copilcopil

cum progreseaza oamenii?

sau cum ar trebui sa progreseze? sau care ar putea fi motorul care ne face sa mergem mai departe?

***

transcriu interviul cu Steve McCurry si gindindu-ma la tehnica lui de a convinge oamenii sa -i pozeze (le spune ce calitate extraordinara a descoperit la ei si pe care vrea sa o surprinda, si apoi… “e o informatie pe care vor sa o onoreze acceptind”) m-am gindit la un posibil motor care face oamenii sa progreseze.

un motor care se hraneste cu energia data de incredere si compliment.

cind primim o lauda, un calificativ “esti bun, esti destept” de la cineva in care avem incredere vrem sa nu dezamagim. si ne straduim sa ne asezam in forma flatanta in care am fost pusi.

de cite ori n-ati auzit din partea cuiva la care tineti: “vreau sa reusesc ca sa nu te dezamagesc” ?!

***

din perspectiva asta ma gindesc ca sistemul de invatare (invatamint) ar putea sa-si schimbe putin abordarea pentru cei mici lucrind mai mult la increderea si la ego-ul lor.

peste ani, cind se vor fi asezat in mintea si-n corpul lor, vor descoperi ca motorul corect e propria evaluare; pentru asta insa trebuie sa faca fatza glorios razboaielor din mintea lor.

***

ginduri aiurea, in timp de munca

2 Comments Published

11 years ago / Reply

e foarte pertinentă observaţia ta, Cristina…să ştii că este o chestiune care mă frământă şi pe mine şi mă surprind poticnindu-mă în ea atunci când vreau să-mi încurajez fiul pentru o reuşită. Şi mie mi-a trecut prin gând cât poate fi de parşivă o laudă, un compliment, cum speculează starea de bine şi încarcă numaidecât pe umerii celui onorat tone de responsabilitate şi dorinţa ce nu-i mai aparţine de a se conforma etichetei… Ne manipulăm copiii lăudându-i ori le creştem sănătos stima de sine? Îmi cresc băiatul ajuns la majorat dorindu-mi ca el să fie un spirit liber. Cred eu cu convingere că libertatea este prima dintre condiţiile fericirii (dar n-am găsit pentru “libertate” decât sintagma “libertatea de a alege”). Totuşi, nu mă pot desprinde de conformismul instituţiilor de educaţie şi instrucţie unde el trudeşte “pentru un viitor luminos”. Adesea mă întreb dacă este cu adevărat fericit, dacă îi fac un serviciu fiind un părinte care-şi susţine copilul şi îl încurajează să vrea mai mult, mai bine, uitându-mă la alţii care, urmând acelaşi drum, au reuşit să ajungă “bine”…Datoria mea de părinte este să mă asigur că el are un viitor “sigur”, dar nu ştiu dacă nu mă aşteaptă la un moment dat, din partea lui, o revoltă clasa-ntâi împotriva sistemului şi a mea, implicit…Şi cred că ar fi şi bine, şi ar fi şi rău.Deci, cum să alegem: să alegem drumul bătut, să reuşim să confirmăm aşteptările celorlalţi, ori să avem propriul nostru drum, cu hârtoape şi el ori cu piscuri în soare, dar de-a lungul căruia nu stă nimeni să ne aplaude?

11 years ago / Reply

prima mea reactie citind comentariul tau: ce bine ca nu am copii.

🙂

Leave a Comment


+ eight = 14


Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!