Am servit intrebarea asta ca angajat si am fost tentata uneori s-o folosesc si ca angajator. I-am inteles “utilitatea” dar, pe de alta parte, mi se pare asa de stupida, mai ales pe inceput de cariera, incat am evitat-o in interviuri.
Eu una n-am stiut niciodata raspunsul. Nu l-am stiut nu pentru vreun om de HR sau pentru vreun potential sef. Nu l-am stiut pentru mine. Am vrut sa fiu doctor cand eram mica, apoi vanzatoare in librarie, apoi ambasador, apoi jurnalist, in cele din urma consultant de relatii publice, n-am vrut niciodata sa fiu antreprenor, dar nu m-am suparat ca asa a iesit. Fapt e ca, oricine m-ar fi intrebat ce si cum, cu cinci ani inainte de ultima mea schimbare fundamentala de cariera, n-ar fi primit raspunsul corect.
Intrebare-cod, ea urmareste, teoretic, mai multe aspecte – loialitate (te vezi in continuare in compania noastra si peste 5 ani), ambitie (te vezi in locul meu?), inconsecventa (te vezi schimband complet domeniul), lipsa de viziune (nu te vezi nicaieri?), materialism (te vezi cu o casa si o masina), naivitate, carierism, viziune si asa mai departe. Nu vorbesc din carti de HR, ci din nenumarate discutii cu prieteni antreprenori, intrebati si intrebatori de asemenea intrebari J
In ultima vreme, raspunsul la intrebarea de mai sus e tot mai dificil si intrebarea in sine devine tot mai anacronica. Cati dintre voi, acum cinci ani, va vedeati acolo unde sunteti acum? Cat de mult au depins traiectoriile voastre de voi si cat de mult de ceea ce s-a intamplat/ se intampla in jurul vostru? De alegerile pe care le-ati facut conjunctural. De deciziile de impuls. De un anunt pe un site. De o demisie care parea sfarsitul lumii. De sfatul bun al unui prieten. De o restructurare. De o discutie la o cafea.
Directorilor de HR care va mai intreaba unde va vedeti peste 5 ani, trimiteti-le cu dedicatie “Funky Business”, carte scrisa acum cativa ani buni, care vorbea despre faptul ca e nerezonabil, in dinamica lumii de acum, sa mai facem planuri pe termen lung, si ca ne-am folosi mai productiv resursele cautand sa valorificam cat mai bine momentele care ni se dau, in loc sa plangem ca n-o sa iesim la pensie dintr-un loc.
Am cunostinte care au facut productie de film ca sa verniseze acum expozitii proprii de arta plastica, comunicatori care si-au regasit linistea aducandu-le oamenilor cosmetice bio alese de mana lor, scenaristi care vorbesc cu patima despre design-ul unei lampi si armonia unui interior de vila, ingineri care fac comunicare, chimisti care aduc pe piata electrocasnice si asa mai departe.
Sunt toti oameni care si-au intrerupt, la un moment dat, planificarea scolareasca a propriei cariere si si-au urmat pasiunile, visurile, oportunitatile. Fiecare in felul sau e un om fericit, genul de om care, vorba cliseului, a ajuns sa nu mai munceasca nici o zi din viata lui. Daca acum 15 ani chestia asta era un moft, acum e un must (Doamne, ce ma enerveaza cuvantul asta, dar jur ca e potrivit in context). Sigur, asta implica o doza zdravana de risc, un calcul atent al momentului si o auto-evaluare nemiloasa, dar e mai mult decat posibila, e frecventa.
Nu conteaza unde vei ajunge peste cinci ani – cu conditia sa fii acolo unde n-ai fi indraznit sa te visezi cu cinci ani in urma.
*
Sorana Savu este Senior Partner, Premium Communication
Bun articolul, tocmai m-a facut sa realizez o chestie. Am fost la destule interviuri pana acum. Persoanele care mi s-au parut faine, agreabile, nu-mi amintesc sa ma fi intrebat unde ma vad peste 5 ani.
Persoanele care mi s-au parut anoste, mecanice si “cunosteau” viata si realitatea doar din carti, sigur m-au intrebat
Eu am primit intrebarea asta de la doi (fosti) iubiti, la inceputul relatiei, dar asa, pe ton corporatisto-hr-istic. bleah bleah bleah. Nu mi-a placut niciodata, asa cum nu-mi place cea cu “care mai e viata ta?”
Da, întrebarea asta îmi crează o inutilă angoasă, pentru că deşi eu ştiu că viaţa mea are un curs firesc, îmi e imposibil să îl explic. Aşa că am trecut-o pe lista de lucruri despre care nu vreau să mă gândesc. Întrebarea cu “Care mai e viaţa ta” însă, îmi place, pentru că îmi dă ocazia să-i spun omului ce mă preocupă acum, ce mică, dar semnificativă obsesie am mai făcut, e despre acum şi despre adânc. 🙂
Tocmai am fost azi la un interviu unde mi s-a pus aceasta intrebare ….mi se pare atat de nelalocul ei …. care e sensu ei ? Ce vor de fapt sa afle? Parerea mea e ca e o intrebare stas pe care toti angajatorii lipsiti de creativitate trebuie sa o adreseze … ce ar raspunde ei la aceasta intrebare ????
depinde de om si de perspectiva lui asupra vietii personale sau profesionale.
eu, de ex, stiu unele lucruri pe care trebuie sa le predau in 2 ani, ba chiar am un proiect care incepe peste 3 ani