentru ca doar daca ma vedeati, nu stiu ca nu ma uit la televizor, ma vedeati la emisiuni la televizor, ma asociati cu niste persoane in care nu ati fi crezut neaparat. Si trei, da, e si o dorinta a mea personala pe care am oglindit-o in brand.

Adica mi-am dorit sa vad cum interactioneaza brandul cu diverse culturi. Nu e ca nu ma intereseaza piata de aici, evidenta ca ma intereseaza, de asta sunt aici. Imi face o deosebita placere sa fiu aici, nu aveam timp pentru asta, am venit, apreciez invitatia, adica nu e dintr-o zona de genul asta, dar pur si simplu mi s-a parut mult mai logic si sincer va captez atentia pentru ca lumea ma apreciaza in afara. Si de ce o faceti oare? Nu din motivul pe care tocmai l-am spus? Pentru ca-i consideram pe ceilalti un pic mai sus decat noi? Si da, au mai multa experienta, au mai multa traditie in domeniu, adica au o istorie fata de noi, in domeniul asta cel putin.

Mi se pare un final foarte frumos care ne ajuta sa reflectam si la felul in care ne apreciem noi valorile daca vrei. Pana nu vii cu o validare de afara, ne gandim, oare e suficient de bun? Poate a fost o intamplare c-a avut acest succes la acest eveniment, e cumva din cultura noastra care e mai axata pe critici, decat pe a pune omul in valoare. Stiind cum esti tu, iti multumesc din tot sufletul c-ai venit astazi.

Andreea Badala: Multumesc si eu.

Cristina: Pentru ca apari foarte, foarte rar si acum ati inteles de ce apare foarte foarte rar. Iti multumesc si iti doresc mult succes si cred ca toti cei de aici se bucura astazi ca te-au descoperit asa cum esti.

Andreea Badala: Multumesc. Mai vreau sa spun un singur lucru, tot sunt aici, chiar voiam foarte mult sa comunic ideea asta: mi-as dori foarte mult pe plan local sa fim mult mai deschisi, in sensul sa comunicam mult mai mult. Stiu ca eu personal si brandul nu a facut-o foarte mult, dar si cu ocazia asta in care ne-am vazut aici, mi-as dori sa va simtiti foarte deschisi sa vedeti produsul, sa-l probati, sa ne vizitati in aterlier. Pentru ca suntem in acelasi spatiu, dar mi se pare ca nu interactionam suficient de mult. Dar tu ce faci? Dar tu cum faci? Nu comunicam suficient de mult. Si las o invitatie deschisa la comunicare, la parerile voastre despre produsul meu, las o invitatie deschisa in showroom si in atelier, unde daca intrati nu va obliga nimeni sa cumparati, veniti sa probati si orice spuneti voi, pe mine ma va ajuta in continuare sa fac produsul mai bine cu parerea voastra. Asta voiam sa spun.

Cristina: Multumim mult.

Interviu Webstock 2018: Vlad Voiculescu: “Cel mai bun lucru pe care il pot face parintii pentru un copil e sa-i arate, din cand in cand, ca are o valoare, indiferent ce face, si sa-l incurajeze” –

interviuri

6 years ago

Interviu Webstock 2018: Vlad Voiculescu: “Cel mai bun lucru pe care il pot face parintii pentru un copil e sa-i arate, din cand in cand, ca are o valoare, indiferent ce face, si sa-l incurajeze” –

Iata in continuare transcrierea interviurilor pe care le-am facut la Webstock 2018, in sectiunea Inspiration.

In acelasi panel au mai fost interviuri cu Cornel Amariei, Andreea Esca si Mihaela Noroc

Invitatul urmator este creatorul mecanismului neoficial, dar legal, prin care sute de pacienti si-au primit medicamentele de care aveau nevoie in lupta cu cancerul. Celebra retea a citostaticelor care a ajuns subiect de stiri in toata lumea si chiar film documentar. A fost ministrul sanatatii in Guvernul Dacian Ciolos si a creat MagiCamp – tabara in care copiii bolnavi de cancer merg sa si recapete increderea de sine. A schimbat mii de vieti cu munca lui si cu viziunea lui despre lume. Doamnelor si domnilor, Vlad Voiculescu.

In ultima vreme, in ultimele luni, a fost foarte prezent in online discursul tau de la TEDx Cluj din februarie, de la inceputul acestui an. Pentru mine a fost o surpriza acel discurs pentru ca am descoperit punctul, sa zicem, de plecare al faptelor tale bune. Ai povestit atunci cum o familie din satul tau ti-a cerut ajutorul, si l-ai dat cu putina intarziere, dupa ce ai cerut opinia mai multor persoane. Intrebarea mea este daca ai primit reactii si au simtit oamenii la fel ca mine ca te-au descoperit prin acel discurs si daca parintii au reactionat si au primit simpatie sau cum au primit mesajul publicului legat de acel discurs de la TEDx.

Discursul de la TedxCluj a inceput cu povestea unui baiat de la mine din judet, care a fost gresit diagnosticat si mi-a fost cerut ajutorul si l-am oferit foarte tarziu si s-a dovedit a fi prea tarziu. Nu stiu daca oamenii m-au descoperit pe mine, dar cu siguranta filmuletul a ajuns foarte departe. Mi-a spus cineva chiar zilele trecute ca sunt cativa calugari de la o manastire din nordul Moldovei care vor sa ma cunoasca si asta cumva m-a bucurat foarte tare, c-a ajuns filmuletul la manastire, un filmulet de la Tedx.

Ce sper ca au inteles multi sau ca au vazut multi, ca au descoperit multi e nu persoana mea, cat cateva mesaje. Si sper, de asemenea, ca am vazut de la inceput, ne vorbea Cristi Manafu despre Robert Cadar, el este, de asemenea, unul dintre cei foarte multi care au fost gresit diagnosticati. Tanarul despre care am vorbit in discurs a fost, de asemenea, gresit diagnosticat. Ce am inceput apoi a fost pe de o parte reteaua citostaticelor, pe de alta parte ajutor punctual pentru pacienti din Romania.

E un lucru pe care nu l-am povestit de multe ori sau aproape deloc, dar atunci cand ai un potential diagnostic de cancer, asta se face pe baza unei biopsii care se duce la anatomopatolog si se analizeaza in laborator. Am luat cateva sute de astfel de bucati de tesut de biopsii si le-am dus la laboratoare din strainatate specializate pe un anumit tip de tumora si pot sa va spun ca de-a lungul anilor, undeva pe la 40% erau diagnostice gresite. Deci daca ar fi un mesaj, dincolo de orice emotie, dincolo de orice mesaj mai inalt de transmis, ar fi second opinion intotdeauna atunci cand se pune un diagnostic grav. E esential.

De ce spuneam ca eu te-am descoperit prin acel discurs este pentru faptul ca am interactionat cu tine cand deja aveai Magicamp si cand apoi ai fost Ministru al Sanatatii in guvernul Ciolos, dar nu stiam ca ai plecat dintr-un sat, ca ai avut o bursa in Austria si ce m-a marcat pe mine, si asta vreau sa subliniez pentru ca e un exemplu foarte puternic despre caracterul tau, ai plecat la o bursa la care ai invatat germana in timp ce erai in bursa. Adica ai munci in draci, imi cer scuze pentru exprimare. Cat de greu ti-a fost sa te adaptezi acolo? Cred ca avem si parinti care vor sa-si trimita copiii afara, cred ca avem si tineri care vor sa meaga sa studieze afara. Povesteste-ne putin despre cum era sa pleci dintr-un sat si sa ajungi in Austria ca student.

Eu am plecat mai intai de la mine din sat, unde mama era invatatoare si eu premiant, in consecinta, am plecat la oras, la Pucioasa si nu stiu daca mai greu mi-a fost sa plec de la mine din sat la Pucioasa sau apoi sa plec de la Pucioasa la Viena. Au fost cumva relativ grele amandoua.

Cand am plecat la Viena nu stiam germana si m-am inscris la facultate mergand la un internet cafe la Targoviste, asta era la 15 km, si am pacalit secretara de la Universitatea de la Viena ca stiu germana, mi-am invatat replici de acasa, si apoi neavand bani de cursuri de germana, am avut destui bani sa-mi cumpar un CD pe care era un dictionar german-englez si aveam un calculator 486, nu stiu.. isi mai aminteste cineva de calculatoarele 486? Sunt cativa, dar nu multi. Am pus CD-ul acolo si traduceam fiecare manual de la facultate.

Din fericire, in Austria si in general in lumea civilizata, nu trebuie sa notezi tot ce spune profesorul la cursuri sau sa copiezi notitele altora, ci ai un manual dupa care daca inveti poti sa fii sigur ca iei examenul, asa ca le-am tradus pe toate aceste handbooks, cuvant cu cuvant, si mi-a luat 3 ani, dar 3 ani pana sa vorbesc cu adevarat germana si 3 ani in care am fost destul de mut, am adunat atunci destule frustrari pentru toata viata.

Banuiesc ca si partea sociala era destul de grea.

Vlad: Da, practic, a fost o perioada relativ lunga cand am trait foarte singur. Si viata mea era in vacantele in care veneam acasa. Undeva la 2-3 luni imi cumparam un bilet de tren. Pe vremea aceea facea 14 ore, acum face 17. Dar asta era momentul cand eu ma simteam acasa, cand ma urcam in tren, la cuseta de 6 locuri. Cei care vindeau biletul spuneau „Vrei la 12 picioare?”

Pentru ca ziceam ca sunt foarte multi tineri care vor sa plece la studii in strainatate, cu experienta ta din aceasta perspectiva, ce sfaturi le-ai da? Ce recomandari? Ca sa le fie mai usor acolo?

Sa plece. Serios. Cred ca pentru mine a fost o experienta esentiala si cred ca pentru orice tanar, e esential sa pleci. Calatoriile, in general, sunt esentiale cred ca sa pleci undeva si sa locuiesti intr-o tara straina pentru mai mult de una, doua, trei luni, este esential.

Cred ca e bine sa pleci ca sa recunosti ce ai lasat in urma si ca sa te intorci acasa cu tot ce ai invatat acolo. Cred ca e bine sa pleci, cred ca e bine sa stii ca insemni ceva, to know your worth. Your own somebodiness.

Cred ca e foarte important sa stii ca esti cineva si cred ca apropo de, am ascultat cu atentie interviurile de mai devreme, cred ca cel mai bun lucru pe care il pot face parintii pentru un copil e sa-i arate, din cand in cand, ca are o valoare, indiferent ce face, si sa-l incurajeze. Eu am avut norocul asta.

Apropo de parinti, pentru oricine te vede si prima data, chiar daca nu te stie, desi tu in ultima vreme ai avut multa expunere publica, este absolut evident ca esti un om foarte bun pana in maduva oaselor. Nu cred ca este cineva aici care se indoieste de asta. Ce ti-au spus tie parintii si cum te-au crescut de-ai ajuns asa?

Eu cred ca in fiecare dintre noi e bunatate. Avea Catalin Tenita o postare pe Facebook la un moment dat spunea ca fiecare avem in noi ceea ce se cheama clasa, si normal ca trebuie hranita. Cred ca esentiale sunt, stiti ca-i vorba aceea ca … o sa uiti ce ti-au spus altii sau ce ti-au facut altii, dar n-o sa uiti cum te-au facut sa te simti.

Cred ca e esential sa descoperi bucuria de a-i bucura pe altii sau bucuria de a-i ajuta pe altii, destul de devreme. De asta cred ca e foarte bine atunci cand cineva face voluntariat inca de la o varsta frageda sau pur si simplu sa descoperi bucuria asta imensa care este in a-i ajuta pe altii.

Suntem animale sociale si avem nevoie de aprecierea altora. Einstein spune foarte frumos cat de enorm de mult conteaza fiecare gest, fiecare uitatura buna sau rea, fiecare lucru pe care il facem e esential. Daca atunci cand am intrat in sala asta am intalnit cateva priviri bune, asta m-a ajutat si asta cu cat esti mai la inceput de drum si cu cat esti mai sensibil, mai firav, cu cat nu esti atat de constient de propria valoare, cu atat lucrurile astea mici iti pot influenta viata si cred foarte tare in asta.

Am o curiozitate, daca tu te enervezi vreodata. Pentru ca in ultima vreme, de cand esti in spatiul public dincolo de Magicamp, ai fost tinta orchestrata al unor atacuri, bullying-ul la tine este pe scara mare, mai ales cand erai Ministru, si n-am vazut niciodata, nici macar in postarile tale de pe facebook cand justificai si argumentai lucruri, n-am simtit un ton de enervare. Deci te enervezi si cum faci in cazul ca te enervezi?

Da, ma enervez. Ma enervez mai ales, dar atat de tare ca in ultimii 3 ani nu m-am enervat in toata viata mea. La minister e foarte interesant cred ca daca or sa ia domnii aceia care inregistreaza ce se intampla prin birourile demnitarilor, daca or sa ia vreodata inregistrarile de la mine din birou or sa auda niste lucruri.

Dar cumva in ce scriu pe Facebook sau unde reusesc sa mai scriu, in raspunsurile pe care le dau unor oameni, care sunt furiosi ar putea fi incadrati la categoria „hateri”, cumva nu iau deloc in nume de rau atunci cand cineva nu intelege ceva sau cand cineva a fost alimentat cu ura si cu cine stie ce idei, si cred ca a fost intr-o buna masura si greseala mea, greseala pe care am facut-o multi in 2016.

Cand am intrat in guvernul tehnocrat, multii mi-au spus ce defineste politicienii? Politicienii sunt definiti prin faptul ca vorbesc si nu fac nimic, nu? Si am zis eu sunt tehnocrat, eu o sa fac, n-o sa vorbesc. Prost, dar prost rau. Pentru ca daca nu spui ceea ce faci, daca nu-ti spui propria poveste, oamenii o interpreteaza prin propriul filtru si altii spun lucruri.

S-a spus ca sunt actionar AKH, ceea ce e un concept interesant, ca si cum cineva ar fi actionar la, nu stiu, spitalul Floreasca. O gramada de lucruri. M-am gandit c-o sa ma afecteze mult mai tare, dar ceea ce e foarte interesant e ca atunci cand iti asumi responsabilitatea pentru ceea ce faci, mai ales atunci cand responsabilitatea asta te apasa destul de tare pe umeri si stii ca ceea ce faci e bine si ca ai dat tot ce ai putut, lucrurile astea nu te ating, dar nu te ating deloc, pe mine nu m-au atins absolut deloc tot ce a fost.

Apropo de atins, cred ca traim niste vremuri in care avem nevoie de foarte mult bine in prezenta noastra si de fapte bune cum le numesc eu, iar ceea ce ati reusit voi cu Magicamp, cu MagicHome chiar, a fost sa atingeti niste resorturi in oameni, care sa se indrepte si sa faca alaturi de voi fapte bune. Cum crezi sau care a fost reteta sau cum facem fiecare dintre noi sa atingem ceva in sufletelul celui de langa noi sa faca si el bine impreuna cu noi?

Cred ca media de varsta e destul de joasa aici in sala, dar stie cineva Cat Stevens, Father and son? Cat Stevens are o vorba, spune “You can argue with a philosopher, but you can’t argue with a good song. ” Poti sa te certi si sa te contrazici cu oricine, pe orice, de fapt, dar nu poti sa contrazici o melodie buna. N-ai cum sa contrazici o melodie buna si faptele bune, lucrurile pe care le facem mai mult decat lucrurile pe care le spunem. Lucrurile pe care le facem asta sunt, sunt o melodie buna.

Daca faci lucruri bune, si daca iti pui sufletul si energia si timpul pentru a face niste lucruri, asta vorbeste de la sine, intr-o masura mult mai puternica decat orice altceva. Si un exemplu foarte bun a fost campania pentru MagicHome, cu scaunul de spital. Si atunci promisiunea a fost cat se poate de simpla.

Am spus asa: pentru cine nu a vazut, am pus un scaun de spital, langa un pat de spital, intr-o expozitie din Bucuresti si am pus o camera si totul transmis live pe Youtube, si am zis asa: noi echipa Magicamp ne vom aseza pe scaunul ala si vom sta asa cum stau parintii copiilor bolnavi de cancer si vom sta pe scaunul ala unul dupa altul pana se gasesc 100.000 de oameni care sa doneze cate 2 euro printr-un sms si nu ne vom ridica.

Si asta are cateva componente de care cred ca avem mare, mare nevoie si care sunt si esenta succesului din punctul meu de vedere – 1. Commitment – nu ne vom ridica. 2 – o explicatie foarte clara a ceea ce vrem sa facem. Ce vrem sa facem e o casa unde vrem sa stea acesti parinti. Foarte clar exprimat ce vrem, foarte simplu. Commitment foarte clar si cererea de ajutor foarte clara. De multe ori avem nevoie de ajutor dar nu stim sa-l cerem si asta e un lucru pe care eu l-am invatat dupa foate multa vreme.

L-am invatat cand nu am putut sa transport destule medicamente in Romania si a trebuit sa-mi fac cont de Facebook si sa scriu acolo cine zboara de la Viena la Bucuresti. Apoi a trebuit sa gasesc pe cineva care sa mearga de la un aeroport sau altul din alt oras din Romania catre spitale ca sa duca medicamentele. Apoi la Magicamp retelele de socializare sunt esentiale in tot ce am facut, pentru ca acolo poti sa faci lucrurile astea. Sa exprimi ceea ce vrei sa faci, sa arati propriul commitment si trei, sa ceri ajutorul. Foarte foarte important.

In ce stadiu este acum MagicHome?

MagicHome a strans 500.000 de euro in 3 saptamani, noi ne gandeam c-o sa dureze vreo doua luni si, de fapt, din toata echipa eu eram singurul care credeam c-o sa stranga 100.000, toti credeau ca sunt nebun, iar dupa 3 saptamani aveam 500.000 de euro, intre timp suntem pe la 1 milion si jumatate. Am asteptat aproape un an de zile dupa autorizatia de constructie, desi e o renovare, nu e o constructie, schimbam fatada, si probabil ca in noiembrie o sa fie gata casa din Bucuresti, dar surpriza o sa vina in noimebrie, va spun ca n-o sa fie doar o casa.

Minunat. N-am cum sa nu te intreb si de politica. In speech-ul tau de la Tedx de la Cluj, plecai de la o plida – „N-am om” – care spunea despre un paraplegic care se afla langa un rau vindecator si n-avea om care sa il arunce in apa ca sa se vindece. Ai anuntat ca vei candida la primarie si cred ca nu e nimeni din sala asta care sa nu-si doreasca sa insanatosesti Bucurestiul. Sincer. Ai creat o platforma in care sunt peste 90.000 de oameni alaturi de tine, printre care si eu. Deci tu ai oameni. Cum te putem noi ajuta?

Multumesc. E o minge la fileu asta. Cred ca noi in tara asta, in care am decis sa ma intorc dupa 14 ani acum 3 ani, cred ca trebuie sa facem 3 lucruri sau 3 lucruri trebuie sa se intample. Astea sunt cele 3 mari pariuri pe care le avem:

Cred ca implicarea civica, asta insemnand si implicare, macar sa intelegem ce se intampla in politica sa votam si lucrurile de genul asta. Cred ca asta e primul pariu.
Implicarea politica. O societate asa functioneaza, o democratie asa functioneaza. Noi delegam puterea, oamenii deleaga puterea catre politicieni si politicienii vin cu niste promisiuni pe care dup-aia ca sa le indeplineasca au nevoie de putere pentru a le indeplini promisiunile alea, nu altceva. Deci punctul 2 sa avem mai multi oameni implicati in politica.
Aici trebuie sa ajungem in 5-10 ani, sa construim institutii puternice, asta face diferenta dintre o tara de succes si o tara care esueaza. Nu resursele naturale, nu nimic altceva, ci institutii puternice.

Ce inseamna institutii puternice? Inseamna institutii cu oameni cu cap si sira spinarii. Atat. Cap si sira spinarii. Si daca va uitati in orice domeniu in Romania, ai oameni care sunt si muncitori si n-au nicio intentie sa fure sau sa se imbogateasca rapid si stiu ce au de facut, isi cunosc meseria, dar oamenii astia foarte foarte rar ii gasesti la stat, foarte foarte rar ii gasesti in institutiile statului.

Si mi se pare ca asta este esential dincolo de orice ideologie, dincolo de orice alt program de guvernare, dincolo de o fata sau alta fata. Asta e ceea ce trebuie sa facem. Cum aducem oameni noi in institutii publice, oameni competenti in institutii publice, din pacate nu se poate face asta decat prin politica.

Deci trei pariuri: implicare civica, implicare politica si prin asta institutii puternice, institutii autonome, independente care sa nu atarne de vointa unui politician sau altuia. Asta aveam in minte, exista o carte White Nation, daca cititi, e o carte esentiala din punctul meu de vedere. Concluzia daca ar fi s-o tragem intr-o propozitie asta e: institutii puternice, asta-i diferenta.

In Ministerul Sanatatii, dupa experienta de acolo, am inteles cateva lucruri. Mai intai am inteles cat de grava e situatia, cat de praf sunt institutiile publice, dincolo de cat de destept sau cat de bine vorbeste limba romana un ministru sau altul. E esential sa ai oameni care sa stie sa-si faca treaba, sa ai o structura functionala. Daca capul se schimba asta ar trebui sa fie mai putin important.

Uitati-va la America, la tari precum Austria. Poti sa ai la un moment dat un esec al democratiei, dar daca ai institutii puternice lucrurile merg mai departe, asta trebuie sa facem. Cum putem sa facem asta?

Prin politica si politica este elementul asta pe care, acum ma gandeam cand m-ai intrebat despre povestea asta pe care am spus-o la TEDx, cu un tanar diagnosticat cu cancer, politica este intr-o anumita masura ca un cancer. In ce sens? Atunci cand iti afecteaza viata personala, atunci cand o simti personal s-ar putea sa fie prea tarziu. Daca nu te intereseaza sa vezi semnele dinainte, atunci cand o simti s-ar putea sa fie prea tarziu.

Este esential sa ne intereseze politica. Politica nu este o nebunie de la televizor, nu este circul de la diverse talk-showuri. Politica este despre fapte.

Ce vreau eu sa fac? M-a interesat intotdeauna impactul. M-am dus catre sanatate pentru ca acolo am crezut ca pot sa am cel mai mare impact. In momentul asta cred ca cel mai mare impact putem sa-l avem pornind de jos, de la alegerile locale, pornind de la administratia locala. Prin asta se tine in momentul asta si peste tot in lume, prin asta politicienii din partidele mari, reusesc sa tina o tara prizoniera. Pornind de acolo, de acolo vine puterea. De asta cred ca schimbarea trebuie sa inceapa de acolo si ce poate sa faca fiecare dintre noi.

Cred ca suntem intr-o lupta complet inegala. Ai tari precum Romania, Ungaria, Turcia, Polonia si din ce in ce mai multe, care aplica un software. Este un software realizat in alta parte si care este downloadat aici la costuri foarte mici. Acelasi software care spune, acelasi virus daca vreti, care ne face sa spunem ca noi suntem buricul pamantui, ne scorneste dusmani, fie ca este un domn ungur cu origini evreiesti, straini, in general, mutinationalele. Este exact acelasi virus peste tot. Si repet: costurile de dowloadare al acelui virus intr-un sistem sau al altuia sunt foarte mici. Si noi, ceilalti, care intelegem ce se intampla, ce arme avem? Avem propriile retele personale, propriile retele de cunostine si de prieteni si de familie, avem retele de socializare in masura in care functioneaza, avem cateva metode de a ne exprima.

Daca noi nu reusim sa ne mobilizam si asta n-o sa vina un politician sau altul sa faca „tzac” si lucrurile sa se intample. Cealalta parte a societatii care intelege trebuie sa se mobilizeze pentru ca, repet, nu e vorba de un circ la televizor, este vorba despre viata fiecaruia dintre noi si a copiilor din tara asta si a viitorului tarii asteia. Cred ca vremurile pe care le traim sunt extrem de serioase si problemele sunt extrem de serioase.

La nivel politic, lasand la o parte problemele pe care le constatam, faptul ca nu avem spitale, n-avem scoli, n-avem.. daca nu intelegem ca la nivel politic lucrurile se duc intr-o directie extrem de periculoasa. E extrem de periculos si de asta sunt aici, si de asta si pentru mine a fost o decizie extrem de grea, sa ma focusez pe activitatea asta politica. Asta vine cu niste costuri, asta vine fara deloc sa incerc sa ma martirizez aici, dar e o expunere care mie nu-mi vine natural.

Si in directia asta vreau sa te intreb ce zic parintii tai ca te-ai intors la politica?

Da, e foarte interesant cum este vazuta politica in aceasta tarisoara, stiti despre tot in lume daca ai spune ca mergi sa lucrezi pentru Ministerul Finantelor sau spui c-o sa fii ministru intr-o tara, asta ar trebui sa fie mandria familiei, adica trei generarii, bunicul, strabunicul a fost ministru, unchiul nu stiu care.

Ai mei m-au incurajat teribil de mult, chiar cand nu aveam dreptate si cand am plecat la Viena stiu ca taica-miu.. cateodata primeam un telefon si eu ma speriam cand primeam telefon de acasa ma gandeam mai intai nu aveam bani sa vorbim despre asta si mai tarziu cand ne puteam permite asta – na, te suna mama, tata la ora 10 seara, te intrebi ce dracului s-a intamplat. Si era taica-miu care zicea: Alo, Viena, uite sunt aici cu vecinul, voiam sa-i spun ca fiul meu e la Viena, si spune cum mai e vremea la Viena? Apoi ce face era sa ia carti de vizita de la diversele mele joburi care sunau din ce in ce mai bine, functiile sunau din ce in ce mai bine si logo-urile erau cunoscute de la diverse banci, si cand veneam acasa taica-miu mereu ma intreba “Ai niste carti de vizita?”. Si cartile astea de vizita le impartea prin sat, pe la prieteni: “uite, fii-miu, e la Viena.”

E, si asta s-a intamplat pana cand m-am intors in Romania. Si cand m-am dus acasa si le-am spus “Stiti, am vorbit cu Dacian Ciolos si mi-a spus ca ar trebui sa ma gandesc si am 2 zile sa ma duc ministru la sanatate”, “- vaai, mama, dar de ce faci asta? Dar nu mai bine stai tu sef de cabinet acolo? Ca poti sa-ti faci si treaba si nici nu te injura nimeni, hai ca-i mai bine asa.”

Cam asta este respectul sau cumva cum se vede functia publica, iar ce a fost interesant dupa, dupa ce s-a terminat si mi-am luat toate injuraturile de rigoare si la un moment dat a venit o matusa de-a mea si mi-a spus: “Dar de ce nu-i lasi sa faca transplant pulmonar, ca mor oameni?” I-am explicat si a inteles, si dup-aia le-a explicat si colegilor de la serviciu.

Iar ce s-a intamplat dupa e foarte interesant, ca am avut o perioada in care eram in dilema, si m-am reapucat de MagicHome si alte lucruri, si la un moment dat am mers acasa si am intrebat-o pe maica-mea:” – Mama, uite, ce sa fac?” “ – Pai ce sa faci? Baga-te, mama, da-i dracului.”

Deci cam asa.

interviu Webstock 2018- Andreea Esca “Daca iti doresti sa existi pe termen lung, trebuie sa-ti consumi bateria in etape lungi” –

interviuri

6 years ago

interviu Webstock 2018- Andreea Esca “Daca iti doresti sa existi pe termen lung, trebuie sa-ti consumi bateria in etape lungi” –

Si anul acesta la Webstock am gazduit prima sesiune, cea motivationala. 4 invitati cu povesti exceptionale de viata, povesti care ascund – dincolo de zambete si de aparenta de “usurinta” – foarte multa munca.

Invitatii au fost in ordine: Cornel Amariei, Andreea Esca, Mihaela Noroc si Vlad Voiculescu. Pentru cei care n-au fost la webstock si, mai ales, pentru ca sunt de moda veche si cred ca google search functioneaza pe text cand vrei sa te documentezi despre cineva, transcrierile acestor interviuri le gasiti rand pe rand aici.

Interviul cu Cornel Amariei poate fi citit aici.

Nu cred ca exista cineva in aceasta sala care sa nu o stie pe urmatoarea invitata. O vedem in fiecare seara la televizor si ni se pare deja ca e ruda noastra. A fost cu noi la toate evenimentele importante din ultimii 20 de ani. E un reper in seriozitate si profesionalism, si e unul dintre oamenii care munceste imens de mult si culmea face asta cu zambetul pe buze chiar si in afara reflectoarelor. Doamnelor si domnilor, Andreea Esca.

As vrea sa stiu ce faceati dvs acum 10 ani? Pentru ca uite, de exemplu, se aniverseaza 10 ani de Webstock. Dumneavostra acum 10 ani cam ce faceati?

Nu ce facea Cornel. (n.mea. Cornel Amariei, cel care a fost intervievat inaintea Andreei la Webstock)

Adica n-am citit la 3 ani, nu cant la niciun instrument din pacate, mai cant asa, dar nu foarte bine. Ce faceam? Faceam tot ce fac acum. De altfel mi se pare ca sunt extrem de plictisitoare din acest punct de vedere. Ma tot intalnesc cu oameni care sunt in alte locuri, in alte joburi, in alte tari.. „Si tu ce mai faci? – Eu? Cum stii, acolo.”

Faceam acelasi lucru si ca sa vezi cat de plictisitoare sunt, am aceeasi coafeza de la 19 ani si ma duc la aceeasi cosmeticiana de la 12. Ce sa va spun? Ce poate fi mai plicticos intr-o dimineata?

Hai sa mut eu putin discutia, pentru ca eu te stiu si stiu ca tu ambalezi lucrurile cu zambet, dar in acelasi timp cunosc si perfectionismul tau si perseverenta ta de a face lucrurile cat se poate de bine, cel mai bine.

Nu numai ca fac acelasi lucru, il fac si in detaliu, adica, mai grav. (rade)

Exact. Am un prieten pe care tu il stii, care mi-a spus ca daca Esca poate sa fie perfecta in fiecare seara la televizor, nu am nicio sansa, nu imi dau nici un drept sa nu muncesc in draci pana sa fiu si eu macar bun pe scena, el fiind un mare actor. Ce din educatia parintilor tai te-a facut sa fii in felul asta? Si o sa detaliez eu pe drum daca tu nu vrei sa spui de ce esti perfectionista si cum mintea ta nu concepe decat varianta cea mai buna pe care o intelegi tu in momentul ala.

Cred ca asta mi se trage de acasa, intr-adevar. Poate ca mi-a fost mai usor sau nu stiu, poate mi-a fost mai greu dar in orice caz sunt convinsa ca mi se trage de acasa si exista o poveste pe care o tot spun pentru ca asa am realizat de unde vin toate lucrurile. Mama mea a lucrat toata viata la Spitalul de oncologie si imi amintesc ca odata eram in anul intai de facultate, fusesem la o petrecere, si ca ma ocup si cu petrecerile foarte serios si foarte organizat, in detaliu, si m-am ocupat in detaliu foarte mult, in sensul ca se facuse dimineata si pentru ca sa pot rezist la seminar, pentru ca a doua zi aveam seminar la facultate, am baut un milion de cafele. Drept urmare, dimineata pe la nu stiu ce ora imi era foarte rau, imi iesea inima din piept, ma rog, ma simteam groznic, am crezut c-o sa mor, desigur, pentru ca Fecioarele, nu-i asa, sunt si ipohondre. Si in timp ce simteam ca mor si imi iesea inima din piept am simtit c-o sun pe mama sa-i spun ca mor si sa vina ca sa mor si eu sa nu mor singura. Si am dat telefon, acolo raspundea o secretara pentru ca mama era in operatie si a chemat-o pe mama din operatie si a iesit si mi-a zis „Hai, zi, ce s-a intamplat?”

Pai uite, am fost la petrecere si imi iese inima si o sa mor si imi vine sa lesin si ce i-am mai zis eu pe acolo. Si mama foarte serioasa mi-a zis: – Andreea tu m-ai scos din operatie unde e o femeie bolnava de cancer pe masa sa imi spui ca ti-e rau ca ai fost la o petrecere? Nu stiu, ia o gura da apa cu o lingurita de zahar si la reverede! si mi-a inchis telefonul. Si in momentul ala m-am simtit complet abandonata, am zis „nu, nu e posibil, adica mama mea nu vine, nu ma ajuta, nu nu stiu ce, pentru un om strain”. Numai ca peste ani de zile, am inteles ca a fost o alta lectie de viata pe care ea mi-a predat-o, in sensul ca atunci cand faci o profesie, cand ai o profesie indiferent care este ea, trebuie s-o faci perfect. Trebuie sa fii acolo cu totul, trebuie sa intelegi ce e mai important si ce e mai putin important, chiar daca este vorba de copilul tau, de familia ta, de altceva. Iar o alta lectie pe care mi-a dat-o, a fost atunci cand aveam 19 ani si cand am ajuns la SOTI, ma rog, printr-o intamplare, (pentru cei care nu se nascusera atunci, prima televiziune la care am lucrat se numea SOTI, eram primul canal privat de televiziune) si cand foarte fericita ca luasem acest post de a prezenta Jurnalul la 12 noaptea…

Spune, te rog, ca ai dat proba astazi si seara ai prezentat..

A, da! Da, am sarit peste asta. Am fost sa dau o proba si dupa ce am dat proba m-au trimis sa citesc dintr-un ziar, undeva intr-o camera de se numea Studio, dar era o camera o masa cu o carpa pe ea, si dupa ce am dat aceasta proba, adica practic am citit acolo ca o gaina ce-mi dadusera, in momentul in care am iesit din sala respectiva, producatoarea jurnalului din noaptea aceea m-a intrebat: „Tu esti domnisoara care a dat aici proba?” Si i-am zis „da”! „Poti sa ramai diseara, sa ne citesti si noua jurnalul? ”. Si eram „Da, da, sigur.”

Eu eram tot asa cu un pulover pe mine, nu ma machiam deloc, nu ma coafam, si am sunat-o pe mama foarte fericita sa-i spun „Stii ca diseara o sa zic d-astea, stirile si nu stiu ce”, si apoi i-am zis ca asta as vrea sa fac si ea mi-a zis foarte serios „Te rog sa te gandesti foarte bine daca vrei sa-ti alegi aceasta profesie pentru ca este ca si cum ai fi actor, ca si cum ai fi balerina, ca si cum ai avea un spectacol in fiecare seara si trebuie sa fii perfecta, si trebuie sa fie totul impecabil, indiferent de ce o sa se intample in viata ta. Pentru ca pe noi, cei care ne uitam la televizor sau noi cei care mergem la teatru, la un film s.a.m.d , ne dorim ca reprezentatia sa fie perfecta in fiecare zi si nu ne intereseaza absolut deloc daca tie ti-e rau in ziua respectiva, daca te-a lasat iubitul, daca a facut copilul nu mai stiu ce. Deci daca nu crezi c-o sa fii in stare sa functionezi asa, sa nu accepti.”Si, vezi, uite, aceste lucruri probabil ca m-au facut sa fiu foarte constiincioasa, undeva in mintea mea exista tot timpul mama care imi spunea „orice profesie ai alege, s-o faci perfect.”

Dar cum ai dus tu mai departe asta la copiii tai?

I-am stresat si eu pe ei, da, la randul meu. Bunica i-a preluat inca de mici, le-a spalat creierul, dupa care am urmat eu. Vezi, asa cum am patit si eu cu mama, probabil ca asa vad si ei ceea ce fac eu. Copiilor nu cred ca trebuie sa le povestesti foarte mult, ei vad. Vad ce faci, vad cum te pregatesti, vad toate aceste lucruri si banuiesc ca se imprima undeva, se inregistreaza undeva, chiar daca vine o vreme in care toti le spunem parintilor ca ei habar n-au, ca nu stiu nimic despre viata, ca viata e a mea si fac cum vreau.

Adica banuiesc ca toti cei care aveti copii ati trecut prin asta, care aveti copii, ma rog, adolescenti, si daca nu, o sa treceti, indiferent de alimentatia prin care o sa-i treceti dvs si toate programele, psihologia copilului si parenting. Toti o sa ajungeti intr-o zi in care o sa vina copilul si o sa-ti spuna ca habar n-ai si ca esti complet depasit si ca el stie ce vrea sa faca si indiferent daca face rau, care e problema? E viata lui si face ce vrea cu ea. Deci, desigur, dar undeva, in spatele mintii sunt convinsa ca inregistreaza tot ceea ce faceti, tot ceea ce le spuneti si acele lucruri vor iesi la un moment dat la suprafata si vor ajuta.

Pentru ca, din nou, sunt multe bloguri de parenting in momentul asta pe piata din Romania, ca sa proiecteze posesoarele de fetite pe termen lung, as vrea sa stiu cum erai tu la gradinita. Daca mergeai la serbari, spuneai toate cele..

Da, normal, nu se vede? Da, eram la toate serbarile, invatam si rolurile celorlalti. Intr-o zi, de exemplu, a lipsit un baietel din echipa de dans, avea un program artistic, se numea Tuki-tuki. Si pentru ca a lipsit copilul de la Tuki-tuki, eu stiind toata coregrafia si echipei lui, m-am imbracat ca aveam parul foarte scurt si nu s-a prins nimeni ca nu eram baiat, mi-au dat tinuta aia, nu stiu, era o pijama alba, ceva, si cu doua bete ca era si cu un dans asa, cu un fel de bete chinezesti si trebuia sa faci cu ele nu stiu cum asa si pentru ca stiam coregrafia am participat deci si la alt program.

Deci posesoarele de fetite care participa la serbari au sanse..

Altfel sa stii ca vorbeam foarte mult si atunci. Eram foarte cuminte, dar vorbeam foarte mult. Si-mi amintesc asta pentru ca mama mi-a povestit ca la un moment dat, educatoarea de la gradinita m-a pedepsit si m-a pus de-adevaratelea, nu sunt povesti, m-a pus pe niste coji de nuca de-adevaratelea sa stau in genunchi. Si mama mea s-a suparat foarte tare si s-a dus sa vorbeasca cu directoarea. Directoarea care era o directoare de gradinita din Berceni, foarte aranjata, cu un coc asa inalt la orice ora si cu ruj rosu si bruneta.

A venit mama si i-a spus „Vreau sa vorbim, ca uitati ati pedepsit-o pe Andreea si nu mi se pare normal sa stea in genunchi”, si ma gandesc eu ce se gandea educatoarea ca va zice mama si ce-a zis ea. Deci probabil ca educatoarea s-o fi gandit ea la ceva si a venit mama cu replica: „Si nu mi se pare normal sa faceti acest lucru, pentru ca poate eu vreau s-o fac dansatoare la bar si i-ati stricat genunchii.” Adica eu imi imaginez discutia aia in anul 1975, in care educatoarea comunista, cu cocul, stii, a venit parintele care ii spune „nu e in regula, ca nu vreau sa ii stricati genunchii, ca poate vreau sa danseze la bar la Athenee Palace.” Asa era la gradinita.

O sa schimb putin registrul si o sa te intreb daca e greu, si vorbesc serios acum, e greu sa fii istorie in viata, adica e cum spuneam mai devreme, nu e om care sa nu te stie. Esti prezenta in manualele scolare, ai prezentat toate marile evenimente care s-au intamplat in ultimii 20 de ani. Cum faci sa ramai cu picioarele pe pamant, stiind, adica nu cred ca nu ai o constiinta de sine foarte corecta si sigur iti dai seama ca esti foarte cunoscuta. Cum faci sa stai terre a terre, sa nu te crezi un mic Dumnezeu, ca acum cand ai venit, lumea se uita, vai, o vad pentru prima data in viata in carne si oase.

In primul rand faptul ca am ajuns aici, unde sunt a fost si datorita unei conjuncturi extraordinar de bune. Gandeste-te ca noi am fost prima generatie de oameni de televiziune de dupa Revolutie, vorbim de un alt tip de concurenta, vorbim de o oportunitate extraordinara pe care ne-au dat-o acele timpuri, adica toate trebuie cumva coordonate. Apoi, cum reusesc, nu fac nici un efort, cred ca este legat tot de educatia cu care pleci de acasa, cred ca e legat de cum esti tu pur si simplu. Nu stiu sa fiu altfel, nu ma chinui niciodata sa fiu altfel, mi se pare foarte complicat sa-ti creezi o imagine si pe urma sa te ocupi nu cumva sa nu iesi din ea si sa fii atenta cum faci si ce zici. Mi se pare o foarte mare pierdere de timp. Mi se pare ca sunt o gramada de lucruri simpatice si de interesante de facut astfel incat sa nu-mi pierd vremea cu asa ceva.

Dar a fost vreun moment in care ti s-a parut „Doamne, sunt Andreea Esca, ma cunoaste toate lumea!”? Adica te-a luat vreodata valul si dupa-aia a trebuit sa vii inpoi?

Da, cand fiul meu face tot felul de glume cu mine in mall si daca nu-l ascult cand spune cate ceva imi zice „Fii atenta ca daca nu esti atenta strig – Uite-o pe Andreea Esca”. Cred ca doar asa. Nu stiu, de la 19 ani fac asta. Nu stiu cum e sa faci altceva, n-am trecut prin niste etape si, dintr-odata, am aparut la televizor si m-am speriat. N-am facut altceva. Mi se pare ca e un job ca oricare alt job, numai ca fiind public, desigur ca ti se intampla aceste lucruri. Dar nu mi se pare ca sunt nici mai desteapta, nici mai importanta, nici mai nu stiu altfel decat alti oameni care sunt in alte domenii dar nu se vad pentru ca nu..

Bine, sunteti pe modestie, lasati ca va intrerup.

Nu, chiar nu sunt modesta, dar asta cred.

Lasati, spuneti-ne care este interviul care va place cel mai mult dintre tot ce ati facut.

Ah, nu stiu, nu pot sa aleg. Chiar nu pot sa aleg. Uite ca vorbeam apropo de stat ani la rand si facut acelasi lucru, am facut un interviu care mi-a placut foarte mult cu Michel Drucker, este un realizator de televiziune francez, care are vreo 70 de ani si de 50 face televiziune. Si apropo de fricile astea pe care le avem si noi, de exemplu, in televiziune, eu am aceasta teama, televiziunea nu este cinematograf, adica nu e cinema, ai jucat intr-un rol foarte bun si ai ramas pentru eternitate. Televiziunea e o treaba foarte perisabila, astazi esti, te stie toate lumea, maine ai disparut, la revedere, nu stiu, in cativa ani nu mai stie nimeni cine ai fost si ce ai facut. Si atunci l-am intrebat pe el, dom’le dar tu cum ai facut sa rezisti atatia ani, adica ai de 50 de ani o emisiune, aceeasi emisiune, si cum se intampla? Si el mi-a zis „Stii care este secretul? Eu sunt clasic. Cumva ca si tine. Atata vreme cat nu incerci tot timpul sa fii extrem de moderna, sa fii in pas cu moda si esti clasic, clasicul nu se demodeaza niciodata.” Pana la urma poate ca uite, inconstient am facut acest lucru.

Dar exista vreun interviu pe care ai vrea sa-l refaci?

Cred ca as vrea sa refac interviu cu Coppola. Si sa-ti spun de ce. Atunci cand mi s-a propus acest interviu, era la Buftea, filma Olivier Martinez. Il stiti pe Olivier Martinez?

O minunatie de domn.

Exact. Iar eu ma inscrisesem sa fac interviul cu el.

Si l-ai primit pe domnul Coppola care are 70 de ani.

Da. Si seful meu mi-a zis: Unde sa te duci sa faci cu scarlavia aia de Olivier Martinez, ce treaba ai tu sa faci cu ala, du-te si fa cu Coppola. Si eu ce era sa zic? Ca n-am comentat niciodata, eu sunt un angajat foarte bun. Si mi-a zis sa ma duc sa fac cu Coppola. Bine, o sa ma duc sa fac cu Coppola, nah, acum ce era sa fac. Si asa m-am dus sa fac interviul. E adevarat insa, ca in momentul in care a inceput interviu si a inceput sa vorbeaca Coppola care da, avea mult mai multi ani decat Olivier Martinez si mult mai multe kilograme, era fascinant. Deci a fost wow. Numai ca, stii, cand nu vii pregatit asa, parca a fost prea mult pentru mine si mi-ar placea sa repet interviul acela si sa plec deja cu ideea ca stiu c-o sa ma fascineze si c-o sa fie extraordinar. Da, cam acela e interviul pe care as vrea sa-l refac.

Sa speram ca mai vine domnul Olivier Martinez la noi in tara.

Nu numai, ca gata, acum nu ma mai intereseaza ca are si Martinez inca 10 ani in plus

Si intre timp a fost si domnul Sebastian Stan si l-ai intervievat si pe el.

Da, exact. E o alta generatie, nu are sens sa ne bagam.

Si asa ajung la interviurile Europa FM caci acolo te-ai intalnit cu Sebastian Stan sau pentru asta ai facut interviul. Eu cred ca lumea a descoperit o alta fata a ta odata cu aceste interviuri de la Europa FM. Si am sa zic putin ceva din culise: ea se documenteaza pe bune pentru acele interviuri. Toti prietenii mei cred ca tu primesti totul de-a gata.

Dar eu vreau sa ramana asa..

Nu, lasati.

Nu, eu vreau asa, ca-mi place sa ma invidieze lumea. Nu vreau sa ma compatimeasca. Da, eu primesc totul de-a gata, doar ma duc si am si ceva in creier care ma pune sa pun intrebarile, las-o asa.

Ai o casca, nu? Lasati. Si mai mult decat atat, are o ambitie teribila, cateodata nu stiu cati stiti formatul banuiesc ca multi stiti formatul acelor interviuri, vorbeste cu tot felul de rude sau oameni importanti din viata invitatilor.

Asadar, daca doriti numarul de telefon al oricarei persoane din Romania, sunati-ma. Sunt Pagini Aurii, in format nou.

Aceasta este intrebarea, nu-mi dau seama. Cum faci? Adica stiu o situatie, cel mai recent interviu la care ne-am intalnit noi cu domnul actor, ca sa nu-l numesc, la care tu ai ajuns la fratele lui, care se afla in Elvetia. Dar nu te-ai lasat, adica cu o seara inainte de interviu inca nu-l aveai si dimineata cand am venit la interviu il aveai.

Stai c-o sa uit. Apropo de asta, si pentru ca ne aflam aici la Marriott, vreau sa spun ca acela nu a fost cel mai mare efort din viata mea sa-l gasesc pe frati-su in Elvetia. Cel mai mare efort din viata mea a fost atunci cand Hagi se tot retragea din fotbal si trebuia sa fac un interviu cu el. Si nu dadeam sunt nicio forma. Il innebunisem pe Piturca, il sunam ca nebuna, nu, nu vrei sa stii, nu-mi mai raspundea la mobil. Ma duceam si sunam inainte de jurnal cu 4 minute, de pe un fix, ca ma gandeam ca el crede ca eu acum sunt la jurnal si oricum nu stie care e numarul de fix si o sa-mi raspunda.

Adica hartuire inseamna nimic. Si nu reuseam si nu reuseam, dupa care am aflat ca aici la Marriott, cred ca intr-o sala alaturi de asta, acum ma gandesc, era o nunta la care mergeau fratii Becali. M-am aranjat si am venit la nunta. Am intrat in mijlocul nuntii si m-am dus la domnul Becali Giovani sa-l rog sa faca cumva sa pot sa-i iau interviu lui Hagi. Tu-ti dai seama s-o vezi pe o nebuna care intra in mijlocul nuntii, n-are nicio treaba „Buna! Buna ziua! Numai putin daca puteti sa..”. Tu-ti dai seama, „va rog eu frumos, eu trebuie sa fac interviu cu omul asta si nu dau de el deloc, nu-mi mai raspunde Piturca,” ma rog, si i-am zis eu ce aveam.

N-am reusit nici asa. Drept urmare am continuat si cand am vazut ca nu-mi mai raspunde nici Piturca, m-am interesat si erau in cantonament la Saftica. Si uite cum m-am dus eu noaptea la Saftica, pe DN1 si m-am dus la poarta si a raspuns un politist care, stii ca pazesc acolo, stii ca e o usa de asta de fier. Si normal ca omul m-a vazut, „- Doamna Esca aveti intalnire? – Da, am cu domnul Piturca, sigur.” Si mi-a deschis usa si am plecat pe cararea aia mi-aduc aminte si acum. Eu cred ca omul ala chiar a crezut ca sunt nebuna. S-a trezit cu mine noaptea, pe DN1, la Saftica si i-am zis: „V-am gasiiit! Nu facem si noi interviul ala cu Hagi?”

Deci cam asa munceste ea pentru interviuri.

Adica am o istorie in hartuire. Nu e chiar asa de azi, de ieri. Si acum ca-mi aduc aminte, sa stii ca si seful meu la vremea respectiva, eu am crezut ca m-a remarcat la SOTI, unde prezentam jurnalul, dar el dupa multi ani de zile mi-a spus „Nu, nu, te-am remarcat cand mi-ai luat un interviu odata, nu stiu unde si te-am vazut ca erai hotarata sa-mi iei interviul.” Deci probabil ca am avut lucrurile astea cu „daca vreau, chiar lupt.” Si sa stii ca am facut interviul cu Hagi.

N-aveam nicio indoiala. Dat fiind programul tau foarte aglomerat, iata cum ti-l aglomerezi, mi-ar placea sa le povestesti oamenilor de aici, un pic din culisele muncii tale, de dincolo de hartuire. Spre exemplu, cum a aratat ziua de luni din care eu spre exemplu stiu ca fiind 1 octombrie, era si o fundatie care avea o activitate, ca tu faci parte si din fundatie. Adica, ca sa ne intelegem, n-are doar stirile de la ora 19, face parte dintr-o fundatie, are o revista online, care are si o declinare in print, face si niste interviuri la radio, incep de saptamana asta, maine, sa ne spui ce invitat ai, daca ai voie. Deci cum arata ziua ta de luni?

Nu stiu cum arata ziua mea de luni, dar ziua mea de luni a inceput de vineri seara. Pentru ca am plecat vineri catre Bistrita, pentru ca trebuia sa ajung la Tasuleasa, unde construim un drum, via Transilvanica. Pentru cei care nu stiu vreau sa intrati pe viatransilvanica.com. Impreuna cu fratii Tibi si Alin Useriu si cu multi oameni din zona, incercam sa construim o cale de drumetie care sa strabata Romania, si care sa dezvolte tot ce inseamna sate si zone de jur-imprejurul acestui drum.

Deci am plecat vineri seara dupa jurnal, de fapt. Am ajuns la Bistrita, am rezolvat cu drumul. Pe urma am mers la ziua Danei Rogoz, care era undeva pe langa Sighisoara, pe urma m-am intors in Bucuresti si am tot continuat. Duminica am avut alte activitati, s.a.m.d. si a venit ziua de luni. Nu stiu sa existe o zi care sa semene cu cealalta, dar ce pot sa spun este ca da, intr-adevar, ma duc dimineata la sport de 3 ori pe saptamana, si pe urma am tot felul de activitati legate fie de revista A list magazine pe care sper c-o luati de peste tot de unde o vedeti sau site-ul Alistmagazine.ro unde sunt o multime de oameni extraordinari de simpatici, sau ma ocup de emisiunea la radio, da, prima va fi acum pe 6 , din noul sezon si vor fi invitati Grasu XXL si Guess Who care au fost blana.

Daca nu ma ocup de radio, am diverse conferinte, mai tin niste speech-uri motivationale, ma intalnesc cu tot felul de prieteni. Adica nu ma plicisesc.

As vrea sa stiu daca iei vreo vitamina, sau ce mananci..

Nu iau nicio vitamina, nu iau niciun drog, sunt impotriva, foarte impotriva daca exista asa ceva. Nu beau alcool, nu fumez, ce sa zic, ce sa spun, groaznic, v-am zis ca sunt extrem de plictisitoare, nu stiu ce sa va mai spun. Dar dansez foarte mult, nu ratez nicio petrecere, plec ultima de la party, adica daca aveti nevoie de o animatoare, da, oricand sunt la dispozitia dvs.

Vezi, mama spunea ca ai putea sa fii dansatoare.

Vezi, s-a gandit ea. Ea s-a gandit foarte bine, a simtit potentialul.

Sa povestim putin despre A list Magazine pentru ca eu stiu la momentul in care revista se lansa ca tu aveai mari emotii, desi lucrasei inainte, creasei o revista in print care avea foarte mare succes. Cum ai gandit aceasta revista si cum ai declinat-o apoi in targuri si tot ce ai facut si mai ales, unde vrei s-o duci.

Sunt un non-exemplu, din acest punct de vedere si din multe altele, in sensul ca n-a existat niciun fel de strategie, n-am avut niciun business plan. Singura chestie care ne-a unit a fost dorinta de a face lucruri frumoase, suntem o gasca de fete si cativa baieti, care ne dorim pur si simplu sa ne simtim bine, dar in acelasi timp sa oferim publicului lucruri interesante si sa facem cumva sa-i facem sa ia parte la toata atmosfera aceea care eu cred ca se numeste asa A list.

Spun ca n-am avut o strategie pentru ca n-am plecat cu ideea uite avem atatia oameni, vrem sa ajungem la atatia, nu, pur si simplu, asta este adevarul. Am plecat o gasca de oameni care voiam sa continuam ceea ce inseamnase experienta revistei de dinainte, voiam s-o ducem mai departe, am inteles ca trebuie sa mergi in online pentru ca acolo este toata lumea, si atat eu cat si colegii mei suntem niste oameni carora ne place foarte mult comunicarea si daca putem sa comunicam prin cat mai multe medii, o facem.

De asta si exista multe, adica in afara de partea online, cum ai zis, avem foarte multe activitati offline, dar care sunt legate tot de A list, targurile probabil la care stiti si veniti la Half is free, interviuri in afara, avem Cina Zodiilor, ( Ce bine ca-i Fecioara Cornel) unde Neti le spune doamnelor tot felul de lucruri despre astre. Avem tot felul de activitati care noua ne fac placere in primul rand, si uite, drept dovada, vezi ca ma gandeam la ce vorbea Cornel mai devreme, care e un om serios si care stie ce inseamna un business, branding, el se gandeste la ce-si doresc oamenii inainte sa se apuce. Noi inainte de toate ne gandim ce ne place noua.

Cum ne distram, da.

Cum ne distram si Doamne-ajuta poate sa gasesc unii carora le place cum ne distram noi, sa se distreze si ei cu noi. Cam aceasta este aceasta strategie extraordinara.

Eu m-am interesat la colegele tale, si le zic colege pentru ca am intrebat cum e sefa si au zis: vine aici si munceste cu noi in fiecare zi.

Da, asta nu reusesc. Cu sefia, nu. Eu voi muri un angajat serios. Asta e, ce sa spun. Imi place sa fiu angajat, ce sa fac, e rau asta? Adica trebuie sa fie cineva caruia sa-i placa sa fie angajat, nu? Mie imi place. Poate, nu ca poate, cu siguranta pentru ca am facut intotdeauna o profesie care mi-a placut. Intotdeauna jobul meu a fost ceva care mi-a facut placere si atunci nu are de ce sa nu-mi placa aceasta pozitie.

Bine, te mai duc in doua directii repede pentru ca trebuie sa puna si ei niste intrebari, sigur isi doresc. Tu esti in fiecare seara la televizor, de 20 de ani. Mai mult cred, whatever, de ceva ani, esti in continuare foarte proaspata si lumea te place foarte mult.

Pai nu prea au de ales, cred.

Lasati, lasati-ma sa pun intrebarea. Cum sunt in sala o multime de tineri care fac vlogging si se expun in fiecare zi. Cum sa faca si ei, sa nu se arda, adica publicul sa isi doreasca sa fie multumiti cu ei, sa satisfaca publicul, pentru ca publicul tot timpul isi doreste mai mult, si mai mult, si mai mult.

Nu stiu ce as fi facut eu, daca aveam libertatea lor, la varsta lor. Asa incat nu-mi permit sa dau sfaturi. Eu stiu ca atunci cand eram la varsta lor, aveam un sef. Si seful meu nu-mi dadea voie sa fac foarte multe lucruri, pentru care astazi ii multumesc. Atat pot sa spun. Cred ca atunci cand esti tanar si ai atat de multe oportunitati, e foarte greu sa faci o selectie, sa stii cat ar trebui sa faci, pana cand, in ce fel, s.a.m.d. Iar ei in momentul acesta, foarte multi dintre ei, nu mai au un sef care sa-i coorodoneze, care sa fie matur, care sa inteleaga, care sa stie exact cat si cum si sa le spuna lucrurile astea, sau poate unii au, dar vorbim despre cei care nu au, despre asta ma intrebi, si atunci fiecare face dupa cum il duce pe el capul la 17 sau 18 ani. Probabil ca asa am fi facut si noi daca eram de capul nostru.

E important sa existe cineva care sa te coordoneze, e important sa asculti, dar ca sa asculti, persoana respectiva cred ca trebuie sa te faca sa ai incredere in ea, trebuie sa te faca s-o admiri, pentru ca si asta e important. Daca iti zice cineva pe care tu nu dai 2 bani, cu siguranta n-o sa asculti si nu te intereseaza si zici „lasa ca stiu eu mai bine.”, dar daca reuseste sa-ti castige increderea, sa-ti dovedeasca ca ceea ce faci e bine…

Gandeste-te ca, de exemplu, eu mai mult de 10 ani nu am facut altceva decat jurnalul de stiri. Dupa 10 ani, a venit revista The One pe care trustul nostru a cumparat-o, si am inceput sa ma ocup de ea si asa mai departe. Dupa-aceea a venit, uite ca vorbeai de emisiunea la radio si spuneai ca oamenii m-au descoperit pe mine altfel. Stii care este cea mai mare bucurie a mea? Ca eu am descoperit ca exista si alti oameni, si un alt target pe care eu pana la 40 de ani nu-l atinsesem. Adica eu nu am crezut ca se intampla asta. Si uite ca se intampla.

Sunt oameni care au plecat din fata televizorului pentru ca nu vor se mai uite la televizor, sunt oameni care nu s-au uitat niciodata la televizor, si care sunt la radio. Pentru mine asta e cea mai mare satisfactie. Si mai mult decat atat, am satisfactia extraordinara de a avea vreme sa descopar niste oameni minunati in invitatii mei. Pentru ca atunci cand lucrez la stiri, totul este contra-cronometru, cea mai lunga discutie pe care poti s-o ai cu cineva, oricat de interesant ar fi persoana respectiva este de doua minute, adica dupa 2 minute deja iti ia casca foc in cap si producatorul zice „gata, gata, taie-l, gata”, intelegi? Si niciodata parca n-apuci sa intri in profunzime, n-apuci sa intelegi pe deplin cine-i omul respectiv.

Acum am o ora si jumatate, pai cand as fi visat eu vreodata sa vorbesc cu cineva o ora si jumatate? Si asta e bine si pentru mine, pentru ca pricep, inteleg, mult mai mult din invitati, si e bine si pentru cei care asculta, pentru ca si ei la randul lor poate ca n-au avut ocazia sa stea atat de mult si sa afle atat de multe despre un om despre care stiau cateva chestii de la stiri, de exemplu.

Dar cumva, in contextul intrebarii mele, exemplul tau este o lectie despre cum sa consumi in pasi..

Da, cred ca daca iti doresti sa existi pe termen lung, trebuie sa consumi bateria aceea in anumite etape. Si care sa nu fie foarte scurte. Si mai cred un lucru, uite ma gandeam la cate o melodie banuiesc ca vi se intampla si dumneavoastra, auziti o melodie si nu va place extraordinar. Daca o s-o auziti la radio, in fiecare zi, in fiecare zi luni de zile, in final o sa ziceti ca va place sau o sa va treziti c-o fredonati. E foarte important sa faci un lucru multa vreme, serios, la fel. Sa nu va fie frica, a, gata, tre’sa schimb, aoleu s-a plictisit, altceva, altceva, chiar daca suntem in acest consumerim in toate domeniile. Eu cred ca lucrurile care dureaza, care rezista pe termen lung trebuie facute un pic mai mult, mai serios, mai cu baza, dar poate ca sunt doar batrana, nu stiu.

Lasati, o singura intrebare mai am si dupa aceea trec ei la intrebari. Ca vorbeai de baterii, cu ce-ti incarci bateriile? Din categoria ce citesti, pentru ca eu stiu, mai ales ca pui pe social media, o multime de lucruri, ca ai timp sa si citesti, deci nu stiu cand dar..

Sa stii ca citesc, dar citesc mult prin avioane sau cand sunt in vacanta sau seara. Citesc tot felul de carti pe care mi le recomanda prietenii mei, in a caror parere am incredere. Uite, de exemplu, Claudia e una dintre ele. Sau uite acum de curand am citit tetralogia Elenei Ferrante cu „Prietena mea geniala”, pe care mi-a recomandat-o Dana Rogoz. Deci auzim una de la alta si spunem mai departe.

Dar cel mai mult sa stii ca-mi incarc bateriile din aceste lucruri. Faptul ca eu am venit astazi si ca va vad pe voi aici si ca vorbim, de aici imi incarc bateriile. Pentru mine nu stiu, intalnirea cu oamenii este ceva chiar care imi incarca bateriile. Orice poveste aflu de la oricine, stii ca aleg. Sotul meu rade de mine ca daca ma lasa in statie la autobuz 10 minute eu stiu viata tuturor oamenilor care asteapta troleibuzul. Dar pentru ca sunt foarte curioasa, mi se pare ca orice om care aparent ti se pare, ee, e un om de acolo, sigur are o poveste extraordinara undeva. Si din asta ma incarc.

Interviu WEBSTOCK 2018 Cornel Amariei (Inventator, 24 ani) – unul dintre cei mai inteligenti tineri de pe planeta: “Innovation must meaning sau, in general, make meaning” –

interviuri

6 years ago

Interviu WEBSTOCK 2018 Cornel Amariei (Inventator, 24 ani) – unul dintre cei mai inteligenti tineri de pe planeta: “Innovation must meaning sau, in general, make meaning” –

Ca in ultimii 5 ani (cred) si anul acesta la Webstock am gazduit prima sesiune, cea motivationala. 4 invitati cu povesti exceptionale de viata, povesti care ascund – dincolo de zambete si de aparenta de “usurinta” – foarte multa munca.

E unul dintre cei mai inteligenti oameni ai planetei. La 3 ani invata sa citeasca, la 14 primea medalii pentru inventiile sale privind Securitatea locuintelor. Are 24 de ani si sute de inventii, peste 50 in curs de patentare: printre inventii -ochelarii pentru nevazatori – lumen – care i-au adus notorietate in lumea intreaga. Are 24 de ani si este manager de inovare la Continental, al patrulea producator de anvelope din lume.

Cornel Amariei.

Cornel, noi aflam adesea despre copiii minune care citesc cand abia au invatat sa mearga, care au rezultate spectaculoase la scoala invatand materia cu mult inaintea celorlalti, dar rareori ii avem in fata. Tu esti unul dintre copiii geniali, acum adult… te rog spune-mi ce-l face pe un copil sa vrea sa invete sa citeasca de la 2 ani si putin? Ce iti aduci aminte din perioada aceea?

Am invatat sa citesc cu mult inainte de a scrie. Imi amintesc ca ma tinea sora mea mai mare in brate si imi arata albume, imi amintesc cum rasfoia paginile cu mine in brate, asa am invatat. Apoi am avut in casa un calculator si pe tastatura am inceput sa scriu.

Pentru mamele care se afla acum in sala, cand erai mic mancai ceva special? Ai grija ce spui ca zeci de copii o sa manance – cu forta- de maine doar ce zici tu…

Cartofi prajiti cu branza rasa… (rade). Nu stiu ce mancam, dar asta imi place si acum. (nota mea: dupa interviu a raspuns unui spectator ca in liceu unul dintre obiectivele sale era sa faca bani sa poata a manance cartofi praiti de la McDonald’s in fiecare zi. Si dupa ce a reusit asta, si-a dat seama ca ii trebuie obiective mai inalte 🙂 )

Lasand gluma la o parte, vii dintr-o familie in care totul a fost diferit acasa pentru ca parintii tai au deficiente locomotorii. Cam cat de repede ai inteles ca dansii sunt diferiti de tine si de restul lumii?

Destul de repede pentru ca toata casa era adaptata la nevoile lor. Prizele si intrerupatoarele erau mai jos, totul era modificat in casa pentru ca ei sa poata sa-si desfasoare viata. Cand m-am dus in vizita la prieteni, am vazut ca in mod normal casele nu aratau asa si am inteles ca a noastra e adaptata.

Am citit ca ti-ai dorit sa inventezi unele lucruri ca sa le faci dansilor viata mai usoara. Dansii au fost drive-ul pentru inventiile tale? Cum ai inceput sa faci inventii, inovatii?

Mai intai dintr-o ambitie, imi placea pur si simplu sa creez lucruri. Asta imi place cel mai mult, sa creez. Indiferent ca e vorba de cantat la instrumente… Imi place sa compun lucruri, ca este vorba de un eurobor sau ca este vorba de un site sau… Indiferent ce este, imi place sa creez. Ei au avut un impact major pentru ca niciodata nu mi-au oprit curiozitatea, niciodata nu mi-au oprit dorinta de a crea, tot timpul m-au lasat sa fac asta. Cand chiuleam de la scoala ma intelegeau pentru ca chiulesc pentru a construi lucruri. Si intr-adevar, unele dintre lucrurile pe care le-am construit au fost pentru ei, unele produse ma astept chiar sa le aducem pe piata in curand, produse pe care le testez pe parintii mei, ca s-o iau asa, si sper nu doar sa-i ajut pe parintii mei , ci sa-i ajut si pe restul oamenilor care sunt in aceeasi situatie.

Poti sa-mi zici cam ce produse, avem voie sa spunem?

Nu, din pacate nu acum.

Dintre toate inventiile tale, ochelarii de vedere pentru nevazatori sunt cei mai cunoscuti in lume si cumva ti-ai castigat o notorietate globala. Care e povestea acestei inventii?

Accidentala complet. Inovatia vine dintr-o mie de locuri, niciodata de unde te astepti si in cazul acesta a fost complet un accident. Eram in facultate, anul II, la inceput, discutam cu un prieten si din vorba in vorba am ajuns la expresia „ochelari pentru nevazatori”. Am inceput sa cautam, n-am gasit nimic, dar am gasit ca sunt 40 milioane de nevazatori in lume si singura solutie, cainii ghizi, sunt doar 20.000. Brusc ne-am dat seama ca nu exista scalabilitate in solutia ce este acum pe piata, asa ca am inceput noi sa vedem ce putem face. Si usor, usor ne-a venit ideea si usor, usor am inceput sa studiem un pic neurostiinte, sa vedem ce putem folosi din creierul uman, incat vazul pe care nu-l ai sa-l poti simti prin alt simt, cum ar fi simtul tactil sau alte lucruri asemanatoare. Si asa am inceput, asa am continuat, an de an am facut solutia din ce in ce mai buna. Inca tin minte la inceput, 20% din timp poate functiona si acum cand ne apropiem de 90%, si ne apropiem de posibilitatea de a pune pe piata produsul. Ce am vazut in ultimii ani a fost absolut incredibil, inclusiv noi, vazatori, legati la ochi, puteam sa simtim o usa deschisa, fara sa stim unde este; sau pentru nevazator efectiv sa prinda o minge pentru prima data in viata lui cu mainile in aer, o minge de marimi considerabile, dar totusi un obiect pe care nu l-a atins niciodata, sa poata sa-l prinda.

Care e stadiul acum al acestei inovatii? Cand vom avea ochelarii pe piata?

In fiecare inceput de an incep cu un optimism incurabil care spune ca la sfarsit, dar acum sunt la sfarsit de an si sunt cu un optimism incurabil, ceea ce inseamna ca e bine. Adevarul e urmatorul: un astfel de sistem nu are voie sa greseasca vreodata, un om devine dependent de el. Si de la inceput solutia functioneaza, nu asta a fost problema, pana cand, de exemplu, am iesit afara cu ea si era plina de erori, datorita interferentei cu soarele, prea mult zgomot, toate aceste chestii care se intampla. Ne-am dat seama ca nu putem pune pe piata asa ceva pentru ca ar functiona mult prea putin si o persoana care ajunge sa devina dependenta de aceasta tehnologie, pur si simplu se asteapta sa functioneze. O sa treaca strada o data, senzorul o sa dea eroare si va dati seama ce se poate intampla. Acum am reusit sa scadem peste 90% eficienta sau corectitudinea aparatului si ne apropiem foarte repede de acel 99% pe care vrem sa-l atingem pentru a fi noi suficient de impacati cu ce am construit incat sa-l punem in mainile tuturor. Anul viitor o sa facem teste din nou in public si daca totul merge bine, finalul anului viitor, in cel mai rau caz la inceputul lui 2020 putem in final sa dam tehnologia oamenilor care au nevoie de ea.

Daca dam la o parte Lumen, ochelarii de vedere pentru nevazatori, care dintre inovatiile tale iti este cea mai draga?

Acum 8 ani de zile am construit primul robot care era menit sa-i ajute pe parintii mei, scopul lui era sa se plimbe prin casa sa le aduca obiecte. N-a functionat. Nu bine cel putin, dar a fost prima data cand am facut ceva cu ceea ce eu am cunoscut pentru a ajuta pe cineva care chiar avea nevoie, si cu siguranta acela ar fi dupa ceea ce fac cu Lumen.

Apropo de asta, ai spus candva ca inovatia de dragul inovatiei este o prostie si inovatia de dragul banilor e si mai rau. Atunci ce te motiveaza pe tine sa inovezi lucruri?

Este o chestie pe care o tot zic si nu stiu cum s-o zic in romana: innovation must meaning sau in general make meaning. De exemplu cu Lumen, cand am inceput a fost o ambitie sa rezolvam o problema, noi, ingineri sau oameni de stiinta vedem o problema, vrem sa-i gasim solutia si e suficient pentru noi sa ne ambitionam si sa o rezolvam. Cu Lumen asa am inceput, pana cand a fost nevoie sa obtinem primele fonduri, atunci a fost prima data cand ne-am dat seama cat de mare este piata, e vorba de 7-8 miliarde de dolari. O piata absolut uriasa in care nu exista nici un competitor in acest moment. Atunci mi-am dat seama ca e mult mai important sa faci un meaning si dup-aia o sa vina si banii. Daca chiar incerc sa rezolv o problema, care exista si oamenii se confrunta cu ea, cu siguranta va exista un market, cu siguranta vor exista venituri ulterioare si tot asa.

Ai studiat in Germania, ai fost bursier, ti-a fost bine si te-ai intors in Romania. Stii ca jumatate din oamenii de aici isi doresc sa plece in alta tara, tu de ce te-ai intors?

A inceput din nou accidental, m-am intors intamplator, bine de fapt niste probleme personale. M-am intors imediat dupa facultate si mi-a placut. M-am simtit acasa, n-am avut norocul sa am un loc pe care sa-l numesc „acasa”, tot timpul fiind plecat, am plecat de acasa la 14 ani. Acum cand spun „acasa” nu ma gandesc la un loc anume, dar aici, culmea, ma simteam acasa. Chiar dupa ce am locuit 4 ani de zile in Germania si, de fapt, inca locuiesc o parte buna de timp acolo. Ma simt acasa aici si am avut norocul sa gasesc putinii, foarte putini dar unii oameni absolut incredibili cu care lucrez si e o placere incredibila in fiecare dimineata sa ma trezesc sa mai fac ceva cu ei, si se poate si aici.

Spuneai ca ai plecat de la 14 ani, inseamna din orasul tau ca sa vii aici sa studiezi, in Bucuresti, sau despre ce a fost vorba?

Da. Am plecat din Bucuresti in Bucuresti, ca sunt bucurestean. La 10 ani, parintii mei s-au mutat din Bucuresti, undeva la vreo ora si jumatate, si in timpul liceului am avut ocazia sa stau in caminul liceului, un loc foarte interesant pentru mine la acea vreme, si da, de atunci am plecat. Si de atunci m-am desprins de casa cu totul si am devenit mare adultul independent.

Daca astazi ai avea putere de decizie super multa pentru Romania, ce ai alege sa faci?

E o chestie la care ma gandesc de cateva saptamani. Cu cat stai mai mult in Romania, cu atat de lovesti mai mult de birocratie si de cateva saptamani tot vorbesc cu diversi oameni din acest domeniu cum putem digitaliza toate procesele statului. Le numesc procese ca sunt legi, ca sunt toate partile astea, e o alta discutie. Cum putem unifica toate lucrurile intr-un singur mod, intr-un mod usor, un mod care incurajeaza inclusiv functionarii publici sa foloseasca. Asta este ceva care nu doar ca ar da un mesaj, dar ar ajuta rapid si poate ar da si acest trend ca se poate si ca merita sa introducem tehnologia acolo unde inca ne bazam pe hartie si pe pixuri.

Da, dar oamenii aia care fac birocratia au de trei ori, de patru ori varsta ta. 3 ori, hai, deci o sa fie greu sa le aduci tehnologia.

Steve Jobs a spus in ’79 sau ’80, cand au introdus Apple 2, cea mai mare problema era ca oamenii nu stiau sa scrie la tastatura si a spus ca moartea eventual va rezolva aceasta problema. Sunt foarte macabru in aceasta dimineata.

Ce face un inovator cand nu inoveaza? Spre exemplu, ce citesti? Mentionai putin mai devreme canti la instrumente, la ce instrumente canti? Eu stiu chitara, dar nu stiu daca sunt mai multe.

Sunt mai multe. Pe scena am cantat doar chitara si bass, eu in timpul meu mai cant si la pian si la tobe.

Dar cand ai avut timp sa inveti?

Ca orice om in clasa a VII-a.

Sa ridice mana in sala, cine in clasa a VII-a a invatat sa cante la 3 instrumente. Uite! E cineva in fundul clasei, atat.

Adevarul este ca inovatia si creativitatea vin din a lua pur si simplu ceva din stanga si din dreapta si sa le combini pentru prima data, dar viata academica si viata industriala, sa-i spun asa, ne invata sa ne uitam intr-o singura directie si e foarte important sa ramai si sa fii adeptul la mai multe diversitati, sa incerci un pic de acolo, un pic de acolo, sa faci de toate. Imi place la nebunie sa cant, intr-o zi poate si la voce o sa reusesc.

La Vocea Romaniei, vorbim cu doamna Esca care este aici in fata sa te duca la auditii.

(rade) Imi place la nebunie sa calatoresc, imi place la nebunie sa fac poze, imi place la nebunie sa ma ocup de design industrial. In fiecare an apare ceva nou. Anul trecut mi-am luat licenta de scafandru, anul doi ani am inceput scoala de aviatie, n-am terminat-o. E foarte important ca tot timpul sa faci ceva nou, pentru ca atunci cand te lovesti de o problema o sa poti sa interpretezi prin multe unghiuri. Am avut foarte mare noroc cand am intrat in domeniul automotive, experienta mea foarte limitata de fotograf sa-mi dea cateva idei ce au rezultat undeva la 20 de patente si la cateva milioane de produse. Pur si simplu, anumite probleme in anumite domenii, pot fi rezolvate in alte domenii, cu si 50 de ani inainte, dar pentru ca pur si simplu in cazul meu nu a existat niciodata un fotograf si un inginer automotive in acelasi loc, nimeni nu si-a dat seama. E o lume uriasa, daca nu te expui la cat mai multe lucruri este imposibil sa poti sa rezolvi probleme intr-un mod creativ. Si pana la urma asta este inovatia, ceva din stanga, ceva din dreapta, super simplu, dar e important sa le vezi.

Dar spre exemplu ce citesti, din ce te inspiri ceva din stanga, ceva din dreapta, din carti, care sunt cartile care iti plac tie cel mai mult sau te-au inspirat?

Cred ca lucrurile pe care le citesc acum cel mai mult sunt legate de people management. Asta e chestia pe care o citesc cel mai mult in ultimul timp, din pacate n-am mai reusit sa citesc asa de mult cum mi-as dori, ma bazez inca foarte mult pe filme. Eu tot ce am invatat de fapt, s-a rezumat la Youtube. Tot ce am invatat, toata viata mea a fost Youtube, multi indieni care predau si asta a fost toata educatia mea pana acum.

Si cand spui filme, te gandesti si la filme artistice?

Cu siguranta.

Da-ne un exemplu de film care ne-ar putea inspira.

Wow, de unde sa incep. Inception, Interstelar, ce mai am in minte acum, The Martian, bine toate science fiction-urile bune. Pana la urma asta e tot la ce ma uit. Nu e atat de greu sa va dati seama.

Pentru noi cei care nu inventam decat cel mult scuze ca sa nu ajungem la birou sau ca nu am facut lucruri, lumea pare putin mai grea, sa zicem. Sunt sigura ca uneori ai avut si tu momente grele. Cum te motivezi sa treci peste asemenea momente? Vorbeai putin mai devreme despre un optimism incurabil, dar cum te motivezi cand iti este greu caci sunt sigura ca au fost si asemenea momente?

In dimineata asta cand incercam sa ma trezesc. Exact cum spuneam un pic mai devreme, diversitatea. Cand ceva nu imi place, intotdeauna pot sa fac altceva. Most of the time pot sa fac altceva. Oriunde lucrez, am langa birou o chitara sau, mai nou, un cooler range. Invat si acel instrument si cand sunt trist, down, nu stiu ce vreau sa fac, ma duc 5 minute cu chitara si imi ajunge sa ma trezesc inapoi. Intotdeauna schimb cand ceva nu imi mai place, schimb complet cu altceva. In ultimii 10 ani de zile nu m-am plictisit absolut niciodata, nu mai stiu cum se simte senzatia aceea de plictiseala. Intotdeauna au fost lucruri de facut, intotdeauna au fost lucruri in care daca nu-ti placea puteai sa schimbi cu altceva, au fost momente grele, or sa fie intotundea momente grele, nu ma gandesc prea mult la ele, doar caut solutia si merg mai departe. Am vise nemarginite, poate asta e.. nu ma vindec de ea.

In sala sunt foarte multi tineri care viseaza sa fie antreprenori, daca nu sunt deja antreprenori cu mici business-uri in online. Tu la 24 de ani esti deja antreprenor, chiar daca esti manager de inovatie la o companie foarte importanta internationala, la filiala din Romania. Da-le, fa-le o recomandare, cum se vede perspectiva…. Vorbeai mai devreme ca citesti despre managementul oamenilor, ce sa stie tinerii antreprenori sau cei care isi doresc sa faca antreprenoriat?

Ceea ce vad din ce in ce mai putin sau nu neaparat ca tot timpul a fost asa, cand vine vorba de un serviciu sau un produs, give a damn, e singurul mod in care pot sa spun.

De exemplu, eu sunt un mare fan Apple, pentru ca stiu ca fiecare detaliu a fost gandit pana in ultimul, ultimul detaliu si fiecare chestie care pare absolut infima si inutila sa fie in modul in care este facuta, este studiata pana cand oamenii au adormit cu capul pe birou. Si asta imi place sa vad la orice produs si la orice serviciu, ca oamenii chiar s-au gandit si chiar au spus „Da, ne pasa de fiecare pixell, ne pasa de chestiile din spate pe care numai noi le vedem.” Asta incerc sa fac, un stantard ridicol de calitate si un standard ridicol de design si sa se simta ca exista o pasiune in ceea ce faci.

Alte lucruri pe care le vad foarte mult, oamenii se apuca sa faca start-up-uri de dragul de a face un start-up. Ceea ce nu-i deloc bine. Trebuie sa existe o pasiune care sa spuna am o pasiune care sa creeze o idee, iar acea idee sa ajute pe cineva si dupa aceea ne putem gandi la acest cuvant, „start-up” care pana la urma este doar un motor ca sa duci o idee pe piata sa ajute oamenii, sa ajute oameni si intr-un final sa creeze un revenue.

Cu siguranta pasiune sa existe in ceea ce faceti, foarte multa atentie la detalii si la fiecare lucru si chiar ceea ce iarasi este o chestie completa si dureaza ani ca s-o inveti sa te gandesti mai intai la utlizator si apoi la ce vrei sa oferi.

diverse

9 years ago

Lămpile care fac magie în casa ta

Text de Raluca Antuca

Mă gândeam zilele astea cam cât de mult contează să faci ceea ce îți place. Fără să simți că munca e o povară sau că timpul stă în loc, pasiunea să fie cea care te trezește dimineața și ultimul gând când te culci seara.

Chiar la Webstock am observat cum această dorință de a face ceva care să-ți facă sufletul să tresare stă în strânsă legătură cu perseverența și ambiția, astfel încât să duci mai departe planul pe care ți l-ai propus să realizezi.

Przemek Krawczynki este un artist care a renunțat la job-ul dintr-un studio de arhitectură pentru a realiza lămpi. Dar nu orice fel de lămpi, ci unele lucrate manual. El a cumpărat vase făcute din fruct uscat de tigvă din Senegal, pe care apoi le sculptează cu un design special.

Modelele sunt diferite și fiecare lampa reprezintă o muncă laborioasă care dureaza în jur de două- patru luni. În timpul zilei, lampa este un obiect decorativ, iar noaptea luminează și proiectează modelele fascinante pe pereți.

E așa de bine când utilul se îmbină cu plăcutul. Iar un obiect funcțional, aș spune indispensabil, poate să facă parte dintr-un decor creativ și să uimească prin felul în care a fost făcut. Iar Przemek ne arată că nu degeaba a renunțat la un job stabil, poate plicticos, pentru dorința de a face ceva unic de care să se bucure toată lumea.

prezentare Webstock 2014 :Cum sa spunem povesti mai bune despre companii/branduri?

munca mea

10 years ago

prezentare Webstock 2014 :Cum sa spunem povesti mai bune despre companii/branduri?

Cristi Manafu m-a rugat sa fac o prezentare care sa dea citeva puncte de urmat pentru ca o companie/ un brand sa aiba mai multe povesti in presa, sa se vorbeasca mai mult despre ea/el.

Evident m-am gindit ca pentru asta calea cea mai simpla si mai directa este: Sa raspunzi la intrebarile celor care sunt interesati de compania ta/brandul tau. Si sa o faci mereu cautind o anecdota, o intimplare memorabila.

La inceputul anului am tinut un seminar despre cum companiile din industria textila pot avea o relatie mai buna cu presa si acoperire mai mare in ziare. Si-am facut un exercitiu; am cautat cel mai mic stand, care parea cu investitia cea mai mica, cel mai simplu si-am rugat pe cineva de acolo sa vina sa imi rapsunda la citeva intrebari. I-am spus ca nu vreau sa aranjam nimic, nu vreau sa cercetez nimic despre compania domniei sale inainte, trebuie sa fie acolo si atit.

Si-a urmat un moment de magie…

Le-am spus celor din audienta ca vom face un exercitiu cu Stofe Buhusi si ca targetul meu e sa gasesc un story pentru o revista de business ( ZF, Business Magazin, Biz), un subiect pentru o comunicare in interiorul industriei in care activeaza (prin urmare in publicatii ca Dialog Textil sau Business Textil) si un subiect pentru o publicatie glossy up market.

am vazut neincrederea pe chipul auditoriului. Vorbeam despre Stofe Buhusi! si-am inceput sa intreb:

Citi ani are compania dvs

s-a format in 1885, prima companie de stofe din Romania, unul dintre proprietari a fost Kogalniceanu

exportati mult?

6 milioane pe vremea comunistilor, 1 milion acum, singura companie cu productie integrate

iata primul subiect pt publicatiile de business – compania creata de Kogalniceanu, Stofe Buhusi, exporta si astazi de 1 mil de euro

In timpul razboiului ce ati produs?

Uniforme militare in timpul celui de-al doilea razboi mondial; si in razboiul din Irak am produs uniforme militare.

istorie, schite pentru costume insemna un story f bun pentru esquire

Din intrebare in intrebare am gasit povesti pentru reviste ca avantaje si desigur pentru publicatiile lor de profil pentru ca aveau o tehnologie speciala unica in ro.

Care e lectia din aceasta intimplare?

Orice lucru din compania ta are o poveste, trebuie doar sa fie puse intrebarile corecte pentru raspunsurile potrivite.

Unele companii au descoperit acest lucru si stiu puterea povestilor. Am avut placerea sa lucrez pentru Mc Donald’s in 2 ani diferiti la brosura Eu sunt M in care angajatii isi spun povestile in fata clientilor. Am descoperit povesti demne de filme, niste minunate lectii despre perseverenta, ambitie si determinare.

Ce a fost cu adevarat interesant pentru mine, dincolo de povestile oamenilor, a fost increderea. Alexandra Olaru, director de comunicare McDonald’s Ro, mi-a dat acces deplin la orice am vrut eu. I-am spus ca vreau sa vad inainte de a ne apuca de lucru cum functioneaza un restaurant McDo si ea mi-a dat full acces 2 zile in restaurantul de la UNIRII . Si mi-a mai dat mina libera sa fac povesti jurnalistice adevarate, nu mi-a cerut sa intreb ceva corporatist, nu m-a cenzurat in nicio intrebare in dialogul meu cu angajatii McDonald’s.

O parte dintre povesti le gasiti pe site-ul Mc Donald’s . Marea mea bucurie a fost cind, la un an distanta de la prima brosura, ma intilneam cu oameni din compania McDonald’s care imi spuneau – m-am regasit in povestile acelea, iar prietenii mei apropiati, citind povestile, au fost super impresionati de intimplarile de viata minunate.

Oriunde e o poveste, trebuie doar sa fii atent la ce e in jurul tau, sa raspunzi la curiozitatile oamenilor si eventual sa aduci un om din afara companiei sa se uite cu ochi proaspeti ca sa vada totul din alta perspectiva si sa descopere noi povesti.

Ce faci insa cind brandul comunica poveste cu fiecare dintre produsele sale?

Cum mai poti sa atragi atentia si sa obtii mai multa acoperire decit esti deja obisnuit?

Ei bine, acum ajungem la tema acestui panel – inovatia in comunicarea online.

Anul acesta am muncit pentru unul dintre cele mai spectaculoase proiecte de comunicare din Romania, crearea unui oras virtual care sa reuneasca o comunitate noua, sa largeasca publicul tinta al unui brand.

E vorba de proiectul VUNK in Orasul Minunilor; in fiecare an, trupa VUNK are un concert cu o productie unica, cu o scenotehnica uriasa, comparabil cu al oricarei mari trupe rock de afara. E deja al 4-lea concert de acest fel, deci provocarea era foarte mare.

Pentru ca vorbim de entertainment, aparitii in presa sunt mult mai usor de obtinut pentru VUNK decit daca am vorbi de … napolitane, de exemplu, deci trupa era obisnuita cu o frecventa mediu spre mare de aparitii din anii precedenti.

Ideea de a crea in real “un oras al minunilor” a fost a lui Cornel Ilie, liderul trupei. Si intial a fost luat in calcul un site care sa functioneze ca o lume virtuala. Apoi am calculat resursele, am vazut ce e cost effective, si ca productie, si ca bani investiti, si am ales un blog si o pagina de facebook.

VUNK – ca orice trupa care are traditie in Romania si mult succes – are o baza de fani foarte mare, numai ca voiam sa “ne jucam” cu alt public si-am decis ca nu o vom folosi deloc. Asa a venit ideea sa facem Orasul Minunilor sub anonimat. Si-am instaurat o regula interna: spunem, daca ne intreaba cineva, ca e proiectul unor prieteni. Nu minteam – era al unor prieteni , eu am inceput sa lucrez la comunicare in echipa lor tocmai pentru ca eram prieteni.

Am tintit de la inceput un public educat, rafinat, interesat de arta, daca vreti hipsteri, un public format din lideri informali in grupurile lor de prieteni.

Am inceput prin a posta pe facebook fotografii si texte cu care oamenii din acest public tinta ar fi putut avea un racord emotional: replici din filme celebre, din carti celebre, din mari ginditori.

Toate cu cuvinte cheie comune: vis, tehnologie, aspirational, suprarealist. Toate cu super potential de viral.

Intre timp am creat o miscare sociala pe care am numit-o Orasul Minunilor cu niste valori foarte clare:

– sa ne uitam la lucrurile frumoase din jurul nostru si incepem sa le redescoperim magia
– sa facem fapte bune in anonimat, din credinta de a ajuta pe cineva, fara niciun alt interes
– sa reinstauram bunul simt si spiritul civic prin puterea exemplului

si-am comunicat toate acestea prin mesaje visuale foarte simple ca structura dar care defineau Orasul Minunilor, pe care le-am postat pe pagina de facebook creata.

Am continuat marcind cele mai frumoase locuri din bucuresti cu carti de joc uriase care infatisau As de pica: peste 100 de locuri. Fiecare loc care avea un As de pica a fost fotografiat si pus pe blog si pe facebook.

Cartile de joc au fost trimise si la multi dintre prezentatorii tv, ai canalelor de stiri sau nu, insotite de o scrisoare care spunea despre miscarea sociala Orasul Minunilor

Si-a aparut prima stire, prima preluare in presa si la tv. Observatorul de la ora 19.00 a avut o stire ampla despre miscarea sociala Orasul Minunilor.

Apoi, pentru ca targetam lumea artistica, educata, managerul trupei, Cristian Stan, care stia forte clar care sunt nevoile si problemele din aceasta zona profesionala, a propus sa facem o campanie de educare pentru ca publicul sa-si cumpere bilete din timp la spectacole, ceea ce ajuta industria divertismentului sa se dezvolte mai corect.

13 mari artisti ai RO au participat la crearea unui spot care compara mersul la spectacol cu o vacanta a sufletului. Printre ei Cornel Ilie si Marian Ralea, ambii cu care stiam ca urmeaza sa construim mai departe povesti. Niciunul dintre cei din spot nu a stiut despre ce e vorba, dar a participat pentru ca i-a placut ideea.

Evident au fost alte stiri in ziare, alte share-uri pe facebook, au pus pe wall-urile lor nu doar artistii implicati, ci si companii independente de teatru sau muzicieni care s-au regasit in povestea clipului.

Apoi, fideli cu ideea de a crea o miscare sociala in care oamenii sa se recunoasca, am cautat sa facem “fapte bune”, sa ajutam fara niciun interes special, sub anonimat total: asa a aparut donatia anonima pentru un tinar boxeur care voia sa se lase de sport pentru ca nu-si permite financiar echipamentul. Antrenorul lui de la Dinamo ne-a spus ca are potentialul sa fie un mare campion dar ca e pe cale sa se lase. Copilul nu stie nici acum cine l-a ajutat, insa zilele acestea ii vom duce bilete la concert si dupa show va face cunostinta cu Cornel Ilie si colegii lui.

Si, din nou, am avut stiri in ziare. Deja jurnalistii ne intrebau despre ce e vorba si se crease un val mare de curiozitate.

La 2 luni de la lansarea Orasului Minunilor in online pe pagina de facebook erau peste 10.000 de oameni, toti veniti organic.

E mult? E putin?

Pagina de facebook a festivalului Anonimul are aproape acelasi numar de fani, pagina Festivalului International de teatru de la Sibiu are putin sub 9.000. Tinteam publicul acesta si am ajuns in 2 luni la o audienta comparabila, desi vorbim de pagini cu vechime de minim 3 ani.

La momentul revealului absolut toate ziarele au scris despre concert, proiect, ideea nastrusnica, Cornel a fost invitat la televiziuni si toata lumea intreba “o sa continue Orasul Minunilor si dincolo de show?”

Ei bine, in paralel cu comunicarea pentru spectacol – care are toate elementele sa supuna spectatorul la o experienta cu adevarat inedita, suprarealista (VUNK se va juca cu toate simturile lor, cu mirosul, cu simtul tactil, le vor crea momente de magie la propriu) – a continuat, din august si pina acum, si comunicarea pentru Orasul Minunilor.

Alte citeva fapte bune – o donatie speciala de lapte praf pentru un copil cu o boala rara, un lapte pe care, cu ajutorul Nestle si Graffiti PR, a fost adus special; o campanie pentru a dona singe – alte campanii de educare si dovezi concrete ca trupa VUNK face ceea ce spune, crede in valorile pe care le-a promovat.

Parte din sustinerea ideilor a fost ca au militat pentru un oras curat, asa ca nu au folosit deloc afisaj stradal ci doar outdoor , tv si radio pentru promovarea concertelor.

Evident cu costuri mai mari, dar au ramas fideli cu ideile pe care le promoveaza.

Orasul Minunilor a continuat cu o poveste scrisa de Cornel Ilie, cu un scurt metraj cu Marian Ralea in care e prezentat primul capitol al povestii, baietii din trupa au devenit super eroi care militeaza fiecare pentru ceva in Orasul Minunilor, va fi curind un serial cu benzi desenate, o carte care se lanseaza la concert cu o poveste scrisa de Cornel Ilie.

Rezultatul?

20 de mesaje/stiri/comunicari legate de Orasul Minunilor in presa in ultimele 3 luni intr-un total aproximativ de peste 300 de aparitii in ziare/site-uri/tv. ( aproape dublu fata de concertul de anul trecut)

O comunitate online in care sunt prezenti unii dintre cei mai importanti si influenti oameni din ro – de la oameni de publicitate, vedete media sau producatori regizori . o comunitate foarte rivnita acum de sponsorii concertului.

Si o lume speciala in care oamenii si-au gasit o oaza de bine. O lume care va continua sa existe si dupa 3 octombrie cind e concertul.

Care a fost cheia?

Tot timpul s-a mers pe nevoile grupului tinta, tot timpul am comunicat lucruri in care trupa crede cu adevarat si-am FACUT inainte de a COMUNICA; a fost mai intii fapta si-apoi stirea. Am creat intimplarile, evenimentele, povestile despre care jurnalistii au scris.

Am schimbat putin sensul comunicarii din entertainment: am ales lucrurile in care liderul trupei crede (Cornel e unul dintre cei mai implicati social si umanitar artisti pe care-i cunosc), am creat evenimente care sa provoace un efect real, o schimbare (nu doar sa fie ceva PRistic) si , cu povestea reala in fata, jurnalistii au preluat foarte usor, iar comunitatea a raspuns prompt.

Dar absolut tot a fost facut cu SINCERITATE.

Acesta este un detaliu din decorul care va fi pe scena pe 3 Octombrie. El pastreaza conceptul tuturor fotografiilor pe care le-am folosit in campania de teasing, in ilustratiile ulterioare. Nimic din ceea ce s-a comunicat nu este intimplator, totul se va regasi – ca bucatile unui puzzle – in imaginea finala a show-ului;

De la comunicarea pentru Orasul Minunilor, pina la transformarea visuala in super eroi a baietilor din trupa (culorile folosite pentru hainele si machiajul lor) , faptele bune si campaniile educationale, toate isi au locul lor pe care spectatorii il vor descoperi in show-ul VUNK in Orasul Minunilor.

***

in loc de concluzie – ca sa raspund la provocarea lui Cristi Manafu despre ce sa faci ca sa ai mai multe povesti despre compania ta – spun doar 4 lucruri:

•Sa te uiti cu o curiozitate reala la ce e in jurul tau

•Sa raspunzi la intrebari cu povesti din companie

•Sa aduci pe cineva din afara companiei care sa scrie despre tine

•Sa provoci tu povestile, daca te tin friiele, care sa intereseze si sa miste oamenii

Dar orice ai face, TREBUIE SA FII SINCER.

Va multumesc.

Webstock, septembrie 2014

***

precizare pentru online; intreaga integrare VUNK in Orasul Minunilor ( cu imnul Ne Facem Auziti, cu campania electorala a membrilor trupei si comunicarea directa despre concert, cu refacerea unor cladiri simbol ale Romaniei care au luat un nou chip pentru Orasul Minunilor si care se regasesc si in videoclipul piesei Ne facem auziti) va fi subiectul unei prezentari ample la o conferinta viitoare cind vom avea cifrele finale ale proiectului.

Matematica, muzica clasica si rock – sau de ce cred ca fiecare dintre noi putem fi “Doers & Innovators”

munca mea

11 years ago

Matematica, muzica clasica si rock – sau de ce cred ca fiecare dintre noi putem fi “Doers & Innovators”

(speech-ul de la webstock 2013 – Doers & Innovators)

cind Cristi Manafu m-a invitat sa vorbesc la aceasta conferinta, primul gind a fost: eu n-am inventat nimic, n-am ce sa caut acolo…. el s-a aparat si-a justificat alegerea, eu l-am ascultat politicoasa…

dar dupa aceea, am mai stat putin si m-am gindit si mi-am dat seama ca sunt citeva lucruri care ar putea fi considerate in categoria “celor care fac”.

pentru cei care nu ma cunosc, citeva cuvinte despre activitatea mea profesionala de pina acum.

am facut parte din echipa care a creat europa fm si unmele dintre campaniile promotionale create de mine in anii 2000 inca se mai fac anual la europa fm, am fost redactorul sef al revistei Tabu si am realizat citeva premiere jurnalistice cu acea revistaa, neatinse nici acum de alte publicatii, iar acum sunt jurnalist free lancer, produc continut pentru diverse companii si am un blog – simpa il numesc eu – bazavan.ro care nu seama cu celelalte bloguri din online – pentru ca eu obsnuiesc – m-am antrenat – sa ma uit putin altfel la lucrurile din jurul nostru.

as putea spune ca sunt unul dintre oamenii care stiu sa-si transforme dorintele in actiuni si sa si le duca la bun sfirsit. dar cred ca toti putem face asta, daca respectam niste lucruri. ca sa le intelegeti mai usor am sa va spun trei mici povesti din viata mea. care au legatura in ordine cu matematica, muzica clasica si muzica rock.

matematica.

mi-a placut matematica la scoala si m-a dus mintea sa avansez repede prin materie, asa ca profesorul meu din scoala generala, ca sa-mi tina interesul captat obisnuia sa ma provoace, imi dadea cite o problema si imi spunea ca pot sa fac ce vreau eu daca gasesc o rezolvare mai scurta si mai rafinata decit cea pe care o va prezenta dinsul.

era o mare provocare pentru ca era nevoie sa muncesc mult, sa citesc mult in paralel, dupa ce rezolvam problema sa ma intorc la ea din mai multe unghiuri ca sa caut cea mai simpla dintre rezolvari. iar asta ma obliga sa gindesc mereu… altfel, outside the box.

in toti cei 4 ani de scoala generala, desi am fost olimpic la matematica, am reusit doar de 3 ori sa am o solutie mai rafinata la probleme decit variantele dinsului si le tin minte pe fiecare dintre ele, dar exercitiul asta de a curata rezolvarea unei probleme mi-a schimbat definitiv modul de a gindi: m-a ajutat sa incerc mereu sa caut ceva si mai bun, si mai creativ, si mai rafinat. si-0am dezvoltat o voluptate a rafinarii lucrurilor pe segmente inchise.

muzica clasica

eu am fost un copil care a venit dintr-o familie saracutza, din parinti muncitori in Romania socialista. am avut bunici la tara, mi-am petrecut vacantele la islaz… cam ca La medeleni sau povestile lui Creanga.

tataie avea doi frati – cei mai destepti si mai realizati oameni dintre neamuri; amindoi mutati la Bucuresti: unul inginer – Ion, celalalt compozitor- Gheorghe.

Gheorghe Bazavan a fost primul om care a avut legatura cu creatia – in cea mai pura forma a ei – pe care eu l-am intilnit.

eram preferata lui, desi veneam din doua lumi total diferite, iar eu cind il ascultam mi se parea ca vorbeste o alta limba. mi-a zis odata ca sunt rasata si ca asta nu e de la parinti, o am eu in singe… aveam vreo 10 ani si n-am inteles ce inseamna “rasata”, m-am dus si m-am uitat in dictionar si, pentru ca explicatia era legata de cai, mi s-a parut ceva rau.

gheorghe – zis unchiul gogu – a vrut sa ma invete muzica clasica, iar asta pentru mine parea mult mai complicat decit definitia cuvintului “rasat” din dictionar.

intr-o zi mi-a cintat la pian – avea un pian mare cu coada intr-una dintre camerele apartamentului lui de pe Fainari si eu ma gindeam mereu “cum or fi urcat magaoaia asta uriasa la etajul 5?” – mi-a cintat deci intr-o zi la pian o gama si-a spus “sunt doar 7 note muzicale” si cu ele se pot face combinari infinite de muzici.

“n-are cum sa fie infinite pentru ca matematic vor da un numar finit combinatiile de 7”, am facut eu pe desteapta.

“ok, sa spunem ca sunt putin mai multe pentru ca ai tonuri si semitonuri si game diferite, dar ai sa vezi de-a lungul vietii tale ca vei gasi mii de cintece care nu seamana unul cu celalalt. iar asta nu are legatura cu stiinta, cu matematica ci cu simtirea si imaginatia oamenilor.

desigur, iar n-am inteles toate nuantele a ceea ce a spus. si n-am fost niciodata prietena cu muzica clasica. de fiecare data cind a trebuit sa stau sa ascult ceva clasic, m-am rasucit in scaun ca puiul la rotisor.

anul asta, la Festivalul Enescu blogul meu a fost partener. am fost intr-o zi sa ascult Simfonia nr 1 a lui Enescu si s-a intimplat ceva straniu. m-am asezat linga doamna Rodica Mandache care mi-a spus: “cu muzica clasica e simplu, ori o asculti si-ti place, ori te doare capul si atunci sigur au facut ceva gresit oamenii de pe scena”

brusc nu mi-a mai fost frica sa ascult. nu mi-a mai fost teama ca nu as fi suficient de pregatita ca sa inteleg ceea ce au scris niste minti luminate de acum sute de ani.

si-asa s-a intimplat ceva magic: literalmente a fost ca si cum s-a deschis un culoar printre notele pe care le ascultam. am intrat intr-o lume noua si mi-am imaginat povesti frumoase despre ce ascult, am fost intr-un film al meu, cu emotiile mele.

si mi-am dat seama ca toti anii astia nu am fost prietena cu muzica clasica, nu pentru ca nu eram suficient de culta (n-ai nevoie sa fii cult pentru asta, e o prejudecata), ci pentru ca eram ca un copil care a invatat sa inoate, dar care se tine inca de marginea bazinului, fiindu-i frica sa -si dea drumul in larg.

si ca uneori, pentru a intelege creatiile altora trebuie pur si simplu sa te relaxezi, ca sa plutesti.

muzica rock

tot zilele astea am avut privilegiul sa inteleg o alta latura a ceea ce inseamna sa fii creator. desi am platit cu multi nervi pentru lectia asta.

de la inceputul anului lucrez cu trupa VUNK pe partea de comunicare – intr-un fel cam ceea ce am facut pentru europa fm, radio 21 sau radio guerrila – si baietii sunt acum in vrie foarte mare pentru ca au pe 3 octombrie un concert foarte important, poate cel mai important concert al carierei lor.

ei bine, acum citeva saptamini, ne aflam intr-o intilnire de lucru in care membri echipei discutau posibilitatile de inovatie tehnologica pe care sa le foloseasca in show. la intilnire se aflau managerul trupei, Cristian Stan, Cornel Ilie, liderul si creierul a tot ce se intimpal in VUNK si Gabriel Balan, cel care administreaza toate expunerea online a trupei.

propunerea mea era un proiect care multiplica efectul din sala catre alte citeva zeci de mii de spectatori, folosind social media – internetul in general. costa aproape 7000 de euro.

propunerea lor costa 20.000 de lire sterline si ii atingea exclusiv pe cei 5000 de spectatori care vor fi in sala polivalenta.

ne-am contrat foarte mult despre eficienta, despre costul pe cap de spectator al investitiei si efectul pe care il pot obtine solutiile propuse. n-aveam banii pentru niciuna dintre propuneri, dar logic era ca e mai viabil sa facem proiectul care costa mai putin si atingea mai multa lume.

ma rog, logic pentru mine, pentru ca ei o tineau una si buna: cel mai bun ar fi proiectul de 20.000 de lire sterline. pentru ca spectatorii vor trai niste emotii speciale, pentru ca show-ul va fi adus la un alt nivel in romania.

am plecat necajita de la intilnirea aceea, a fost prima data de cind lucram impreuna cind lumile noastre erau fundamental diferite. chiar si faptul ca si ei incercasera multe minute sa ma convinga ca ideea lor e mai buna, desi puteau sa-mi spuna simplu “asta facem, gata”, imi arata ca si ei isi doreau sa fim – ca de obicei – pe aceesi lungime de unda in strategia proiectelor.

mi-am zis “ok, ma supun majoritatii pentru ca nu e proiectul meu, nu e business-ul meu, iar ei stiu mai bine decit mine unde vor sa-si duca afacerea”. dar a fost doar ca sa ma linistesc pt ca eram dezamagita, necajita ca se arunca in gol cu ceva care in mintea mea tinea mai degraba de ego.

a doua zi am primit un mail de la manager care, printre alte lucruri de rezolvat/comunicat, ma anunta ca … ‘facem credit la banca ca sa facem proiectul de 20.000 de lire sterline”

am fost: wtf???? mi s-a parut o foarte foarte mare nebunie.

am avut nevoie de multe ore de gindire ca sa inteleg unde era diferenta dintre noi.

eu am fost si voi ramine pentru toata viata un spectator; ma voi bucura de emotiile si senzatiile pe care mi le vor oferi artistii de pe scene, cu gindul ca mi se cuvin, pentru ca am platit un bilet pentru asta.

ei sunt CREATORII si stiu ca daca nu controleaza/ initiaza ei senzatiile dintr-un show, spectatorii nu vor trece la nivele superioare ale emotiei. ei stiu ca doar de ei depinde cit de intensa poate fi amintirea spectatorului despre un show.

eu sunt ca un copil care stie ca-si va primi doza de rasfat pentru ca a facut tot ceea ce trebuia, in cazul de fata si-a platit biletul de intrare.

ei sunt “parinti” pentru spectatorii – copii si sunt gata sa faca sacrificii care par nebunesti pentru ca acestia sa -se bucure de mult asteptata doza de “rasfat”. care trebuie sa fie de la o experienta la alta, mai surprinzatoare. si mai memorabila.

cind am inteles asta nu i-am mai considerat nebuni, ci m-am bucurat ca tocmai am beneficiat indirect de o lectie despre a fi creator: daca vrei sa schimbi cumva lumea – trebuie sa risti si sa preiei actiunile in dreptul tau, in felul tau, cu crezul tau.

***

care e legatura intre aceste trei povesti si tema de astazi Doers & Innovators?

cum spuneam la inceput eu cred ca fiecare dintre noi putem in dreptul nostru, in partea noastra mica de lume, sa facem schimbari in bine fie si de citiva milimetri, dar pentru asta avem nevoie de citeva lucruri:

sa invatam sa transformam dorintele noastre in actiuni si sa le facem chiar daca pentru altii par nebunesti,

sa fim cu mintea deschisa si sa nu ne fie frica ca ne vor judeca altii ca nu intelegem lucrurile la standard, atita timp cit experienta ne atinge pe noi si ne invata ceva despre noi si despre ceilalti.

sa ne dam drumul in bazin si sa plutim, ca sa ne folosim si de alte simturi nu doar de logica pentru a cauta raspunsuri

si sa cautam de fiecare data solutii mai simple si mai rafinate, mai iesite din rind, la problemele pe care le intilnim.

si daca astazi ati ascultat si veti mai asculta povesti ale unor oameni care vi se par speciali si care va surprind si va emotioneaza cu realizarile lor, as vrea sa va ginditi diseara acasa ca fiecare dintre voi puteti face asta, ba chiar mult mai bine in interiorul lumii voastre, pentru proiectele voastre, pentru problemele care vi le puneti.

dar sper sa aveti ambitie si perseverenta ca sa gasiti o solutie mai simpla si mai rafinata decit a celor care v-au fost profesori astazi.

va multumesc frumos.

27 septembrie 2013

diverse

11 years ago

Ne vedem la Webstock

Vineri sunt unul dintre speakerii de la Webstock.

Cind m-a invitat Cristi Manafu sa vorbesc la Webstock 2013 mi-a spus ca tema aceste editii este Doers & Innovators si, dupa ce mi-a spus colegii de panel, m-am incruntat: “eu n-am inventat nimic, ce caut eu acolo?”

Dupa ce Cristi mi-a spus argumentele lui pentru care a lansat invitatia, mi-am adus aminte de o secventa definitorie din viata mea.

***

acum citiva ani in libraria carturesti ma uitam la cartile prezente pe rafturi. stiam despre foarte multe dintre ele o multime de lucruri: primeam comunicate de presa cu lansarile colectiilor editurilor, pe unele le citisem in avans pentru ca voiam sa ma parteneriez cu revista la care lucram pe anumite titluri.

dar cind ma plimbam printre rafturi am avut o revelatie “cele mai multe dintre deciziile pe care le iau la achizitionarea unui lucru vin din recomandarile altora, dar eu? eu unde sunt in povestea asta? eu ce descopar? cum merg pe calea mea, fara sa fiu influentata de altii?”

si-am decis atunci – imi respect inca promisiunea – ca voi cumpara mereu si cite o carte despre care nu stiu nimic. ca sa experimentez. sa incerc si altceva decit mi-au recomandat cei din jurul meu (oricit de mare ar fi cercul din jurul meu)

si-am mutat decizia asta in multe alte actiuni ale mele ca sa descopar lucruri in felul meu, fara alte influente.

asta m-a ajutat sa fiu mereu cu inima si mintea deschisa si sa nu-mi fie frica de nicio schimbare. de aici incolo si pina la inovatii, in domeniul meu de activitate, au mai fost citiva pasi.

despre ei cred ca am sa vorbesc vineri dimineata la Webstock.
si despre citeva dintre intimplarile care m-au inspirat in anii astia.

ne vedem la webstock, puteti sa solicitati invitatii de aici.

diverse

12 years ago

cum a ajuns eduard novak la webstock

cind s-a tras linie, la final, anul acesta webstock n-a mai fost doar despre internet, a fost si despre emotii si despre ambitie.

m-am bucurat ca Manafu il are invitat pe Eduard Novak pentru ca asa cum scriam cu citeva saptamini in urma, Eduard ar trebui scos in fata oamenilor sa-si spuna povestea pentru ca poate motiva pe foarte multi.

cu o zi inainte de webstock l-am felicitat pe Manafu ca-l aduce la gala pe Novak, iar el cu modestie a raspuns “vodafone il aduce”

si vreau sa scriu de citeva zile bune despre asta, sa se stie. ca niste oameni simpatici de la Vodafone s-au gindit sa-l aduca pe Eduard Novak in fata tinerilor care au treaba cu internetul, sa le fie exemplu fara sa li se spuna “faceti ca el”.

ei au fost discreti si nu s-au laudat cu asta, dar daca a doua zi dupa conferinta toata lumea scria despre Eduard Novak si descoperisera odata cu ambitia lui si ceva entuziasm in propriile lor existente, e frumos sa se stie cine a fost autorul. cu atit mai frumos cu cit e in identitatea campaniei lor cu oameni minunati care fac lucruri frumoase.

bravo!

“Daca as fi stiut ca bucur atit de multa lume, as fi muncit mai mult”, zice Eduard cistigator a doua medalii – aur si argint – la Jocurile Paralimpice 2012. “mai mult” in conditiile in care in 8 ani a avut 4 zile de pauza.

my webstock2011- bloggerii-s precum camilele

munca mea

13 years ago

my webstock2011- bloggerii-s precum camilele

Cred ca in momentul acesta, oamenii care lucreaza in online sunt ca niste camile. Cum prind ceva, iau si-l depoziteaza in cocoasa, pentru vremuri mai grele (sunt freelanceri si nu stiu niciodata ce va fi miine); in plus merg prin nisipuri miscatoare in cautare de izvor al fericirii – monetizarea muncii lor – dar de multe ori se intilnesc doar cu Fata Morgana.

Bloggerii sunt(em) ca aceste camile din fotografia de la National Geographic. Cind a fost publicata prima data s-a facut si un concurs ”care sunt camilele din poza: petele albe, mici, de la baza picioarelor negre, sau petele negre mari”.

Raspunsul corect este petele mici. Ceea ce vedem in primul moment si foarte prezent este umbra camilelor prin desert.

Cred ca in mass media, dar mai ales in internet, suntem asemeni acestor camile: noi – ca persoane – suntem niste pete foarte foarte mici, dar umbra noastra – munca noastra, faptele noastre – e mult mai mare si mai prezenta. Ea e de fapt ceea ce se vede.

Si, ca la camile, in umbra asta –cocoasa sau orice alt defect – o sa fie marit, expus si mai mult privirilor.
Asa ca depinde de noi, cit de corecti, onesti si buni suntem pentru ca desenele pe care le lasam in urma noastra sa fie frumoase; cum mai depinde de noi si de partenerii cu care facem business in online cit de bine va merge mediul acesta in viitor.

Pentru ca daca noi nu ne facem treaba bine, nu vom avea rezultate. daca nu vom avea rezultate se va spune despre mediu 2.0 ca nu e unul potrivit, nu e eficient, nu e rentabil etc.

*
despre asta am vorbit astazi la Webstock 2011.

jurnalism

15 years ago

webstock 09: +/ – si ce-as vrea sa vad data viitoare

e pentru prima data cind ma duc la o conferinta/intilnire a oamenilor strins legati de industria web-ului din romania, asa ca iata-ma cu un bilant personal.

Ce mi-a placut:

– organizarea. Arata ca la orice conferinta mare la care am fost pe afara. Brici.

– Cristian Manafu. Care – surprinzator pentru mine (habar n-am cum reusesti) – are timp de o vorba buna cu toata lumea, de o mica discutie, o mica atentie. Gazda perfecta. Si mai e un mister pt mine cum reuseste sa adune atit de multa lume la evenimentele sale, care- teoretic- sunt nishate.

– faptul ca erau si multe femei in sala, nu doar barbati.

– prezentarea lui Bob Rapp. Se simtea relaxarea unui om care stie sa vorbeasca in public, pentru asemenea conferinte. A avut substanta si finete in informatii.

– prezentarea lui Stefan Tanase. Calda. Concisa. Si fara nicio fitza. (era despre pericolele virusilor si, desi nu credeam ca ma va interesa subiectul si nici ca-l voi intelege, l-am urmarit cap coada cu maxima atentie)

Ce nu mi-a placut:

– ca n-au venit colegii mei de la alte publicatii. Vorba lui Dragos Bucurenci, tovarasul meu de suferinta, alaturi de Cristi Lupsa, la webstock09: “e bine sa stii si ce fac dusmanii”, iar despre net ne vaitam deja ca ne e dusman:)

– ca n-au fost in sala top management de companii ca sa vada cum e si ce face noua generatie de… ce o fi ea, generatia asta.

– ca oamenii de net n-au cohones. M-a socat tupeul lor on line (pe un perete erau afisate mesajele pe twitter pe care le trimiteau cei din sala) si lasitatea la prezenta fata in fata. Pe perete erau remarci de genul “sa-i spuna cineva lu nenea ala ca…” si urma ceva cu mult tupeu. De ce nu s-a ridicat semnatarul mesajului sa-i spuna direct? “Nenea” fiind vorbitor la conferinta si avind sesiune de intrebari, comentarii si raspunsuri

– prezentarea Bogdanei Butnar. Ar fi trebuit sa fie despre spatiul privat in spatiul public digital aka retelele sociale. A fost un bullshit cu mesaje amestecate cind pentru utilizatori de retele, cind pentru posibilii beneficiari (desi nu prea erau in sala), cu asumari de fapte si idei. Fapte din experienta personala generalizate la rang de comportament de consumator; idei ale altora, cu sursa “uitata”. E prima data cind am vazut-o pe Bogdana, dar prezentarea ei mi-a spus f f multe despre caracterul si personalitatea ei. Ii trimit cadou un set de pahare de vin. Rosu. O sa o ajute, sunt sigura.

Ce mi-ar placea sa vad data viitoare, daca ma mai invita domn Manafu (multzumesc inca o data de invitatie):

– o prezentare despre contentul on line/ informatiile care sunt livrate on line.
Sper sa-i ajute pe bloggeri sa depaseasca incestul media pe care-l practica acum (comenteaza informatia aflata de la altul, care a aflat-o de la altul, care a aflat-o….. fara a incerca sa duca stirea mai departe cu un telefon la o noua sursa/ un nou unghi de abordare etc. Rezultatul se vede in mutantii de pe bloguri, ca la telefonul fara fir din copilarie)

*
Ca sa intelegeti ideea de incest media, daca sunteti bloggeri, ginditi-va si raspundeti la urmatoarele intrebari:

– Cind ati dat ultima data un telefon ca sa aflati niste informatii in plus pentru o stire pe care ati preluat-o de undeva?

– Cind ati fost preluati ca sursa de stire ultima data?

Toate blogurile mari din Romania sunt (si) surse de noi stiri. Cind scrieti, ginditi-va si la asta.

*
webstock este un eveniment anual, ajuns al editia a II-a, cu conferinte si workshop-uri dedicate blogging-ului si fenomenului web. detalii pe site-ul webstock

Este jurnalist, a creat blogul S!MPA ca o oaza de liniste si frumos (cultural, pe cit posibil). A fost redactor sef al revistei Tabu, a facut parte din echipa care a creat brandul Europa FM si care a formatat si rebranduit Radio 21 la sfirsitul anilor ‘90 si a fost consultant pentru lansarea Radio Guerrilla. A prezentat primul sezon al emisiunii Ca-n filme (Digi 24 TV). A sustinut un curs de branding personal pentru actori, la TIFF, in cadrul proiectului "10 pentru film", este consultant in branding & promotion pentru artisti, industria media. Pentru aproape 2 ani (2013-2014) a facut parte din echipa de comunicare a trupei VUNK si a participat la comunicarea proiectul Orasul Minunilor, singura campanie de comunicare a unui reprezentant din industria divertismentului premiata la Romanian PR AWARDS. In perioada 2012 -2014 a fost social media coordonator al Festivalului International de teatru de la Sibiu. Intre aprilie 2016 -aprilie 2019, a lucrat pentru Loredana Groza in echipa de comunicare.

Owner urban,ro - prima platforma de goingout care creeaza experiente. Speaker la conferinte nationale pe teme legate de media, industria online, femei.

» Mai multe detalii

Tag : webstock

Webstock Interviu Pavel Bartos: “In primii doi ani am dat 37 de castinguri. N-am luat niciunul”

La toti venisera mama, tata, sa-i vada in primul examen. La mine mama sa vina de la Ciuc pana la Cluj, oho! Si atunci a venit la mine, m-a strans in brate si mi-a zis „Sa stii ca au fost cei mai bine 5000 lei investiti din viata mea.”

Intrebari de la spectatori.

Interviu Webstock Andrei Selaru -Selly “Nu va abandonati copiii in fata telefoanelor” –

E normal ca unii oameni sa nu inteleaga de unde vine valul asta de vloggeri si cum se pot crea bani din ceea ce lor li se pare ca e nimic

Cand era mic, parintii au incercat sa petreaca cat mai mult timp impreuna cu mine si sa-mi stimuleze curiozitatea. Sa se plimbe cu mine prin parc, sa stea cu mine, sa se joace cu mine, astfel incat eu sa devin curios, sa pot sa pun intrebari.

Nu va abandonati copiii in fata device-urilor si a tabletelor, adica o spun pentru ca.. daca voi ii abandonati, ei or sa se uite la mine, pentru mine o sa fie ok, dar spun doar ca idee, nu e bine sa faca asta.

Webstock Interviu Live (transcriere ): Andreea Badala “cel mai important este sa ai o identitate, si identitatea respectiva sa aiba si autenticitate, dar sa aiba si o relevanta pentru piata” –

Interviu Webstock 2018: Vlad Voiculescu: “Cel mai bun lucru pe care il pot face parintii pentru un copil e sa-i arate, din cand in cand, ca are o valoare, indiferent ce face, si sa-l incurajeze” –

interviu Webstock 2018- Andreea Esca “Daca iti doresti sa existi pe termen lung, trebuie sa-ti consumi bateria in etape lungi” –

Interviu WEBSTOCK 2018 Cornel Amariei (Inventator, 24 ani) – unul dintre cei mai inteligenti tineri de pe planeta: “Innovation must meaning sau, in general, make meaning” –

Lămpile care fac magie în casa ta

prezentare Webstock 2014 :Cum sa spunem povesti mai bune despre companii/branduri?

Matematica, muzica clasica si rock – sau de ce cred ca fiecare dintre noi putem fi “Doers & Innovators”

Ne vedem la Webstock

cum a ajuns eduard novak la webstock

my webstock2011- bloggerii-s precum camilele

webstock 09: +/ – si ce-as vrea sa vad data viitoare

Aboneaza-te la newsletter