Exista o lista lunga si melancolica de meserii disparute, pe care o putem privi ca pe o vitrina de muzeu: frizerul ambulant, lustragiul, baiatul cu telegrame si, desigur, dactilografa — acea creatura misterioasa, cu degete iuti, disciplina de calugar tibetan si o rezistenta legendara la cafea reincalzita. Daca ai avut vreodata impresia ca tastatura face un zgomot insuportabil, este doar pentru ca nu ai prins vremurile cand o masina de scris Olympia batea ca o furtuna tropicala, iar dactilografa continua, imperturbabila, ca un metronom care isi stie valoarea.
Candva, dactilografa era indispensabila. Nu exista birou respectabil fara una, dupa cum nu exista roman american respectabil fara o femeie inteligenta, ironic subestimata, care sa transcrie capriciile unui sef cu mult ego si putina ortografie. Dactilografa era Google Docs-ul vremii, Grammarly-ul cu pulover bej, ChatGPT-ul, daca ChatGPT ar purta fusta creion si ar putea ofta exasperat.
Apoi, pe nesimtite, a venit calculatorul personal. A venit tastatura electrica. A venit e-mailul. Si, in final, a venit dezastrul suprem: toata lumea a inceput sa scrie. Toata lumea. Inclusiv acei sefi care nu stiau sa puna virgule nici daca viata lor ar fi depins de asta. Si pentru ca omenirea are o placere bizara de a crede ca poate face orice singura, meseria de dactilografa a fost trecuta la capitolul Multumim, dar nu mai e nevoie de tine.
Dar disparitia unei meserii nu e niciodata doar un fapt economic. Este o tragedie in trei acte:
- Actul I – Iluzia progresului, in care ne entuziasmam ca avem un dispozitiv nou care „face totul in locul nostru”.
- Actul II – Realitatea: descoperim ca dispozitivul nu face chiar totul, dar face destul cat sa ne puna pe noi la treaba.
- Actul III – Nostalgia, in care recunoastem ca, de fapt, lucrurile erau mai usoare cand aveam pe cine sa rugam: „Poti sa-mi pui si mie asta frumos, pe doua pagini, cu diacritice?”
Nu doar dactilografa a disparut. Au disparut si operatorii de centrala telefonica, cu acele casti gigantice de parca ar fi gestionat aterizarea unei navete spatiale. Au disparut proiectionistii de cinematograf, care isi petreceau serile alergand dupa pelicula care se bloca fix in scenele importante. Au disparut chiar si vanzatorii de ziare de la coltul strazii, care anuntau stirile cu vocea unui crainic de hipodrom.
Acum, desigur, avem aplicatii. Avem AI. Avem butoane care fac lucrurile „instant”. Si totusi, ironia suprema este ca ne simtim mai ocupati ca niciodata. Intr-o lume in care aproape toate meseriile se automatizeaza, noi am reusit performanta sa fim angajati full-time cu a apasa butoane.
Poate ca, intr-o zi, nostalgia va fi atat de puternica incat cineva va deschide un „atelier vintage” in care poti angaja o dactilografa doar ca experienta retro, exact cum mergi la un barbershop ca sa te tunda ca in 1920. Pana atunci, insa, ramanem doar cu fantoma eleganta a unei profesii care a disparut nu pentru ca nu era utila, ci pentru ca era prea utila ca sa supravietuiasca.
Asa sunt meseriile disparute: nu mor cu adevarat — doar isi iau o pauza lunga de la noi. Si poate, in secret, ne rad in fata.