Este un text inspirat de comentariile de pe pagina mea de facebook: sunt momente cand imi pare rau ca unii oameni se opresc doar in partea rea a lucrurilor comparandu-se cu aceasta

Traim intr-o lume in care comparatia a devenit aproape reflex. Ne uitam la ceilalti, la reusitele lor, la vietile lor aparent perfecte si, fara sa ne dam seama, incepem sa ne masuram valoarea in functie de standarde care nu ne apartin. In paralel, apare si un mecanism subtil, dar la fel de daunator: whatabout-ismul. „Dar altii o duc mai rau”, „Dar tu de ce te plangi cand altii nu au nimic?”. Aceste ganduri, desi par rationale, ajung sa ne anuleze propriile emotii si sa ne fure bucuria autentica.

Comparatia constanta ne indeparteaza de prezent. In loc sa ne bucuram de ce avem, ne concentram pe ceea ce ne lipseste.

Vedem succesul altora ca pe un repros tacut la adresa noastra. Social media amplifica acest fenomen: vietile filtrate si atent selectate ale celorlalti devin un etalon nerealist. In timp, aceasta comparatie continua duce la frustrare, invidie si un sentiment persistent ca nu suntem „suficient”.

Whatabout-ismul, pe de alta parte, functioneaza ca un mecanism de invalidare emotionala.

De fiecare data cand ne permitem sa simtim tristete, oboseala sau nemultumire, apare o voce interioara sau exterioara care spune: „Dar altii o duc mai greu”. Desi este adevarat ca exista mereu situatii mai dificile, acest tip de gandire nu ajuta, ci blocheaza. Emotiile nu sunt o competitie. Faptul ca cineva sufera mai mult nu face ca suferinta noastra sa dispara.

Combinatia dintre comparatie si whatabout-ism creeaza un cerc vicios.

Nu ne mai permitem sa fim mandri de realizarile noastre, pentru ca „nu sunt la fel de mari ca ale altora”. Nu ne mai permitem sa ne recunoastem durerea, pentru ca „nu este atat de grava”. Astfel, ajungem sa traim intr-un permanent sentiment de insuficienta si vinovatie.

Bucuria, in schimb, apare atunci cand ne raportam la noi insine, nu la ceilalti.

Cand reusim sa ne vedem progresul, oricat de mic, si sa il apreciem. Cand acceptam ca emotiile noastre sunt valide, fara a le compara sau diminua. A renunta la comparatia constanta nu inseamna a ignora realitatea, ci a o privi printr-un filtru mai bland si mai personal.

Un prim pas este constientizarea. Sa observam cand ne comparam si sa ne intrebam: „Ma ajuta acest gand sau imi face rau?”. La fel, cand apare whatabout-ismul, putem reformula: „Este adevarat ca altii au probleme diferite, dar si ceea ce simt eu conteaza”.

Bucuria nu vine din a fi mai bun decat altcineva, ci din a fi in pace cu propria viata.

Iar aceasta pace incepe atunci cand ne dam voie sa simtim, sa crestem si sa ne apreciem fara a ne masura constant in raport cu ceilalti.