Pentru duminica aceasta am o intrebare intima: ce cicatrici ascundem? Si ce ascund ele?
*
eu am una in partea dreapta, linga osul bazinului, de la o operatie de hernie facuta chiar in ziua in care implineam 6 ani. Are cam 4 cm si e ca o dunga fina, verticala.
e ascunsa intotdeauna de lenjerie, dar ea ascunde o parte din sechelele mele legate de spitalele din Romania.
Luni, 28 martie, la ora 18, la Leu, sala 612 tin o prelegere pentru cursantii Masterului de Comunicare sustinut de Sorana Savu.
Voi vorbi despre brandingul personal, despre bloggeri si cum te folosesti de un blog ca sa-ti dezvolti/consolidezi brandul personal, dar si despre cum – ca PR – poti sa –ti faci viata mai usoara intr-o colaborare cu un blogger.
Daca doriti sa participati, va astept cu drag.
La sfirsitul prelegerii (care va contine, ca de obicei, niste joculete) voi da un premiu special pentru cele mai s!mpa raspunsuri.
Ne vedem la Leu.
La lansarea colectiei Strada Fictiunii (editura ALL) Andrei Gheorghe i-a facut pe spectatori sa rida in primele 30 de secunde.
– Eram acum o luna la New York si-am trecut pe o strada, unde un violonist cinta si-a strigat: uite-l pe Andrei Gheorghe…
Vorbelelui faceau legatura cu povestea pe care o auzise putin mai devreme, despre celebrul violonist Joshua Bell care a cintant cu un Stradivarius la metrou in New York si nimeni nu l-a recunoscut.
Pubicul a ris de “arogantza” lui Gheorghe. Isi incepuse discursul cu o gluma care-l pozitiona drept vedeta ( ii arata ego-ul), specula ceva din conversatiile anterioare (dind fluenta speech-urilor), dar arata si o cunoastere in detaliu a “captarii atentiei maselor”.
In timp ce vorbea, Andrei aseza cu mina dreapta pe masa doua carti. Una era Orase invizibile- Italo Calvino, cealalalta Dezghetul – A. D. Miller (cartea pe care urma sa o si prezinte).
Mai intii a asezat cartile in linie dreapta, cu laturile aliniate catre marginea mesei. In urmatoarea secunda, mina dreapta a vibrat peste coperta lui Calvino care nu se inchidea perfect. A apasat cartea de citeva ori, mutind-o in sus si- n jos. Degetele nervoase, un pic arcuite, s-au mai luptat cu coperta citeva secunde: presind-o, ridicind mina, presind-o din nou. Apoi aceeasi mina a inceput sa faca rotatii intre carti pe masa, ca la o pasentza a nervozitatii.
In timpul asta vocea lui Gheorghe era calma, rostea baritonal si ferm idei despre mafia rusa, despre cum seamana comportamentul afaceristilor autohtoni cu cel al rusilor din carte, dar si despre nevoia de a citi.
Nimic nu trada nervozitatea miinii care invirtea copertele pe masa, pentru ca in fata ei – asezata catre public – era o piramida din cartile ce urmau a fi lansate.
Dar de acolo, de linga el, din spatele piramidei de carti, miina aia care vorbea despre emotiile lui Gheorghe mi-a dat multa incredere:
“daca si el mai e stresat cind vorbeste in public, atunci pot sa ma simt bine”
Imi place Andrei Gheorghe. Mult.
*
sculptura de Francisco Antonio Gijón
8 tineri au facut la Sibiu festivalul de teatru de 25 de ore (o zi si o noapte non stop de teatru).
Aproape nimic spectaculos: niste pusti care s-au adunat sa-si vada piesele de teatru, ale lor si ale colegilor din alte facultati din tara.
Doar ca:
– primul spectacol a fost cu Horatiu Malaele si s-au vindut aproape 500 de bilete.
– Al doilea spectacol l-a avut in distributie pe nominalizatul Uniter la debut de anul acesta Conrad Mericoffer, pentru ca al treilea sa aiba un alt pusti teribil Lari Giorgescu
– Toate biletele din festival s-au vindut, dar cind spun toate inseamna ca studentii n-au mai avut bilete tiparite ca sa le vinda doritorilor.
– Teatrul national le-a pus salile la dispozitie pentru spectacole, agentia de bilete pentru promovare si vinzare, iar directorul teatrului (care le e si professor) a girat cu increderea lui la unii dintre invitati, dar si la jurnalisti, participind la conferinta de presa.
– Toate televiziunile nationale au prezentat stiri
Aproape ca si asta poate sa fie normal…DOAR CA… totul s-a facut cu 1000 de ron.
Pustii astia s-au descurcat de la proiect pina la administrarea locurilor in sala, de la convingerea artistilor mari sa vina contra unui onorariu pe care-l vor primi dupa ce se vor fi vindut biletele … si pina la cazarea actorilor in apartamentele matusilor lor:)
S-a intimplat (de fapt se mai intimpla la aceasta ora) in Sibiu.
Si , din cafeneaua in care scriu, in pauza unuia dintre spectacolele studentilor, uda de la o sampanie care a trecut (recuzita in piesa) pe de-asupra capului meu si plina de confetii (care in mod normal ma scot din minti pentru ca sunt greu de scos din par), ma uit cu drag la tinerii care stau duminica la prinz si se uita la teatru.
Poate ca piesa asta nu e o capodopera, nici tinerii actori nu stiu inca sa-si controleze foarte bine emotiile si orgoliile, dar e asa o energie buna in sala… si asa o stare de bine, incit ma gindesc ca mai e o speranta. Pentru tot ce nu mai credem noi, uitindu-ne la stiri, ca este fara-de-speranta.
ater edit: si da, au facut si bani din asta. au ramas cu ceva banuti dupa ce au platit toat eonorariile.
aseara la circiuma numita Turn din Piata Mare din Sibiu, Mihai Petre ( tinarul domn din juriile Dansez pt tine, Romanii au talent) venise la un pahar de vorba cu un el si o ea.
cuplu, care statea in fata lui, avea atitudinea unei echipe de dansuri si, de la masa unde eram, nu-i auzeam ce vorbesc.
vedeam insa forfota din jur si toate privirile indreptate catre spatele lui (pentru ca fusese atent sa stea cu spatele la intreaga sala)
cind mihai petre s-a hotarit sa plece, un grup generos de pustoaice de la o masa vecina a navalit pentru poze. apoi cele doua chelnerite care-l servisera si care asteptau in colt de camera cu aparatul de fotografiat in mina.
s-a pozat politicos si-a iesit catre piata pe linga un perete pe care angajatii circiumii pusesera tablouri mici cu Stolojan, Mihai Leu, alti domni si doamne pe care nu i-am recunoscut dar care mincasera acolo. in mijloc fotografia lui nicolas cage, un pic speriat sau derutat, linga un domn cu un ecuson.
oare unde va fi atirnat tabloul cu mihai petre?
ma fascineaza intotdeauna celebritatea expusa pe servetele de hirtie sau pe peretii circiumilor.
Nu stiu daca vi s-a intamplat vreodata sa va certati si sa simtiti o placere nebuna in momentul acela.
Scriu acum, dupa o cearta imensa si ar trebui, in mod normal, sa fiu suparata si incordata, dar surprinzator, ma simt foarte foarte usurata si relaxata.
Nu e prima data cand mi se intampla asa.In ultima vreme ma cert foarte rar, dar cand o fac, e foarte placut. Dupa fiecare cuvant rostit, curg alte o suta si cu fiecare cuvant care iti iese din gura se creaza tonuri noi si astfel se naste o melodie.
Odata cu melodia vine si dansul. Mainile capata forme, corpul se inmoaie, picioarele se misca haotic si simti cum incepe sa vibreze tot corpul.
Muschii fetei se incordeaza si se relaxeaza pe ritmuri create de tine. Ce satisfactie mai mare exista decat atunci cand simti ca iti masezi tot corpul prin tonalitatea vocii?
Iar la final urmeaza linistea aia ciudata care da culoare melodiei.Probabil multi isi pun intrebarea “ fata asta e nebuna?” sau poate foarte multi empatizeaza cu ceea ce simt eu in momentul asta.
De fapt. e foarte interesant sa reusesti sa-ti studiezi reactiile corpului in momente critice. S-ar putea sa ai surprize placute.Stiu ca e un act egoist sa ma bucur de un asemenea moment care poate, pentru omul din fata mea conteaza foarte mult, dar cateodata e bine sa gasesti si altfel de placeri…
La final de luna martie ati reusit sa vedeti si o partea diabolica din mine, pe care nu vreau sa o recunosc, dar care exista.
Am ales sa impartasesc acest moment pentru ca imi doresc sa ma las libera si sa nu ma mai ascund dupa acel paravan, care imi obtureaza imaginea primaverii.
unii dintre cei mai tari coregrafi, balerini si pianisti din lume se aduna pe 6 aprilie la paris intr-un spectacol realizat in colaborare cu crucea roshie franceza pentru crucea roshie japoneza.
daca sunteti in paris, rezervati-va de acum bilet costa intre 5 si 140 de euro
ii puteti vedea pe aceeasi scena in solo-uri pe Sylvie Guillem, Nicolas Le Riche, Akram Khan, Natasha Parry, Lambert Wilson, Guillaume Gallienne, Rolando Villazón, Hiromi Omura, Renaud si Gautier Capuçon, Sayaka Shoji, Martha Argerich, Nelson Freire, Momo Kodama, Bartabas…
o ocazie unica de a vedea atit de multi minunati artisti intr-un singur spectacol
aici o secventa cu Nicolas le Riche, pentru ca pe Guillem si Khan i-am tot postat
miine la ora 18.00 la MTR particip la lansarea colectiei Strada Fictiunii, editura All, un proiect editorial foarte simpatic, cu carti de care ti-e drag de la prima atingere. mi-ar face placere sa veniti miine la MTR, vor fi alaturi de mine sa prezinte cartile din colectie Florina Pirjol, Costi Rogozanu, Tudor Calin Zarojanu si Andrei Gheorghe.
*
am citit deja una din cele 7 carti pe care le lansam miine si am primit acordul pentru a publica un fragment din ea…
se numeste Magazinul de sinucideri, am mai scris despre ea …
*
— Oamenii ne-ntreabă mereu de ce i-am pus celui mic numele de Alan. Vine de la Alan Turing.
— De la cine ? Doamna grasă, căreia parcă numai îi ninge şi îi plouă, e nedumerită.
— N-aţi auzit de Alan Turing ? A fost un englez care a intrat mereu în conflict cu poliţia din cauză că era homosexual. E considerat părintele calculatorului. În al Doilea Război Mondial a avut o mare contribuţie la victorie : e cel care a decriptat sistemul Enigma, maşina electromecanică criptografică a statului-major
german, cu care se transmiteau submarinelor nemţeşti mesaje de neînţeles pentru serviciile secrete ale aliaţilor.
— A, da ? Nu ştiam…
— E unul dintre marii oameni uitaţi de istorie.
Clienta, nehotărâtă, se plimbă prin magazin, cu ochii grei de regrete şi fantasme.
— V-am povestit de Alan Turing fiindcă v-am văzut adineaori că vă uitaţi la tablourile alea mici, agăţate unul lângă altul sus de tot, sub tavan, spune Lucrèce.
— De ce e câte un măr pictat în fiecare dintre ele ?
— Aici e legătura cu Turing. Inventatorul calculatorului s-a sinucis într-un mod foarte ciudat. Pe 7 iunie 1954, a muiat un măr într-o soluţie de cianură şi l-a pus pe un gheridon. Mai întâi l-a pictat într-un tablou şi pe urmă l-a mâncat.
— Nu mai spuneţi !
— Se zice că din cauza asta logoul de la Apple este un măr cu o muşcătură. E mărul lui Alan Turing.
— Uite câte aflu… Măcar să nu mor proastă.
— Iar noi, continuă Lucrèce, care nu uită că-i negustoreasă, noi, la naşterea băiatului mai mic, am făcut acest kit de sinucidere.
— Cum arată ? se apropie clienta, vădit interesată.
Doamna Tuvache începe să-şi laude marfa :
— În punga asta transparentă aveţi un şevalet mititel cu o pânză deja montată, două pensule (una groasă, una subţire), câteva tuburi de culoare şi, bineînţeles, mărul. Atenţie, e otrăvit ! Puteţi aşadar să vă sinucideţi în maniera lui Alan Turing.
Singurul lucru pe care vă rugăm să-l faceţi pentru noi, dacă nu aveţi nimic împotrivă, e să ne lăsaţi moştenire tabloul cu mărul. Noi le colecţionăm cu drag şi le agăţăm acolo sus. Ca amintire ! În plus, toate merele astea aliniate sub tavan dau foarte bine cu marmura de Delft de pe jos. Am adunat deja şaptezeci şi două
de tablouri. Clienţii pot să le privească ca la expoziţie, în timp ce aşteaptă la rând, la casă.
Clienta cea grasă le priveşte şi ea :
— Sunt în toate stilurile…
— Da, unele mere sunt cubiste, altele, aproape abstracte.
Mărul albastru de colo a fost pictat de un daltonist.
— Cumpăr şi eu kitul de sinucidere, suspină doamna cea grasă, cu inima bătând ca în ritmul unui marş funebru. O să vă completez colecţia.
— Sunteţi foarte amabilă. S-aveţi grijă să semnaţi tabloul şi să-l dataţi. Azi suntem în…
— Cât e ceasul ? întreabă clienta.
— Două fără un sfert.
— Mă duc. Nu ştiu dacă e din cauza merelor pe care le-am văzut, dar mi s-a făcut cam foame.
Doamna Tuvache, deschizându-i uşa, o atenţionează :
— Să nu cumva să mâncaţi mărul înainte de a face tabloul, da ? Nu cotorul trebuie pictat ! Mă rog, nici n-aţi mai avea timp…
Mishima, aşezat pe un taburet în fundul magazinului, amestecă nişte ciment, nisip şi apă într-un lighean. Alan coboară scările, fluierând vesel. Tatăl îl întreabă :
— Eşti gata să te-ntorci la şcoală pentru orele de după-amiază ? Ai mâncat de prânz ? Te-ai uitat la ştirile de la
televizor ?
— Da, tata. Prezentatoarea de la stirile de la ora unu şi-a schimbat coafura. Era foarte flumos pieptănată.
Mama, cu ochii în tavan, nu se mai poate stăpâni :
— Asta-i tot ce-ai reţinut tu ? Mă doare mintea, zău ! N-au vorbit deloc de războaie regionale, dezastre ecologice, oameni care mor de foame ?
— Ba da, au mai dat o dată imaginile cu digurile din Olanda, care s-au rupt la ultima maree şi plaja care se-ntinde acum până la Praga. I-au mai arătat şi pe locuitorii din provincia Germania, slabi şi fără haine pe ei, care plângeau si se rostogoleau prin nisip. Erau transpiraţi şi nisipul li se lipise de piele. Dacă te
uitai printre gene, firele de nisip semănau cu nişte steluţe ! Era ca de pe altă lume, dar totul o să se facă bine la loc. O să adune tot nisipul.
Lucrèce e neagră de supărare :
— Of, băiatul ăsta, cu optimismul lui, ar face să-nflorească deşertul… Hai, fugi la şcoală ! M-am săturat până peste cap să te văd pe-aici, vesel ca un pui de graur !
— La revedere, mamă !
— Ei, asta-i, la revedere acuma !
Lângă raionul de produse proaspete, aflat în renovare, Mishima îşi suflecă mâneca puloverului, îşi pune puţină apă şi un pumn de nisip pe braţ şi-şi ridică mâna, privind-o atent, cu ochii mijiţi, în lumina neonului.
Lucrèce se întoarce spre el.
— Ce tot faci acolo ?
— E un bolovan de beton prevăzut cu un inel. De el atârnă un lanţ, cu o cătuşă care se închide pe gleznă. Te aşezi pe malul fluviului, arunci bolovanul în faţă şi hop, te duci la fund. Şi cu
asta, basta !
— Interesant, dă din cap un client mustăcios.
Mishima îşi trece palma peste fruntea şi chelia care se întinde până-n creştet, apoi precizează :
— Bolovanii îi torn chiar eu, aici sau jos în pivniţă, cu numele magazinului nostru ştanţat pe undeva. Ia puneţi mâna ! Se simte, aşa-i ? Magazinul de sinucideri ! Îi puteţi folosi şi dacă vă aruncaţi pe geam.
Clientul îl priveşte uimit. Mishima îşi strâmbă un colţ al gurii, iar pomeţii i se rotunjesc şi mai tare sub ochii rotunzi ca nişte bile, sub sprâncenele zburlite.
— Da, da, bolovanii de ciment vă măresc greutatea ! Vedeţi dumneavoastră, înainte vreme, când venea o tornadă sau un uragan, persoanele mai uşurele se aruncau şi ele pe fereastră, dar se făceau de râsul lumii : le găseai dimineaţa agăţate de crengi, în pijama, ori atârnând de felinare, sau rătăcite prin balcoanele vecinilor. Pe când, dacă vă prindeţi la gleznă bolovanii de ciment de la Magazinul de sinucideri, vă prăbuşiţi în linie dreaptă !
— Ah !
— Seara, suit pe pervazul de la camera noastră, îmi place să privesc cum se aruncă oamenii din turnuri. Dau perdeaua la o parte şi mă uit la ei cum se preling cu bolovanul de ciment la gleznă : parcă-s stele căzătoare ! Când ia bătaie echipa noastră, sunt şi mai mulţi : cad ca grăunţele de nisip. E tare frumos.
Lucrèce îşi mijeşte îngrijorată ochii ei frumoşi şi gravi, se uită la Mishima, îl ascultă şi se întreabă în tăcere :
— Alan o fi contagios ?
Jean Teule, Magazinul de sinucideri, traducere de Magda Raduta
Miine seara, de la ora 19.30, Europa FM incepe o serie de concerte “live din garaj” pe care le transmite, desigur, la radio.
Primul concert din serie e cu trupa Holograf, intr-o atmosfera intima si exclusivista: nu mai mult de 100 de persoane.
Cum sunt prietena cu George Zafiu aka zaff (initiatorul acestui proiect), am obtinut 2 frumoase locuri la acest concert super exclusivist, cu conditia ca pe unul sa-l scot la concurs pe blog:)
Asa ca… daca daca sunteti fani Europa FM, daca sunteti fani Holograf, daca vreti cu mine miine seara la concert, lasati-mi un mesaj si spuneti de ce vreti sa mergeti.
Alegem un raspuns simpa … si gata…
Dat fiind faptul ca am lucrat niste multi ani la Europa FM, cistigatorul va beneficia si de o prezentare a echipei (pe care o mai cunosc, pentru ca pe unii dintre ei nici eu nu-i stiu)
Stabilim cistigatorul miine la ora 11.00. succes.
*
Later edit: am ales cistigatorul: din motive obiective, nu pot sa-i scriu numele aici, veti vedea miine, cind scriu pe blog de ce…
rezolvam via email acum:)
Am vazut saptamina trecuta la Light Cinema din liberty Center, Frankenstein, montarea vedeta a sezonului acesta pentru London National Theatre.
live, eu in sala din bucuresti, alte citeva sute de oameni in sala din londra, alte mii in toata lumea.
A fost o senzatie exceptionala.
Nu va ginditi sa respingeti ideea de a vedea teatrul pe ecran pentru ca “pierzi contactul cu scena care e esenta teatrului”.
E filmat cu cel putin 8 camere (cite am identificat eu), are niste prim planuri absolut geniale (cred ca operatorii stiau la secunda unde si ce trebuie sa decupeze…intr-o transmisie live!), piesa e foarte foarte buna, iar actorii sunt exceptionali.
Regia e semnata de Danny Boyle domnul care a facut Trainspotting, 127 ore si Slumdog Millionaire, dar povestea lui Frankenstein a fost redramatizata dintr-o perspectiva foarte umana, vazuta din partea Creaturii.
Montarea e minimalista, dar e impecabila prin simbolurile care dau o imagine macro a puterii creatiei / tehnologiei actuale. Eletricitatea e forta suprema, ea e punctul de plecare pentru aparitia Creaturii.
Trebuie sa vedeti neaparat acest spectacol, va mai fi transmis DOAR O DATA, joi 24 martie, ora 21.00, intr-un program cu transmisie live in toata lumea.
Iata citeva motive pentru care nu trebuie sa ratati acest spectacol:
– E mai mult decit cost effective: ai parte de un spectacol live de la londra, fara sa mai platesti billet de avion/ cazare.
– Daca esti din industria teatrului (actor, regizor, scenograf) e o ocazie foarte buna sa vezi o productie care se putea face si la noi; o dovada ca o piesa buna trebuie sa aiba in spate un concept, ca minimalismul nu inseamna “decoruri mai putine, pentru ca nu avem suficienti bani”; o dovada ca tehnica actoriceasca e la un alt nivel dincolo de granitza ( si o motivare, pentru ca se poate, in distributie e si o romanca- Andreea padurariu – n-are un rol f mare, dar e o prezenta cu adevarat de remarcat)
– Daca esti iubitor de teatru, asta va fi pentru tine o bucurie vecina cu extazul.
– Daca esti nefericit cu ceea ce monteaza teatrele din bucuresti, e momentul sa-ti iei doza de teatru din alta parte. e o doza de soc!
Mie mi-a placut spectacolul acesta atit de mult, incit cred ca mai merg si joia asta.
Plus ca regizorul s-a jucat atit de tare cu mintea actorilor principali, incit e demential sa-i urmaresti. amindoi actorii principali joaca alternativ Creatura sau Frankenstein, o data domina, alta data sunt dominati.
Chiar trebuie sa-l vedeti.
La sfirsitul piesei, cu un pic de invidie pentru ei si ceva rautacios pentru neputintele teatrului nostru national m-am gindit ca e mai bine sa te citeze wikipedia cu inovatii (cum se intimpla cu London National Theatre cu aceste transmisii live, primele din lume), decit sa citezi tu wikipedia (cum se intimpla in caietul program de la Macbeth, cea mai recenta dintre productiile Teatrului National din Bucuresti)
grupul editorial all lanseaza saptamina viitoare o colectie delicioasa sub numele Strada Fictiunii.
am citit in acest week end o prima carte din colectie “Magazinul de sinucideri” scrisa de un fost autor de benzi desenate, acum scenarist, Jean Teule.
e foarte simpatica aceasta carte, cu foarte mult umor: povestea unei familii care are un magazin cu de toate pentru sinucideri, ai carei membrii poarta numele unor sinucigasi faimosi. familia se loveste de aparitia unui nou membru, un copil prea vesel, care schimba tot in jurul lui.
mai am inca 5 carti din colectie, o parte sper sa le citesc pina miercuri cind merg la lansarea acestei colectii, pe care o voi prezenta impreuna cu Florina Pirjol, Costi Rogozanu, Tudor Calin Zarojanu si Andrei Gheorghe.
pe toate cele 6 carti le fac insa cadou la joculetele din aceasta duminica seara.
daca vreti sa participati la lansarea colectiei ne vedem miercuri, 23 martie, ora 18.00, la Clubul Taranului Roman.
sa construim strada fictiunii.
regulament: plecam de la descrierea colectiei si adaugam cite un element pe strada, toti cei care “construiesc” strada trebuie sa fie atenti la ce au construit ceilalti in comentariile precedente pentru ca strada sa “aiba sens”. miine la ora 24 incheiem constructia strazii. cele mai simpatice 6 descrieri (eu le aleg, asta e) sunt rasplatite cu cite o carte din colectie.
Cosmopolita. cu miros de mare, de scortisoara sau de cerneala. Cu trecatori manierati. Nonconformisti. Plini de umor.
Ai cautat mereu strada asta, care se construieste pe masura ce ti-o imaginezi.
– in coltul din care ma uit e un cos de gunoi fucsia cu bulinutze verzi. fiecare bulinuta deschide o alta portita pentru gunoiul selectiv. in fata cosului e o fetita imbracata in alb care tine in mina o hirtie. cosul e prea sus pentru ea, abia daca-i atinge marginea de jos cind se ridica pe virfuri, asa ca asteapta cuminte sa vina cineva s-o ajute…
in dreapta e….
vreau sa fiu pisica. dar sa locuiesc in casa cuiva, nu pe strada:)
sa dorm toata ziua la loc calduros.
sa ma alint pe linga oameni fara sa am alt interes decit mingiierea & mincarea.
sa ma intind dupa mingiiere fara sa -mi fie rusine ca cer un rasfat.
sa-mi arat placerea alintului, iar oamenii sa zimbeasca.
sa am abilitatea de a ma strecura pe sub pielea cuiva fara sa fiu banuita de vreo meschinarie.
sa stiu sa ma insinuez usor usor si sa cistig tot teritoriul.
*
daca oamenii s-ar comporta ca pisicile ar fi considerati machiavelici. dar pentru ca facem supozitii despre mintea pisicii ca ne e inferioara (desi gresim pentru ca recepteaza exact aceleasi emotii ca si noi), comportamentul pisicilor ne face sa zimbim.
cum spuneam, intr-o alta viata vreau sa fiu pisica in casa cuiva.
intr-o vreme ( pe cind faceam si noi, cu tabu, parte din trust) realitatea fm era vedeta trustului in materie de radio. da, chiar asa, in ciuda mult mai simpaticului radio guerrilla.
realitatea fm avea cea mai mare audienta si era extrem de cost effective: avea putine emisiuni proprii, restul le luau de la RTV.
pe vremea aia ma intrebase un domn care se ocupa de analize media de ce cred eu (cu background-ul meu de radio) ca rfm are succes. “e diferita. livreaza ceea ce nu poate livra nicio alta statie de radio: iti da iluzia ca esti conectat la tv tot timpul; iar intr-o tara de oameni obsedati de tv, asta e un foarte mare atu”.
pe vremea aia o ascultam in taxi mai des decit zu. dar vremea aceea a trecut.
cred ca noul director realitatea fm a luat una dintre cele mai proaste decizii din media din ultimii ani: a introdus o multime de emisiuni ca la oricare alta statie, pastrind doar buletinele de stiri de la RTV.
si-a pierdut astfel diferentierea, s-a bagat in turma radiourilor, a intrat pe un teritoriu pe care nu are cum sa-l domine (nici macar nu-l controleaza cu oamenii pe care-i are in acest moment – cu exceptia Anca Florea care nu e pusa pe un tronson orar potrivit) si incepe sa cheltuie foarte mult.
aaaa, si are si o foarte foarte proasta selectie muzicala, f mult axata pe muzica rock.
la formatele de radio: rock + talknews = nu bun.
mi-a dat leapsa Carmen Gheorghitza (cu tz ca esti rock star, da?) cu muzica din filmele preferate. am scris despre asta acum citiva ani si, pt ca am mult de scris pt revista astazi, trisez si pun aici textul de atunci. ca sa si muncesc putin insotesc textul cu cintecelele de pe youtube.
DO
O copilă se află în curtea unei şcoli şi plantează o floare. E un copil care a plătit un asasin ca să-l caute pe cel care i-a omorît familia. S-a împrietenit cu asasinul şi el i-a lăsat amintire lucrul la care el ţinea cel mai mult: o plantă într-un ghiveci. “Sunt ca planta asta”, i-a spus asasinul fetiţei care-l învăţase să joace mima, ea imitînd-o pe Marilyn Monroe şi el pe John Wayne. “Nu voi prinde niciodată rădăcini, mă mut dintr-o casă în alta, dintr-un loc în altul. Sunt ca planta asta” i-a spus asasinul care se numeşte LEON. În curtea şcolii, fata sădeşte planta ei dragă ca să prindă rădăcini, căci prietenul ei a murit… şi muzica pe care o auzi e Shape of My Heart a lui Sting (tema a fost reluată recent într-un duet cu Graig Davis sub numele de Rise & Fall)
I know that the spades are the swords of a soldier / I know that the clubs are weapons of war / I know that diamonds mean money for this art / But that’s not the shape of my heart
RE
O femeie frumoasă, cu coapse aţîţătoare şi glezne ca ale unui cal de rasă – într-o rochie a cărei simplitate scoate in evidenţă tot ce e mai frumos şi mai elegant -, coboară o scară semiluminată. Şoldurile i se leagănă senzual, umbra ei dansează pe perete. Se duce să-şi ia mîncare de la un restaurant pentru că soţul e plecat cîteva zile. Urcă apoi scara cu aceeaşi graţie (cred că doar asiaticele pot merge atît de graţios) şi întîlneşte un domn care coboară către acelaşi restaurant. Nu ştie că el va fi cel care îi va trezi sentimente de mult uitate, cum nu ştie că soţul o înşeală cu nevasta lui. Nu ştie că va trăi curînd O IUBIRE IMPOSIBILĂ (In the mood for love), dar va continua să urce şi să coboare scara aceea, unduindu-se, zi de zi, către restaurant pe muzica extraordinară a lui Umebayashi Shigeru (cîntecul se numeşte Yumeji’s Theme). Undeva, către final, când nu mai e nimic de spus între ei doi, curge genericul şi e Nat King Cole cu Quizas, Quizas, Quizas.
Quizas, Quizas, Quizas / Y asi pasan los dias / y yo desesperado,y Tu,Tu contestando / Quizas,Quizas,Quizas
MI
Doi copii dansează. Ea e blondă, are o rochiţă verde şi ştie să se mişte cu graţie, el e înalt, brunet şi, acolo de unde vine, nu a învăţat să danseze. E plătit însă să amuze o bătrînă miliardară care-şi doreşte să-l vadă dansînd cu nepoata ei, aşa că se conformează şi se mişcă stîngaci alături de copila blondă. Dansează după un cîntec trist de dragoste: Besame Mucho, şoptit de o doamnă cu o voce guturală, Cesaria Evora. Vor trece anii, hainele lor vor deveni din vernil, verde închis şi cei doi copii vor continua să danseze. El va alerga prin ploaie şi o va scoate din restaurantul acela snob unde ea va lua masa cu viitorul soţ. O va duce afară şi vor dansa printre stropii mari de ploaie, vor alerga şi vor cînta după muzica inimilor lor. Se vor despărţi, se vor regăsi şi vor trăi fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Marile speranţe (Great Expectation, regia Alfonson Cuaron) are pe genericul de final un cîntec extraordinar, interpretat de o trupă care se numeşte Mono: Life in mono.
The stranger sang a theme / From someone else’s dream / The leaves began to fall / And no one spoke at all / But I can’t seem to recall / When you came along / Ingenue
FA
O pungă se mişcă în bataia vîntului pe un trotuar. E albă, transparentă, pare un rest aruncat de cineva pe stradă. Dar vîntul o mişcă în stînga şi-n dreapta, înainte şi-napoi şi o transformă într-o pasăre mică sau într-o balerină. E multă graţie acolo şi multă frumuseţe. “Uneori e atît de multă frumuseţe în lume încît nu o pot privi pe toată, sufletul meu nu poate primi atîta frumuseţe” spune un tînăr care-i arată iubitei lui înregistrarea video cu punga aceasta care se mişcă liberă pe stradă. El e fiul unui militar homosexual şi al unei femei dezechilibrată mintal, ea e fiica unei familii “perfecte” în care soţii nu se mai iubesc şi nici nu-şi mai vorbesc. Frumuseţea aceasta e ilustrată de muzica lui Thomas Newman şi e ceva şi liniştitor, dar şi obsedant ca temă. American Beauty are la început şi un cîntec al celor de la Beatles, cîntec care se numeşte Because.
Love is all, love is new / Love is all, love is you / Because the sky is blue, it makes me cry / Because the sky is blue
SOL
Doi tineri într-o maşină plină de copii. Merg pe o autostradă americană prin deşert. Copiii sunt gălăgioşi, se ceartă între ei pe bancheta din spate; mama, care stă în faţă, se întoarce şi încearcă să-i împace. E o secvenţă tipică a unei familii obişnuite. Doar că mama şi tata nu sunt părinţi obişnuiţi sunt unii dintre cei mai celebri criminali americani. Sunt Mickey şi Mallory Knox prezentaţi de televiziuni drept “cei mai temuţi criminali de la Manson încoace” şi transformaţi în staruri. Sunt NĂSCUŢI ASASINI (Natural born killers), iar coloana sonoră a filmului în care le sunt prezentate crimele dar şi isteria televiziunii care vrea să ştie tot despre ei, îi include pe Peter Gabriel, Bob Dylan şi Giacomo Puccini. În secvenţa aceea de final, în care foştii criminali au acum o familie în toată regula, cîntă Leonard Cohen – Waiting for a miracle.
When you’ve fallen on the highway / and you’re lying in the rain, / and they ask you how you’re doing / of course you’ll say you can’t complain — If you’re squeezed for information, / that’s when you’ve got to play it dumb: / You just say you’re out there waiting / for the miracle, for the miracle to come.
LA
Secolul 18. O noapte ploioasă. Un tînăr îndrăgostit merge cu trăsura prin pădure grăbit să ajungă la un han unde o va întîlni pe o frumoasă contesa maghiară (Isabella Rossellini). O iubeşte şi vrea să-i mărturisească dragostea lui. I-a trimis un bilet şi a rugat-o să-l aştepte. Dar natura îi joacă feste, furtuna îl opreşte (d)in drum, iar roata trăsurii se împotmoleşte în noroi. Tînărul e Beethoven (Gary Oldman) şi cu disperarea îndrăgostitului care nu-şi poate vedea iubita, compune o muzică divină. O ştiţi sub numele Sonata lunii (Piano Sonata No. 14 (quasi una fantasia) in C-sharp minor, Op. 27, No. 2), dar după ce veţi fi văzut filmul IMMORTAL BELOVED, acordurile ei vor căpăta în mintea voastră o cu totul altă semnificaţie, plină de dramatism.
SI
Perechi de dansatori intră pe scenă. Mai întîi piciorul drept un pas în lateral, apoi o mişcare unduitoare din şolduri şi apoi piciorul stîng lîngă cel drept. Din nou dreptul un pas lateral, mişcarea din şolduri, stîngul lîngă cel drept. Perechi-perechi dansatorii intră din stînga către mijocul scenei. E un fragment dintr-un spectacol care are în public doi tineri ale căror destine sunt unite într-un mod aparte. Ea crede că-l ştie de undeva , dar nu-şi aminteşte şi nici n-are cum, pentru că a fost în comă multă vreme. El o ştie bine, dar nu poate să-i spună că a fost alături de ea în spital, pentru că i-ar dezvălui un secret sfîşietor. Sunt în aceeaşi sală de spectacol, pe rînduri diferite, şi îi desparte un scaun. Care e gol, dar într-un fel e ocupat … de spectatorii filmului HABLE CON ELLA. Melodia pe care perechile de balerini intră în scenă, către finalul filmului, se numeşte Raquel şi e cîntată de Bau.
Do – o tînără descoperă că poate să-şi umple viaţa aducînd mici bucurii unor oameni care nu o cunosc – Amelie
Re – un orb dansează tango cu o femeie care l-a atras cu parfumul ei – Parfum de femeie
Mi – două femei îşi încrucişează picioarele intr-un tango fierbinte după ce una dintre ele a cîştigat-o pe cealaltă la un concurs de “cine bea cel mai mult” – Frida
Fa – o divă ciudată ca o caracatiţă cîntă o oda a bucuriei şi a dragostei sincronizîndu-se cu o tînără care se luptă pentru viitorul planetei – Al cincilea element
Sol – un bolnav e scos pe targă afară în ploaie pentru un dans al bucuriei vieţii – Pacientul englez
La -“Love me, love me” cîntă Cardigans în timp ce o tînără îşi descoperă iubirea, privind printre peşti, un puşti ce se află dincolo de un acvariu uriaş – Romeo+Juliet
Si – “Choose life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Chose a fucking big television”… sau alege orice altceva te face sa te simţi bine şi să ai Just a perfect day – Trainspotting
(asta e nou, nu era in textul initial)
Do – dovada ca oricit te-ai stradui sa traiesti singur, n-ai cum sa nu depinzi emotional de ceilalti, n-ai cum sa nu “te atirni de lucruri si de intimplari” (cum zicea Noica despre libertate). e o iluzie sa crezi ca esti liber, cum e un alint sa-ti imaginezi ca esti singur. Bleu – theme finale by Zbigniew Preisner
leapsa merge mai departe…. (sa ma gindesc cine ma va injura acum:) ) la… alex negrea. mi-ajunge o injuratura. gata.:)
Mi-am dorit intotdeauna ca de ziua mea sa mi se faca surprize, dar am sfirsit de fiecare data sa nu imi placa cum se termina ziua. De fapt, nu imi doream surprize, ci pe cineva care sa-mi ghiceasca gandurile si sa faca exact ce as fi vrut eu. Era destul de complicat sa explic, poate pentru ca nu stiam clar ce vreau.
Anul asta, dupa 24 de ani de zile de nastere, am inteles exact ce inseamna o surpriza pentru ca nu am mai vrut sa-mi imaginez nimic si m-am lasat deschisa. Nu am mai avut asteptari.
E absolut superb sentimentul! E ca si cum ai avea cate o inima in fiecare centimetru de piele, care incepe sa se zbata tare, tare. Si imaginati-va cum e sa-ti bata multe inimi in acelasi timp…
Anul acesta de ziua mea, cind am trait pentru prima data o asemenea emotie, mi-am spus ca e mult prea frumos sentimentul acesta ca sa nu fie trait de toti oamenii cel putin o data in viata.
Asa ca am inceput sa fac surprize.
Nu prea stiam cum se fac, pentru ca nu stiam cum e sa taci pana la capat, dar am zis macar sa incerc.
Momentul a venit manusa. Prietena mea Vichi era plecata la Paris pentru un proiect de teatru si urma premiera. Si m-am intrebat cum ar fi sa apar la finalul piesei in fata ei?
Am luat bilet spre Paris, am rezervat o camera la un hotel foarte aproape de locul premierei si m-am dus la spectacol.
In timpul piesei am avut senzatia ca m-a vazut. Gresit, nu ma vazuse.
Cand a iesit prima data la aplauze mi-am zis “acum sigur m-a vazut”. Gresit, se uita in directia mea, dar nu la mine.
Abia ultima data cand a iesit la aplauze a dat cu ochii de mine. Socul ei a fost spectaculos si am stiut ca in mometul ala simte niste batai foarte ciudate in corp.
A doua surpriza i-am facut-o lui Paul de ziua lui. Stiam ca isi doreste foarte mult un kite. Stiam in acelasi timp ca e destul de scump si nu o sa poata sa-si cumpere tot echipamentul o data, asa ca am inceput sa caut solutii ca sa-i indeplinesc dorinta. As vrea sa povestesc in detaliu cum am procedat ca sa-i fac surpriza, dar stiu ca daca as face-o as demonstra ca inca nu stiu sa tac. O sa spun doar atat…a avut una din cele mai sincere si frumoase reactii pe care eu le-am vazut la un om.
In momentul in care si-a vazut “jucaria” eu am avut ocazia sa vad un alt Paul, un Paul copil, un Paul care avea milioane de inimi care bateau cu disperare in tot corpul lui.
Paul a implinit saptamana asta 26 ani! La multi ani!
Ziua 2
Mot, motanul pe care-l gazduiesc cit taica-su (Alex Traila) presteaza filme la Sarajevo, a avut primul soc in ziua 2: s-a uitat cu maxima uimire cit pot sa stau in dus si pe linga dus in compania multor cosmeticale, in prag de dimineata.
m-am simtit asa de prost cind il vedeam cum se uita si da din coada a “hai, bai, lasa-ma o data cu atita cremuiala”, incit am luat o perie deasa si pufoasa sa-l perii si pe el. culmea e ca i-a placut. iar seara, numai cind a vazut peria din nou, a executat o intindere intru rasfat.
asa ca am agreat: eu pot sa ma uleiesc in baie pina ma plictisesc, dar juma din timp trebuie sa-l perii si pe el.
Ziua 2 a fost ziua cosmeticelor pentru ca am venit acasa cu o cutie mare cu goodies de la Marionnaud (lantul francez de cosmetice de lux care a venit si in romania cu o muuuultime de rasfaturi – o sa mai scriu despre asta), iar Mot a avut de explorat noi mirosuri.
seara cind am ajuns acasa, l-am gasit pe pervazul de la fereastra unde il lasasem, era foarte odihnit aveam sa constant peste noapte cind a misunat din nou peste tot. in cele din urma s-a oprit la picioarele mele si-a executat somn de voie.
Ziua 3 a fost tot a parfumurilor
a descoperit odorizantul cu senzor de miscare din baie. intra in baie, odorizantul pufaie, el o ia la fuga. dupa citeva secunde intra din nou in baie, ala iar pufaie, iar la fuga.
vreo juma de ora s-a alergat cu odorizantul, iar casa mea mirosea toata a levantzica.
tot in ziua 3 am descoperit si abilitatile lui la masaj. ca sa ne imprietenim a decis ca poate sa vina linga mine sa faca un fel de joc de glezne cu labutele din fata pe picioarele mele, apoi pe abdomen. cum ieri a fost o zi super grea la munca, masajul a prins f bine.
acum ma gindesc sa dezvolt o strategie ca sa-l invat sa faca acelasi lucru si pe umeri. Daca reusesc asta, cind il ia taica-su acasa are deja o meserie, poate sa faca si bani.
Ziua 4 o sa fie foarte amuzanta pentru ca e prima in care petrecem impreuna foarte mult timp.
Am inceput eu cu crème, el cu periat. Apoi a descoperit masina de spalat si a stat uimit 10 minute ascultind zgomotele ei, nu s-a inteles cu Pronto si nici cu pamatuful de praf, in schimb stropitoarea pufaitoare pentru flori i-a captat maxim interes -> pina i-am pufait in nas cu ea. acum a dezvoltat o pasiune pentru planta Zanzi pe care tocmai am udat-o; o miroase frunza cu frunza, banuiesc ca sa inteleaga ce era cu pufaitoarea aia care l-a stropit pe nas.
Aaa, si inca n-a intrat in bucatarie: sta ascuns dupa tocul usii cind intru, pregatit de atac, dar cind imi aude glasul amenintator, se ascunde imediat.
(Va urma. Mult. Pentru ca sta la mine pina pe 1 mai )
Prima noapte
Gazduiesc pentru o vreme pe numitul motan Mot pentru ca tatal lui (Alex Traila) se duce sa contribuie la dezvoltarea cinematografiei europene pe alte meleaguri.
Dupa o vizita scurta zilele trecute, de recunoastere si mirosire, aseara numitul MOT a sosit cu arme si bagaje in casa mea.
Castroane, saci de nisip, litiera, jucarele, picaturi de ochi (de astea imi e cel mai frica) in caz ca e nevoie, plus carnetul de sanatate daca Doamne fereste se imbolnaveste.
el e Mot fotografiat de taica-su, acasa la el, in curind si fotografii din resedinta lui temporara.
*
Dupa ce a stat pe hol o vreme sa vada daca nu care cumva se intoarce taica-su, a plecat in explorat prin toate colturile casei.
Mot e curios.
S-a oprit intr-o cutie de pantofi de sub un stander plin cu haine. S-a chinuit o vreme sa stea el in cutie in locul pantofilor dar a abandonat lupta pentru teritorii noi.
Mot e timid.
Nu m-a bagat deloc in seama in mod direct, dar a avut grija ca, din cind in cind, sa faca ceva sa se “loveasca” de mine: in trecere de pe pervaz catre parchet, de pe pat catre pervaz.
Mot e intelept.
i-am spus ca nu are voie in bucatarie, ca ala e singurul loc in care nu e voie si, cind intru eu in bucatarie, el sta la usa.
Mot e insomniac.
Nu cred ca a dormit in aceasta prima noapte a lui in casa mea. A stat mult pe canapeaua din camera alaturata, si mai mult pe pervaz, iar intr-o vreme era la picioarele mele.
Mot are gusturi bune la cosmetice.
A ales din baie sa se joace cu unul dintre cele mai scumpe lucruri: o crema guerlain de corp. are o sensibiliatte pentru crema guerlain pentru ca, de dimineata, i-a placut atit de mult mirosul incit a reusit sa vina linga mine ca sa ma miroasa metodic pe picioare☺, ocazie cu care a primit si primul mingiat/scarpinat.
Astazi vom reevalua asezatul lucrurilor in casa. Ce e pe jos diseara e clar ca trebuie mutat in alta parte.
*
intre timp, adica azi noapte, am descoperit via net ca pisicile au creierul la fel ca oamenii, doar ca mult mai mic; sunt insa capabile sa simta exact aceleasi emotii ca si noi, formate in aceleasi parti ale creierului.
si, ciudat, m-am recunoscut in alerta lui la zgomotele noi. de fiecare data cind ma mut intr-un loc nou, remarc toate zgomotele, oricit de mici ar fi. dupa o zi-doua nu mai aud nimic din zgomotele acestea.
ieri am fost la PR Forum, speaker in 2 sesiuni.
in prima, alaturi de Teodor Frolu (Managing Partner, DC Communication), Silviu Hotaran (Managing Director, GKTI Semper Human), Dan Bulucea (Country Manager at Google Romania), Marius Ghenea (Antreprenor), Stephen Davies (Consultant, 3W PR), Alan Parker (Head of Digital GolinHarris) si Bobby Voicu (Consultant Independent) s- avorbit despre leadership.
recubosc ca de citeva ori bune am uitat ca sunt speaker in sesiune si am ramas cu gura cascata la vorbele celor de linga mine.
minunati oameni.
am doua citate care ma urmaresc din sesiunea aceasta.
unul al lui Dan Bulucea “daca tu crezi ca nu esti pe internet, esti naiv. nu ai scris tu despre tine, au scris altii” -> referitor la companiile care inca se mai gindesc sa fie prezenti pe net.
al doilea al lui Silviu Hotaran “nu stiti seful care a pornit o afacere de apartament, a ajuns CEO si crede ca le stie pe toate? care nu asculta nimic pentru ca el le stie pe toate?”
am exemple apropiate pentru ambele citate.
*
in a doua sesiune la care am fost speaker s-a vorbit despre relatia dintre bloggeri si agentiile de PR, alaturi de Chinezu si Piticu, moderati de Sorana Savu.
a fost o discutie eleganta (spre surprinderea unora care se asteptau sa fie cu singe pe pereti, dupa exemplul unei intilniri similare trecute).
am sa scriu un post mai lung despre concluziile acestei sesiuni, dar ideea de baza e ca “da, se poate sa existe dialog intre bloggeri si agentii; si, da, e momentul sa si construim ceva in online, iar ceea ce depinde de noi – bloggerii – incepem sa facem.”
uitati-va cu atentie la aceasta fotografie
e o tinara care se joaca, printr-un geam, cu un ciine care e tinut in lesa de cineva. o imagine dragutza nu?
*
mai uitati-va o data cu urmatorul context:
A girl who has been isolated at a makeshift facility to screen, cleanse and isolate people with high radiation levels, looks at her dog through a window in Nihonmatsu. REUTERS/Yuriko Nakao
*
japonia, mai mult ca niciodata, acum acolo, fiecare fotografie spune o poveste.
Via Mr. P
japonezii si-au construit deja mesaje mobilizatoare ca sa treaca peste efectele (emotionale si materiale) ale cutremurului de acum doua zile. au in singe respectul si dorinta de a face lucruri impreuna, iar asta ii va face sa renasca precum Pasarea Phoenix.
iata in exclusivitate pt S!MPA, o poveste despre Japonia, de la Mirona care a locuit un an acolo. o incredibila lectie de viata
*
Azi am vazut intr-o inregistrare o camera de camin din Japonia leganandu-se deloc agale. Manuale cadeau, scaunul ascuns in pantecele biroului se deplasa catre pat, iar usa de la baia alba, din materiale reciclabile, se balanganea ca smulsa de vant. Acum 3 ani, cand abia ce ajunsesem in Japonia cu o bursa, aveam exact acelasi tip de camera.
Pe atunci cutremurele erau ultima mea preocupare. Auzisem ca se intampla des in Japonia si credeam ca e de ajuns sa te bagi sub masa. Dar se pare ca japonezii tineau mai mult la siguranta mea decat mine insami din moment ce pusesera deja intr-o trusa de prim-ajutor, din partea caminului, o lanterna puternica, baterii, un fluier si o lista cu ce trebuia sa cumpar eu: apa, conserve, bani, radio-emitator etc. Nu le-am cumparat niciodata.
La nici doua saptamani politistii de la sectia la care era arondat caminul au venit, de buna voie si nesiliti de nimeni, nici macar de o lege, sa ne faca un instructaj. Un domn politist intre doua varste ne-a explicat parinteste care sunt situatiile periculoase cu care ne-am putea confrunta in traiul nostru zilnic japonez. Am simtit ca-si dadea cu adevarat interesul, era acolo pentru noi.
Avusesem deja ragaz sa observ ca in Japonia unele fete mergeau cu gentile deschise pe strada, in trenuri nu-si pazeau deloc lucrurile, fustele extra-scurte si tocurile ametitoare se impacau fara probleme cu faptul ca a te uita fix la cineva este considerat nepoliticos, in general domnea o atmosfera de siguranta si amabilitate. Asa ca nu vedeam prea bine rostul masurilor de prevedere mentionate de politist. Daca cineva ar fi privit din afara, ar fi crezut ca Japonia e o tara cu un grad inalt de criminalitate. Cand este, de fapt, tocmai opusul!
Politistii nu s-au limitat la prelegeri. Dupa discurs, ne-au impartit niste alarme minuscule pe care sa le purtam in geanta, urandu-ne fiecaruia, ca si cum ar fi vorbit unor membri de familie, sa fim in siguranta. Apoi ne-au dat lectii de autoaparare, toata sala a exersat timp de cateva minute bune miscari de parare si atac. La cateva zile am gasit in cutia postala un ziar in care aparuse poza mea blocand o lovitura si razand din toata inima.
Cand s-au anuntat simularile de cutremur si incendiu am stiut ca toata lumea le ia in serios. Deja la a doua astfel de simulare ma straduiam sa scot un timp cat mai bun la iesirea din imobil. Cunosteam bine caile de evacuare si precautiile ce se impuneau, atat la camin, cat si la facultate. Munca pe care o depuneau administratorii, profesorii si autoritatile pentru noi se cerea a fi respectata.
2008 a fost anul in care regiunea Sichuan, China, a fost lovita de un cutremur important. Imi amintesc si acum chipurile pline de compasiune ale japonezilor care veneau sa doneze bani la punctul de ajutor pe care-l infiintasera colegii mei chinezi. Ma asteptasem la mai multa indiferenta, avand in vedere istoricul chinezo-japonez, insa, in fata adversitatii, japonezii devin mai buni.
De-a lungul timpului petrecut in Japonia mi-am pierdut cu totul asteptarile negative, lasand loc increderii, acel sentiment care pare atat de nesabuit prin alte parti ale lumii.
Am inceput sa ma simt si sa ma port ca o rotita bine unsa din sistem, una pentru care celelalte munceau suplimentar, dar cu zambetul pe buze. Colegii mei mergeau cu mine, pe rand, la banca, primarie, oficiul pentru straini, furnizorul de internet, operatorul de telefonie mobila sau la doctor. Un student de la aceeasi universitate, pe care nu-l mai vazusem in viata mea, mi-a platit intr-o dimineata biletul de autobuz pana la facultate pentru ca eu nu aveam schimbat pentru masinaria cu pricina, aflata in autobuz si pe care trebuie s-o hranesti cu monedele potrivite fix la coborare. Apoi a alergat senin catre cursurile lui, fara sa astepte vreo multumire. O doamna in varsta mi-a facut cadou niste farfurii din ceramica facute de dansa numai pentru ca i-am spus cat de frumoase mi se pareau. Cei de la camin m-au ajutat cu sortarea gunoiului (!), expedierea de pachete in Romania si o sumedenie de alte probleme. Cineva mi-a preluat perioada contractuala la telefon, pentru a carei retezare din scurt trebuia sa platesc in plus. Profesorul meu a organizat la facultate 2 petreceri in cinstea mea (!): una de bun-venit si una de despartire.
Peste tot oamenii m-au ajutat sa citesc kanji, sa cumpar bilete de la automate, sa cobor la statia potrivita, sa deslusesc un meniu de restaurant. Niciun casier nu a profitat de multiplele ocazii cand m-am incurcat intre bancnotele si monedele japoneze, nimeni nu m-a grabit la vreun ghiseu sau magazin, cineva a alergat dupa mine o buna bucata de drum cu portofelul pe care il uitasem intr-o sala de clasa, altii s-au trezit la 5 dimineata ca sa ma conduca la aeroport si au inceput sa planga cand le-am facut cu mana. Japonezi plangand n-o sa vedeti prea des.
Cel mai tare m-a impresionat insa colega mea, Ako. Dupa aproape 2 ani imi spunea zilele trecute ca vrea sa vina in Europa si sa ma vada. Ca sa-mi multumeasca pentru ca acum 2 ani, cand ea era foarte trista ca nu reusea sa scrie o lucrare de diploma valoroasa (!) eu am incurajat-o cu toata japoneza pe care o stiam atunci si i-am imprumutat o batista…
As vrea sa dau toate aceste lucruri inapoi Japoniei acum, dar stiu ca nu asteapta ajutorul nimanui ca sa lupte cu ceea ce i se intampla. Oricine cunoaste Japonia vreun pic stie ca isi invata lectiile la perfectie si iese intotdeauna mai puternica din incercarile la care este supusa. Si nu datorita tehnologiei sau bogatiei tarii, nu. Ci datorita oamenilor de rand, niste oameni demni de toata admiratia.
*
pe Mirona a.k.a. MisakiJaponia o puteti citi pe http://japonia-departe-aproape.blogspot.com