Astazi intimitatea a devenit ceva ce se poate pierde la fel de usor ca o parola. De obicei, se intampla cand cineva iti spune „stai asa, nu posta inca, nu e story-ready”. In acel moment, stii ca traim vremuri in care apropierea nu mai este suficienta daca nu este si publicabila.
Pe vremuri – adica acum cincisprezece ani, ceea ce in epoca internetului inseamna Paleolitic – intimitatea era ceva ce se intampla pe canapea. Acum se intampla intr-un dreptunghi de 1080 pe 1920 de pixeli, cu lumina buna si o fraza care pare spontana, dar a fost editata de trei ori. Intimitatea nu mai este doar intre doi oameni; este intre doi oameni si publicul lor fidel, care asteapta confirmarea ca iubirea exista, ca tristetea e reala si ca fericirea merita un emoji potrivit.
Social media ne-a promis conexiune. Si, ca toate promisiunile mari, a venit cu un asterisc. Da, suntem mai conectati ca oricand, dar in acelasi timp ne este teribil de greu sa fim singuri cu cineva fara sa ne gandim cum ar arata asta din exterior. Intimitatea a devenit performativa. Daca nu a fost vazuta, daca nu a fost validata, daca nu a primit suficiente inimioare, exista suspiciunea ca poate nici n-a fost atat de profunda.
Exista un tip special de singuratate care apare cand stii totul despre viata cuiva – ce mananca, unde merge in vacanta, ce citat l-a „lovit” azi – dar nu stii cum ii suna vocea cand e obosit sau ce face cu mainile cand e nervos. Stim detalii, dar nu stim taceri. Si intimitatea, daca e sa fim sinceri, traieste mai ales in taceri.
Am ajuns sa negociem intimitatea: ce pastram pentru noi si ce „merge” online. Ce poate fi postat fara sa tradam prea mult si ce trebuie ascuns ca sa ramana adevarat. E un echilibru fragil. Prea multa expunere si relatia devine un serial. Prea putina si apar intrebari: „Dar de ce nu pui nimic?” – ca si cum absenta ar fi o forma de esec
Si totusi, in ciuda tuturor acestor lucruri, intimitatea nu a disparut. S-a micsorat. S-a retras. S-a facut mai discreta, mai incapatanata. Traieste in mesajele care nu sunt screenshot-uite. In conversatiile care nu devin podcast. In momentele in care telefonul ramane cu fata in jos pe masa si nimeni nu simte nevoia sa verifice nimic.
Poate ca adevarata intimitate, in epoca social media, este actul radical de a nu impartasi. De a avea ceva care nu este pentru toata lumea. Ceva care nu poate fi filtrat, decupat sau explicat intr-un caption. Ceva care exista doar pentru ca doua persoane au fost acolo, in acelasi timp, fara martori.
Si daca asta inseamna ca uneori iubirea noastra nu arata „bine” online, poate ca e un semn foarte bun. Pentru ca unele lucruri, cele mai importante, nu sunt facute ca sa fie vazute. Sunt facute ca sa fie traite.