Intr-o vreme ajunsesem sa vorbesc cu mine insami ca un sef nemultumit care a renuntat demult la ideea de bonusuri. Daca uitam ceva, ma certam. Daca nu reuseam ceva, ma criticam. Daca oboseam, imi tineam un discurs despre cum „altii pot, tu de ce nu?”. Vocea mea interioara avea tonul  unei directoare de scoala din anii ’80: nu se joaca, nu se glumeste, nu e timp pt emotii..

Si totusi, in ultimii ani, am inceput sa ma gandesc ca poate — poate — nu asta e solutia.

Blandetea, mi s-a spus, incepe cu lucruri mici. Marunte, aproape ridicole. Sa-mi las telefonul deoparte zece minute. Sa respir adanc inainte sa ma critic. Sa spun „e in regula” fara vocea aceea ironica pe care o folosesc de obicei. La inceput am crezut ca e un fel de farsa motivationala. Dar adevarul e ca m-a obosit atat de tare sa fiu dura cu mine, incat ideea de blandete a inceput sa para… nu slaba, ci necesara.

Blandetea cu tine insati e o munca grea cand ai fost antrenata sa te impingi, sa te fortezi, sa nu fii „prea sensibila”. E ca si cum ai invata sa vorbesti o limba noua, una in care accentul tau sever se simte peste tot. Dar uneori, cand reusesc si ma iert pentru o zi mai lenta, cand nu ma torturez pentru ca nu am bifat totul — simt o usurare aproape indecenta.

Si scriu asta la sfarsitul unei zile cand am avut pe to do list 16 lucruri din care sunt nefacute 4 (m-am uitat in agenda ca sa scriu exact, to do listul e intotdeauna scris dimineata cu pixul pe hartie)

Poate ca blandetea e exact opusul a ceea ce am crezut: nu un rasfat, ci o salvare. Poate ca nu trebuie sa fiu propriul meu soldat incordat.

Asa ca incerc — stangaci, cu balbaieli, cu reflexe vechi care ma trag inapoi — sa ma vorbesc mai frumos. Sa-mi dau pauze fara remuscari. Sa spun „nu pot acum” fara sa ma pedepsesc. Sa inteleg ca oboseala nu e o vina, iar greselile nu sunt dovezi de caracter slab.

Probabil va mai dura. Probabil ma voi certa iar. Probabil voi uita lectia asta de zece ori. Dar poate, intr-o zi, vocea mea interioara va renunta la fluierul de arbitru si va suna mai mult ca o prietena.

Blandetea nu e mare lucru la inceput. E un oftat pe care il lasi sa se auda in loc sa-l inghiti. E o cana de cafea bauta fara sa verifici emailurile. Uneori e o mana calda asezata pe piept, ca o mica forma de negociere intre inima si restul corpului. Ambele vor doar sa stie ca nu le-ai abandonat.

Dar adevarata blandete incepe cand accepti ca mintea ta e putin dezordonata. Ca ai momente in care exagerezi, dramatizezi sau spui lucruri care te fac sa pari ca un personaj secundar dintr-o comedie care nu se va turna niciodata.

Si pana atunci, imi ramane sa exersez. Sa incerc. Sa fiu blanda cu mine insami chiar si — mai ales — cand imi iese prost.

E un act de curaj sa te ierti pentru ca nu ai facut tot ce ti-ai propus intr-o zi. Sau intr-un an. E o forma de intelepciune sa spui „Nu-i nimic, incerc maine”, fara sa simti ca vei primi puncte in minus de la un juriu invizibil. Si mai e ceva: blandetea nu inseamna lene, nici autosuficienta, nici renuntare. E exact opusul. E o strategie de supravietuire.

Uneori, blandetea cu tine insati e sa recunosti ca ai nevoie de ajutor. Alteori, e sa pleci de la o masa la care nu te-ai simtit bine. Sau sa spui „nu” fara explicatii, chiar daca ai in buzunar vreo trei scuze impecabile si complet inutile.

Mai ales, blandetea e sa intelegi ca ai dreptul sa-ti fie greu. Da, chiar si tie, care ai invatat sa mergi mai repede decat fricile tale si sa zambesti cand nu stii ce altceva sa faci. Si da, chiar si in zilele in care lumea pare sa-ti ceara performanta, eficienta si un simt al umorului impecabil.

Pana la urma, blandetea cu tine insati e ca o rochie comoda pe care o porti acasa: poate nu o vede nimeni, dar iti schimba complet ziua.

Asa ca incearca: fii blanda cu tine, macar de azi. Si daca nu-ti iese… ghici ce?
Te poti ierta si pentru asta.