Author : Cristina Bazavan

Julian Assange vrea atentie. inainte de orice

de ce face dezvaluiri peste dezvaluiri Julian Assange?

uitindu-ma la fotografiile lui din ultimii 3 ani cred cu tarie ca face toate pe care le face pentru ca vrea atentie. isi construieste o platforma de imagine pentru ceva viitor, important. ce e acel ceva viitor e alta discutie, dar hai sa ne uitam un pic la foto.

asa arata in 2007

uitati-va la haine, atitudine, tunsoare.

*
asa arata in 2008

atitudine mai increzatoare, haine mai “puternice”

*
asa arata in 2009

parul din ce in ce mai scurt, hainele mai corporate.

*

cum arata acum?

iata fotografia pe care le-a dat-o celor de la guardian pentru ilustrarea primului interviu dupa dezvaluirile senzationale.

are deja un stilist care se ocupa de parul lui, cu siguranta si unul care se ocupa de haine.

si victoria finala?

coperta Time de saptamina acesta

viata m-a invatat ca un om care face schimbari de imagine cu participarea unui specialist, e foarte constient de impactul imaginii lui la public, de rezultatele pe care doreste sa le obtina…

inainte de orice alt efect al dezvaluirilor lui, Julian Assange vrea atentie. din acelasi motiv nu a acceptat sa-i fie platita cautiunea, e mai spectaculos cu el in inchisoare. stirile de la tv sunt mai atractive.

Conversatii cu Truman Capote

At one time I used to keep notebooks with outlines for stories. But I found doing this somehow deadened the idea in my imagination. If one notion is good enough, if it truly belongs to YOU, then you can’t forget it…it will haunt you till it’s written.

*
I suppose my superstitiousness could be termed a quirk. i have to add up all numbers: there are some people I never telephone because thei number adds up to an unlucky figure. Or I won’t accept a hotel room for the same reason. I will not tolerate the presence of yellow roses… which is sad because they’re my favorite flower. I can’t allow three cigarette butts in the same ashtray. Won’t travel on a plane with two nuns. Won’t begin or end anything on a Friday. It’s endless, the things I can’t and won’t.

*

Before publication, and if provided by persons whose judgement you trust, yes, of corse criticism helps. But after something is published all I want or read or hear is praise. Anything less is a bore, and I’ll give you fifty dollars if you produce a writer who can honestly say he was ever helped by the prissy carpings and condescensions of reviewers. I don’t mean to say that none of the professional critics are worth paying attention to… but few of the good ones review on a regular basis. most of all, I believe in hardening yourself against opinion. (…) And in this connection there is one piece of advice I strongly urge: never demean yourself by talking back to a critic, never. Write those letter to the editor in your head, but don’t put them on paper.

*
People are always asking me if I believe that writing can be taught. My answer is, “No – I don’t think writing can be taught”. But on the other hand, if I were a young writer and convinced of my talent, I could do a lot worse than to attend a really good college workshop – for one reason only. Any writer, and especially the talented witer, needs an audience. The more immediate that audience is, the better for him because it stimulates him in his work; he gets a better view of himself and a running criticism.

Truman Capote in Conversations By Truman Capote, M. Thomas Inge.

2284

sales caritabil 2010 – Nestea

Nestea – Canuta termorezistenta, plita cu racord la computer, Ceaiul Nestea care poate fi servit si fierbinte.

(sunt intr-o cutie f spectaculoasa, dar n-am fotografiat-o eu bine. Mac-ul nu intra in joc:) )

50 ron

2753

internship tabu, sezonul 2 Irina Tacu sapt 5

ce mai face intern-ul Tabu?
munceste…

Săptămâna aceasta mi-a adus primul meu assignment ma-re, unul la care orice intern la o revistă se pomenește visând când intră în redacție: voi scrie ceva pentru numărul Tabu de februarie. Și acum nu mai e vorba de un mic paragraf la secțiunea Semnale, acest „ceva” înseamnă 3-4 pagini, dacă nu mă înșel, și o să aibă și numele meu scris acolo and everything. Va fi o combinație între site și revistă, ceva asemănător articolului din cel mai recent număr Tabu despre întâlnirea dintre Botezatu și câștigătoarea concursului Scrisoare către Moș Crăciun. Se bazează tot pe un concurs marca tabu.ro, care o să înceapă în curând și care, de data aceasta, nu va mai pune la încercare imaginația cititoarelor, ci abilitatea lor de a pune în cuvinte experiențe personale. Coming soon.

Ce am mai făcut: vineri am fost la vizionare de film, în avanpremieră Tabu. Am văzut L’illusioniste, un film de animație drăguț-drăguț, la care mă trezeam râzând fără să-mi dau seama, dar care mi-a lăsat de la început senzația că va avea până la urmă un mesaj trist. Mi-a plăcut faptul că toată expresivitatea s-a concentrat în desenul foarte detaliat și reușit al personajelor și în mișcarea și trecerea de la o scenă la alta – cuvintele, aproape inexistente (replicile constau în câteva mormăieli bilingve), au fost înlocuite de expresivitatea vizuală.

A, și tot în săptămâna aceasta am luat la citit ultimul număr din Tabu. Vă sfătuiesc să faceți același lucru – e dedicat oamenilor care fac fapte bune, iar poveștile din dosar sunt cu adevărat impresionante. Plus că vă alegeți și cu un brăduț cadou de pus în pomul de Crăciun, după cum am spus și în jurnalul anterior. Spor la citit!

Irina Tacu, 6 decembrie 2010

1865
Music-music-1123011_1024_768ce face muzica…

ce face muzica…

de dimineata, in Hard Rock Cafe se montau instrumentele si aparatura pentru un concert de diseara.

multi instrumentisti, chitaristi, suflatori, ba chiar si o vioara…

sunetistii strigau intre ei detalii tehnice. muzicienii aveau altceva de impartit. doar tobosarul era zen, fluiera Bolero-ul lui Ravel in legea lui, din spatele scenei.

agitatie mare si pe scena si prin sala unde barmanii incepusera sa prinda viata dupa cite o cafea mare…

pina cind a inceput sa cinte Cristi… this masquerade… mai intii cu chitara, apoi cu vocea, dupa aceea baietii ceilalti din trupa i-au tinut ritmul.

si s-a facut liniste in cafenea.

pina si bucataresele au iesit din spate, imbracate in halate albe si cu bonete pe cap:), s-au asezat la o masa, si-au aprins cite o tigara si-au intrat in atmosfera.

abia acum am aflat ca era Cristian Cretu , responsabilul pentru Septembrie, luni

1953

Carver’s

Imi place Raymond Carver si, daca sunteti cititori fideli ai acestui blog, ati aflat asta deja.

cind cineva vrea sa se apuce de scris, primul lucru pe care-l spun e: “ai citit Carver?”

are legatura cu constructia scrierilor lui, cum poate sa creeze tensiune din nimic si cum poate sa ramina minimalist in povesti cu subiecte mari.

am de citeva zile bune fotografia asta, dar nu stiu de ce n-am postat-o aici.

e facuta de un prieten care lucreaza la un roman; prieten pe care l-am intrebat, cind mi-a zis ce vrea sa scrie: “l-ai citit pe Carver?”
ocazie cu care l-a si descoperit.

1284

nu iubesc Romania, ci niste oameni de aici

Nu iubesc Romania in felul in care zic colegii mei pe la televizor.

Nu cred nici in ideea de patriotism.

Uneori ideea asta e exprimata prin “sunt mindru ca traiesc/m-am nascut in Romania”. Daca ma nasteam in Coreea de sud as fi zis ca sunt mindra de tara mea? Sau prin cine stie ce trib african?

*

Inca mai am sechele pentru ca profesorii mei m-au mintit la scoala spunindu-mi ca am fost un popor care a luptat cu dirzenie in fata cotropitorilor. Ba pardon, am avut victorii cit sa incapa pe degetele de la miini si, chiar si alea, au tinut 2- 3 zile maxim.

Nu-mi iubesc tara pentru peisajele uimitoare si minunatiile pe care natura le-a facut pe aici. Da, e adevarat mi se taie de multe ori respiratia cind merg pe valea Oltului, pe Transfagarasan sau cind ajung in cine stie ce poienita, dar… Am vazut in alte colturi de lume lucruri cel putin la fel de uimitoare si n-am fost mindra de tara lor, m-am bucurat de ele, intr-un mod cit se poate de egoist, savurind momentul.

Cred ca patriotismul exprimat prin “mindria ca inca un roman a luat o medalie, un premiu, o certificare internationala” e doar o satisfacere a uneia dintre frustrarile noastre: sunt unii – de-ai nostri – care pot face ceva ce noi nu putem face si care reusesc in lume… iar noi proiectam pe reusita lor, hranindu-ne orgoliul din ea.

Pentru ca doar asta facem: ne hranim ogoliul propriu; nu ne ducem sa-I facem cadouri campionului, nu-i dam nimic la schimb pentru ceea ce el ne da, la nivel emotional.

*
Nu iubesc Romania, dar iubesc si admir multi oameni de aici.

Iata unii dintre ei.

Familia Petre – proprietarii hotelului Carol Parc care s-au intors de la New York ca sa construiasca aici. au facut un hotel care a ajuns in ghidurile lumii, dar au construit si sustinut si multi muzicieni/oameni de cultura. Fara sa apara la televizor pentru asta.

Diana Stoleru  (plus gasca de zine) care au facut anul asta minuni reusind sa uneasca o tara intreaga pentru o cauza, cea a lui Daniel Raduta.

Liana Buzea care impreuna cu echipa ei a scos multe zeci de mii de oameni in strada, sa voluntarieze facutul curateniei publice in campania Let’s do it Romania

Dragos Bucurenci care a transformat voluntariatul intr-o forma de educatie.

Tudor Chirila care si-a depasit de mult nivelul de solist de trupa rock dupa care ofteaza fetele, transformindu-se nu doar in model pentru o generatie, ci si in “constructor emotional cultural”; Cruciada Culturii e cel mai bun exemplu.

Pumnul de regizori care fac lucruri incredibile in teatru sau film cu mijloace financiare minuscule ( Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Tudor Giurgiu, Radu Afrim, Andrei Serban, Andrei Ujica) si actorii care-i ajuta sa faca asta ( Vlad Ivanov, Marius Manole, Mirela Oprisor, Victor Rebengiuc)

Razvan Penescu care a miscat muntii in online-ul cultural cu Liternet.ro; Zoso, Piticul, Chinezu, Bobby Voicu, Cristi Manafu care au miscat internetul cu totul.

Marius Constantinescu, Ana Maria Onisei, Vlad Mixich, Cristi Lupsa si multi alti jurnalisti tineri pentru care a scrie/intervieva/face un reportaj e o pictura care trebuie sa respecte realitatea in cel mai mic detaliu.

*
Ii stiu pe toti oamenii astia, de asta i-am numit aici – si-as mai fi putut numi citeva zeci -, toti au ceva in comun.

Oamenii astia, in orice tara s-ar fi nascut, ar fi fost deasupra mediei, ar fi iesit la suprafata precum uleiul pus in apa. Pentru ca au perseverenta, au inteligenta, au talentul care-i face sa iasa in fata. Fiecare o face in felul lui, cu resursele lui, dar cu credinta ca trebuie sa duca lucrurile la bun sfirsit in cel mai bun mod in care pot ei. N-are legatura cu expunerea publica, toti au ajuns cunoscuti pentru ca rezultatele lor au iesit deasupra mediei. Si, sunt sigura, ar putea face asta in orice colt de lume.

N-are cum sa fie mindria noastra ca ei sunt romani, cum nu ne putem mindri (daca suntem onesti) cu faptul ca Alina Pogras (gimnastica) sau Radu Voina (antrenorul echipei nationale feminine de handbal) sau Simona Alexandru (scrima) au devenit campioni mondiali anul acesta. Nu e meritul tarii si nici al nostru.

Dar asta nu ne impiedica sa ne bucuram de succesul lor.

*

Cind eram mica, mamaie – femei simpla de la tara – mi-a explicat ca o candela, ca sa arda mult si bine, trebuie sa aiba o combinatie potrivita intre cantitatea de ulei si cea de apa.

Oamenii astia ( si multi altii) sunt uleiul care iese la suprafata, cu ajutorul lor, restul – marea de oameni “de apa” – tin in viata o flacara pe care unii o numesc patriotism.

Imi pare rau, eu nu iubesc Romania; iubesc niste oameni care, din intimplare, locuiesc sau s-au nascut aici.