Uneori viata se rupe in tacere. Nu cu zgomotul unei tragedii, ci cu felul acela in care nu mai simti nevoia sa ridici capul din perna. Si atunci te intrebi, aproape mecanic: de ce sa te ridici?

Am invatat, tarziu, ca bucuria nu vine in valuri mari, ci in gesturi marunte care refuza sa dispara. O cana de cafea fierbinte. O raza care se strecoara printre jaluzele. Un om care iti spune „esti bine?” si chiar asteapta raspunsul. Aceste lucruri nu schimba viata, dar te conving sa ramai in ea.

Cand ne este greu, tindem sa credem ca totul trebuie reparat. Dar nu totul se repara. Unele lucruri doar se invata sa fie purtate. Am descoperit ca bucuria, in esenta ei, nu este un strigat, ci o forma de rezistenta. E acel „da” soptit in mijlocul noptii, cand ti-ai putea la fel de bine spune „nu mai pot”.

Sa cauti lumina nu inseamna optimism. Nu e un slogan. E o alegere stranie, aproape biologica, de a te agata de realitate atunci cand realitatea te doare. E sa privesti o frunza care tremura in vant si sa spui, fara ironie: „asa arata viata, inca misca.”

Didion ar fi spus ca „we tell ourselves stories in order to live”. Eu cred ca ne spunem bucurii mici in acelasi scop. Ne spunem ca maine va fi altfel, chiar daca nu stim de ce. Ne spunem ca un gest de tandrete conteaza. Ne spunem ca merita sa respiram inca o data.

Nu am o concluzie. Viata rareori ofera una. Dar am o certitudine linistita: chiar si in zilele in care nu exista lumina, exista ceva care seamana cu ea. O intentie, o memorie, o tresarire.
Si poate ca asta e tot ce trebuie sa cauti.

Astazi va fi cald. Si soare.