6 years ago

Cumparati bilete: Festivalul de teatru independent Undercloud are nevoie de sprijinul nostru –

La 12 ani de la lansarea Festivalului de teatru Independent Undercloud lucrurile in ceea ce priveste crearea si promovarea proiectelor independente de teatru nu sunt foarte vesele.

2019 e cel mai trist dintre utimii ani: proiectele independente nu au mai primit finantari de la departamentele de stat create tocmai pentru a le sprijini. E o mizerie ce se intampla si sunt multe festivaluri care nu vor mai avea loc in acest an, desi ele ajutau la construirea unui eco sistem in teatru, film, dans – ecosistem care impinge in fata dezvoltarea acestor domenii.

E deprimant ce li se intampla artistilor din orice domeniu dar nu scriu acum ca sa mai pun si eu o caramida in constructia deprimarii ci ca s ava rog sa ne mobilizam noi, spectatorii.

Ministerul Culturii are cu totul alte probleme, nicidecum sa ajute sustinerea artistilor. E an electoral, vor investi mai mult in ce le e de ajutor in campaniile electorale. Dar noi spectatorii, putem cumpara bilete si putem ajuta ca proiectele sa mearga mai departe.

Stiu din interiorul echipei ca Undercloud a fost la un pas sa nu se mai faca anul acesta si ca practic au venit cu bani de acasa pentru a duce mai departe un festival care a sustinut si a validat comunitatea teatrului independent in vremuri in care lumea se gandea “actorii astia nu-si gasesc de lucru in teatru de stat pt ca nu sunt buni” in loc sa se uite la ei ca la antreprenori curajosi care isi iau destinul in maini si creeaza produse teatrale care sunt in pas cu vremurile, care sunt o oglinda a societatii.

Asadar, va invit sa ne cumparam bilete la Undercloud 2019 ca un manifest – propriul nostru mesaj pentru autoritati: daca voi nu vreti sa mai sustineti arta, o sa ne unim noi spectatorii sa facem asta.

E mult de scris si nu vreau sa devin patetica, dar in vremuri grele sociale si politice, arta in orice categorie (teatru, film, muzica) a fost un punct de echilibru si de incarcare, o oaza pentru linistirea sufletului si a mintii.

Iata spectacolele pe care vi le recomand din inima sa le vedeti in Undercloud.

Bad Talks, un one man show cu Radu Iacoban,

An-tan-ti-na, un one woman show cu Nicoleta Lefter,

Dust – un spectacol multimedia cu o instalatie de papusi- gandit si jucat de Ana Craciun – Lambru,

Viata la Birou – un spectacol cu Oana Pellea intr-o aparitie surprinzatoare:), in regia Letitiei Rosculet (serialul Triplusec e creatia ei),

Persona cu Alina Berzunțeanu si Emilia Bebu,

Aceasta Sonia, un spectacol de Lia Bugnar cu Letitia Vladescu, una dintre cele mai spectaculoase artiste din noua generatie, nu foarte expusa publicului.

Ne vedem la Undercloud incepand de pe 23 august. Pana atunci cumparati-va bilete, le gasiti aici https://eventbook.ro/festival/undercloud

culturale

6 years ago

ABSOLUT SPECTACULOS: Senzationale PORTRETE picturi DIN HARTIE –

In New York exista o artista cum rar ati vazut: foloseste bucati foarte colorate de hartie pe care le taie, le impacheteaza si le monteaza in structuri sofisticate rezultand portrete uluitoare,

Yulia Brodskaya se numeste artista care este preocupata sa arate frumusetea din chipurile batranilor intr-o forma absolut unica.

Ea spune ca picteaza cu hartie si ca mixeaza bucatile de hartie colorata la fel cum un pictor amesteca culorile pe paleta sa. De la distanta lucrarile ei par tablouri in ulei, dar de aproape textura hartiei da un efect tridimensional spectaculos.

Nu mai vorbim de precizia artistei si de abilitatea ei de a construi asemenea detalii ale chipului uman din bucatele de hartie colorata.

Puteti vedea mai multe dintre lucrari pe blog-ul ei si pe Facebook.

#devazut On the Roof – Gigi Caciuleanu si tinerii actori din Gala Hop, din nou la TNB pe 20 si 30 august –

culturale

6 years ago

#devazut On the Roof – Gigi Caciuleanu si tinerii actori din Gala Hop, din nou la TNB pe 20 si 30 august –

Am vazut la sfarsitul saptamanii trecute cea mai recenta dintre creatiile coregrafului Gigi Caciuleanu – On The Roof, un spectacol realizat cu 14 dintre tinerii actori care au fost selectati in Gala Hop.

Mai mult ca la oricare alt spectacol de dans, performance-urile On The Roof sunt irepetabile pentru ca in multele neprevazute care apar in spatiul strans al unei coregrafii agreate, in acest spectacol apare si o dimensiune a naturii, ingereasca daca vreti: e in spatiul liber, pe terasa Teatrului National, in Amfiteatru.

Nu mai poti controla vantul sau cate un fulg care apare ca de niciunde cum s-a intamplat in spectacolul pe care l-am vazut: o pana alba a plutit printre dansatori cateva clipe, stralucind in reflectoare. E o dimensiune noua in spectacol, verticala, catre cer, care ii da show-ului o energie in plus.

On the Roof e un spectacol despre actori si bufoni, despre puterea sunetului exprimat cu intentia corecta, despre miscarea care iti poate da o descriere a personalitatii ca si cum ai fi la o radiografie. Despre DansActorul.

Imaginati-va 14 tineri care nu au studii aprofundate de dans clasic sau contemporan (cativa dintre baieti cred ca au facut dans de societate sau street, in pregatirea lor de dinafara actoriei) care sustin impecabil o ora de dans intr-o poveste care are mult umor si care defineste DansActorul.

Rezultatul muncii lor luat in intregul context – au muncit impreuna doar cateva saptamani, nu au studii de specialitate – arata inca o data geniul domnului Caciuleanu: sa te poti uita la oameni si sa scoti dansatorul din fiecare personalitate – adica sa-i dai libertate, sa-l dezveti de griji si temeri macar pentru cat munceste pe covorul de dans si sa-l aduci intr-un context in care spune o poveste universala, care e inteleasa pe orice scena din lume, e… geniu.

Va rog sa mergeti sa vedeti On The Roof la Teatrul National, Amfiteatru, pe 20 si 30 august. E un spectacol de la care plecati zambind, intelegeti puterea uriasa a miscarii de dans facuta cu intentia corecta, dar si libertatea si creativitatea care pot fi rafinate si dezvoltate in spatii dinainte stabilite.

Nu o sa va ganditi nicio clipa ca tinerii de pe scena nu sunt dansatori profesionisti. Totul e creat pe personalitatea fiecaruia, doar cu ei show-ul are aceasta forma, cu alti actori cu siguranta ar fi spusa o alta poveste – in acelasi context prestabilit.

Sper din tot sufletul ca tinerii actori isi dau seama cat de importanta pentru vietile lor – si personale si profesionale – este aceasta intalnire cu geniul dlui Gigi Caciuleanu.

Recunostinta pentru dl Caciuleanu, care isi face timp sa lucreze in Romania si sa modeleze ( si in sensul sa ii fie model) noi generatii. Si multumiri minunatei echipe din jurul dansului care ii creeaza spatiul si contextul sa lucreze cat mai bine in Romania.

(credit foto: Mihaela Petre )

foto cover Vlad Lazarescu

carti simpa

6 years ago

5 carti simpatice si relaxante, dar din care inveti ceva, de citit in vacanta –

Sunt dintre cei care cred vacanta trebuie sa fie pentru relaxare nu pentru carti complicate. Sa fie pentru a te curata de relele de peste an si a te imbogati, a te motiva, a te centra pe propria energie ca sa poti sa ai puterea sa o iei de la capat cand te intorci la munca.

Personal folosesc vacanta de iarna, care pentru mine a fost mai lunga in ultimii ani, ca sa fac acest ritual de curatare si motivare. Asta pentru ca oricum in restul anului citesc o carte pe saptamana si le citesc pe cele grele, nu de relaxare.

Acest text e cu lecturi pe care vi le recomand in vacanta de vara, nu neaparat noutati.

Am sa fac o postare separat cu noutatile din categoria “grea” pe care le-am parcurs in ultima vreme (unele chiar nelansate la noi).

Orasul fetelor, cartea lui Elizabeth Gilbert

Relaxanta, amuzanta, pe alocuri cu pilde usoare si cu ceva lectii despre teatru si lumea glamouroasa din anii 40.

Am mai scris despre ea aici – cand, dupa ce am citit-o, am avut o problema cu structura cartii – dar asta e ultima dvs preocupare la o carte:) E o carte de vacanta pe care o cititi usor si care va lasa sentimente placute.

2. Matusile fabuloase si alte istorisiri bucureste – Silvia Colfescu.

O carte delicioasa prin limbajul elegant, rafinat dar pe alocuri ironic. O carte care prin povestiri scurte prezinta femei exceptionale prin educatia lor, prin felul in care au ales sa-si traiasca viata chiar si atunci cand au fost puse in fata multor greutati. Puscaria in vremea comunismului, pentru origine nesanatoasa, e doar una dintre greutati. Nu e o carte trista, deloc. E o carte despre cum sa vezi frumosul si sa te adaptezi cu rafinament si eleganta si pentru a vopsi calorifere, dar si pentru cele mai mari saloane vieneze.

Iubirile lui Hemingway povestite de el insusi.

Despre trairile unui barbat caruia i-a placut viata, dar a vazut-o in multe nuante inchise de gri. Descriu o singura secventa. Hemingway ajunge intr-un club de jazz unde e si Josephine Baker, ea vine la el acoperita doar de o blana, in rest complet goala, si-l roaga sa plece impreuna. La iesire, un englez il ia la bataie pentru ca o voia el pe Josephine. Hemingway si dra Baker isi petrec seara intr-o bucatarie cu o sampanie de la un admirator al domnisoarei, el povestindu-i cum e prins intre doua femei – nevasta si o iubita (niciuna dintre ele nefiind dra Baker)

Madame Picasso, cartea care urmeaza viata Evei Gouel, scrisa de Anne Girard. O excursie fermecatoare in lumea artistica franceza a inceputului de secol XX.

Eva era costumiera la Moulin Rouge, are o poveste tumultuoasa cu Picasso, ajunge in saloanele tuturor marilor scriitori si pictori ai vremii. Iubirea lor e pusa la incercare cand descopera ca are cancer si trebuie sa-i fie extirpati sanii. Pentru Picasso, boala era ceva de nesuportat. E o carte care fictionalizeaza realitatea, iubirea celor doi a existat, autoarea care e istoric si psiholog a cunoscut unul dintre ultimii prieteni in viata a lui Picasso. Dar dincolo de fictiune, cartea va da un context bun al vremurilor culturale in care a trait Picasso.

Misterul Henri Pick – de David Foekinos, o carte politista scrisa cu super umor si rafinament despre lumea cartilor, a editorilor de carte, despre cum se face un autor de carte vedeta, despre cum functioneaza televiziunile culturale. Totul cum spuneam, sub rama unei povesti politiste – o editoare cauta detalii despre un autor a carui carte ajunge bestseller, autor care n-a mai scris niciodata nimic si nici chiar rudele lui nu cred ca ar fi putut scrie o pagina de scrisoare intr-o forma literara.

(#devazut) Andreea Chirica – de la ilustratiile din The Guardian si LA Times pe un perete din Control –

culturale

6 years ago

(#devazut) Andreea Chirica – de la ilustratiile din The Guardian si LA Times pe un perete din Control –

Unul dintre cele mai importante cluburi din Bucuresti, Control Club isi transforma unul dintre peretii din curtea interioara intr-o expozitie de arta urbana.

Tag Your Ideas e numele proiectului care artistii romani sunt invitati sa creeze o poveste urbana expusa intr-un spatiu neconventional.

E o initiativa foarte simpatica si pentru ca va atinge un alt public decat cel al galeriilor de arta si al muzeelor, dar si pentru ca tinerii artisti vor avea lucrari noi – deci vor fi pusi la munca:)

In fiecare luna va fi un alt artist expus pe peretele Control din curtea interioara a clubului, artistii find ales de curatorul proiectului Eugen Radescu.

Primul artist care expune este Andreea Chirica, un autor de ilustratii si romane grafice cu un important ecou international – a participat la Comic Con New York, Salonul de banda desenata de la Barcelona. A publicat banda desenata si ilustratie in The Guardian, Die Tageszeitung, LA Times, a expus la Kunstraum Walcheturm Zurich, Visual Kontakt Cluj, Creart Bucuresti, Centrul Mora Bucuresti, ComiXconnection Zagreb, Bratislava.

Iata o ilustratie dintr-o serie pentru The Guardian pe care o gasiti integral aici

Lucrarea de la Control e realizata in colaborare cu aplicatia Clever si isi propune sa fie o pledoarie pentru explorarea Bucurestiului.

Lucrarea e expusa incepand de maine, la Control Club. Vernisajul va fi la ora 20.00 in prezenta artistei si a curatorului Eugen Radescu.

Mai multe lucrari ale Andreei Chirica pot fi gasite pe contul ei de instagram.

howard-stern-comes-again-9781501194290_hr

(decitit) Howard Stern-Comes Again – Sfaturi despre interviu de la unul dintre cei mai controversati intervievatori din lume –

carti simpa

6 years ago

(decitit) Howard Stern-Comes Again – Sfaturi despre interviu de la unul dintre cei mai controversati intervievatori din lume –

Stiu ca e vacanta si e vremea informatiilor relaxante si amuzante, dar daca vreti cumva sa faceti ceva teme de vacanta, iata o carte minunata.

Howard Stern – Come Again, o carte in care analizeaza o parte din cele mai importante interviuri pe care le-a facut celebrul realizator de radio.

Cartea nu este tradusa la noi, dar o puteti cumpara de pe amazon atat in format print, cat si kindle.

Howard Stern este un realizator de radio care a devenit celebru in America odata cu interviurile sale super scandaloase in care ii punea in situatii dificile si de multe ori vulgare pe invitati.

In ultimii ani Stern a facut un switch in directia interviurilor lui si de la provocari dubioase a ajuns la interviuri conversatii ca pe canapeaua unui terapeut.

Cartea analizeaza greselile pe care le-a facut in interviurile de peste ani, explica motivatia lui pentru decizia de a avea o asemenea structura a interviului, vorbeste despre regretele sale (despre impactul negativ pe care l-au avut unele interviuri asupra vietilor subiectilor, in ciuda audientei lor) si analizeaza motivatia transformarii noilor interviuri.

Daca nu sunteti implicat in meseria asta cu interviuri, doua precizari.

1.Pe lista lui Howard Stern de intervievati s-au aflat de la David Letterman pana la Donald Trump, de la Robin Williams pana la Bono, Maddona, Jerry Seinfeld, Harvey Weinstein, Paul McCartney, Sia, Lady Gaga, Jimmy Kimmel, Ed Sheeran si multi multi altii. Vorbim de interviuri de 40 de minute, live, la radio, interviuri de personaj, de personalitate, despre viata si activitatea intervievatului.

In functie de suportul media pe care este expus, interviul are o alta tehnica. Sigur ca vorbim de intrebare- raspuns peste tot (radio, tv, support scris – print sau online), dar un interviu de regim live are o alta tehnica decat unul inregistrat, unde mai poti edita si schimba ordinea intrebarilor/raspunsurilor pe parcurs ce creste intimitatea si confortul intre intervievat si intervievator. In plus tehnica pentru un interviu live la radio e diferita de un interviu live la tv sau pe o scena, la o conferinta.

Ca o paranteza, e o tehnica diferita si cand faci un interviu “via email” pentru ca subiectul citeste toate intrebarile din primul moment si isi va doza in zona lui de confort raspunsurile, dar si o alta tehnica daca faci un interviu prin telefon – unde subiectul nu vede reactia intervievatului, se simte si mai nesigur si atunci trebuie creat confort pe alte cai.

Howard Stern vorbeste despre interviul live, la radio. Explica structura ordinii intrebarilor lui bazata pe faptul ca audientele la radio se fac pe sfert de ora si cum urmareste sa mentina atentia publicului pe sferturi de ora.

Stern, care in ultimii ani a trecut prin ceva incercari personale si a facut si multa terapie, are relaxarea sa povesteasca despre ego-ul care i-a afectat interviurile.

Cu cat avea mai mult succes, cu atat il punea mai mult in inferioritate pe intervievat, iar interviul devenea mai degraba despre el decat despre personalitateape care o avea alaturi. (la o scara mai mica, dar si pentru ca nici nu avem oameni atat de bine pregatiti in tehnica interviului nici asemenea subiecte, intalnim si la noi asemenea deraieri: numarati de cate ori apare in interviu “eu” din partea celui care pune intrebarile, sau de cate ori intrebarea e doar ca sa-l puna in valoare pe cel care face interviul, sa arate ca e destept)

Astazi, la Stern dupa zeci de interviuri, dar si dupa multe greseli, tehnica de interviu s-a rafinat si subiectul este pus in valoare, generand marturisiri de alta natura decat cele vulgare din primele emisiuni. E un exemplu cu Madonna care spune “ma simt ca la psiholog” dar se duce mai departe in raspunsuri in cateva marturisiri incredibile.

Stern mai povesteste despre saptamanile si lunile de documentare, pregatire pe care o face impreuna cu echipa lui de 20!!! de oameni, despre zecile de intrebari pe care le are pregatite, pe care le citeste si reciteste de multe ori inainte (e atat de obsedat incat, fix inainte de live, un asistent ii citeste toate intrebarile si insemnarile cu voce tare, ca sa acceseze si memoria auditiva, nu doar cea vizuala).

Unul dintre cele mai emotionante fragmente e cel legat de regretele fata de subiectii pe care, din cauza egolui lui si dorintei de a iesi in evidenta mai mult decat invitatul, i-a umilit in intrebari.

Howard Stern – Comes Again contine transcrierile multor dintre interviurile lui Sern, fiecare avand in fata o analiza de context – de la cum au fost negociate prezentele invitatilor, pana la documentare, alegerea intrebarilor, contextul personal al lui Stern in raport cu invitatul si, mai ales, greselile pe care le-a facut.

E o carte pe care o recomand din inima pentru oricine vrea sa faca meseria de jurnalist. E despre perfectionism, despre a-ti face meseria cu pasiune, a accepta ca ai luat-o si pe aratura din spirit de competitivitate.

(video) Emotionant: Noul Spider-Man Tom Holland a vizitat un spital de copii –

filme simpa

6 years ago

(video) Emotionant: Noul Spider-Man Tom Holland a vizitat un spital de copii –

Noul film cu Spider Man , Spider-Man: Far From Home, are premiera mondiala chiar astazi 2 iulie si, parte din Campania de promovare a fost o excursie a personajelor principale la un spital de copii din Los Angeles.

Copiii au vazut filmul in avanpremiera intr-o sala special amenajata, apoi Tom Holland, Zendaya, Jake Gyllenhaal au fost actorii care au facut o tura prin saloanele copiilor.

Sigur ca e PR, sigur ca au mai facut si altii asemenea vizite, dar uitati-va in filmulet la bucuria copiilor. Si mai ales uitati-va la efortul lui Holland de a fi pe placul celor mici si de a se pune la mintea lor, de a face salturi etc. Asta e nepretuit.

La noi, Spider-Man: Far From Home, intra din acest week end in cinematografe.

Graffiti PR_KV_Absolut Urban Gallery_19.06.2019

Bilete la UNTOLD daca incerci sa fii artist in ABSOLUT Urban Gallery –

culturale

6 years ago

Bilete la UNTOLD daca incerci sa fii artist in ABSOLUT Urban Gallery –

Haideti sa va arat ceva simpatic destinat celor care vor sa mearga la Untold si nu numai.

De cand stim noi de brandul Absolut, el a fost asociat cu unii dintre ce mai mari artisti ai vremii – de la Andy Warhol (primul care a creat o opera de arta legata de ABSOLUT in 1986) pana la artisti ca Damien Hirst sau Tom Ford . Exista chiar un muzeu in care sunt adunate o parte importanta din aceste creatii, 850 de lucrari!! – puteti vedea online cateva dintre lucrari aici (eu am un album care se numeste Absolut Arts si e o minunatie).

In continuare Absolut sustine artistii emergenti si e constant in a expune arta contemporana pe platforme pe care le creeaza si le sustine financiar. Nu mai departe de sfarsitul anului trecut va anuntam un proiect destinat si artistilor romani cu potential, care se exprima in film, muzica, design vestimentar sau literature – 100 Absolut Artists.

Ei bine, acum intervine partea simpatica – poti sa participi la un concurs DE AMATORI – si sa ai lucrari asociate cu Absolut, adica sa-ti fie expuse in ABSOLUT Urban Gallery de la UNTOLD.

Ai 5 teme ABSOLUT – LOVE, EQUALITY, TOLERANCE, RESPONSABILITY, FREEDOM OF EXPRESSION – in jurul carora poti face orice creatie vrei in atelierul de arta digitala de pe www.100absolutartists.ro, pornind de la celebrul contur al sticlei ABSOLUT si poti castiga si bilete la UNTOLD.

ca fapt divers, iata cum a aratat pictura cu Warhol in 1986… peste ani ABSOLUT a scos si o editie limitata dedicata lui.

Daca vreti sa investiti in lucrari de arta la preturi mici… care vor creste in timp –

culturale

6 years ago

Daca vreti sa investiti in lucrari de arta la preturi mici… care vor creste in timp –

Licitația de Supercontemporană

10 iulie 2019. Ora 20:00. ONLINE

Lavacow, o casa de licitatie specializata in arta contemporana din Europa de Est, a ales sa promoveze periodic – prin licitatii accesibile publicului larg – tineri artisti sub 40 de ani de la care selecteaza lucrari si le pune la vanzare la preturi foarte mici – majoritatea sub 500 de euro.

Actiunea e dedicata tinerilor care vor sa inceapa sa-si faca propria colectie de arta si e gandita in asa fel incat noul proprietar sa nu astepte foarte mult pana cand lucrarilor pe care le detine le-a crescut pretul.

Pe 10 iulie e o semenea licitatie cu 100 de lucrari ale unor artisti deja afirmati: Mircea Cantor, Șerban Savu, Mircea Suciu, Dumitru Gorzo, Gheorghe Fikl, Gili Mocanu, Felix Aftene, Francisc Chiuariu, dar și lucrari ale unor artisti aflati la inceput de drum: Victor Fota, Cristina Gagiu, Liviu Mihaiu, Claudiu Ciobanu, Andrei Ciurdărescu, Alina Slimovschi, Mădălina Andronic și mulți alții.

Spre exemplu gasiti lucrari ale Madalinei Andronic cu 300 de euro, un Mircea Cantor cu pret de pornire in licitatie 2500 euro, sau un Gorzo cu pret de pornire de 3000 de euro.

(Dumitru Gorzo, Lilieci)

(Liviu Mihaiu, Memory and Premonition)

Aici va fi licitatia pe 10 iulie, poate va faceti cont dinainte daca vreti sa vedeti cum se desfasoara lucrurile la o licitatie de arta.

Steven Spielberg lanseaza anul viitor musicalul West Side Story! –

filme simpa

6 years ago

Steven Spielberg lanseaza anul viitor musicalul West Side Story! –

Intr-o combinatie care se anunta mai mult decat exploziva Steven Speilberg (regie) Tony Kushner (scenario), unul dintre cele mai iubite musicaluri de pe Broadway se va transforma intr-un musical in 2020: West Side Story.

Nu e prima data cand acest musical ajunge film pentru marile ecrane, doar ca versiunea din 1961 – un succes la vremea ei cu 10 oscaruri castigate din 11 nominalizari – a cam fost ciufulita in ultimii ani pe principiul ca o poveste despre portoricani a fost “albita” cu actori ca Natalie Wood, Richard Beymer, Russ Tamblyn, Rita Moreno, adica americanii n-au avut curaj sa puna portoricani pee crane, ci au preferat actorii de success, albi si glamourosi. Acum 2 ani, Rta Moreno , care a luat Oscar pentru rol secundar pt acest film, a marturisit ca pe unii actori ii ”colorau’ din make-up ca sa para mai brozati:)

Spielberg alaturi de domnul Kushner (care e cel care a scris Ingeri in America) au anuntat ca nu vor face un remake al filmului din 1961 ci o reinterpretare a musicalului de succes de pe Broadway.

In plus, pentru ca au anuntat distributia (au facut publica si o prima fotografie), au reparat eroarea din filmul trecut adica… au numai actori portoricani.

Pentru cine nu stie nimic despre West Side Story, musicalul e o versiune cu portoricani a temei din Romeo si Julieta, adica o lupta dintre doua gasti rivale plus o poveste de dragoste foarte frumoasa.

Musicalul a fost montat si la noi acum cativa ani in regia ui Razvan Mazilu, cu o echipa de tineri care atunci erau proaspat absolventi, acum au deja multe musicaluri la active, pe multi dintre ei ii puteti vedea in We Will Rock You.

Intorcandu-ne la filmul lui Speilberg, el va avea premiera pe 18 decembrie anul viitor, adica la timp pentru vacanta de Craciun, dar si pentru a fi eligibil pentru Oscarurile din 2021.

Pentru ca actorii din rolurile principale sunt necunoscuti publicului larg (n-am nicio indoiala ca nu vor deveni super vedete pana la premiera prin campaniile de promovare) in distributie apar si Rita Moreno care era Anita in filmul din 1961, acum cu un personaj nou, creat special pentru ea, dar si Maddie Ziegler (simpatica dansatoare din videoclipurile SIA)

Oricum ala micu’ care-l interpreteaza pe Tony, Ansel Elgort, va fi protagonistul din The Goldfinch – Sticletele, filmul dupa cartea Donnei Tartt – unde o va avea colega pe Nicole Kidman.

Altfel, e minunat cum Spielberg la cei 72 de ani ai sai, cu un CV care include filme care au schimbat fata cnematografiei, mai vrea sa incerce ceva nou si face un musical.

(foto) Viata tumultuoasa a Gloriei Vanderbilt –

culturale

6 years ago

(foto) Viata tumultuoasa a Gloriei Vanderbilt –

Ieri a murit Gloria Vanderbilt si, ironic, CNN-ul a prezentat-o drept mama prezentatorului lor, Anderson Cooper.

Gloria Vanderbilt este mama lui Cooper, e adevarat, dar dincolo de asta e una dintre legendele lumii modei americane.

Viata doamnei Vanderbilt bate orice roman si e cu adevarat incredibila.

A fost cel mai celebru copil din America in anii 30, fara sa aiba treaba cu Hollywood-ul. Era insa fiica unui fost sportiv care avea o avere de 25 de milioane de dolari si, dupa moartea acestuia, pe custodia ei (care venea cu niste bani mosteniti) s-au batut mama si matusa. O adevarata nebunie cu procese transmise in direct la tv si cu copilul pus sa depuna marturie in tribunal.

Gloria a abandonat apoi scoala la 17 ani si si-a insotit mama la Hollywood unde a inceput sa faca turul petrecerilor. A ajuns repede sa se marite cu un agent pentru actori care era implicat in lumea mafiei italiene, care a batut-o foarte mult si de care a divortat dupa 4 ani: Pasquale di Cicco.

S-a remaritat foarte repede cu un domn de 63 de ani, un compositor si dirijor celebru – Leopold Stokowski, cu care a avut 2 copii, pentru ca sa divorteze dupa o vreme si sa se casatoreasca cu regizorul Sidney Lumet cu care a fost impreuna 7 ani.

Apoi s-a casatorit cu scriitorul Wyatt Cooper, alaturi de care a fost timp de 15 ani. Din mariajul lor au aparut 2 copii, Anderson (mai tarziu realizator CNN) si Carter care s-a sinucis in fata mamei la 22 ani (s-a aruncat de pe terasa casei).

In 1978 a lasat o linie vestimentara inspirata de denim si a castigat in urmatorii 6 ani peste 17 milioane de dolari , cu una intre cele mai inteligente campanii de marketing din acele vremuri. Ea a fost cea care a adus jeans la rang de glamour.

Cand a vandut divizia de fashion & parfumuri pe care construise – in 2002 – a obtinut 100 de milioane de dolari.

Intre toate aceste activitati a scris carti, a publicat nuvele si opinii in marile reviste de moda din America si a inceput sa picteze.

Iata cateva imagini din tineretea sa.

Iata cateva imagini cu apartamentul ei.

in Romania a fost tradusa cartea de conversatii emotionante intre Gloria Vanderbilt si Anderson Cooper, Curcubeul apare si dispare, o gasiti la editura Publica

180925165151-biz-robert-de-niro-nobu-exlarge-169

(foto) Robert de Niro, proprietar de restaurante si hoteluri –

culturale

6 years ago

(foto) Robert de Niro, proprietar de restaurante si hoteluri –

Zilele trecute domnul Robert de Niro, pe care noi il cunoastem mai ales gratie performantelor sale actoricesti , a inaugurat un nou hotel de lux sub brandul Nobu, parte dintr-un lant de 40 restaurante pe 6 continente, plus mai multe hoteluri de lux (sunt planificate deschiderea a 20 de noi hoteluri pana la sfarsitul anului viitor).

DeNiro a inceput acest business cu un restaurant mic, gill in Tribeca unde isi desfasoara o pare din activitate. In anii 90 l-a intalnit pe chef Nobu Matsuhisa, un japonez emigrat in statele unite, si l-a convins a deschida un restaurant Nobu tot in Tribeca.

Pe parcurs au deschis restaurant dupa restaurant, apoi hoteluri. Conform CNN, intregul business este evaluat la putin peste un miliard de dolari.

Cum ziceam, zilele trecute au inaugurat Nobu Hotel Los Cabos, un hotel cu 200 de camere pe peninsula Baja, iar partea simpatica este ca De Niro a avut un cuvant de spus si pentru design interior. Actorul nu vrea sa recunoasca asta, spunad ca nu e specialist, dar oamenii care au lucrat la amenajarea hotelului au povestit pentru Architectural Digest ca a fost prezent in fiecare etapa a proiectului cu opiniile sale.

Acum au in lucru Nobu Hotel Palo Alto care va fi deschis in 2020 si care are 73 de camere.

Iata cateva imagini, din noul hotel

Mai aproape de noi, in caz ca vreti sa locuiti intr-unul dintre hotelurile lui de Niro, avem hotel Nobu in Ibiza :

(decitit) Elisabeth Gilbert – Orasul fetelor– ce (nu) mi-a placut –

carti simpa

6 years ago

(decitit) Elisabeth Gilbert – Orasul fetelor– ce (nu) mi-a placut –

Ca sa spun de la inceput: Orasul Fetelor a lui Elizabeth Gilbert va fi hitul verii si o sa vedeti aceasta coperta pe multe plaje din Romania in aceasta vara.

E o carte simpatica , usurica, de vacanta care vorbeste despre New York-ul anilor 40 din perspectiva unei fete bogate si rasfatate care duce o viata decadenta in lumea mondena a acelor vremuri.

Partea cea mai draguta, pentru mine cel putin, e cea in care apar detalii despre lumea teatrului prin care autoarea incearca sa faca putina educatie pentru cititoarele ei. Eroina ajunge la teatrul matusii sale si participa la realizarea unui spectacol (din perspectiva costumierei), spectacol care o are drept vedeta pe o actrita britanica foarte faimoasa care e exilata in America din cauza razboiului.

Va las aici cateva exemple de detalii despre teatru:

Creezi costume de scena, Vivian. Mergi mai mult pe forma decat pe detaliu. Nu uita ca spectatorul ce mai apropiat de mine va fi la zece pasi distanta. Trebuie sa gandesti la scara mare. Culori mari, linii ordonate. Un costum este un peisaj, nu un portret.

Secretul comediei e sa nu joci comic, a intervenit Billy. Nu incerca sa fii amuzanta si vei fi amuzanta. (…) cea mai buna comedie iese cand nu te intereseaza sa faci comedie.

Despre spectatori, la pauza

Daca vorbesc despre piesa, e bine. Daca vorbesc despre unde si-au parcat masinile e rau. Cauta mai ales semne de mandrie. Cand e multumit de ce vede, spectatorul arata intotdeauna al naibii de mandru de el. De parca el e facut piesa, egoist nenorocit ce e.

Despre critici

E celebru? Are bani?

E om de presa. Nu are bani. Nu are altceva decat putere.

Despre adevarul perceput de spectator vs cel al personajului.

– Arthur! personajul tau nu aude ce canta orchestra. Da-o dracului de treaba, e tema de uvertura (nota mea, actorul pe nume Arthur nu se putea abtine sa nu fluiere peste orchestra, indiferent de moment)

– Ba bineinteles ca aud! a protestat Arthur. Da-i naibii de muzicieni ca sunt chiar langa mine.

Atunci, Billy se lansase exasperat intr-o lunga peroratie despre diferenta existenta in teatru intre muzica diegetica (pe care o aud si personajele de pe scena) si cea non diegenica (pe care nu o aude decat publicul)

(…)

Inchipuie-ti ca te uiti la un western cu John Wayne. Si il vezi pe Wayne cum calareste singur singurel prin prerie si dintr-o data incepe sa fluiere pe coloana sonora. Iti dai seama cat de ridicol ar fi?

Astea sunt partile simpatice si bune (pentru astfel cititoarele lui Gilbert afla cateva notiuni despre teatru.) Partile rele sunt in logica structurii, in naratiunea la nivel de o Sandra Brown pentru secolul asta (are multe trimiteri la sex pentru ca personajul experimenteaza mult… stiu asta o sa placa doamnelor, dar… e prost scris… puteti incerca Beautiful You al lui Chuck Palahniuck pentru comparatie).

In plus, o omoara fix naratiunea asezata pentru cititoare versus ce povesteste ea unuia dintre personaje.

Rama textului e o scrisoare pe care o scrie unei fete care o intreaba de tatal ei si, printre povestiri, pe final ajunge, de exemplu, sa descrie amplu rochia de mireasa pe care o facuse pentru ea.

Evident ca doamna care purtase rochia stia ce si cum, stia si cum decursese prima lor intalnire si urmatoarele, dar cititoarele nu stiu si informatiile sunt pentru ele. Doar ca nu mai e credibil in naratiune.

Asa ca ideea de rama scrisoare omoara cartea pentru un cititor care intelege putin mai mult decat actiunea. Plus ca, fata care intreaba de tatal ei primeste 400 de pagini de povestiri dintre care doar 20 au legatura cu tatal, adica ori avem o eroina nevrotica care vorbeste/scrie mult si aiurea, ori una cu un ego foarte foarte mare care simte sa fie ea in centrul atentiei, nu omul despre care a fost intrebata.

Dar ma rog, astea sunt detalii.

Cartea e muuuult mai bine scrisa decat orice roman serie al duduilor de la noi care s-au trezit peste noapte scriitoare si s-au gandit sa umple fanteziile femeilor (stiu, au mii de cititoare, dar asta nu le face mai pricepute… ci doar ca si-au gasit un public care nu stie ce citeste).

Asa ca daca e sa cititi ceva pe plaja, fara sa va complicati mintea, mergeti pe cartea asta, nu pe o autoare autohtona de pagini parfumate.

(DeCitit) Carti Eveniment: Brancusi& Duchamp, Brancusi& Marthe –

carti simpa

6 years ago

(DeCitit) Carti Eveniment: Brancusi& Duchamp, Brancusi& Marthe –

Editura Vremea a lansat in urma cu cateva saptamanai doua carti eveniment care au la baza corespondenta lui Brancusi, aflata in grija Centrului Pompidou.

Am cumparat cartile la Bookfest si am fost avertizata ca sunt doar 500 de exemplare. Mai vad ca sunt cateva online, asa ca va rog sa le cumparati si sa le cititi.

Cartile sunt o privire in viata privata a lui Brancusi din doua perspective diferite: iubirea (prin schimbul de scrisori cu Marthe Lebherz pe care o numeste TonTon) si arta ( in corespondenta cu Marcel Duchamp, pictor si sculptor francez, prieten al lui Brancusi, care-l ajuta sa faca o expozitie la New York si ii deschide usile spre mari colectionari americani.

Ambele carti sunt in primul rand despre bun simt – e o corespondenta private foarte dinamica (cu Marthe isi scrie aproape in fiecare zi pe perioada in care se afla la New York ca sa pregateasca expozitia) si nu exista nicaieri o barfa sau o rautate despre cineva.

Brancusi e pasional, are 50 de ani si e indragostit de o tanara de 20 de ani pe care, printre vorbele de iubire, o indeamna sa invete engleza, sa-si ia carnetul de conducere. Ii spune ca nu e bine sa-si petreaca tot timpul in magazinul familiei pentru ca pentru a progresa trebuie sa se alature unor oameni mai educati.

Ca spectator- cititor la aproape 100 de ani de la intamplarile de atunci, cu contextul importantei lu Brancusi in cultura mondiala, e emotionant sa vezi cum, in prima etapa a iubirii lor, Brancusi nu are curaj sa-i marturiseaca sentimentele si o angajeaza pe Marthe ca secretara, ca sa o aiba sub supraveghere dar sa o si invete lucruri.

In cea de-a doua carte, cea cu corespondenta cu Marcel Duchamp, e povestea unei prietenii care a fost departe de ochii publicului. Lui Brancusi nu i-a placut niciodata sa participe la reuniuni mondene sau sa fie in atentia presei altfel decat prin munca lui, asa ca prietenia lui cu Duchamp nu a fost foarte cunoscuta.

Duchamp – Morice, cum ii zicea Brancusi – era si el un introvert care isi spunea foarte rar problemele.

Cartea Brancusi & Duchamp e si o carte despre manhood, barbatie, si prietenia intre doi barbati cu valori si preocupari similare.

Sunt doua carti foarte emotionante si, credeti-ma, v-ar placea sa le aveti acasa. Amandoua apar in conditii grafice exceptionale pe coperta cu desene ale lui Brancusi, la tema cu corespondentele care se afla in fiecare dintre carti.

Aparitia acestor carti e datorata minunatei doamne Doina Lemny care are in grija fondul Brancusi de la Centru Pompidou, o doamna care a recuperat istoria multora dintre romanii care au facut cariera la Paris, la inceputul secolului trecut.

P.S. Am avut deosebita onoare sa o intalnesc pe doamna Doina Lemny (multumesc organizatorilor sezonului Franta – Romania 2019) si sa vad, prin ochii si povestirile domniei sale, atelierul lui Brancusi de la Centru Pompidou. Atunci ne-a povestit cu multa pasiune despre cum Brancusi si-a dorit ca atelierul lui sa ramana statului francez, intr-un muzeu pentru ca – spunea artistul – Romaniei ii lasase o parte importanta a creatiilor lui prin muzeul in aer liber de la Tg Jiu. In cartea cu Duchamp, apar din nou trimiteri despre aceasta dorinta.

Brancusi a vrut sa lase cate o mostenire fiecarei tari care i-a facut parte din familie si mi se pare ca asta spune foarte multe despre el. Daca veti citi corespondenta ca sa vedeti cat de pasional si posesiv e cu lucrarile sale, veti intelege ce dar important a facut Romaniei.

De citit: Natiunea Spam – despre afacerile uriase din criminalitatea informatica, o carte si pentru fanii serialului Mr Robot –

carti simpa

6 years ago

De citit: Natiunea Spam – despre afacerile uriase din criminalitatea informatica, o carte si pentru fanii serialului Mr Robot –

Sambata am participat la Bookfest la lansarea unei noi colectii a editurii Corint, Corint Future – carti care vorbesc despre tehnologie, nu cu scopul popularizarii, ci mai degraba al constientizarii efectelor asupra business-ului sau al oamenilor.

Am citit primele doua carti din colectie – Spam Nation si Hello, World! – si am sa scriu pe rand despre ele.

Astazi Spam Nation, vazut din perspectiva mea.

(La lansare am vorbit alaturi de Julia Nagy – care face emisiunea de tehnlogie de la Antena 3 si lucreaza la stirile Europa FM – si de scriitorul Adrian Mihaltianu , iar gazda ne-au fost coordonatoarea colectiei – Ada Roseti si redactorul sef Corint – Ana Antonescu; ei erau mai optimisti si mai entuziasti decat mine in privinta efectelor tehnologiei si nu luasera cartile acestea doua atat de personal. Eu zic de multa vreme ca m-as muta in padure, departe de orice internet:) )

Spam Nation e o carte sub forma unei anchete jurnalistice realizata de Brian Krebs, jurnalist specializat de tehnologie si criminalitate informatica.

Krebs merge pe urmele unor companii care sunt responsabile de miliarde de spam-uri trimise in toata lumea, companii care – la capatul spamurilor trimise – fac afaceri cu medicamente ilegale (medicamente neaprobate de agentiile internationale medicamente, unele adevarate otravuri, altele droguri foarte periculoase), sau afaceri cu pornografie.

Pana la aceasta carte pentru mine spam-ul era categoria de mailuri care ma enerveaza, despre tot felul de prostii pe care nu le-am solicitat, venite in general de la site-urile pe care le-am vizitat macar o data in viata.

Primesc rar spre niciodata spam-uri cu oferte la viagra sau cine stie ce medicamente, oricum ajung in sectiunea de spam – cel mai adesea – si nu le deschid niciodata, in plus am antivirus de la bitdefender care –si face treaba foarte bine si nu ma lasa sa deschid pagini dubioase de pe internet.

Nu ma pricep la nimic ce tine de dark web, nu citesc si m-am lovit cu subiectul doar prin cateva filme sau articole legate de mari scandaluri.

Adica sunt un consumator nepriceput ca majoritatea.

Asa ca imaginati-va ca am fost foarte socata sa aflu ca sunt oameni care cumpara medicamente din promotiile pe care le primesc in spamuri.

E o secventa in carte cu o intamplare din Florida cand politia impusca un cetatean care, dupa ce consumase niste droguri luate de pe net, a inceput sa manance fata unui alt cetatean…

Krebs merge pe urmele creierelor din spatele afacerilor de miliarde cu spamuri – cei mai multi dintre sefii acestor companii fiind rusi foarte tineri, foarte influenti si, evident, foarte inteligenti.

Cartea are aproape structura unui roman politist, desi este nonfiction. Krebs isi pierde locul de munca de la whashingtonpost.com pentru ca departamentul juridic incepe sa-i faca necazuri si sa-i ceara sursele pentru articolele lui despre criminalitatea informatica, apoi redactorii sefi il pun sa scrie pentru trafic subiecte mai accesibile si sa lase anchete deoparte.

Jurnalistul isi da demisia, isi face un blog si continua cu dezvaluirile, munceste ani intregi ca sa ajunga la unul dintre cei mai mari infractori in spam – il viziteaza la mMoscova si il intervieveaza.

Dincolo de detaliile tehnice si de tot ceea ce constientizati despre spam citind aceasta carte, Natiunea Spam e si o poveste despre un jurnalist care merge pe drumul lui oricat de greu ar fi si care schimba lumea cu articolele lui (s-au inchis doua dintre marile business-uri ilegale online in urma anchetelor lui ) avand o etica incredibila.

La un moment dat il cheama FBI-ul si il intreaba de o companie noua care face spam, Krebs nu stie nimic de ea si primul gand e ca atunci cand ajunge acasa, sa sune la sursele lui sa afle dar imediat se gandeste ca poate sa fie o capcana si FBI sa-i urmareasca telefoanele ca sa-i afle sursele.

Asa ca prefere sa-si protejeze sursele .

Daca v-a placut Mr Robot, serialul cu Rami Malek care e acum si pe HBO, cartea asta o sa fie o fereastra catre lumea reala din care s-a inspirat filmul.

Cartea Natiunea Spam de Brian Krebs o gasiti deja in librarii (online, aici) si e important sa o cititi si daca vi se pare ca nu aveti treaba foarte multa cu spamurile. La sfarsit e un how to – cum sa va comportati in spatiul virtual ca sa nu fiti victime sigure ale criminalitatii informatice.

(video) Renée Zellweger se intoarce cu doua filme exceptionale: Judy si What IF –

filme simpa

6 years ago

(video) Renée Zellweger se intoarce cu doua filme exceptionale: Judy si What IF –

In aceste zile, fosta Bridget Jones – Renée Zellweger se reintoarce pe ecrane cu doua filme exceptionale.

Nu stiu daca va mai aduceti aminte valul de ura de care s-a lovit domnisoara Renee acum cateva luni cand oamenilor nu le placea cum arata acum, cand au trecut anii peste ea (ca peste noi toti).

Renee si-a vazut de treaba ei, nu a comentat nimic si iat-o iesind pe piata cu o productie Netflix si cu un film de lung metraj pentru care are toate sansele sa fie nominalizata la Oscar.

Sa le luam pe rand.

In 2 zile, pe 24 mai, vor aparea pe Netflix mini seria What If, o thriller sexy despre o doamna foarte foarte influenta in Silicon Valley, un mix intre Black Mirror, Propunere Indecenta si Basic Instinct

In urmatoarea luna, Rene o va interpreta pe Judy Garland intr-un film biografic foarte emotionant, despre ultimii ani din viata actritei care a fost toata viata in atentia publicului pentru a sfarsi in foarte mare saracie.

Transformarea lui Rene este exceptionala si conform declaratiilor care tot apar, ea canta (a mai facut-o si la Chicago) toate piesele lui Garland in film.

Mi se pare minunat cum nu i-a pasat ei deloc de gura lumii si cum si-a vazut mai departe de treaba. Probabil ca la inceputul anului viitor va avea o noua nominalizare la Oscar.

(foto red carpet) French Glamour in prima zi a Festivalului de Film de la Cannes –

filme simpamoda

6 years ago

(foto red carpet) French Glamour in prima zi a Festivalului de Film de la Cannes –

Aseara a inceput Festivalul de film de la Cannes, una dintre cele mai importante competitii cinematografice din lume.

Si anul acesta avem si noi un regizor si un film romanesc in competitie – Corneliu Porumboiu si La Gomera, un film cu Vlad Ivanov in rolul principal.

sunt 21 de filme in concurs iar printre regizorii care au treaba in festival anul acesta sunt… Pedro Almodovar, Xavier Dolan,Jim Jarmush, Quentin Tarantino, Ken Loach, Jean-Pierre şi Luc Dardenne, adica o minunatie de competitie, mai mult decat un campionat mondial al cinematografiei.

Altfel, Festivalul de film de la Cannes e unul dintre cele mai bine manageriate in materie de invitati care sa genereze PR & glamour care sa aduca noi sponsori. Iata o parte dintre vedetele prezente aseara pe covorul rosu la gala de deschidere.

(codul vestimentar e glamour chic… adica nu e obligatoriu sa ai rochie lunga, n schimb trebuie sa porti tocuri – daca va aduceti aminte acum cativa ani a fost si o disputa pe aceasta tema pentru ca nu au primit o actrita care nu avea tocuri si in zilele urmatoare, colege de breasla distribuite in alte filme s-au descaltat ostentativ pe covorul rosu)

Alessandra Ambrosio

Amira Casar

Araya Hargate

Caroline de Maigret

Elle Fanning

Cloe Sevigny

Carlotte Gainsbourg si Javier Bardem

Estelle Lefebure

Eva Longoria

Golshifteh Farahani

Gong Li

Natalia Janoszek

Maimouna NDiaye

Julianne Moore

Izabel Goulart

Romee Strijd

Selena

Tilda Swinton

Virginie Ledoyen

Eseul lui Susan Sontag care sta la baza temei MET GALA din noaptea aceasta de la New York. Ca sa stiti ce comentati:) –

culturale

6 years ago

Eseul lui Susan Sontag care sta la baza temei MET GALA din noaptea aceasta de la New York. Ca sa stiti ce comentati:) –

Anul acesta Met Gala are ca tema conceptul Camp, definit Susan Sontag (scriitoare americana) in anii 60.

Cum definitia pe scurt este despre love of the unnatural: of artifice and exaggeration, trebuie sa va asteptati ca maine dimineata cand vor ajunge la noi fotografii cu tinutele de la Met Gala sa avem multe exagerari, extravagante, lucruri la limita kitsch-ului..

Nu-i vorba ca si in anii trecuti am avut parte de asa ceva, dar – in acest an – ele sunt acoperite de concept si de tema.

Mai jos puteti citi eseul lui Sontag despre acest concept estetic. Ajuta mai ales la cultura generala:)

(am mai scris despre Susan Sontag aici )

Notes On “Camp”

by Susan Sontag

Published in 1964.

Many things in the world have not been named; and many things, even if they have been named, have never been described. One of these is the sensibility — unmistakably modern, a variant of sophistication but hardly identical with it — that goes by the cult name of “Camp.”

A sensibility (as distinct from an idea) is one of the hardest things to talk about; but there are special reasons why Camp, in particular, has never been discussed. It is not a natural mode of sensibility, if there be any such. Indeed the essence of Camp is its love of the unnatural: of artifice and exaggeration. And Camp is esoteric — something of a private code, a badge of identity even, among small urban cliques. Apart from a lazy two-page sketch in Christopher Isherwood’s novel The World in the Evening (1954), it has hardly broken into print. To talk about Camp is therefore to betray it. If the betrayal can be defended, it will be for the edification it provides, or the dignity of the conflict it resolves. For myself, I plead the goal of self-edification, and the goad of a sharp conflict in my own sensibility. I am strongly drawn to Camp, and almost as strongly offended by it. That is why I want to talk about it, and why I can. For no one who wholeheartedly shares in a given sensibility can analyze it; he can only, whatever his intention, exhibit it. To name a sensibility, to draw its contours and to recount its history, requires a deep sympathy modified by revulsion.

Though I am speaking about sensibility only — and about a sensibility that, among other things, converts the serious into the frivolous — these are grave matters. Most people think of sensibility or taste as the realm of purely subjective preferences, those mysterious attractions, mainly sensual, that have not been brought under the sovereignty of reason. They allow that considerations of taste play a part in their reactions to people and to works of art. But this attitude is naïve. And even worse. To patronize the faculty of taste is to patronize oneself. For taste governs every free — as opposed to rote — human response. Nothing is more decisive. There is taste in people, visual taste, taste in emotion – and there is taste in acts, taste in morality. Intelligence, as well, is really a kind of taste: taste in ideas. (One of the facts to be reckoned with is that taste tends to develop very unevenly. It’s rare that the same person has good visual taste and good taste in people and taste in ideas.)

Taste has no system and no proofs. But there is something like a logic of taste: the consistent sensibility which underlies and gives rise to a certain taste. A sensibility is almost, but not quite, ineffable. Any sensibility which can be crammed into the mold of a system, or handled with the rough tools of proof, is no longer a sensibility at all. It has hardened into an idea . . .

To snare a sensibility in words, especially one that is alive and powerful,1 one must be tentative and nimble. The form of jottings, rather than an essay (with its claim to a linear, consecutive argument), seemed more appropriate for getting down something of this particular fugitive sensibility. It’s embarrassing to be solemn and treatise-like about Camp. One runs the risk of having, oneself, produced a very inferior piece of Camp.

These notes are for Oscar Wilde.

“One should either be a work of art, or wear a work of art.”
– Phrases & Philosophies for the Use of the Young

1. To start very generally: Camp is a certain mode of aestheticism. It is one way of seeing the world as an aesthetic phenomenon. That way, the way of Camp, is not in terms of beauty, but in terms of the degree of artifice, of stylization.

2. To emphasize style is to slight content, or to introduce an attitude which is neutral with respect to content. It goes without saying that the Camp sensibility is disengaged, depoliticized — or at least apolitical.

3. Not only is there a Camp vision, a Camp way of looking at things. Camp is as well a quality discoverable in objects and the behavior of persons. There are “campy” movies, clothes, furniture, popular songs, novels, people, buildings. . . . This distinction is important. True, the Camp eye has the power to transform experience. But not everything can be seen as Camp. It’s not all in the eye of the beholder.

4. Random examples of items which are part of the canon of Camp:

Zuleika Dobson
Tiffany lamps
Scopitone films
The Brown Derby restaurant on Sunset Boulevard in LA
The Enquirer, headlines and stories
Aubrey Beardsley drawings
Swan Lake
Bellini’s operas
Visconti’s direction of Salome and ‘Tis Pity She’s a Whore
certain turn-of-the-century picture postcards
Schoedsack’s King Kong
the Cuban pop singer La Lupe
Lynn Ward’s novel in woodcuts, God’s Man
the old Flash Gordon comics
women’s clothes of the twenties (feather boas, fringed and beaded dresses, etc.)
the novels of Ronald Firbank and Ivy Compton-Burnett
stag movies seen without lust

5. Camp taste has an affinity for certain arts rather than others. Clothes, furniture, all the elements of visual décor, for instance, make up a large part of Camp. For Camp art is often decorative art, emphasizing texture, sensuous surface, and style at the expense of content. Concert music, though, because it is contentless, is rarely Camp. It offers no opportunity, say, for a contrast between silly or extravagant content and rich form. . . . Sometimes whole art forms become saturated with Camp. Classical ballet, opera, movies have seemed so for a long time. In the last two years, popular music (post rock-‘n’-roll, what the French call yé yé) has been annexed. And movie criticism (like lists of “The 10 Best Bad Movies I Have Seen”) is probably the greatest popularizer of Camp taste today, because most people still go to the movies in a high-spirited and unpretentious way.

6. There is a sense in which it is correct to say: “It’s too good to be Camp.” Or “too important,” not marginal enough. (More on this later.) Thus, the personality and many of the works of Jean Cocteau are Camp, but not those of André Gide; the operas of Richard Strauss, but not those of Wagner; concoctions of Tin Pan Alley and Liverpool, but not jazz. Many examples of Camp are things which, from a “serious” point of view, are either bad art or kitsch. Not all, though. Not only is Camp not necessarily bad art, but some art which can be approached as Camp (example: the major films of Louis Feuillade) merits the most serious admiration and study.

“The more we study Art, the less we care for Nature.”
– The Decay of Lying

7. All Camp objects, and persons, contain a large element of artifice. Nothing in nature can be campy . . . Rural Camp is still man-made, and most campy objects are urban. (Yet, they often have a serenity — or a naiveté — which is the equivalent of pastoral. A great deal of Camp suggests Empson’s phrase, “urban pastoral.”)

8. Camp is a vision of the world in terms of style — but a particular kind of style. It is the love of the exaggerated, the “off,” of things-being-what-they-are-not. The best example is in Art Nouveau, the most typical and fully developed Camp style. Art Nouveau objects, typically, convert one thing into something else: the lighting fixtures in the form of flowering plants, the living room which is really a grotto. A remarkable example: the Paris Métro entrances designed by Hector Guimard in the late 1890s in the shape of cast-iron orchid stalks.

9. As a taste in persons, Camp responds particularly to the markedly attenuated and to the strongly exaggerated. The androgyne is certainly one of the great images of Camp sensibility. Examples: the swooning, slim, sinuous figures of pre-Raphaelite painting and poetry; the thin, flowing, sexless bodies in Art Nouveau prints and posters, presented in relief on lamps and ashtrays; the haunting androgynous vacancy behind the perfect beauty of Greta Garbo. Here, Camp taste draws on a mostly unacknowledged truth of taste: the most refined form of sexual attractiveness (as well as the most refined form of sexual pleasure) consists in going against the grain of one’s sex. What is most beautiful in virile men is something feminine; what is most beautiful in feminine women is something masculine. . . . Allied to the Camp taste for the androgynous is something that seems quite different but isn’t: a relish for the exaggeration of sexual characteristics and personality mannerisms. For obvious reasons, the best examples that can be cited are movie stars. The corny flamboyant female-ness of Jayne Mansfield, Gina Lollobrigida, Jane Russell, Virginia Mayo; the exaggerated he-man-ness of Steve Reeves, Victor Mature. The great stylists of temperament and mannerism, like Bette Davis, Barbara Stanwyck, Tallulah Bankhead, Edwige Feuillière.

10. Camp sees everything in quotation marks. It’s not a lamp, but a “lamp”; not a woman, but a “woman.” To perceive Camp in objects and persons is to understand Being-as-Playing-a-Role. It is the farthest extension, in sensibility, of the metaphor of life as theater.

11. Camp is the triumph of the epicene style. (The convertibility of “man” and “woman,” “person” and “thing.”) But all style, that is, artifice, is, ultimately, epicene. Life is not stylish. Neither is nature.

12. The question isn’t, “Why travesty, impersonation, theatricality?” The question is, rather, “When does travesty, impersonation, theatricality acquire the special flavor of Camp?” Why is the atmosphere of Shakespeare’s comedies (As You Like It, etc.) not epicene, while that of Der Rosenkavalier is?

13. The dividing line seems to fall in the 18th century; there the origins of Camp taste are to be found (Gothic novels, Chinoiserie, caricature, artificial ruins, and so forth.) But the relation to nature was quite different then. In the 18th century, people of taste either patronized nature (Strawberry Hill) or attempted to remake it into something artificial (Versailles). They also indefatigably patronized the past. Today’s Camp taste effaces nature, or else contradicts it outright. And the relation of Camp taste to the past is extremely sentimental.

14. A pocket history of Camp might, of course, begin farther back — with the mannerist artists like Pontormo, Rosso, and Caravaggio, or the extraordinarily theatrical painting of Georges de La Tour, or Euphuism (Lyly, etc.) in literature. Still, the soundest starting point seems to be the late 17th and early 18th century, because of that period’s extraordinary feeling for artifice, for surface, for symmetry; its taste for the picturesque and the thrilling, its elegant conventions for representing instant feeling and the total presence of character — the epigram and the rhymed couplet (in words), the flourish (in gesture and in music). The late 17th and early 18th century is the great period of Camp: Pope, Congreve, Walpole, etc, but not Swift; les précieux in France; the rococo churches of Munich; Pergolesi. Somewhat later: much of Mozart. But in the 19th century, what had been distributed throughout all of high culture now becomes a special taste; it takes on overtones of the acute, the esoteric, the perverse. Confining the story to England alone, we see Camp continuing wanly through 19th century aestheticism (Bume-Jones, Pater, Ruskin, Tennyson), emerging full-blown with the Art Nouveau movement in the visual and decorative arts, and finding its conscious ideologists in such “wits” as Wilde and Firbank.

15. Of course, to say all these things are Camp is not to argue they are simply that. A full analysis of Art Nouveau, for instance, would scarcely equate it with Camp. But such an analysis cannot ignore what in Art Nouveau allows it to be experienced as Camp. Art Nouveau is full of “content,” even of a political-moral sort; it was a revolutionary movement in the arts, spurred on by a Utopian vision (somewhere between William Morris and the Bauhaus group) of an organic politics and taste. Yet there is also a feature of the Art Nouveau objects which suggests a disengaged, unserious, “aesthete’s” vision. This tells us something important about Art Nouveau — and about what the lens of Camp, which blocks out content, is.

16. Thus, the Camp sensibility is one that is alive to a double sense in which some things can be taken. But this is not the familiar split-level construction of a literal meaning, on the one hand, and a symbolic meaning, on the other. It is the difference, rather, between the thing as meaning something, anything, and the thing as pure artifice.

17. This comes out clearly in the vulgar use of the word Camp as a verb, “to camp,” something that people do. To camp is a mode of seduction — one which employs flamboyant mannerisms susceptible of a double interpretation; gestures full of duplicity, with a witty meaning for cognoscenti and another, more impersonal, for outsiders. Equally and by extension, when the word becomes a noun, when a person or a thing is “a camp,” a duplicity is involved. Behind the “straight” public sense in which something can be taken, one has found a private zany experience of the thing.

“To be natural is such a very difficult pose to keep up.”
– An Ideal Husband

18. One must distinguish between naïve and deliberate Camp. Pure Camp is always naive. Camp which knows itself to be Camp (“camping”) is usually less satisfying.

19. The pure examples of Camp are unintentional; they are dead serious. The Art Nouveau craftsman who makes a lamp with a snake coiled around it is not kidding, nor is he trying to be charming. He is saying, in all earnestness: Voilà! the Orient! Genuine Camp — for instance, the numbers devised for the Warner Brothers musicals of the early thirties (42nd Street; The Golddiggers of 1933; … of 1935; … of 1937; etc.) by Busby Berkeley — does not mean to be funny. Camping — say, the plays of Noel Coward — does. It seems unlikely that much of the traditional opera repertoire could be such satisfying Camp if the melodramatic absurdities of most opera plots had not been taken seriously by their composers. One doesn’t need to know the artist’s private intentions. The work tells all. (Compare a typical 19th century opera with Samuel Barber’s Vanessa, a piece of manufactured, calculated Camp, and the difference is clear.)

20. Probably, intending to be campy is always harmful. The perfection of Trouble in Paradise and The Maltese Falcon, among the greatest Camp movies ever made, comes from the effortless smooth way in which tone is maintained. This is not so with such famous would-be Camp films of the fifties as All About Eve and Beat the Devil. These more recent movies have their fine moments, but the first is so slick and the second so hysterical; they want so badly to be campy that they’re continually losing the beat. . . . Perhaps, though, it is not so much a question of the unintended effect versus the conscious intention, as of the delicate relation between parody and self-parody in Camp. The films of Hitchcock are a showcase for this problem. When self-parody lacks ebullience but instead reveals (even sporadically) a contempt for one’s themes and one’s materials – as in To Catch a Thief, Rear Window, North by Northwest — the results are forced and heavy-handed, rarely Camp. Successful Camp — a movie like Carné’s Drôle de Drame; the film performances of Mae West and Edward Everett Horton; portions of the Goon Show — even when it reveals self-parody, reeks of self-love.

21. So, again, Camp rests on innocence. That means Camp discloses innocence, but also, when it can, corrupts it. Objects, being objects, don’t change when they are singled out by the Camp vision. Persons, however, respond to their audiences. Persons begin “camping”: Mae West, Bea Lillie, La Lupe, Tallulah Bankhead in Lifeboat, Bette Davis in All About Eve. (Persons can even be induced to camp without their knowing it. Consider the way Fellini got Anita Ekberg to parody herself in La Dolce Vita.)

22. Considered a little less strictly, Camp is either completely naive or else wholly conscious (when one plays at being campy). An example of the latter: Wilde’s epigrams themselves.

“It’s absurd to divide people into good and bad. People are either charming or tedious.”
– Lady Windemere’s Fan

23. In naïve, or pure, Camp, the essential element is seriousness, a seriousness that fails. Of course, not all seriousness that fails can be redeemed as Camp. Only that which has the proper mixture of the exaggerated, the fantastic, the passionate, and the naïve.

24. When something is just bad (rather than Camp), it’s often because it is too mediocre in its ambition. The artist hasn’t attempted to do anything really outlandish. (“It’s too much,” “It’s too fantastic,” “It’s not to be believed,” are standard phrases of Camp enthusiasm.)

25. The hallmark of Camp is the spirit of extravagance. Camp is a woman walking around in a dress made of three million feathers. Camp is the paintings of Carlo Crivelli, with their real jewels and trompe-l’oeil insects and cracks in the masonry. Camp is the outrageous aestheticism of Steinberg’s six American movies with Dietrich, all six, but especially the last, The Devil Is a Woman. . . . In Camp there is often something démesuré in the quality of the ambition, not only in the style of the work itself. Gaudí’s lurid and beautiful buildings in Barcelona are Camp not only because of their style but because they reveal — most notably in the Cathedral of the Sagrada Familia — the ambition on the part of one man to do what it takes a generation, a whole culture to accomplish.

26. Camp is art that proposes itself seriously, but cannot be taken altogether seriously because it is “too much.” Titus Andronicus and Strange Interlude are almost Camp, or could be played as Camp. The public manner and rhetoric of de Gaulle, often, are pure Camp.

27. A work can come close to Camp, but not make it, because it succeeds. Eisenstein’s films are seldom Camp because, despite all exaggeration, they do succeed (dramatically) without surplus. If they were a little more “off,” they could be great Camp – particularly Ivan the Terrible I & II. The same for Blake’s drawings and paintings, weird and mannered as they are. They aren’t Camp; though Art Nouveau, influenced by Blake, is.

What is extravagant in an inconsistent or an unpassionate way is not Camp. Neither can anything be Camp that does not seem to spring from an irrepressible, a virtually uncontrolled sensibility. Without passion, one gets pseudo-Camp — what is merely decorative, safe, in a word, chic. On the barren edge of Camp lie a number of attractive things: the sleek fantasies of Dali, the haute couture preciosity of Albicocco’s The Girl with the Golden Eyes. But the two things – Camp and preciosity – must not be confused.

28. Again, Camp is the attempt to do something extraordinary. But extraordinary in the sense, often, of being special, glamorous. (The curved line, the extravagant gesture.) Not extraordinary merely in the sense of effort. Ripley’s Believe-It-Or-Not items are rarely campy. These items, either natural oddities (the two-headed rooster, the eggplant in the shape of a cross) or else the products of immense labor (the man who walked from here to China on his hands, the woman who engraved the New Testament on the head of a pin), lack the visual reward – the glamour, the theatricality – that marks off certain extravagances as Camp.

29. The reason a movie like On the Beach, books like Winesburg, Ohio and For Whom the Bell Tolls are bad to the point of being laughable, but not bad to the point of being enjoyable, is that they are too dogged and pretentious. They lack fantasy. There is Camp in such bad movies as The Prodigal and Samson and Delilah, the series of Italian color spectacles featuring the super-hero Maciste, numerous Japanese science fiction films (Rodan, The Mysterians, The H-Man) because, in their relative unpretentiousness and vulgarity, they are more extreme and irresponsible in their fantasy – and therefore touching and quite enjoyable.

30. Of course, the canon of Camp can change. Time has a great deal to do with it. Time may enhance what seems simply dogged or lacking in fantasy now because we are too close to it, because it resembles too closely our own everyday fantasies, the fantastic nature of which we don’t perceive. We are better able to enjoy a fantasy as fantasy when it is not our own.

31. This is why so many of the objects prized by Camp taste are old-fashioned, out-of-date, démodé. It’s not a love of the old as such. It’s simply that the process of aging or deterioration provides the necessary detachment — or arouses a necessary sympathy. When the theme is important, and contemporary, the failure of a work of art may make us indignant. Time can change that. Time liberates the work of art from moral relevance, delivering it over to the Camp sensibility. . . . Another effect: time contracts the sphere of banality. (Banality is, strictly speaking, always a category of the contemporary.) What was banal can, with the passage of time, become fantastic. Many people who listen with delight to the style of Rudy Vallee revived by the English pop group, The Temperance Seven, would have been driven up the wall by Rudy Vallee in his heyday.

Thus, things are campy, not when they become old – but when we become less involved in them, and can enjoy, instead of be frustrated by, the failure of the attempt. But the effect of time is unpredictable. Maybe Method acting (James Dean, Rod Steiger, Warren Beatty) will seem as Camp some day as Ruby Keeler’s does now – or as Sarah Bernhardt’s does, in the films she made at the end of her career. And maybe not.

32. Camp is the glorification of “character.” The statement is of no importance – except, of course, to the person (Loie Fuller, Gaudí, Cecil B. De Mille, Crivelli, de Gaulle, etc.) who makes it. What the Camp eye appreciates is the unity, the force of the person. In every move the aging Martha Graham makes she’s being Martha Graham, etc., etc. . . . This is clear in the case of the great serious idol of Camp taste, Greta Garbo. Garbo’s incompetence (at the least, lack of depth) as an actress enhances her beauty. She’s always herself.

33. What Camp taste responds to is “instant character” (this is, of course, very 18th century); and, conversely, what it is not stirred by is the sense of the development of character. Character is understood as a state of continual incandescence – a person being one, very intense thing. This attitude toward character is a key element of the theatricalization of experience embodied in the Camp sensibility. And it helps account for the fact that opera and ballet are experienced as such rich treasures of Camp, for neither of these forms can easily do justice to the complexity of human nature. Wherever there is development of character, Camp is reduced. Among operas, for example, La Traviata (which has some small development of character) is less campy than Il Trovatore (which has none).

“Life is too important a thing ever to talk seriously about it.”
– Vera, or The Nihilists

34. Camp taste turns its back on the good-bad axis of ordinary aesthetic judgment. Camp doesn’t reverse things. It doesn’t argue that the good is bad, or the bad is good. What it does is to offer for art (and life) a different — a supplementary — set of standards.

35. Ordinarily we value a work of art because of the seriousness and dignity of what it achieves. We value it because it succeeds – in being what it is and, presumably, in fulfilling the intention that lies behind it. We assume a proper, that is to say, straightforward relation between intention and performance. By such standards, we appraise The Iliad, Aristophanes’ plays, The Art of the Fugue, Middlemarch, the paintings of Rembrandt, Chartres, the poetry of Donne, The Divine Comedy, Beethoven’s quartets, and – among people – Socrates, Jesus, St. Francis, Napoleon, Savonarola. In short, the pantheon of high culture: truth, beauty, and seriousness.

36. But there are other creative sensibilities besides the seriousness (both tragic and comic) of high culture and of the high style of evaluating people. And one cheats oneself, as a human being, if one has respect only for the style of high culture, whatever else one may do or feel on the sly.

For instance, there is the kind of seriousness whose trademark is anguish, cruelty, derangement. Here we do accept a disparity between intention and result. I am speaking, obviously, of a style of personal existence as well as of a style in art; but the examples had best come from art. Think of Bosch, Sade, Rimbaud, Jarry, Kafka, Artaud, think of most of the important works of art of the 20th century, that is, art whose goal is not that of creating harmonies but of overstraining the medium and introducing more and more violent, and unresolvable, subject-matter. This sensibility also insists on the principle that an oeuvre in the old sense (again, in art, but also in life) is not possible. Only “fragments” are possible. . . . Clearly, different standards apply here than to traditional high culture. Something is good not because it is achieved, but because another kind of truth about the human situation, another experience of what it is to be human – in short, another valid sensibility — is being revealed.

And third among the great creative sensibilities is Camp: the sensibility of failed seriousness, of the theatricalization of experience. Camp refuses both the harmonies of traditional seriousness, and the risks of fully identifying with extreme states of feeling.

37. The first sensibility, that of high culture, is basically moralistic. The second sensibility, that of extreme states of feeling, represented in much contemporary “avant-garde” art, gains power by a tension between moral and aesthetic passion. The third, Camp, is wholly aesthetic.

38. Camp is the consistently aesthetic experience of the world. It incarnates a victory of “style” over “content,” “aesthetics” over “morality,” of irony over tragedy.

39. Camp and tragedy are antitheses. There is seriousness in Camp (seriousness in the degree of the artist’s involvement) and, often, pathos. The excruciating is also one of the tonalities of Camp; it is the quality of excruciation in much of Henry James (for instance, The Europeans, The Awkward Age, The Wings of the Dove) that is responsible for the large element of Camp in his writings. But there is never, never tragedy.

40. Style is everything. Genet’s ideas, for instance, are very Camp. Genet’s statement that “the only criterion of an act is its elegance”2 is virtually interchangeable, as a statement, with Wilde’s “in matters of great importance, the vital element is not sincerity, but style.” But what counts, finally, is the style in which ideas are held. The ideas about morality and politics in, say, Lady Windemere’s Fan and in Major Barbara are Camp, but not just because of the nature of the ideas themselves. It is those ideas, held in a special playful way. The Camp ideas in Our Lady of the Flowers are maintained too grimly, and the writing itself is too successfully elevated and serious, for Genet’s books to be Camp.

41. The whole point of Camp is to dethrone the serious. Camp is playful, anti-serious. More precisely, Camp involves a new, more complex relation to “the serious.” One can be serious about the frivolous, frivolous about the serious.

42. One is drawn to Camp when one realizes that “sincerity” is not enough. Sincerity can be simple philistinism, intellectual narrowness.

43. The traditional means for going beyond straight seriousness – irony, satire – seem feeble today, inadequate to the culturally oversaturated medium in which contemporary sensibility is schooled. Camp introduces a new standard: artifice as an ideal, theatricality.

44. Camp proposes a comic vision of the world. But not a bitter or polemical comedy. If tragedy is an experience of hyperinvolvement, comedy is an experience of underinvolvement, of detachment.

“I adore simple pleasures, they are the last refuge of the complex.”
– A Woman of No Importance

45. Detachment is the prerogative of an elite; and as the dandy is the 19th century’s surrogate for the aristocrat in matters of culture, so Camp is the modern dandyism. Camp is the answer to the problem: how to be a dandy in the age of mass culture.

46. The dandy was overbred. His posture was disdain, or else ennui. He sought rare sensations, undefiled by mass appreciation. (Models: Des Esseintes in Huysmans’ À Rebours, Marius the Epicurean, Valéry’s Monsieur Teste.) He was dedicated to “good taste.”

The connoisseur of Camp has found more ingenious pleasures. Not in Latin poetry and rare wines and velvet jackets, but in the coarsest, commonest pleasures, in the arts of the masses. Mere use does not defile the objects of his pleasure, since he learns to possess them in a rare way. Camp — Dandyism in the age of mass culture — makes no distinction between the unique object and the mass-produced object. Camp taste transcends the nausea of the replica.

47. Wilde himself is a transitional figure. The man who, when he first came to London, sported a velvet beret, lace shirts, velveteen knee-breeches and black silk stockings, could never depart too far in his life from the pleasures of the old-style dandy; this conservatism is reflected in The Picture of Dorian Gray. But many of his attitudes suggest something more modern. It was Wilde who formulated an important element of the Camp sensibility — the equivalence of all objects — when he announced his intention of “living up” to his blue-and-white china, or declared that a doorknob could be as admirable as a painting. When he proclaimed the importance of the necktie, the boutonniere, the chair, Wilde was anticipating the democratic esprit of Camp.

48. The old-style dandy hated vulgarity. The new-style dandy, the lover of Camp, appreciates vulgarity. Where the dandy would be continually offended or bored, the connoisseur of Camp is continually amused, delighted. The dandy held a perfumed handkerchief to his nostrils and was liable to swoon; the connoisseur of Camp sniffs the stink and prides himself on his strong nerves.

49. It is a feat, of course. A feat goaded on, in the last analysis, by the threat of boredom. The relation between boredom and Camp taste cannot be overestimated. Camp taste is by its nature possible only in affluent societies, in societies or circles capable of experiencing the psychopathology of affluence.

“What is abnormal in Life stands in normal relations to Art. It is the only thing in Life that stands in normal relations to Art.”
– A Few Maxims for the Instruction of the Over-Educated

50. Aristocracy is a position vis-à-vis culture (as well as vis-à-vis power), and the history of Camp taste is part of the history of snob taste. But since no authentic aristocrats in the old sense exist today to sponsor special tastes, who is the bearer of this taste? Answer: an improvised self-elected class, mainly homosexuals, who constitute themselves as aristocrats of taste.

51. The peculiar relation between Camp taste and homosexuality has to be explained. While it’s not true that Camp taste is homosexual taste, there is no doubt a peculiar affinity and overlap. Not all liberals are Jews, but Jews have shown a peculiar affinity for liberal and reformist causes. So, not all homosexuals have Camp taste. But homosexuals, by and large, constitute the vanguard — and the most articulate audience — of Camp. (The analogy is not frivolously chosen. Jews and homosexuals are the outstanding creative minorities in contemporary urban culture. Creative, that is, in the truest sense: they are creators of sensibilities. The two pioneering forces of modern sensibility are Jewish moral seriousness and homosexual aestheticism and irony.)

52. The reason for the flourishing of the aristocratic posture among homosexuals also seems to parallel the Jewish case. For every sensibility is self-serving to the group that promotes it. Jewish liberalism is a gesture of self-legitimization. So is Camp taste, which definitely has something propagandistic about it. Needless to say, the propaganda operates in exactly the opposite direction. The Jews pinned their hopes for integrating into modern society on promoting the moral sense. Homosexuals have pinned their integration into society on promoting the aesthetic sense. Camp is a solvent of morality. It neutralizes moral indignation, sponsors playfulness.

53. Nevertheless, even though homosexuals have been its vanguard, Camp taste is much more than homosexual taste. Obviously, its metaphor of life as theater is peculiarly suited as a justification and projection of a certain aspect of the situation of homosexuals. (The Camp insistence on not being “serious,” on playing, also connects with the homosexual’s desire to remain youthful.) Yet one feels that if homosexuals hadn’t more or less invented Camp, someone else would. For the aristocratic posture with relation to culture cannot die, though it may persist only in increasingly arbitrary and ingenious ways. Camp is (to repeat) the relation to style in a time in which the adoption of style — as such — has become altogether questionable. (In the modem era, each new style, unless frankly anachronistic, has come on the scene as an anti-style.)

“One must have a heart of stone to read the death of Little Nell without laughing.”
– In conversation

54. The experiences of Camp are based on the great discovery that the sensibility of high culture has no monopoly upon refinement. Camp asserts that good taste is not simply good taste; that there exists, indeed, a good taste of bad taste. (Genet talks about this in Our Lady of the Flowers.) The discovery of the good taste of bad taste can be very liberating. The man who insists on high and serious pleasures is depriving himself of pleasure; he continually restricts what he can enjoy; in the constant exercise of his good taste he will eventually price himself out of the market, so to speak. Here Camp taste supervenes upon good taste as a daring and witty hedonism. It makes the man of good taste cheerful, where before he ran the risk of being chronically frustrated. It is good for the digestion.

55. Camp taste is, above all, a mode of enjoyment, of appreciation – not judgment. Camp is generous. It wants to enjoy. It only seems like malice, cynicism. (Or, if it is cynicism, it’s not a ruthless but a sweet cynicism.) Camp taste doesn’t propose that it is in bad taste to be serious; it doesn’t sneer at someone who succeeds in being seriously dramatic. What it does is to find the success in certain passionate failures.

56. Camp taste is a kind of love, love for human nature. It relishes, rather than judges, the little triumphs and awkward intensities of “character.” . . . Camp taste identifies with what it is enjoying. People who share this sensibility are not laughing at the thing they label as “a camp,” they’re enjoying it. Camp is a tender feeling.

(Here, one may compare Camp with much of Pop Art, which — when it is not just Camp — embodies an attitude that is related, but still very different. Pop Art is more flat and more dry, more serious, more detached, ultimately nihilistic.)

57. Camp taste nourishes itself on the love that has gone into certain objects and personal styles. The absence of this love is the reason why such kitsch items as Peyton Place (the book) and the Tishman Building aren’t Camp.

58. The ultimate Camp statement: it’s good because it’s awful . . . Of course, one can’t always say that. Only under certain conditions, those which I’ve tried to sketch in these notes.

Se vinde un castel din Game of Thrones!!! Faceti rost de 500.000 de lire si e al vostru! –

filme simpa

6 years ago

Se vinde un castel din Game of Thrones!!! Faceti rost de 500.000 de lire si e al vostru! –

Acum ca se termina Game of Thrones, fanii pot gasi o mica consolare: pot locui intr-ul dintre castelele din film!

Se vinde castelul care, in film, e Riverrun, casa din copilaria lui Katelyn Stark.

Castelul se afla in Belfast, a fost construit la mijlocul secolului 1800. Conform agentiei imobiliare care il scoate la vanzare – Castelul a fost renovat in 2006 si a fost impartit in 23 de apartamente luxoase.

5 dintre ele sunt scoase acum la vanzare pentru 500.000 de lire sterline. Fiecare apartament are minimum 3 dormitoare si 4 bai.

Banuiesc ca e o investitie care poate fi recuperata destul de usor daca se face un hotel pentru fanii Game of Thrones, plus ca multe dintre elementele originale ale cladirii sunt pastrate intacte – scari, seminee.

Daca ne uitam insa la fotografii, e evident ca locul are nevoie de o investitie in renovare si remobilare, dar… sunt sigura ca isi va gasi cumparatori.

Sezonul Romania Franta – 3 expozitii minunate de neratat in scurta vacanta care urmeaza –

culturale

6 years ago

Sezonul Romania Franta – 3 expozitii minunate de neratat in scurta vacanta care urmeaza –

Este in plina desfasurare si la Bucuresti, dar si in toata tara, sezonul cultural Franta-Romania si daca vreti cateva experiente culturale in aceasta vacanta descoperiti mai jos cateva propuneri.

Mai intai insa, putin context.

Franta face de 30 de ani “sezoane culturale” – schimb de programe culturale – cu diferite tari a caror cultura vrea sa o aduca aproape publicului sau. Este insa pentru prima data cand sezonul e facut cu o tara din Europa de Est, iar decizia – luata de presedintele Francois Hollande cu presedintele Klaus Iohannis in 2015 – a fost in contextul celebrarii nu doar radacinilor comune in culturile celor doua popoare ci si a Centenarului Romaniei.

De fapt, incepand de la la sfarsitul lui noiembrie 2018, cu o ceremonie festiva de 1 decembrie, si pana acum cateva zile, Institutul Cultural Francez ajutat de Ministerul Afacerilor Externe din Ro a intins un covor rosu in multe locuri din Franta pentru a pune lumina pe artisti romani din multe categorii.

“Sezonul” este de fapt o platforma minunata pentru ca artistii din cele doua tari sa creeze proiecte comune si sa-si prezinte creatiile pe terioriul celelaltei tari, sa se cunoasca cat mai bine ca sa poata lucreze in viitor.

Pentru Romania au fost cateva expozitii exceptionale, cu foarte foarte mare succes la public, dar si concerte de muzica electronica (super sold out!!! Spre uimirea mea care nu sunt familiara cu domeniul) sau evenimente cinematografice sau culinare.

In Franta au fost peste 300 de evenimente care au prezentat ceva din Romania – NOU, CONTEMPORAN (aceasta a fost ideea comisarilor din cele doua tari care au curatoriat proiectele), iar acoperirea in media – adica lucrurile bune scrise despre tara noastra – s-au intins in peste 400 de articole in cele mai importante publicatii culturale si generaliste.

A fost o selectie foarte inteligenta a artistilor prezentati, s-a mers foarte mult pe contemporan si artisti tineri foarte buni (DJii de muzica electronica au rupt la propriu, iar expozitiile unor artisti ca Mircea Cantor sau Ciprian Muresan care au expus la Centre Pompidou au fost un mare succes de critica si de public), s-a respectat un concept prin care s-au demitizat preconceptii despre cultura celor doua popoare si s-au facut, indirect, mici lectii de istorie comuna a celor doua tari.

E cu siguranta cel mai mare eveniment cultural inter tari in care a fost implicata Romania vreodata si partea spectaculoasa e inca nevazuta: abia in cativa ani vom culege roadele reale ale imprietenirii artistice cand artisti din ambele tari vor fi avut activitati independente in cealalta tara si vor fi muncit pe teritoriul prieten.

De saptamana trecuta sezonul cultural s-a mutat in Romania si vom avea parte de evenimente exceptionale pentru toate varstele pana pe 14 iulie, Ziua Frantei.

Va rog va rog sa va duceti copiii la expozitiile si activitatile din sezon; sunt gandite super interactiv, super atractiv si pot invata o multime de lucruri frumoase.

Am sa scriu la fiecare inceput de week end ce ati putea vedea din sezon, in Bucuresti sau in tara, astazi vreau sa va atrag atentia asupra a trei expozitii exceptionale.

Expozitia de fotografii a lui Eli Lotar, fiul lui Tudor Argezi. Are loc la Muzeul colectiilor de arta (calea Victoriei 111). Poate fi vazuta pana pe 14 iulie

Muzeul Național al Literaturii Române, în parteneriat cu Centre Pompidou și Jeu de Paume, sub găzduirea Muzeului Colecțiilor de Artă și în contextul Sezonului România – Franța, vă invită la o mult așteptată și emoționantă expoziție: Eli Lotar (1905-1969), unul dintre cei mai importanți fotografi ai avangardei pariziene. Născut Eliazar Lotar Teodorescu, fiu al lui Tudor Arghezi. Primul aparat de fotografiat l-a primit de la tatăl său. Expoziția reprezintă o retrospectivă a operei lui Eli Lotar, așa cum a fost ea realizată în 2017 la Centre Pompidou, și desigur este o premieră absolută pentru România. Întreaga modernitate vibrantă, spectaculoasă, poetică, decadentă și tulburătoare e surprinsă în fotografiile și filmele lui Eli Lotar: imagini din spitale și abatoare, scene din viața prostituatelor, lumea artelor performative, bucăți de peisaje mediteraneene ori din siturile arheologice din Grecia de la începutul anilor ’30. Expoziția va cuprinde și alte materiale documentare inedite (cărți, reviste, scrisori, negative) și va fi însoțită de un catalog al expoziției și de un volum de scrisori inedite, pe care Eli Lotar le-a trimis în țară bunului său prieten Dinu Mereuță.

„Românii care au făcut Franța, francezii care au făcut România – 100 de ani de intimitate”

Daca tot ajungeti pe Calea Victoriei, mai faceti o plimbare de cativa pasi si pe grilajul exterior al Muzeului National de Arta o sa descoperiti o expoziție pedagogică (fotografie și text) reprezentând marile personalități române din Franța și franceze din România care, de-a lungul istoriei, au participat la construcția și strălucirea culturală a celor două țări.

Suntem mandri cand francezii stiu ca Eliade, Cioran si Brancusi sunt romani, dar am uitat ca fata Bucurestiului – cu Ateneul Roman sau sediul Bancii Nationale – o datoram arhitectilor francezi sau ca generația pașoptistă a fost educată, la Paris, de Edgar Quinet și Jules Michelet, care au scris minunate cărți consacrate României.

E o expozitie pe care o parcurgeti in aer liber si care o sa va ofere multe informatii frumoase.

Iar la Muzeul Literaturii (Calea Grivitei 64 ) puteti vedea o expozitie care, literalmente, a fost o senzatie la Centrul Pompidou din Paris:

GHERASIM LUCA – EROU – LIMITĂ

„Un nume și o rătăcire”, erou – limită al inventivității poetice, cuboman inspirat al deturnărilor vizuale, scriitor apatrid, apocaliptic de puternic, Gherasim Luca (1913 – 1994) este una dintre figurile singulare ale literaturii europene.

Desemnat de către filosoful francez Gilles Deleuze drept „cel mai mare poet de limbă franceză”, el provoacă o transformare profundă a limbajului poetic prin metamorfoza lexicală și semantică neîncetată si prin crearea unui spațiu poetic și existențial specific care eliberează sensul de constrângerile lingvistice: „ontofonia fonetică”.

Pornind de la donația excepțională încredințată de Micheline Catti colecțiilor Muzeului național de artă modernă – Centre Pompidou din Paris, expoziția revine asupra diversității practicilor vizuale și a experimentelor poetice realizate de catre Gherasim Luca.

Ea retrasează participarea la grupul suprarealist din București – printr-o atentă incursiune documentară realizată grație colecțiilor Bibliotecii Academiei Române și ale Muzeului Național al Literaturii Române – cât și producția inedită și confidențială de carte – obiect, albume fotografice deturnate și remarcabile cubomanii din colecțiile naționale franceze.

Este jurnalist, a creat blogul S!MPA ca o oaza de liniste si frumos (cultural, pe cit posibil). A fost redactor sef al revistei Tabu, a facut parte din echipa care a creat brandul Europa FM si care a formatat si rebranduit Radio 21 la sfirsitul anilor ‘90 si a fost consultant pentru lansarea Radio Guerrilla. A prezentat primul sezon al emisiunii Ca-n filme (Digi 24 TV). A sustinut un curs de branding personal pentru actori, la TIFF, in cadrul proiectului "10 pentru film", este consultant in branding & promotion pentru artisti, industria media. Pentru aproape 2 ani (2013-2014) a facut parte din echipa de comunicare a trupei VUNK si a participat la comunicarea proiectul Orasul Minunilor, singura campanie de comunicare a unui reprezentant din industria divertismentului premiata la Romanian PR AWARDS. In perioada 2012 -2014 a fost social media coordonator al Festivalului International de teatru de la Sibiu. Intre aprilie 2016 -aprilie 2019, a lucrat pentru Loredana Groza in echipa de comunicare.

Owner urban,ro - prima platforma de goingout care creeaza experiente. Speaker la conferinte nationale pe teme legate de media, industria online, femei.

» Mai multe detalii

Category : culturale

Cumparati bilete: Festivalul de teatru independent Undercloud are nevoie de sprijinul nostru –

ABSOLUT SPECTACULOS: Senzationale PORTRETE picturi DIN HARTIE –

#devazut On the Roof – Gigi Caciuleanu si tinerii actori din Gala Hop, din nou la TNB pe 20 si 30 august –

5 carti simpatice si relaxante, dar din care inveti ceva, de citit in vacanta –

(#devazut) Andreea Chirica – de la ilustratiile din The Guardian si LA Times pe un perete din Control –

(decitit) Howard Stern-Comes Again – Sfaturi despre interviu de la unul dintre cei mai controversati intervievatori din lume –

(video) Emotionant: Noul Spider-Man Tom Holland a vizitat un spital de copii –

Bilete la UNTOLD daca incerci sa fii artist in ABSOLUT Urban Gallery –

Daca vreti sa investiti in lucrari de arta la preturi mici… care vor creste in timp –

Steven Spielberg lanseaza anul viitor musicalul West Side Story! –

(foto) Viata tumultuoasa a Gloriei Vanderbilt –

(foto) Robert de Niro, proprietar de restaurante si hoteluri –

(decitit) Elisabeth Gilbert – Orasul fetelor– ce (nu) mi-a placut –

(DeCitit) Carti Eveniment: Brancusi& Duchamp, Brancusi& Marthe –

De citit: Natiunea Spam – despre afacerile uriase din criminalitatea informatica, o carte si pentru fanii serialului Mr Robot –

(video) Renée Zellweger se intoarce cu doua filme exceptionale: Judy si What IF –

(foto red carpet) French Glamour in prima zi a Festivalului de Film de la Cannes –

Eseul lui Susan Sontag care sta la baza temei MET GALA din noaptea aceasta de la New York. Ca sa stiti ce comentati:) –

Notes On “Camp”

by Susan Sontag

Se vinde un castel din Game of Thrones!!! Faceti rost de 500.000 de lire si e al vostru! –

Sezonul Romania Franta – 3 expozitii minunate de neratat in scurta vacanta care urmeaza –

Va rog va rog sa va duceti copiii la expozitiile si activitatile din sezon; sunt gandite super interactiv, super atractiv si pot invata o multime de lucruri frumoase.

GHERASIM LUCA – EROU – LIMITĂ

Aboneaza-te la newsletter