Kate Winslet in camera de hotel pregatindu-se pentru Globurile de aur;
Mickey Rourke cu catelul mic de-l tine in palma;
Robert Downey Jr imbracindu-se in rulota noului film, Sherlock Holmes;
Sean Penn acasa, pregatind un sandwich;
Frank Langella imbracindu-se pt Globuri in camera de hotel;
Kat Dennings, acasa vbd cu mama la telefon
Penelope Cruz antrenindu-se cu un coregraf pentru noul ei film, Nine
Brad Pitt pe strazi in Los Angeles, cu motocicleta
*
un documentar multimedia fct de The New York Times pentru care, dupa ce m-am bucurat, am inceput sa oftez “cam cum naiba i-au convins sa- lase asa de mult in intimitatea lor?”
ieri am descoperit ca Sinziana, colega noastra responsabila cu ceea ce vedeti pe site, a jucat in filmul lui Radu Jude, Cea mai fericita fata din lume.
Marti, 3 februarie, Sorinel Pustiu a fost mai tare decit retrocedarea Insulei Serpilor prin procesul de la Haga. La Antena 1.
Pentru ca emisiunea Acces Direct (difuzata inainte d observator) avea potential de audienta foarte mare ( se batea Nikita cu cineva), editorii Observatorului au decis sa pastreze publicul si au avut prima stire vestea ca Sorinel Pustiul a fost batut la Miss Piranda.
N-am vzt observatorul respectiv, dar conform relatarilor de la fatza locului, Sorinel era cu picioarele pe scaune ca sa arate unde a fo lovit.
Stirea de la Haga a fost mai tirziu in Observator, dar ce mai conteaza cind pe primul sfert de ora antena a batut protv-ul.
Partea simpatica abia acum vine, via Mr P. Stirea de la haga ar fi putut fi impachetata intr-o forma de divertisment, daca editorii de la observator aveau backgroundul corect si inspiratia necesara. Avocatul Bogdan Aurescu si-a cistigat simpatia juratilor reinterpretind secventa cu castravetele din schitele lui Caragiale. Vroia sa spuna ca asa procedeaza si ucrainienii, se reintorc mereu la o justificare anapoda, indiferent de tema de discurs. Si Florin Piersic ar fi fct audienta, ma gindesc, daca ar fi ajutat – prin montajele de la revelioanele copilariei noastre – la comunicarea unei stiri in care un avocat de 32 de ani, o parte importanta din istoria tarii si o disputa cu rusii, nu le puteau face fatza Nikitei si lui Sorinel Pustiul.
n-am nervi sa ma uit la the wrestler, desi ar trebui sa o fac de dragul filmului requiem for a dream. (acelasi regizor, darren aronofsky). am vzt primele 20 de min si m-a scos din minti, mi s-a parut ca regizorul se pleaca in fata lui rourke si sta acolo ca sa-l calce in picioare.
*
intre timp am citit un interviu genial in the observer si am inceput sa-l simpatizez pe rourke. am dezvoltat chiar o teorie cum ca o sa ia Oscarul pentru ca e genul de legenda cu care empatizeaza toti batrineii care voteaza la premiile Academiei (glorie, decadere, umilinta, rebeliune, succes din nou).
ana mi-a dat un alt interviu din Interview, fct de Christopher Walken
la fel de misto.
*
‘Abso-fucking-lutely. Randy’s living in a state of shame. Living in a state of disgrace. The humiliation that I’ve lived with for five, six, seven, eight, nine, 15 years. That I brought upon myself. I lost everything, the wife, the house, my friends, my name in the business. I was paying $500 a month for an apartment with my dogs. Nobody really knew how broke I was. A friend used to give me a couple of hundred of dollars a month to buy something to eat. And I’d be calling up my ex-wife and crying like a baby and trying to get her back. I was desperate. And I was all alone. And this went on for years, for years.’
*
Later edit: aud ca interviul din The observer este tradus integral in Q Magazine. Sunt f curioasa daca au platit ca sa aiba drepturile pentru publicarea lui. Dar am sa sun sa intreb.
Later Later Edit: Floriana Juncan zice ca a cumparat interviul via Paris Match.
Imi pare rau ca am indoilei, dar chiar am. Si mi s-ar parea unfair ca femeia aia de la The Guardian sa fi muncit din greu pt interviu si sa nu ia niciun ban pentru republicarea externa. Mai ales ca e un text superb, foarte muncit.
in cazul meu, nescafe decaf in termos, peste care se arunca in viteza doua linguri de inghetzata de vanilie, nirvana obligatoriu 🙂
ce nu vars pe mine sau in masina, beau la birou.
Doi pusti de 18 ani, cu super roluri in filmele momentului, The Reader, respectiv Slumdog Millionaire.
*
Kross e incredibil in The Reader. Secventa mea preferata e la masa cu parintii, dupa prima lui experienta sexuala. Complicitatea din ochii lui, masculinitatea care creste pas cu pas. Mmmmm
Iar Stephen Daldry, regizorul, face ceva incredibil cu el; reuseste sa-l transforme cu fiecare noua confruntare sexuala din pusti in barbat. Ca look, ca gesturi, ca prezenta.
Asta micu’, neamt de origine, e la Berlin in sectiunea de tineri actori pe care sunt cu toti producatorii cu ochii. Vor cam fi contracte pt el.
*
Patel e f f talentat. Dupa ce-l vezi ai un mare regret. Cu o fatza ca a lui, cinematograful international nu-i va putea oferi decit roluri de teroristi, naufragiati acidentati, bad guys.
E fara indoiala un fel de discriminare. Sper sa se bucure suficient la Oscar, cit e personajul bun:)
tot vreau sa scriu ca asta a fost preferata mea. si ca l-am bodoganit in gind pe zafiu ca nu i-a dat nota mai mare.
mai zaff, mai.:P
*
Pleaca – Tina si Cornel Ilie de la Vank.
*
domn Cornel Ilie scrie f bine. lucreaza la un roman, dar nu vrea sa-l arate nimanui:) inca.
mmmm?
Manuela Harabor e mama lui Cristi Popa in serialul nou de la Antena 1, fetele Marinarului. Pentru mine si prietenii mei, e un mare motiv de amuzament. S-au auzit chiar si glume de genul “daca as fi in locul Manuelei, as avea probleme emotionale ca sunt mama lui Cristi intr-un film”
Acum banuiesc ca e mama naturala in film, nu adoptiva or smth. Ea are un pic peste 40 de ani, el are aproape 30. Deci Manuela nu sta bine.
*
Cristi Popa e un actor foarte frumu. Foarte foarte frumu. Si joaca in piesele lui Radu Afrim, asa ca l-am vzt de aproape.
Cu fetele din gasca fac mereu lobby la domn Afrim cind il distribuie, sa ne primeasca la repetitii. Recunosc, eu am iesit cistigatoare si am fo si la repe si la cafele:)
*
Aici o foto cu Cristi si Nico din Bjork of cors, facuta de Radu Afrim.
radu e de citeva zile la sfantul gheorghe unde monteaza o noua piesa.
desi monteaza peste tot in tara, si-s si alte orase de care cred ca se simte mai apropiat emotional, tehnic – pt el – sfintul gheorghe e acasa.
acolo a pus Alge. (si De mina, pe care eu n-am vzt-o).acolo e Fatima – o actrita coregrafa care mie imi place foarte foarte tare. acolo s-a mutat acum elena popa ( bunica din plastilina)
fotografia asta este de astazi. fetele din piesa lui radu. printre flori.
foto by radu afrim
pe blogul lui radu afrim si o foto cu fatima. zilele viit, daca ma mai lasa, mai pun o foto si cu un baiat frumu:)
Prima data le-am vzt in NY. Cu placutele alamii, cu nume si ani, simteam cum ascund vieti intregi intre scinduri.
Cind m-am intors, mi-am anuntat prietenii: dupa ce mor, vreau sa fiu o bancuta intr-un parc. Sa citeasca lumea la un colt de copac, sa respire linistita, sa uite de toti si de toate.
L-am cautat si pe domnul de pe bancuta mea din Central Park. L-am gasit la rubrica comemorari din NY Times. Fusese medic, avea doua fiice.
De atunci am o fascinatie pentru povestile de pe spatele bancilor astea.
*
Aici sunt bancutele dintr-un parc din Londra. Fotografiate de Mr P, ieri, dupa ninsoare.
*
Tot de la Mr P un blog mi-nu-nat. bench poetry
“I don’t try to sympathize with my characters, I just try to empathize with them. To try to understand. If I sympathized with the characters I would make idealized, romantic characters out of them, which I don’t do. I don’t idealize them, I just do normal characters, not very sympathetic, but just the way they are. I think I do this in films that are made in the shape of a question, not in the shape of an answer. They just try to make a very open statement and it is down to anyone’s subjectivity to find his own answer to that.”
Isabelle Huppert
*
Am vzt in week endul acesta Pianista, filmul lui Michael Haneke. Habar n-am de ce l-am sarit la vremea lui. Ma bucur insa ca nu l-am vzt atunci, pentru ca ar fi fost ca la Bleu-ul lui Kieslowski: as fi stat in casa, prêt de citeva zile, incerc sa reinvat sa respir. Acum, anii din buletin, antrenamentul stomacului si emisiunile timpite de la tv, ma ajuta sa ma recuperez mai repede.
*
Mai jos e secventa mea preferata din film. Ana (care mi-a dat filmul) spune ca e si secventa preferata a lui Haneke. Nu vreau inca sa ma uit pe dvd la interviurile cu regizorul si cu actrita ( Isabelle Huppert) ca sa nu-mi stric lumea pe care mi-am creat-o in capul meu. Tot Ana mi-a zis ca si Haneke spune ceva similar, cum ca refuza sa dezvaluie unele chei din scene pentru ca fiecare spectator isi formeaza o lume a lui, isi da explicatiile lui. Stiam io ca iubesc pe cine trebuie:)
*
Aveam si cartea (Pianista, Elfriede Jelinek, Polirom) undeva prin casa. Azi noapte, cind nu mai puteam respira si-am oprit o clipa filmul, am cautat-o. Dar sunt prea multe carti pe aici si efortul mi s-a parut mare. Astazi mi-am cumparat alta. Am deschis-o la intimplare: secventa cu baia publica. Mult mai dura si mai agresiva decit rafinamentul, finetea si detaliul nimicului din film. O fac cadou. Dupa reperele mele, nu se ridica la nivelul filmului.
*
In secventa de mai jos, Erika – profesoara de pian – se prezinta iubitului ei. N-are exercitiul relationarii cu barbatii, nu stie sa vorbeasca cu ei. N-are niciun fel de exercitiu de relationare si se ascunde in spatele perfectiunii (din muzica) ca sa se protejeze. Erika are preferinte sado maso si-i scrie iubitului o scrisoare pe care-l pune sa o citeasca in timp ce ea il priveste. Apoi il confrunta cu ce a citit. Imi place mult cum Huppert ( e maiestria ei aici, de asta nu numesc personajul – Erika) isi prezinta arsenalul erotic: inocenta, vulnerabila, angoasata. Ca o fetita care-si scoate jucariile la control, sau isi prezinta caietele de tema profesorului. Pentru iubitul ei a pierdut controlul, se expune asa cum e.
Desigur, il sperie. Dar asta e alta discutie.
Toata bucuria acestui film e ca doar expune. Nu da niciun verdict, nu da nicio explicatie, nu-ti ofera foarte mult background despre personaje.
N-am mai vzt de mult un asemenea control al detaliilor, al lucrurilor mici care pot genera raspunsuri mari. Un firesc care, in banalitatea lui, te darima. O constructie care creste pas cu pas, te omoara usor, te face sa-ti spui “ok, renunt, nu-l pot duce la capat, ma chinuie prea tare”, dar te tine lipit de ecran. Si cind te poti detasa si-ti doresti sa deconstruiesti ca sa intelegi cum de te-a fct regizorul sa ajungi in starea aia, iti vine sa-l iei acasa pe Haneke, desi banuiesti ca ai avea o viata f f f grea cu el.
Am scris asa de mult de el, cu gindul ca poate va conving sa-l vedeti.
un proiect special de la liternet spune asa: cum ar petrece ziua indragostitilor un personaj din cartea ta preferata?
e destinat tuturor celor care vor sa faca un exercitiu de imaginatie. tot ceea ce trebuie sa faceti e sa scrieti ce face personajul vostru preferat intr-o 14 feb si sa trimiteti textul la adresa scrie_la_liternet@liternet.ro. proiectul se incheie pe 24 februarie.
*
i-am promis lui Razvan ca scriu si eu. Nu m-am hotarit inca la ce personaj, nici macar nu m-am gindit la o carte, dar am intrebari de genul “sa-l chinui?”, “sa-l fac sa se simta bine?”. uite ce face puterea pe care o capeti fata de viata unui om (fie el si imaginar). 🙂
23 de ani. Nina in cea mai de succes montare britanica a Pescarusului lui Cehov. (acum montarea a fost dusa si la New York)
revelatia de la Sundance de anul acesta ( An education – cu Emma Thomson si Peter Sarsgaard), viitoarele filme cu Natalie Portman, respectiv Johnny Depp.
Two years into his job as a features writer at a South Florida daily newspaper, J.C. Hutchins left the newsroom to follow his dream: writing a novel. Thirteen hundred pages later, Hutchins finished 7th Son, a thriller about human cloning. Then, reality set in: no one would publish it. But Hutchins has found a way around the first-time writer’s heartbreak — and he is now part of a technological wave that may carry writers into a next age of publishing.
*
la noi, razvan penescu cu liternet.ro a fost primul care a scos carti on line, care au ajuns sa fie luate in seama si nominalizate pentru debut de catre asociatia editorilor din romania.
Am doua motive pentru care va invit sa cititi urmatorul text.
1. E felul meu de a saluta spiritul de echipa al celor de la cursul de jurnalism narativ de la CJI ( editia de avansati). Sunt dincolo de orgolii de autor, se ajuta intre ei pentru a-si publica subiectele, si le promoveaza unul altuia. Chapeau!
Ok, sunt tineri; dar tocmai asta e frumusetea, pentru ca ai mai mari si mai intelepti nu prea fac asta.
2. E un exemplu bun ca scrierea narativa salveaza un subiect. Cred ca asta e solutia pentru tabloidizarea care ne ataca din toate partile (m-am dat cu parerea in directia asta in JN de azi).
Personajul din textul urmator nu are nimik spectaculos (in limitele pe care le cere spectaculosul din/de presa), n-are o viata extrema si nici probleme existentiale majore. Insa pentru ca viata ii este (de)scrisa intr-un fel special, o traiesti/citesti cu suspance.
Nu scriu asta pentru ei (cursantii de la CJI), caci ei stiu muuult mai bine decit mine lucrurile acestea. Scriu pentru noi, astialaltii care spunem repede cind citim asa ceva, “dar si eu puteam sa fac asta”. Practica ne omoara insa:)
Banuiesc ca au fost cel putin trei drafturi la story-ul asta si vreo 2-3 saptamini de munca.
de luna asta Eugen Istodor face interviuri pentru Tabu. super amuzant pentru noi caci noi livram fata si el se confrunta cu ea.
saptamina asta mi-a trimis transcrierea primei lui intilniri cu o domnitza (va aparea in martie) si i-am scris ca e foarte minunat interviul si ca il foarte iubesc.
mi-a raspuns intr-un rind si-intr-un fel pentru care l-am iubit si mai tare:”sper! am avut emotii sa nu o dau in bara.”
*
el, cel mai tare din parcare cind vine vorba de interviuri, se temea sa nu o dea in bara.
*
pe eugen istodor am inceput sa-l iubesc cind i-am citit cartea (si) despre familia lui ( Cartea Vietii, Polirom). am citit-o intr-o noapte si i-am trimis un mail scurt explicindu-i de ce mi-a plct atit de tare. mi-a raspuns la fel de scurt “cartea asta am trait-o impreuna. iti dai seama cit timp ne-a luat comunismul asta cald si bunutz cu noi?”
m-am declarat insa forever indragostita cind a scris pentru tabu (acum aproape 2 ani) un text minunat din care pun aici un fragment, cit sa nu incalc contractul de drepturi de autor. (ya ya stiu ca se va rusina un pic la laude)
*
. Am stiut cât de mica e lumea mea, disperat fiind ca umbla unul fara lesa prin ea. Lumea mea, mai mica decât o cusca de câine.
(…)
Nu-mi doream decât sa-l infrâng. Luam scarile la pas inaintea lui, pe nesimtite. Credeam ca-l las furat de aromele ierburilor, buruienilor, florilor, adulmecând vietile trecute de pipi de pe copaci. {i cu zece trepte inaintea lui, dadeam startul alergarii. Dupa patru trepte ma ajungea. La a cincea, trisul meu imi lua rasuflarea. Sus ma invingea.
(…)
Plecarile lungi il lasa nemâncat. Poti sa-i dai orice. Lasa musca in pace. Când te vede intors nu manânca nici atunci. Nici când manânci tu. Intâi sa vada el ca nu mai pleci. Hrana? Da, el se serveste cu siguranta. Si manânca numai dupa ce il joci. Fox e frantuz. Prefera vita. Os. Prefera brânzetul de toate felurile cu struguri. Bineinteles, ciocolata. Puiul? Puiul se numeste jucaria lui. De aceea, a mâncat pui cu orez o copilarie. Acum face deosebire intre joc si mâncare.
O noapte l-am lasat singur. A doua noapte nu m-a lasat sa dorm niciunde. Oriunde ma asezam facuse conspiratie cu fiecare obiect si nu se lasa pâna nu ma alunga. L-am pacalit si am sarit din hol direct in pat, lasând toate luminile aprinse. Apa la baie curgea domol. Toata noaptea a patrulat, mârâit. M-am invelit in patura ca un cosmonaut si am visat desanturi armate ce-mi ciuruiau patura si trupul. Si prin gaurile alea, erau impuscate stelele.
(…)
Nu, nu vorbesc despre un câine. Vorbesc despre mine. De cusca mea, pe care acest câine mi-a aratat-o in limitele ei extreme. De zgurile mele dincolo de ciorapii ce mi-i pun, pantalonii, urcatul in masina, mersul la ziar, umblatul pe net, trântitul unui cool pe blog, infiptul in vreo bere, arsul vreunuii gratar, ascultatul vreunui Lester Young sau privitul vreunui Warhol. Fox e cel ce stie mai multe despre mine decât am eu curajul sa scriu. Noroc ca scriu eu
(…)
Asa cum Fox a stiut mereu cât am scris acest jurnal, eu nu-i sunt stapân. I-am tinut de urât cât stapânii i-au fost plecati. Sa spun, cam o saptamâna, in timpi omenesti. Când stapânii ii sunt acasa, stie cine ii sunt stapânii. Eu sunt joaca lui si stie cât valorez. Da, sunt joaca lui si asa o sa ramân. Eu cred ca trebuie traita fiecare zi ca si cum ar fi ultima. El oare ce crede? Ca sunt Puiul. Puiul de-al doilea.
via casa de discuri, A&A Records/Warner Music Licensee
Succesul fenomenal al turneului Madonna, Sticky & Sweet, deja declarat cel mai extins turneu din cariera artistei, va continua si anul acesta incepand de pe 4 iulie in Londra. Conform site-ului http://madonna.com/news/ suntplanificate opriri in Romania, Ungaria si Serbia.
“Aceasta e prima oara cand fac asta. Nu am mai extins nici un turneu pana acum. Sunt incantata sa plec din nou la drum, sa vizitez locuri in care nu am mai fost pana acum si sa ma intorc in locuri pe care le iubesc”, spune Madonna despre noile date de turneu.
s-ar zice ca am pastrat ce-i mai bun pt sfirsit la prezentare:)
ultima graficiana e o poveste despre o doamna care face afisele ca din alte vremuri care-s puse deasupra intrarii de la scala. Despre doamna, Maria, cititi in revista intr-o poveste care e delicata si sensibila. Sper sa va doriti, asemeni unuia dintre prietenii mei, sa o cunoasteti pe Maria dupa ce cititi povestea.
Acum vreau sa scriu despre cei care au lucrat la subiectul care, in mintea mea, e cel mai esquire din tabu de februarie:)
Cristi Lupsa a fost editorul si, daca nu ma insel – e 12 noaptea si nu pot verifica acum –, el a fost si cu ideea; el s-a intrebat cine deseneaza afisele acelea si-a trimis-o pe Gabi sa afle.
Gabi Piturlea e cea care l-a scris. Despre Gabi, desi am vzt-o doar de doua ori, as scrie pagini intregi. Rezum insa descrierea asa: Amelie + Miranda July + Alice in tara minunilor.
Are o sensibilitate speciala, o inocenta cu care se uita la lucruri si o prospetime cu care le descrie pentru care o iubesc tare, dar o si invidiez un pic. Are 20 (!!!!!) de ani, o cultura jurnalistica de-i bate la fund pe multi dintre cei care au dublul virstei ei si un dar nativ: poate sa-si mentina tonul delicat in orice scriere, fara sa afecteze relatarea evenimentelor. In citiva ani va fi una din vocile importante din jurnalismul romanesc si o foarte buna scriitoare de romane nonfiction.
Andrei Pungovschi este cel care a fct fotografiile. A fost placut si amuzant pentru mine sa lucram cu el; e foarte hotarit, stie ce vrea, unde vrea sa-si duca subiectul. A petrecut cu Maria, graficiana, mai multe zile intr-un frig ingrozitor. “Am pozat cu manusile in mina si cu caciula in cap”, ne-a zis in redactie. A vnt cu fotografiile in ordinea pe care si-a gindit-o el, cu explicatiile foto date de el.
Mi-ar placea tare sa fiu de fatza la o discutie de “business” intre Andrei si Cosmin Bumbutz, despre povestile din fotografiile lor. E o chestiune trecuta pe to do list, pentru saptaminile ce vor urma.
