Acesta este un buchet urias de lalele primit de la simpaticele de la aentia Caracteristic, in colaborare cu Magnolia.
Multumesc din suflet pentru flori. Sunt superbe.
Si totusi — aici incepe partea putin dilematica si ilustratoare de mici sechele a povestii.
Pentru ca eu nu sunt genul „Instagram show-off”, nu prea simt nevoia sa ma laud cu lucruri sau intamplari. Nici macar cu interviurile pe care le fac, desi uneori imi spun prietenii ca ar trebui. Cred ca emotia unei intamplari e ceva foarte personal: ce simti tu intr-un moment nu poate fi duplicat de altcineva care doar il vede pe ecran. Asa ca, de cele mai multe ori, prefer sa pastrez bucuria pentru mine si sa nu ocup timpul oamenilor cu ceva care nu ii priveste sau nu le aduce vreun folos.
Singurul motiv pentru care mai pun uneori daruri pe Instagram este unul simplu: ca sa spun „multumesc” si in public celor care au avut un gand bun pentru mine. In privat spun intotdeauna. In public — doar uneori.
Dar buchetul acesta… buchetul acesta e atat de mare si de spectaculos incat m-a facut sa ma gandesc la ceva la care nu te gandesti, de obicei, cand primesti flori.
Prima reactie, dupa bucurie, a fost: „Sunt prea multe.” Si nu o spun ca pe o plangere. Lalelele sunt splendide. Casa mea arata ca o mica primavara in interior. Am si impartit din ele azi, ca sa se bucure si altii de ele. Totusi, inca am foarte multe lalele prin casa 😊 si de fiecare data cand ma uit la ele imi vine aceeasi intrebare: Le merit? Pentru ca sunt multe. Pentru ca e perioada din an in care florile sunt la mare cautare. Pentru ca, intr-un fel, sunt un lux efemer — somptuos, dar cu termen de viata limitat.
Si atunci mintea mea, de fata crescuta in conditii modeste si obisnuita sa calculeze mereu eficienta costurilor, incepe sa puna intrebari ciudate pentru cineva care tocmai a primit un buchet minunat: Merit eu acest consum de resurse? Cand se „amortizeaza” moral un astfel de dar?
Stiu foarte bine ca Mihaela Ganciu si echipa Magnolia nu au facut acest gest cu vreo intentie ascunsa. Sunt sigura ca a fost un dar facut cu bucurie — pur si simplu. Dar buchetul acesta mi-a aratat ceva despre mine: ca, chiar si cand ma rasfat (si da, ma rasfat saptamanal cu flori si dulciuri), exista undeva in mine o voce mica care intreaba: „Merit asta?”
Nu stiu daca e bine sau rau ca port intrebarea asta cu mine.
Probabil ca e doar felul in care te modeleaza anii si felul in care ai crescut. Oricum ar fi, inca o data: multumesc pentru flori. Sunt superbe.
Si, intre timp, incerc sa invat sa ma bucur de ele fara sa le fac bilantul moral.
