Sa inveti sau doar sa “pari ca stii”

Traim vremuri grabite. Toti alearga undeva, cu telefoane in mana, cu ambitia stransa intre dinti. Succesul a devenit o imagine, nu un proces. O postare, o aparitie, o replica bine plasata. Nimeni nu mai are timp sa invete. Doar sa para.

Ne spun ca trebuie sa fake it till you make it. Dar nimeni nu mai vorbeste despre acel make it. Despre partea in care stai nopti intregi sa inveti, in care esti confuz, in care te pierzi si te regasesti. Toata lumea vrea drumul scurt, calea sigura, reteta. Dar succesul nu e o reteta. E un metabolism lent, o constructie care se ridica din greseli, nu din poze bine luminate si filtrate

Am invatat sa ne vopsim realitatea in culori mai vii decat este. Sa parem convinsi, chiar si atunci cand ne tremura vocea. Sa purtam hainele potrivite pentru o viata pe care n-o avem. Poate ca e uman. Poate ca e instinctul de a fi acceptati, de a nu ramane in urma. Dar in timp, faking it devine o forma de oboseala. O greutate pe care o porti in tacere.

Cei care se grabesc catre succes uita ceva simplu: nimic nu creste fara timp. Fara rabdarea aceea inconfortabila a esecului. Fara orele in care nu stii si trebuie sa recunosti ca nu stii. Shortcuturile ne dau impresia ca putem pacali drumul, dar drumul, in final, ne prinde din urma.

Poate ca ar trebui sa ne oprim putin. Sa ne amintim cum e sa invatam cu adevarat ceva, nu doar sa reproducem. Sa nu ne mai fie rusine de etapele intermediare, de nestirile noastre, de procesul lent al devenirii.

Pentru ca, intr-un fel, a fake it e o forma de speranta. Dar numai daca o folosesti ca punte, un pod pe care treci tremurand, dar nu ca destinatie. Restul — e doar o masca frumoasa, care cade la prima ploaie.