Monthly Archives : July 2022

carti ian iunie 2022Ce am citit de la inceputul anului, partea a IIa; Grobel, Schmitt, Voss, Ronson si prietena escroacei din “Inventing Anna”

Ce am citit de la inceputul anului, partea a IIa; Grobel, Schmitt, Voss, Ronson si prietena escroacei din “Inventing Anna”

Am scris acum cateva saptamani despre cateva dintre cartile pe care le-am citit de la inceputul anului, doar enumerandu-le atunci printr-o fotografie care le compila si am promis ca revin cu descrieri pe larg.

Prima parte este aici

Intre timp am mai citit cateva, dar am sa scriu despre ele alta data… acum o parte din restantele din aceasta fotografie si de ce v-as recomanda sa le cititi.

Eric Emmanuel Schmitt – Paradisuri pierdute.

O carte parte dintr-o trilogie care isi propune sa arate evolutia emotionala a omului de-a lungul mileniilor. Personal, mi-a amintit de una dintre cartile pe care le-am iubit foarte mult in adolescenta – Toti oamenii sunt muritori, Simone de Beauvoir.

Are acelasi „nemuritor” care traverseaza secolele, are si o poveste de dragoste si are si contextul pentru a vorbi de multe teme filosofice care au dus lumea mai departe, teme abordate accesibil, pentru publicul larg.

Si mai are candoarea scrierilor lui Eric Emmanuel Schmitt, tandretea frazei si atentia pentru a transmite o emotie cititorilor.

Altfel, remarc inca o data, cat de „marketing wise” gandeste domnul Eric Emmanuel Schmitt cand alege subiectele pentru cartile sale. In aceste timpuri e un trend foarte mare de a te intoarce la istorie – a o reambalata intr-o forma comerciala si accessibila – si a o prezenta publicului. In cinematografie e cel mai vizibil cu filme ca „The Crown”, „The First Lady”, „Gaslight”  – ca sa mentionez doar filmele care sunt acum pe listele premiilor importante. Cartea a aparut la editura Humanitas. Pe urban.ro e un fragment din carte, daca vreti sa testati putin din scriere; il gasiti aici.

Lawrence Grobel – Schemers, Dreamers, Cheats, Believes

 de povestiri reale, spuse sub forma unor proze scurte. De fapt o radiografie a unei Americi afectate de ura, extremism, dorinta castigului rapid, dar si de bunatate, iubire si echilibru in unele vieti care au stiut sa faca pasul in spate si sa nu sa inoate intr-un mediu ale carui valori nu le erau pe plac. Sunt povestiri despre oameni reali, nimeni foarte celebru si tocmai in asta e puterea cartii.

Mie mi s-a facut dor de paginile din ziarele de duminica unde ti se spuneau povestile unor oameni obisnuiti care te inspirau sau din viata carora invatai sa nu repeti greseli.

Cartea nu e tradusa la noi. Grobel e unul dintre cei mai mari jurnalisti de interviu din lume. E autorul cartii Arta interviului (am scris despre ea aici, prefata editiei din ro imi apartine) si e prezentat cel mai des drept „singurul jurnalist cu care accepta Al Pacino sa faca interviuri”.

Oh, you’ve been publicly shamed – Jon Ronson

E cartea care l-a inspirat pe Andrei Hutuleac sa faca filmul #poopdoggirl despre shamingul online. Am citit-o cand pregateam interviurile pentru podcastul urban.ro In culisele filmului romanesc dedicat acestui film. (il gasiti aici)

Cartea nu e doar o trecere in revista a unor cazuri celebre de shaming online, ci e mai degraba o ancheta jurnalistica asupra implicatiilor psihlogice, profesionale ale victimelor, dar si asupra celor care comenteaza si cresc valul de ura intr-o asemenea situatie. Sunt intervievati analisti de date, psihologi, oameni faimosi in online, apoi ca un experiment jurnalistul traieste alaturi de una dintre persoanele afectate. E foarte interesanta si v-o recomand din inima. A fost tradusa si la noi, se numeste Umilirea publica in epoca internetului si o gasiti la Editura Art.

Jon Ronson locuieste in Anglia, scrie pentru The Guardian si are carti care au fost transformate in filme, cea mai recenta colaborare a sa este alaturi de regizorul Bong Joon- ho (castigatorul a trei premii Oscar pentru Parasite) pentru productia Netflix, Okja.

My friend Anna, The true story of a fake heiress – Rachel DeLoache Williams

E o carte scrisa de una dintre prietenele Annei Sorkin – escroaca din lumea buna a New York—ului, cea care i-a pacalit pe americanii bogati, dar si bancile, spunandu-le ca vine dintr-o famile foarte bogata si a fraudat statul cu multe milioane de dolari. Viata ei a fost ecranizata de Netflix in „Inventing Anna”.

Am citit cartea pentru ca voiam sa vad ce si cum au exploatat din poveste cei din echipa Shondei Rhimes care e producatorul serialului „Inventing Anna”.

Rachel DeLoache Williams e personaj in film pentru ca in viata reala a fost una dintre prietenele bune ale acestei domnisoare. Sigur ca in carte (care cred ca e scrisa cu un jurnalist ghost, pentru ca Rachel a lucrat la Vanity Fair ca producator al sedintelor foto), Rachel incearca sa-si gaseasca scuze pentru greselile pe care le-a facut, banii pe care chiar ea i-a luat din conturile Vanity Fair. Dar dincolo de asta, si de partea de drama queen pe care o descrie in carte, avem cateva aspecte interesante:

  • Clauzele pe drepturile de autor asupra povestii… si cum Netflix de cand a cumparat drepturile povestii a inceput sa o promoveze pe Anna, fara sa se stie ca e Netflix in spate, pentru ca voiau sa-si asigure o audienta buna pentru investitie.
  • Detalii din spatele unor sedinte foto importante de la Vanity Fair si mecanismele de lucru  
  • Dar si o radiografie a snobimului – stii ca nu ai banii pentru stilul de viata pe care-l afisezi, dar asta nu te impiedica sa te imprumuti – pe principiul atat de des vehiculat in ultimii ani „fake it till you make it”. Un principiu care plecase de la a incuraja increderea de sine si a ajuns la sarlatanii incredibile. 

Chris Voss – Never split the difference  – Negociating as is you life depended on it

Chris Voss e un negociator FBI care a lucrat in zone de conflict si a salvat vietile multor oameni care erau ostatici, negociind cu teroristii.

A avut pe Masterclass un curs in care aduce principiile negocierilor FBI in viata oamenilor obisnuiti care au negocieri acasa, la munca sau, pur si simplu, in mici incidente de pe strada. Asa l-am descoperit si m-am amuzat teribil intr-un exercitiu de negociere cu o presupusa fiica adolescenta care voia sa mearga la un eveniment, iar tatal ei nu o lasa.

Cartea aceasta, in ciuda unui titlu atat de dramatic, nu e despre a te certa, ci – din contra – despre a te uita la nevoile celuilalt si a te aseza la masa negocierilor incercand „calea de mijloc”. Chiar daca, pana la final, in calea de mijloc celuilalt ii dai cel mult o satisfactie emotionala.

Cartea nu e tradusa la noi, dar Voss are multe prezentari si pe youtube, va las aici un speech TEDx

https://www.youtube.com/watch?v=MjhDkNmtjy0

2512
FB_IMG_1588963828872Am dat un interviu pentru Yoga Social – despre cat rau/sau bine ne fac informatiile cu care ne hranim din jur. Si responsabilitatea noastra de a face ceva util cu informatiile

Am dat un interviu pentru Yoga Social – despre cat rau/sau bine ne fac informatiile cu care ne hranim din jur. Si responsabilitatea noastra de a face ceva util cu informatiile

M-au rugat fetele care au revista yoga social, unde dezbat despre concepte sanatoase de viata,  sa le raspund la cateva intrebari. Interviul integral care merge in multe directii ale unui stil de viata sanatos si a preocuparii pentru sanatatea mintala poate fi citit in revista pe care o accesati aici.

Mai jos 3 raspunsuri.

Consideri că există beneficii de pe urma perioadelor de confuzie și bombardament informațional, de fake news și multe alte schimbări prin care a trecut și trece societatea? 

Toate astea au dus la o uzură emoțională și la o oboseală mentală. Spun din nou, de noi depinde să ne autoanalizăm și să rupem lanțul, să nu ne consumăm timpul în uzura informațională. Partea bună e ca – și e doar chestiune de timp – vom începe să facem „curat” și vom începe să filtrăm mizeriile informaționale, să le îndepărtăm ca să ne salvăm sănătatea. Cam cum s-a întâmplat cu mâncarea: când am început să dezvoltăm alergii și reacții autoimune, ne-am întors la alimentele de bază, cât mai curate și mai simple, uitând imediat de bucuria alimentelor semipreparate pe care doar le puneam la cuptor.

Și când vom ajunge la curățenie vom elimina emisiunile tv idioate în care ne uităm la niște bârfe despre viețile unora, vom elimina site-urile cu părelologi sau nu ne vom mai consuma timpul uitându-ne la ce expun alții în social media. Dar trebuie să consumăm asta până la capăt, fiecare în felul nostru, până ne dăm cu capul de zid și ne doare, ca să  facem o schimbare. Dacă eu spun astăzi că o emisiune ca Survivor, de exemplu, e o mizerie și se bazează pe bârfele unor oameni care, aparent, concurează sportiv și nu ai nimic de învațat din ea, doar te obosește mental, iar cuiva îi place emisiunea – din diverse motive, îl relaxează, se distrează, îî place bârfa dintre concurenți etc –  se va uita la mine ca la o nebună.

Plus că nu e obligatoriu să facem toți schimbarea… avem vieți și gusturi diferite.

Istoria ne arată cum omul a evoluat din punct de vedere științific de la secol la secol. În opinia ta evoluăm odată cu trecerea timpului din toate punctele de vedere sau doar descoperirile tehnologice ne delimitează de civizilațiile trecute?

Sigur evoluăm, copiii de 5-7 ani sunt mai rapizi în gândire decât noi. Cred că și în reacții, raportat la copii de acum 50 de ani să spunem. E normal… câștigăm în unele părți, pierdem în altele. Unde cred că pierdem este că această viteză a rezultatului pe care o căutăm constant ne obligă la scurtături în decizii (și-i copiem pe alții sauluăm falși guru ca să ne învețe în X pași orice) sau în profesie (de unde și fake it till it make it) și avem generații întregi de impostori care se anunță ceva ce nu sunt, în speranța că vor deveni acei experți la care își proiectează obiectivele.

Dar, din nou, noi nu ne putem opune alegerii lor, ne putem însă opune să ne însoțim în viață de ei… pentru ca noi să găsim un echilibru între tehnologie, valul de informație scurtăturile și gândirea cu propria minte pe munca susținută pe termen lung.

E ușor când scriu, dar e foarte greu în viață să mergi pe drumul ăsta: uneori pierzi bani, alteori lumea te consideră nebun sau cârcotaș, sau retrograd, sau îți fură pur și simplu munca în căutarea scurtăturii. E o alegere, care aduce cu ea și bine și rău.

Zi de zi, fiecare dintre noi luăm anumite decizii sau avem diverse comportamente care îi  afectează  pe cei din jurul nostru, în mod direct sau indirect. Care consideri că este responsabilitatea fiecăruia dintre noi în raport cu semenii noștri, indiferent de meseria sau rolurile pe care le jucăm?

Dacă facem un pas în spate și ne uităm la traseul nostru în viață, el – dacă e parcurs frumos, cu etică și responsabilitate – ar trebui să aibă trei etape:

  • Mastering – perioada în care învățam lucruri, și încercăm să cunoaștem căt mai bine domeniul nostru profesional și viața, în sine.
  • Mentoring –de la un moment dat încolo, ar trebui să avem deschiderea și generozitatea să împărțim cu alții ceea ce am învățat și să mentorăm.
  • Iar partea finală a drumului nostru ar trebui să fie „make a difference”, să facem ceva în viață care să lase o urmă, fie și de un milimetru, în bine în lumea din jurul nostru.

2007

Sutienul cultural: Alta fata a Festivalului de Teatru de la Sibiu. Cand nu mai ai ce scrie, dai camasa jos si te pozezi in sutien cu badge-ul de festival

Cum ati inteles din titlu, urmeaza sa scriu despre o fata care – banuiesc din disperare pt atentie si audienta – a ales ca la FITS, unde era acreditata, sa se dezbrace in sutien si sa se pozeze cu ecusonul de acreditare tag-uind festivalul.

Dar pana la aceasta poveste am cuvinte de lauda.

A fost unul dintre cei mai buni ani in ceea ce priveste acoperirea social media din partea Festivalului pentru public si e foarte greu sa faci asta la un festival ca FITS pentru ca sunt f multe spectacole care ar trebui prezentate si cele mai multe dintre ele nu vor fi vazute si la Bucuresti sau in tara, deci nu sunt de interes direct pentru publicul din afara Sibiului.

(stiu ce spun pentru ca m-am lovit si eu de aceasta situatie; timp de 3 ani am facut comunicarea de la FITS pentru partea online dar si putin in partea de BTL – Aleea Stelelor si Gala care celebreaza invitatii speciali sunt creatii dupa ideile mele pentru nevoi concrete de dezvoltare ale festivalului… L-am felicitat pe Alex Ciuca pentru felul in care el si echipa lui au facut lucrurile in online anul acesta si stiu cat de multa munca e in spate si ce uzura psihica. Ii doresc sa reziste cat mai mult, chiar daca e greu greu.)

*

De-a lungul anilor am criticat de multe ori modul in care sunt alesi oamenii care sunt invitati sa scrie despre festival pentru ca, cel mai adesea, se face  o “romaneasca”: se cauta lumea trendy flendy care nu are prea mare legatura cu domeniul, dar e “la moda”.

Pe de o parte e bine ca se largeste publicul la care ajunge informatia despre FITS, dar asta genereaza si probleme cand oamenii alesi nu au masura lucrurilor si nici bun simt.  E o linie fina intre a prezenta informatia si a te simti dumnezeul artelor spectacolelor  atoate cunoscator, “fiert pe cultura” cand tu nu ai dat banii niciodata in ultimul an sa vezi un spectacol in orasul tau, Bucuresti sau oricare altul.

Asa apar anomalii cu oameni care literalmente nu stiu sa scrie si ce sa scrie – am mai scris in anii trecuti despre o postare cu “dansatorul de balet”, pentru ca pe Wikipedia il cheama balet dancer… dar ce sa vezi in Romania la meseria asta se spune balerin.

*

Anul acesta am avut spectaculoasa postare pe Instagram a unei domnisoare care si-a desfacut camasa sa i se vada sutienul si a inceput sa se joace cu badge-ul de acreditare. Profund continut cultural.

Am avut curiozitatea sa ma uit si la alte postari ale domnisoarei, altfel o fata cu carte, care pentru mine era la categoria ca ar fi avut bun simt. Relatarile ei nu au treaba cu cronica de spectacol, nici macar cu informatia curata fara opinie, totul e despre “Eu si ce am inteles eu” – adica o compunere libera despre cum am fost la festival.

Dra nu stie sau nu are notiunea de context si nu se raporteaza la cititorul care nu a vazut si poate nu va vedea niciodata spectacolul in cauza, dar daca a ajuns la acel text ar trebui sa aiba informatii care sa-i fie utile, eventual sa invete ceva. Spun mereu ca jurnalismul la persona I este cel mai greu lucru de facut, necesita o voce foarte puternica dar si foarte mult background despre ce scrii, pe langa o tehnica impecabila. (am un curs pentru un semestru doar pe jurnalismul la pers I-a de la una dintre cele mai prestigioase Universitati de jurnalism din lume; il trimit oricui il solicita cu mare drag, doar sa dati un mesaj/comentariu)

Cred ca mediul online din Ro e atat de pervertit incat unei domnisoare i se pare normal ca poate ilustra participarea sa ca jurnalist intr-un festival international de teatru (printre cele mai importate din lume) intr-un gif cu ea in sutien jucandu-se cu badge-ul.

Cred ca vedem in fiecare zi atat de multe mizerii ca aceasta incat au ajuns la “si altele”… va veni in curand etapa “si, ce?”, apoi normalitatea “lenjeriei culturale”.

Dar de fiecare dintre noi depinde sa semnalam aberatiile si sa facem ajustari.

Ne vaitam ca jurnalismul cultural si de lifestyle nu e apreciat in tara noastra, dar si noi – astia care din diverse motive am ales aceasta directie – de multe ori alegem mizeriile pentru ca sunt shortcut-uri catre  audienta (irelevanta, de fapt, in acest context).

Cand am decis ca ma implic in reformatarea urban.ro ca sa fie un SITE CULTURAL ACCESIBIL am avut in minte sa oferim oamenilor informatiile culturale ale momentului – prezentate cu bun simt, cu intelegere pentru timpul lor (avem o deviza, daca tot ati ajuns aici, e frumos sa va oferim informatii din care sa invatati ceva), sa facem cat mai accesibile informatiile culturale.

(va las aici link-uri la ceea ce a scris colega mea Oana Vasiliu de la FITS, unde a avut si anul acesta ambitia sa gaseasca unghiuri noi, povesti nespuse de altii… materiale lungi si cu multe cuvinte :)… nimic cu lenjerie: o exclusivitate cu romanul din distributia spectacolului german Labirintul luminilor, o noua platforma de spectacole din Sibiu girata de Dan Perjovschi si curatoriata de Iris Ordean, care povesteste intr-un interviu exclusiv , un profil al domnioarei Letitia Casta care a fost prezenta in festival interpretand o mare pianista romanca, Clara Haskil, o prezentare a spectacolului sustinut de scriitorul Eric Emmanuel Schmitt , un context pentru a intelege putin despre de ce dansul israelian e unul dintre cele mai apreciate din lume – cu un text care pleaca de la un spectacol din festival)

Imi imaginez adesea o lume in are oamenii nu barfesc la masa de duminica la pranz in familie despre ce a mai facut cine stie ce rapandula din spatiul public.  Stiu ca e o utopie, dar macar cativa dintre ei au posibilitatea sa-si ocupe timpul si mintea si cu informatii curate din care sa invete ceva, sa le dea o bucurie, sa fie o oaza de bine si frumos intr-o lume plina de mizerii.

Stiu ca jurnalismul cultural si de lifestyle aproape ca nu mai exista la noi (au murit aproape toate revistele glossy, din motive care tin de distributie si schimbarea comportamentului conumatorilor), in tarile occidentale, educate si, daca nu va supara termenul (dar sigur o sa va supere), tarile “spalate” exista publicatii foarte multe care fac o educatie informala culturala si de lifestyle.

Insa depinde foarte mult de noi cei care ajungem in contextul sa practicam aceast aaforma de jurnalism, ca acest domeniu sa fie respectat si apreciat. Am invatat in lockdown-ul din pandemie ca nu intra la “esentiale”, dar ca poate aduce liniste sufleteasca si ne poate tine mintile acasa, cu zambet.

Le mai multumesc si aici inca o data colegilor mei, Oana Vasliu si Eduard Enache pentru seriozitatea lor, pentru faptul ca nu scriu niciodata ca “sa bifeze ceva” ci au mereu in minte ca cei care ne citesc pot sa invete ceva, sa le fie utile informatiile si sa-i bucure)

 

 

sutien cultural

 

 

sutien cultural 1


Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!