Category : diverse

Cand comentati ce cauta Eva Maruta intr-un film si spuneti ca e nepotism, e doar o dovada ca nu aveti o intelegere a modului in care functioneaza industria de cinema. E  bine ca va scoate filmul asta la cinema (Tati part-time), invatati ceva.

Sigur ca in epoca retelelor sociale avem toti puterea sa ne etalam parerile, dar ele sunt o masura a capacitatilor noastre intelectuale si nu o evaluare a celorlalti.

Textul acesta nu e pentru publicul care e un obisnuit al paginilor mele, pentru ca stiu ca oamenii care ma citesc constant au o cultura cinematografica, au cultura in general. E un text pentru cei care au devenit critici de film odata cu Teambuilding si isi rafineaza acum expresiile publice spre cat mai multa prostie si nesimtire, odata cu filmul Tati part time.

*

Sunt extrem de rele si de toxice comentariile din online despre cum a luat Eva Maruta locul unui copil talentat intr-un film, odata cu filmul Tati Part-time care are succes in cinematografe.

Partea buna e ca filmul are succes la publicul larg, care nu merge des la cinematograf (dovada comentariile), e un pas mic in a-i educa pe acesti oameni si a le deschide gustul spre filme. O alta parte buna e ca, indiferent ca va place sau nu familia ei, copilul asta – Eva Maruta – e talentat. Si joaca in film cu charisma, pasiune, dezinvoltura si candoare.

 Nu va place de ea, de familia ei, de oricine nu va place dvs, e fix treaba dvs, sunt gusturile si judecata dvs dupa propriile repere si educatie.  Nu va obliga nimeni sa va duceti la film. Dar participarea copilului intr-un film privat nu va priveste.

Nu va priveste nici participarea ei intr-un film care ar putea fi finantat de CNC (Consiliul National al Cinematografiei, care in urma unor concursuri bi-anuale acorda finantari pentru filme romanesti).

Nimeni extern productiei (adica regizor, producator) nu poate avea un cuvant de spus asupra actorilor dintr-un film – fie ca ei au 10 sau 100 de ani. E creatia regizorului, filmul lui, viziunea lui asupra unei povesti si face ce crede el ca e mai bine. Poate ca rezultatul artistic nu e pe gustul dvs, asta e o alta discutie, dar cine e in filmul acela nu e treaba dvs.

De ce nu protestati ca e Leonardo DiCaprio in filmele lui Scorsese?! Daca faceti un efort, gasiti o adresa de mail unde sa va plangeti. Sau, mai aproape de casa, de ce nu protestati la ProTv ca e distribuit oricare actor care nu va place din Clanul? Sau la Antena 1 vreo actrita din serialele Lia si Camera 609? Sigur e cineva care nu va place…

Am vazut zilele astea comentarii tampite din categoria “a luat Eva Maruta locul unui copil talentat si cati copii talentati avem in tara asta”.

Am intrebat-o pe una dintre doamnele cu un asemenea comentariu daca a vazut filmele din seria Strajerii, facute de Liviu Marghidan, cu copii, pentru copii. Sau daca a vazut Comoara lui Corneliu Porumboiu, film premiat la Cannes, unde in rolul principal e Nicodim Toma, care joaca superb (e copilul lui Toma Cuzin – Firicel din Las Fierbinti, care joaca si el in film. Slava Domnului, nu l-a certat nimeni, ca nu au fost expertii de facebook la cinematograf)

Cristi Puiu, unul dintre cei mai mari regizori pe care ii are tara asta, a avut-o in filmul Sierranevada pe micuta Zoe, fiica lui. Si ea a mers la Cannes.

Regizorul Florin Serban face filme in care sunt actori neprofesionisti, e parte din felul lui de a face cinema; de ce nu-i scrieti lungi epistole ca ia din posibilitatea actorilor de a juca intr-un film?!

In vremurile astea, cand ni se pare ca toti avem dreptul la o parere despre munca altora, creatia lor, viziunea lor, ne facem profund de ras si ne aratam incapacitatea de intelegere si incultura la fiecare pas.

E o prostie ideea de nepotism in arta… pe timpul, sufletul si banii unui creator – regizor, in cazul unui film – ca spectatori avem un singur drept: sa cumparam sau nu bilet.. E viziunea si munca lui pe cine pune in film, prieteni, neamuri, vecini.

E treaba lui, e filmul lui. Noua poate sa ne placa sau nu. Atat.

Dar multi astazi sunt mici dictatori, asemeni familiei ceasescu de acum 40 de ani, si ei extrem de inculti, rai si prosti,  si cer interzicerea unor oameni din filme pt ca nu le plac lor. Si arunca cu invective oribile in spatiul public, nu pentru ca stiu, ci pentru ca li se pare ca pot. Dar o asemenea expunere cu comentarii rele si aiurea sunt doar masura prostiei si lipsei educatiei lor.

In cazul filmului Tati part time, regizoare si scenarista este Letitia Rosculet, iar co-scenarist este Matei Dima, care e si producator. Faptul ca filmul are aproape 200.000 de spectatori deja arata ca deciziile lor au fost bune.

*

 Iar copilul asta, Eva Maruta, are o energie speciala si cred ca actorul care i-a fost coleg pe platouri – Alex Bogdan- a trebuit sa fie mereu cu garda sus ca sa-i faca fata.

E un copil crescut intr-o familie de profesionisti in divertisment; de foarte mica si-a vazut mama pregatindu-se pentru concerte cu meticulozitate, a fost pe platourile de filmare de la Romanii au talent sau de la La Maruta si a vazut in timp real rigoarea care implica munca parintilor ei in echipe cu multi oameni.

Performantele Andrei si ale lui Catalin in domeniile lor – care se intind pe zeci de ani – nu inseamna doar talent (voce, respectiv intervievator inteligent) ci si sacrificii – de timp, de efort, de munca. Iar copiii lor au vazut si simtit asta in fiecare zi de cand s-au nascut.

M-am uitat zilele astea la multe filmari “in civilie” cu asta mica. Eva e un copil cu o personalitate puternica si cu dorinta de a capta atentia, si la varsta asta – cat inca nu are constiinta faptului ca va fi judecata de multime (sper sa nu-i fi aratat parintii ei mizeriile din online) – la varsta asta joaca orice rol cu candoare si fara frici, senzatii pe care le va pierde pe drum pentru ca vor da oamenii cu cuvinte si judecati in ea.

Se vede ca-i place ce face, rolul din Tati part-time e perfect pentru personalitatea ei si, din cate stiu, a fost extrem de serioasa si de profesionista pe platouri.

*

Cand nu reusesti in dreptul tau, in orice domeniu, ti-e usor sa spui ca altii au succes nu pe munca lor ci gratie unei forte externe.

Sigur ca Stefan Banica jr si Mihai Constantin au ajuns in Liceenii pt ca aveau paritii in domeniu, dar daca nu ar fi avut talent, n-ar fi muncit serios n-ar fi avut succes atunci, in filmul acela cand erau iubiti de o tara intreaga.  Si nici n-ar fi rezistat in domeniul acesta peste 30 de ani.

Probabil ca Florin Piersic Jr a dat la actorie pentru ca simtise gustul acestei meserii de la tatal si mama lui, ambii actori. Dar nu ar fi castigat un premiu UNITER, nu ar fi facut meseria asta la nivel international, nu ar fi facut regie, nu ar fi publicat carti, daca nu avea talent si nu muncea sustinut.

La fel cu Oana Pellea, fiica lui Amza Pellea, care in studentie a fost tinta ironiilor colegilor ei, dar asta a facut-o sa fie mai puternica, sa-si urmeze credinta si pasiunea. Si sa joace in filmul lui Alfonso Cuaron, Children of men, alaturi de Clive Owen, Julianne Moore si Michael Caine.

Si e lunga lista copiilor din familii de artisti care au facut performante in domenii artistice, copii confirmati de proba timpului si deveniti artisti foarte mari.

Nepotismul si in arta, oricare forma de arta, tine un an, un proiect… dar nu trece bariera timpului pentru ca e nevoie de talent, multa munca si pasiune ca sa rezisti.

Nu dati vina pe altii pentru insuccesele copiilor vostri, folositi-va timpul si resursele ca sa-i incurajati sa-si urmeze visurile. Da, poate ca ai vostri vor razbate mai greu, dar daca ii ajutati si ii sprijiniti le va fi mai bine.

*

Si daca tot ati ajuns pana aici cu lectura acestui text (va multumesc pentru asta) iata si o poveste din categoria viata bate filmul. Actrita Jane Fonda, fiica actorului Henry Fonda, a fost ani de zile tinta ironiilor in categoria nepotism.

Era pasionata de aerobic, a lansat primul program de aerobic pentru acasa din lume, in anii 80, a fost casatorita cu magnatul Ted Turner, milita pentru ecologie si impotriva razboiului din Vietnam etc. Tatal ei, un actor foarte mare si foarte apreciat, nu a castigat un Oscar pana la 70 de ani. Rolul pentru care a luat Oscar e din filmul… pentru care Jane a cumparat drepturile de ecranizare si a gasit finantare ca sa poata fi facut.

On Golden Pond se numeste filmul e facut in 1981 pe cand Henry Fonda avea 76 de ani si cu un an inainte ca acesta sa moara.

Jane Fonda are acum 86 de ani si doua premii Oscar, doua premii BAFTA, 6 Globuri de aur, un premiu Emmy, premiul Palme D’or onorific si multe altele

In directia aceasta preocuparile mele din ultima vreme (cand am avut timp liber desigur) a fost sa citesc despre efectele reality tv-urilor de toate felurile asupra mentalului spectatorilor. Am sa revin zilele viitoare la ce am descoperit, mai ales ca ma socheaza cat de patimasi sunt oamenii  in comentariile din social media despre emisiuni ca America Express, Vocea Romaniei sau Survivor. (am mai scris despre asta legat de Romanii au talent, aici)

Acum vreau insa sa va povestesc pe scurt de un caz  tragic surprinzator pentru ca protagonist nu a fost cineva needucat si care nu intelegea mecanismele mass media, social media.

Fostul director de distributie internationala de la Disney si-a dat demisia din job ca sa se faca influencer. A scris carti, a intrat intr-o competitie nesanatoasa pentru audiente cu sotia sa (care scria despre parenting si care l-a parasit). A sfarsit prin a fi alcoolic si consumator de droguri de mare risc si a fost gasit mort la inceputul acestui an, la 5 ani de la demisia de la Disney.

Zilele trecute a fost facuta publica investigatia politiei despre moaartea sa, iar Wall Street Journal a analizat intreaga situatie. Puteti citi aici reportajul analiza.

Potrivit unui raportului Wall Street Journal, Dave Hollis, care a condus distributia globala la Disney timp de 17 ani, a decis in 2018 sa paraseasca locul de munca dupa ce sotia sa Rachel a devenit celebra pentru o fotografie in bikini in care se vad vergeturile de la nastere care a devenit virala global.

Lansarea lui Rachel catre faima din social media a determinat-o pe aceasta sa porneasca o afacere de self education care incuraja femeile sa isi accepte imperfectiunile, afacere din care a inceput sa castige bani mai multi decat sotul corporatist. Parte din povestile pe care le-a expus in online in noua ei afacere au fost informatii despre viata de familie, inclusiv descrieri ale vietii sexuale sub asteptari a cuplului si sentimentele ei cu privire la faptul ca este noul intretinator al familiei.

Dave, care era jenat de continutul sincer al sotiei sale, i-a urmat totusi exemplul. Spunandu-i unui prieten ca era neimplinit de slujba sa de la Disney si ca dorea sa isi asume un risc, a demisionat pentru a incepe sa expuna in social media propriile experiente cotidiene – inclusiv luptele cu alcoolul si relatia cu cei patru copii ai lor.

Ancheta Wall Street Journal spune ca cei doi au intrat intr-o rivalitate in culise pentru influenta si numarul de urmaritori din retelele de socializare, ceea ce le-a divizat casnicia si, in cele din urma, a pus capat acesteia in 2021. Cu popularitatea lui Rachel in scadere ca urmare a unui continut din ce in ce mai deschis si mai discutabil, Dave s-a trezit si el prabusindu-se sub presiunea audientei.

Intr-un Instagram Live dupa anuntul divortului cuplului, Dave le-a cerut urmaritorilor sai sa cumpere cel de-al doilea ghid de bricolaj, “Built Through Courage”, care suferea din cauza vanzarilor slabe.

De asemenea, si-a socat adeptii cu un incident care a devenit cunoscut sub numele de “Pancakegate” – spunandu-i fiicei sale de 4 ani, in aceeasi transmisiune in direct, ca nu-i putea face clatite pentru ca vorbea cu “prietenii nostri de pe internet”. Cand copilul a insistat, el i-a spus sa “isi faca o viata”/  “get a life”.

In declin cu notorietatea online, Dave a intrat la dezintoxicare pentru abuz de alcool inainte de a reapare in 2022 cu o noua aventura: Culturismul.  A intrat intr-o noua relatie cu influencerul de fitness de pe Instagram, Heidi Powell, care isi facuse un nume in emisiunea Extreme Weight Loss de pe ABC, si a continuat cu o serie de postari de auto-imbunatatire. Cu toate acestea, prietenii si vecinii au remarcat ca, in secret, a continuat sa se lupte cu alcoolismul, precum si cu o obsesie pentru comentariile negative pe retelele sociale.

In februarie 2023, Dave – care inca publica continut in mod regulat pentru jumatate de milion de urmaritori – a fost de acord sa mearga la Alcoolicii Anonimi in urma unui blackout.

Cand nu a reusit sa se prezinte la o intalnire AA, un prieten de familie l-a verificat si l-a gasit mort in pat. O autopsie a constatat ca moartea sa a fost accidentala si ca avea in organism niveluri toxice de cocaina, etanol si fentanil.

Ancheta Wall Street Journal mentioneaza la sfarsit un detaliu socant si emotionant din raportul politiei: cand a fost descoperit mort, telefonul sau – pe care il verifica in mod constant – era cu fata in jos pe pieptul sau.

E probabil cel mai celebru caz tranzitie de la un job serios si influent la o notorietate vremelnica, de necontrolat, bazata pe noile mecanisme de comunicare. E surprinzator ca un om care stia toate mecanismele a intrat in acest joc al ego-ului si al notorietatii, al formei fara fond, si al banilor castigati din mici tunuri online. Si-a schimbat “meseria din online” de doua ori ca sa fie pe valul dorintei publicului s al trendurilor si sa poata monetiza, dar nu avea pentru niciuna o certificare. Au fost 5 ani de la sef global distributie Disney la influencer care si-a pierdut puterea si audienta si a murit din cauza drogurilor.

Nu poate fi o generalizare, nu e un exemplu care da media esecurilor din online, dar arata o tendinta ingrijoratoare din care fiecare invata ce poate.

Bula mea de internet – facebook/Instagram pentru ca doar asta am drept canale social media –  a fost in extaz in fata documentarului despre viata lui David Beckham.

Nu ma pricep deloc la fotbal, dar am citit ceva carti despre branding personal (una chiar despre marketingul lui Beckham) si n-am putut fi la fel de entuziasta.

Am apreciat insa controlul informatiei, puterea data de selectia favorabila a informatiilor si felul in care e facut documentarul. Am asteptat sa treaca entuziasmul din online ca sa povestesc cateva lucruri care sa va dea o alta perspectiva si, daca se poate, sa ne ajute sa invatam ceva nou.

Cel mai usor de inteles cand e vorba despre manipularea discreta dar eficienta din documentar e momentul in care vorbeste despre “zvonurile” legate de o aventura in Spania.

Pentru ca a fost o productie pe care a controlat-o integral si-a permis sa nu evite subiectul care la vremea respectiva a fost un super mare scandal. Evident vorbeste pe langa subiect, nu spune nicio clipa nici numele doamnei in cauza, nici ca era asistenta lui personala. Victoria, care il dubleaza in marturisiri, nu mentioneaza nici ea aceste detalii si muta totul pe presa din Spania care nu o placea deloc.

Fara a face referire directa la relatia respectiva si fara a-si recunoaste vina – sau chiar orice altceva cat de cat nepotrivit – Beckham spune ca povestile au fost “oribile” si l-au lasat “sa se simta rau in fiecare zi”. E absolut evident ca e un text repetat si pregatit de o echipa de PR, eventual si niste avocati, cu totul asezat pe emotional si suferinta lui, nu pe vreo vina😊.

In realitate, doamna in cauza se numeste Rebecca Loos, are acum 47 de ani si a ripostat imediat dupa ce a aparut documentarul, revenind la detaliile de atunci.

Dar nu relatia lui e subiectul textului meu, acel moment din documentar e doar un exemplu perfect despre cat de controlata a fost toata informatia din acest documentar.

David Beckham a pornit in fotbal ca fiul londonez al unui instalator de gaze, un baiat timid dar muncitor pe care tatal l-a antrenat de mic pentru fotbal, dezvoltandu-i aptitudinile, dar si ambitia si determinarea,

Asta ati vazut in documentarul Netflix, dar partea din spatele productiei este ascunsa in cateva cifre si in informatia ca documentarul este produs si platit de compania lui Beckham ca parte din bussinesul urias pe care-l reprezinta brandul lui: Beckham, sotia sa, Victoria, si cei patru copii ai lor, au o avere estimata la 470 de milioane de lire sterline, ceea ce face ca familia sa fie cu peste 130 de milioane de lire mai bogata decat regina.

Noi pastram astazi amintirea emotionanta cand, la inmormantarea Reginei Elisabeta, a stat 14 ore la coada cu britanici din toate colturile tarii pentru a-i aduce un ultim omagiu, iar agentiile de presa – ajutate de compania lui de PR – au povestit ca a cumparat gogosi pentru toata lumea si a refuzat sa mearga pe calea VIP si sa scurteze coada.

Insa in comportamentul din tinerete al lui Beckham, cu disputele cu antrenorii cand nu voia sa faca antrenamente sau sa ia decizii in teren decat in felul in care credea el ca e cel mai bine, ignorand parerile celorlalti, puteti intelege putin mai mult din caracterul lui decat varianta soft prietenos emotionanta prezentata.

Da, e un mare campion, un mare talent, dar si un super business man obsedat de control si care a inteles din primele zile de jucator profesionist de fotbal ca are nevoie de o agentie care sa-i controleze imaginea si sa exploateze orice miscare face pentru a-i spori faima.

*

La primele zile de munca in echipa Manchester United, in 1994, l-a angajat pe Alan Edwards, unul dintre marii oameni de PR din Anglia. Edwards avea printre clienti pe Spice Girls, Stones, Blondie, Michael Jackson, Prince, P Diddy si a lucrat o vreme consultant pentru Margaret Thatcher si, apoi, Tony Blair.

Prin urmare Beckham a tintit sus de la inceput.

Edwards a povestit in interviurile de peste ani cat de determinat era Beckham sa-si faca un brand si sa aiba o notorietate cat mai mare, lucruri la care nu se gandeau atunci sportivii, reperele lui fiind mereu din zona showbiz-ului.

Una dintre primele sedinte foto pe care le-a facut a fost pentru Sunday Times si David i-a cerut expres lui Edwards sa-i gasesca o solutie sa aiba “un look ca al lui Elvis”. In plus a cerut sa fie “antrenat” pentru cum sa pozeze si a platit fotografi si stilisti care sa-l invete sa stea la poze, lucrand cu ei exact ca la un antrenament de fotbal.

Si de atunci incolo, cei mai mari fotografi din lume au contribuit la crearea acestei imagini. De la Annie Leibovitz la Peter Lindbergh, de la Inez si Vinoodh la Steven Klein, toti au facut cronica schimbarilor sale de look in imagini care i-au amplificat notorietatea si influenta.

Vorbim de o perioada in care nu existau retelele de socializare si informatia putea fi controlata doar prin imagini pentru ca ziarele si revistele isi doreau mereu fotografii bune. (si astazi controlul e tot prin imagini, foto sau video, pe retelele sociale)

Prin intermediul lui Edwards, fotbalistul a fost protagonistul expozitiei   David Beckham: The Man pentru care chiar sportivul a comandat 50 de lucrari noi cu el de la nume precum Jeff Koons, Tracey Emin si Damien Hirst. Expozitia a facut la vremea respectiva un turneu in 6 tari.

Prin 2004-2005 era deja vedeta in reclamele Adidas cand a fost fotografiat de Radka Leitmeritz (cu care am vorbit acum 2 ani, cand a fost in Romania sa fotografieze tenismenele noastre si sa-si expuna lucrarile la Cluj). Interviul cu Radka despre munca ei printre sportivi e mai jos; aveti insa si amintirile ei despre acea sendinta foto la care Beckham a venit cu 20 de bodyguarzi.

https://www.urban.ro/interviu-radka-leitmeritz/

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Artist/photographer/director/author/tennis junkie (@radkaleitmeritz)

Edwards a explicat ca strategia lor a fost sa nu fie interesati sa primeasca bani pe sedinte foto, uneori chiar le-au platit, ci sa ajunga la un public cat mai diferit de fanii fotbalului.

Un astfel de public a fost piata gay. In calitate de “cel mai mare metrosexual din Marea Britanie” – potrivit lui Mark Simpson, jurnalistul care a inventat termenul – Beckham avea un farmec natural si a profitat de acest lucru in fotografiile sale. Intr-un exemplu celebru, si-a uns pieptul cu ulei si si-a vopsit unghiile pentru un portofoliu GQ din 2002 al lui David LaChapelle. In egala masura, s-a pozitionat ca fiind extrem de prietenos cu femeile, fiind primul barbat care a aparut pe coperta revistelor Marie Claire si Elle.

O alta parte din strategia de comunicare a brandului Beckham a fost sa faca cat mai putine declaratii.

Stia ca nu poate controla forma in care vor fi editate declaratiile in ziare sau reviste, asa ca nu vorbea mult. A si recunoscut in biografia sa din 2000, Beckham: My World, “Am invatat sa nu spun prea multe in interviuri”.

Astazi, cand caile prin care se transmite informatia catre public s-au schimbat semnificativ, Beckham a cumparat o intreaga companie de PR, care se ocupa si de reality tv-uri si a creat multe formate tv de succes.

Authentic Brands Group (ABG), o companie globala care detine, dezvolta si ofera servicii de divertisment, a incheiat un parteneriat strategic cu David Beckham pentru a fi co-proprietar si a gestiona marca globala a lui Beckham care este sustinuta de parteneri strategici cheie, printre care Adidas, Tudor, Maserati, EA Sports, Sands si Diageo.

El si echipa sa de management colaboreaza cu ABG pentru a dezvolta brandul David Beckham prin sponsorizari strategice, modele de afaceri inovatoare, parteneriate digitale si media convingatoare si noi produse de consum.

ABG a devenit, de asemenea, cel mai mare actionar al Studio 99, un studio integrat de creatie si productie cofondat de Beckham in 2019. Compania are o serie de seriale documentare in dezvoltare si productie pentru platforme globale, inclusiv Netflix si Disney+, pe langa o activitate comerciala care genereaza continut si campanii creative de marketing pentru o serie de clienti de marca la nivel global.

Printre noile proiecte realizate prin noua agentie este si documentarul de pe Netflix.

Asa ca, da, e un documentar frumos si emotionant, chiar motivational, dar este doar versiunea pe care Beckham vrea sa o arate lumii ca un mare controller al informatiei si business man exceptional care a fost de la inceput. Iar strategia lui de comunicare e subiect la scolile de marketing si de business.

In octombrie compania Disney a implinit 100 de ani si m-am gandit ca astazi nu ar mai putea fi construit un asemenea brand care e in mintile oamenilor din lumea intreaga.

Am mai povestit ca sunt fascinata de geniul lui Walt Disney si ca am citit doua biografii despre el.

Am avut privilegiul nu doar sa vizitez parcurile Disney ca turist, dar si ca journalist (multumesc frumos inca o data Air France) si sa am acest la unii dintre cei mai straluciti imagineers (creierele din spatele magiciilor mecanice si vizuale din parcurile de distractie, cei care transforma iluzia de pe ecranele cinematografelor in magie pe care o traiesti live).

L-am intervievat chiar si pe unul dintre ilustratorii lui Mickey  Mouse, acest soricel care fascineaza de 100 de ani copiii din lumea intreaga. Cititi interviul aici

E fascinant cum copiii din oricare generatie, oricat de mult ar fi avansat tehnologia, daca vad o papusica cu Mickey Mouse o adopta imediat ca pe un membru al familiei.

Stiu deci despre Disney – studiourile, industria din spatele numelui – mai mult decat un spectator care se bucura de ce mai recenta versiune de la Mica Sirena, de exemplu.

Bine, nici nu ma uit foarte mult la desene animate…

Dar ma gandeam zilele astea, cand Disney + Romania mi-a trimis un cadou aniversar ca – astazi luat de la zero – ar fi foarte greu sa mai existe ceva similar cu Disney.

Astazi, niciun vizionar n-ar mai putea fi atat de drastic, autoritar si dictatorial cu angajatii sai – pentru ca da, Walt Disney nu lasa nimic sa fie altfel decat stia el ca e cel mai aproape de perfectiune.

Niciunul dintre desenele animate – de la Alba ca zapada – primul lung metraj animat pentru care s-au cheltuit milioane de dolari (1,5 mai exact) dar care a castigat 8 milioane de dolari in anul lansarii – 1937, fiind cel mai mare success de casa din acele vremuri.

Walt Disney a fost atat de indarjit cu filmul asta in ciuda oricarui refuz, incat era la un pas de faliment in timp ce echipa lui muncea la productia sa. Criticii l-au facut varza la lansare, dar spectatorii s-au inghesuit la cinematografe.

Dar munca la animatia asta, care a produs intre timp peste un miliard incasari, s-a facut intr-un mod dictatorial, viziunea lui Walt Disney a fost respectata la virgula, el n-a fost chiar cel mai gentil cu angajatii si i-a push-uit sa munceasca mult, sa livreze versiuni peste versiuni de ilustratii pana au ajuns la ceva cat  mai apropiat din ce isi imagina Walt.

Astazi ar fi acuzat de comportament nepotrivit la locul de munca, angajatii ar pleca pentru ca sunt supra solicitati, si Alba ca Zapada este deja din ce in ce mai politically correct – nu mai are pitici, ca sa nu ii jigneasca pe cei care sufera de nanism, e inconjurata de creaturi magice.

Lumea s-a schimbat imens in acest 100 de ani de cand Walt Disney a pus bazele companiei de filme. Sigur ca tehnologia ne-a ajutat sa facem multe lucruri spectaculoase si ii ajuta si pe cei din cinematografie sa creeze proiecte incredibile la nivelul efectelor speciale.

Doar ca filmele sunt montate din ce in ce mai strans/cu secvente tot mai mici pentru ca atentia oamenilor a scazut si trebuie sa-I captezi, povestile sunt din ce in ce mai simple pentru ca spectatorii au creierii obositi – de la munca, de la avalansa de informatii care vine peste ei pe multe cai.

E parte din evolutie. Si, cu tristete spun, nu va mai fi un vizionar nebun ca Walt Disney. (Elon Musk are doza lui de nebunie si notorietate, dar nu e deloc orientat catre familie si copii cu produsele lui, pentru ca … nu e la fel de empatic – sa cititi cartea lui Walter Isaacson despre Musk, o sa va ingroziti si de cum a fost crescut si de cat de insensibil este el in raport cu cei din jur).

Ce poate schimba lumea – in bine sau in rau – e unicitatea caracterului, inteligentiei si vointei oamenilor. Dar cum ne crestem copiii sa se incadreze in norme, sa nu iasa din rand, sa fie politically correct, evolutia in directii care sa dainuie sute de ani e aproape imposibila.

Cititi carti despre Walt Disney si aveti grija sa cultivati in copiii vostri curajul unicitatii, sa nu fie ca restul lumii, oricat de multe riscuri implica asta.

Sa aiba etica si scoala, sa fie informati, dar sa aiba curajul sa nu stea in rand cu toata lumea, sa nu se conformeze normelor. Pentru ca doar asa, vor aparea niste mici Disney indiferent de domeniu.

P.S. sigur ca premiile nu sunt un criteriu unic al valorii, dar  e frumos sa stiti ca dl Walt Disney a primit – el pe persoana fizica – 32 de premii Oscar pentru munca sa.

De cateva saptamani am introdus in masa mea de mic dejun fulgii de nuca de cocos, in loc de musli sau tarate de ceva… si ma simt f bine, cu multa energie.

Sunt dintre cei care au intoleranta complicata la gluten si fac tot ce tine de mine ca glutenul sa nu ajunga in corpul meu (sigur ca, tangential, se mai intampla mai ales cand mananc la restaurant, dar daca sunt atenta cantitatea de gluten e foarte mica), asa face ca micul dejun sa fie diferit ca structura fata de cei mai multi.

In plus, pentru ca ma trezesc la 5 (asta e felul meu, nu fac un effort special, plus ca ma ajuta la programul de lucru), pana pe la 12, daca sunt atenta si urmaresc ce e bine,  fara sa fiu dominate de deadline-uri😊, mananc cam de doua ori. Nu cantitati mari, dar cu multe vitamin care sa-mi dea energie.

Am ajuns la fulgii de cocos via… untul de arahide. As manca unt de arahide cu orice si il mananc in combinatie cu fructe, cu muraturi😊, iar acum in combinatie cu fulgi de nuca de cocos. Mi se  pare un mic dejun de ora 6 dimineata, cand nu faci multa galagie in casa, e f bun la gust si, am descoperit, iti da foarte multa energie.

Dupa cateva mic dejunuri cu fulgi de nuca de cocos, care par ca bomboanele 😊, mi-am dat seama ca am energie, sunt in good mood si stomacul meu se simte foarte bine. Asa ca am cautat ce beneficii au fulgii de cocos…

ATENTIE!NU ESTE O RECOMANDARE DE LA UN NUTRITIONIST. CRED CA E O MASA FOARTE CALORICA, NU LUATI ASTA CA O RECOMANDARE, CI DOAR CA O EXPERIENTA PERSONALA.

Cum am 45 de kg, preocuparea mea e sa mananc macar 1500 de calorii zilnic, dar – cu rusine spun – sunt zile care mananc mult mai putin, de asta fulgii de nuca de cocos in combinatii cu unt de arahide sau salata de fructe e ceva ce mie imi face bine.

Ce am descoperit despre fulgii de nuca de cocos.

Fulgii de nuca de cocos aduc un aport energetic de 660 kcal/2763 KJ per 100 g, fiind o sursa excelenta de energie. O portie zilnica de 10-20 g (aprox. 1-2 linguri) de fulgi este insa suficienta, pentru ca ne ofera 66-132 de calorii.

Fulgii sunt bogati in trigliceride cu lant mediu care sunt convertite rapid in energie, nefavorizand formarea depozitelor de grasime in organism si au un continut ridicat de fibre, antioxidanti si minerale, astfel ca merita sa ii incluzi in alimentatia ta.

 In plus au multi antioxidanti (acid ferulic, galic, p-cumaric, vitamina E etc.) care ajuta la prevenirea stresului oxidativ si a deteriorarilor celulare. Furnizeaza un nivel crescut de energie si imbunatatesc anduranta. Confera satietate si previn supraalimentarea. Aduc beneficii pentru sistemul digestiv si controlul glicemiei, datorita continutului ridicat de fibre.

Sunt o sursa de minerale-  mangan, cupru, seleniu si fier.

Toate acestea fac ca introducerea fulgilor de cocos in alimentatie sa prevenim unele afectiuni cronice precum cancerul, diabetul, bolile cardiovasculare, Alzheimer-ul samd.

     Si pentru noi care petrecem ore in fata calculatorului, iar sportul e mai rarut, e bine de stiut ca imbunatatesc sanatatea sistemului conjunctiv – mentinerea unor tesuturi conjunctive puternice are o importanta deosebita in special pentru sanatatea pielii, a ligamentelor, oaselor si tendoanelor. Fiind bogati intr-o serie de minerale si aminoacizi usor de absorbit si procesat de organism, fulgii de cocos previn deficienta de minerale si ajuta la reducerea riscului de aparitie a unor boli grave cum ar fi artrita si osteoporoza.

Aceasta nu e o recomandare, testati ce e bine pentru voi, consumati cu moderatie si daca aveti probleme speciale consultati medicul inainte de a introsuce in alimentatie orice aliment nou 😊

De vineri intra pe ecrane Libertate, filmul lui Tudor Giurgiu despre un incident absurd, aberant, dar extrem de reprezentativ pentru decembrie 1989.

Pentru cine n-a trait in vremea aceea, filmul Libertate e ca un film de actiune, “sta in picioare” in orice tara, poate fi vazut si cu amuzament (sunt personaje care se comporta absurd si exagerat pentru mentalitatea celor care au acum 30 de ani), si cu groaza (e cu raniti si morti din motive aberante), si cu uimire ca lumea poate gandi astfel si ca unii dintre cei mai buni prieteni ajung peste noapte dusmani de moarte.

E povestea unui grup de militieni care ajung sa fie considerati teroristi in decembrie 1989. Unii sunt impuscati mortal, altii ajung impreuna cu alti cetateni cu potential de terorist intr-un bazin de inot. Si stau acolo aproape doua luni. Fara sa existe vreo dovada ca au facut vreun rau, fara sa-si puna cineva problema sa le respecte vreun drept. Dupa cateva zile in bazin, familiile incep sa le trimit pachete cu mancare ca la puscariasi.

Cand privesti povestea care are ritmul unui film de actiune de suspense si stii ca e o intamplare reala, te intrebi la fiecare pas: cum naiba ii facusera pe oameni sa gandeasca si sa se poarte asa?!

Daca erai destul de maricel pe vremea aia, macar la gimnaziu si ai avut un gand si o opinie cat puteai tu avea, ti-e rusine profund.

Pentru ca imparteai si lumea in alb si negru, credeai si tu ca sunt teroristi…

Pentru ca te-ai bucurat ca l-au omorat pe Ceausescu, iti spuneau tie la tv ca gata, acum o sa fie bine.. si in mintea ta era ca ai tai, familia, au scapat de tot ce era mai rau.. uite ca sunt vii, pe ei nu i-a prins niciun terorist…

Si, mai presus de toate, nu aveai nuantele si profunzimea gandirii sa intelegi ca erau in conflict prieteni care devenisera dusmani peste noapte.

Libertate e filmul unei generatii careia ii e rusine si de ce a gandit atunci, dar si de ce au facut parintii ei. E filmul care, ca intr-o secventa metafora cu personajul principal – militianul interpretat de Alex Calangiu – se spala pe maini intr-un ritual plin de forta si semnificatii in fata unei chiuvete si a unei oglizi mizerabile, incearca sa faca putina curatenie morala in vremurile acestea pline de coruptie si jeg de toate felurile.

Militianul care tocmai iesise de la un interogatoriu cu “puterea noua” detinatoare de portocale (aspiratiile poporului de Sarbatori), putere care arogant superior anunta ca isi doreste sa nu i se mai spuna “tovarase” ci “domnule”.

Filmul unei generatii care isi linge ranile in sala de cinematograf pentru ca nicio autoritate nu a luat in serios dorinta oamenilor curati de a fi fost inlaturata mizeria care a fost atunci, pe fata, cu discutii asezate, din care fiecare sa invete ce e de invatat…

Avem nevoie de filmul asta. Nu o sa rezolve niciunul din marile mistere ale Revolutiei, dar o sa aseze pe masa in familie discutii despre ce a fost atunci- pentru copiii de azi, pentru copiii de atunci si pentru parintii din toate vremurile. Daca autoritatile nu ne ajuta sa ne curatam ranile, o face un film care ne aseaza cadrul sa incepem noi, in mic, in interiorul propriei case vindecarea.

Liebertate e de vineri, 6 octobrie, in cinematografe.  

Am facut un interviu cu Tudor Giurgiu, regizorul filmului Libertate, in care el povesteste mai multe despre film, munca din spatele lui (120 de actori in distributie), dar si experientele incredibile si profund emotionante din intalnirile cu spectatorii… il gasiti aici.

P.S. imi place mult inca o metafora din film: bazinul plin cu apa, curata, pregatit pentru un antrenament de inot, de la inceput si la sfarsitul filmului… Un mai bine care a tot intarziat, dar la care speram in continuare…

Una dintre cele mai ciudate si mai tulburatoare informatii de care m-am lovit in aceasta saptamana este despre nemurire.

A facut BBC 4 un podcast despre studiile legate de incetinirea procesului de imbatranire si descoperirea unor tehnologii care sa creasca speranta de viata pana la 120-150 de ani.

Intr-unul din cele 10 episoade apare  Bryan Johnson, un antreprenor american (cu companii care creeaza aparatura care studiaza creierul uman), domn care are 46 de ani si vrea sa faca ca trupul sau sa ajunga la performantele si aspectul de la 18 ani.

Pana de curand, Bryan Johnson platea sute de mii de dolari pentru a infuza in fiecare luna un litru de plasma tinereasca a fiului sau adolescent, Talmage, in propriul flux sanguin imbatranit. “Niciodata nu am acordat mai multa atentie la ceea ce mananca… pentru ca asta intra in corpul meu”, spune antreprenorul american de tehnologie in varsta de 46 de ani in noul podcast The Immortals.

De asemenea, el si-a pompat propria plasma in corpul tatalui sau, in varsta de 70 de ani, pentru a contribui la imbunatatirea sanatatii sale fizice si cognitive in declin: “A fost unul dintre cele mai semnificative momente din intreaga lui viata. Si a fost la fel si pentru mine”. Johnson continua sa plateasca 2 milioane de dolari pe an pentru ca o echipa de cercetare sa investigheze modul in care putem trai mai mult – si cu siguranta nu este singurul bogatas din Silicon Valley dedicat cautarii vietii vesnice.

E un trend pe care il simtim tot mai aproape de noi, de la documentarele de pe Netflix pana la conferinte si declaratii ale unor personalitati. Sigur ca de cand e lumea si pamantul au fost proceduri in care oameni cu foarte multi bani au cautat sanatate si un aspect tineresc.

Dar sa-ti folosesti fiul pentru ego-ul tau, pentru vanitatea ta mi se pare grotesc. Mintea mea nu e obisnuita cu asa ceva si nici nu inteleg zbaterea pentru tineretea vesnica.

E normal sa avem un confort si o calitate a vietii, dar de aici pana la obsesia pentru a fi ca la 18 ani mi se pare o cale foarte lunga si periculoasa cand ai foarte multi bani.

Inteleg insa mindsetul acestor bogatasi din tehnologie, gandirea out of the box si enegia credintei ca nimic nu e imposibil i-a dus acolo unde sunt astazi cu conturi de miliarde de dolari.

Dar directia aceasta a tineretii vesnice care anunta un trend care depaseste cu mult cosmeticele, suplimentele nutritive si operatiile estetice, mi se pare f f periculoasa si depinde de fiecare dintre noi cum ne aparam de sarlatani.

In 2019, Bank of America a prognozat ca scena startup-urilor al  caror business se ocupa cu longevitatea va fi o industrie de 600 de miliarde de dolari pana in 2025. Numai in 2022, startup-urile de longevitate au strans 7 miliarde USD, din care 3 miliarde au venit de la fondatorul Amazon, Jeff Bezos.

Pentru progresele in reprogramarea celulara si 180 de milioane USD de la Sam Altman pentru cercetari in parte in domeniul plasmei tinere, care nu includ miliardele care sunt varsate in startup-urile de inteligenta artificiala.

 Deocamdata, AI nu a progresat suficient de mult ca sa fie exploatata in acest sens dar e o chestiune de cativa ani pana cand tehnogia avanseaza.

Legile informaticii o prezic si lucruri care odata pareau ridicole, cum ar fi un computer pe care sa-l tii in buzunar acum 20 de ani, vor fi ceva obisnuit, cu industrii si infrastructuri intregi in jurul lor.

Netflix a lansat zilele trecute Blues Zones, un documentar despre locurile unde oamenii traiesc peste 100 de ani – ce fac, ce mananca, ce stil de viata au.
Prima carte a lui Dan Buettner despre zonele albastre a aparut in 2008, iar cea cu retete (prin care l-am descoperit si eu, pentru ca erau mancaruri pe baza de plante si cautam noi retete sa mai diversific meniul, eu avand ceva probleme de sanatate 😊 ) a aparut in 2019… dar el este acum intens pushu-it in social media, unde sunt tot felul de nutritionisti care astazi au aflat de carti de la alti colegi/conferinte internationale si tineretea vesnica incepe sa para o chestiune care tine de noi, stil de viata si alimentatie.

Nu e asa, desigur.

(a scris colegul Eduard pe urban.ro despre lectiile din cartile lui Buettner, citi aiticolul aici)

La banii care se vor invarti in urmatorii ani la nivel mondial in aceasta directie, vom vedea si la noi o multime de conferinte cu specialisti mai mari sau mai mici, cu sarlatani pe fatza sau mai ascunsi care o sa ne vanda o viata mai lunga si mai sanatoasa, eventual un revers in varsta.

De noi depinde cum ne pazim. Sigur, mancarea sanatoasa e buna absolut oricand, dar asta e nivelul 1 pentru incetinirea proceselor de imbatranire, apoi sunt medicamentele si interventiile chirurgicale, apoi – cum spune un domn in podcast – cuplarea la anumite aparate cu inteligenta artificiala care sa intretina functiile corpului si ale mintii.

Eu vreau doar sa va las podcastul sa-l ascultati, il gasiti aici si sa cititi mai multe despre domnul care ia sangele fiului adolescent sa si-l infuzeze pentru a intineri , aici e un profil din GQ despre el

(stiu si in Romania un domn care se lauda ca functiile corpulu sau sunt cu 15 ani mai tinere decat varsta din bulletin, vine tot din zona tehnologiei)

Dvs faceti ce stiti mai bine cu aceste informatii si cu cele care vor navali peste noi in lunile si anii care vin… vom avea specialisti in intinerire la tot pasul… de vanitatea si intelepciunea noastra depinde cat ii luam in seama.

P.S. Podcastul BBC abordeaza si problema eticii, dar si cea a schimbarilor sociale pentru care nu e nimeni inca pregatit (o viata mai lunga inseamna o presiune mai mare pe sistemul de pensii, inseamna pensionari mai tarzii si o multime de alte schimbari pentru care inca niciun stat nu e pregatit)

Kaufland a facut una dintre cele mai simpatice si mai emotionante campanii de recrutare pentru persoanele cu deficient de auz: un dans pe tik tok in care, in miscarile dansatorilor, se “vorbeste” in limbajul semnelor despre cum te poti angaja daca ai deficient de auz.

In primul rand, salut din inima faptul ca Kaufland angajeaza persoane cu deficiente de auz, si in general persoane cu dizabilitati. Am vazut si intr-un Lidl, la o casa, si imi venea sa ma duc la seful magazinului sa-l imbratisez.

Campania a fost lansata din dorinta de a sublinia nevoia persoanelor cu dizabilitati de a fi tratate ca oricare alt candidat/angajat, fara sa se loveasca de prejudecati. #KauflandDanceTalk este campania de recrutare care vorbeste pe limba lor.

https://www.tiktok.com/embed/v2/7265671543856975136?lang=ro-RO&referrer=https%3A%2F%2Fwww.iqads.ro%2Farticol%2F65080%2Fkaufland-alaturi-de-v8-a-lansat-singurul-challenge-de-dans-care-ascunde-un-anunt  Am ajuns la camanie via coregraful care a lucrat la proiect si a gandit dansul impreuna cu interpretii in limbajul semnelor, Arcadie Rusu ( a carui activitate o urmaresc pentru ca imi place ce face si cat munceste sa educe lumea in ceea ce inseamna dansul). Interpretii care au lucrat la proiect sunt Lavinia Chitu, Bogdan Anicescu, Elisabeta Paraschiv .

Dar am citit ca este o campanie supervizata de Estera Anghelescu, Recruiting & Employer Branding Director, Kaufland Romania. Doamna, sa va fie bine… si sa vi se intample si dvs cat mai multe lucruri frumoase si cu sens.

*

Acum ceva ani pentru un reportaj am invatat cateva cuvinte in limbajul semnelor si apoi am fost la o scoala speciala.

A fost o intalnire foarte emotionanta pentru mine, cu copii de clasa III – IV -a care aveau super umor si erau super simpatici. Imi gasisera si o porecla… “capsunica”, pentru ca eram mica, aveam parul roscat… erau copii care cresteau frumos in ciuda drumului lor diferit de al nostrum.

Stiu ca atunci cand am terminat de scris m-am gandit cat vor avea de luptat in viata acesti copii… le-am dorit si atunci, cum le doresc si acum, sa le fie bine si sa-si gasesca un drum in care sa aiba o viata autonoma.

*

Prima faza a campaniei a constat intr-un dans, in care a fost integrat natural un mesaj ascuns. Acesta a fost creat cu ajutorul unui coregraf si a unor interpreti in limbajul semnelor, iar pentru ca mesajul campaniei sa ajunga la cat mai multi oameni care l-ar putea intelege, a fost transformat intr-o provocare – dansatorii amatori erau incurajati sa recreeze miscarile pe TikTok si sa castige astfel premii.

Mi se pare f smart cum au facut sa duca mesajul mai departe, agentia V8 a fost foarte creativa.

Sper ca li s-a explicat tinerilor de pe tik tok ca intrand in joc fac o mare fapta buna, si ca exista tot mai multe sanse ca persoanele cu deficient de auz sa descopere anuntul.

Altfel, salut ca intr-o Romanie tot mai dificila sim ai putin incluziva, incepem sa dam sanse la viata normala si persoanelor cu diverse deficiente.

Mi-ar placea sa aflam si continuarea, iar Kaufland sa anunte cate persoane au angajat: nu neaparat numele lor pentru ca poate nu isi doresc expunere publica, dar sa stim continuarea, sa stim – fie si sub anonimatul initialelor – putin din povestile lor.

Cred ca ar fi foarte foarte motivant pentru multi.

Si nu, acest text nu e reclama pentru Kaufland… nu m-a platit nimeni sa scriu acest text, m-am bucurat sa-l scriu si o sa scriu oricand e vorba de incluziune si diversitate pentru orice categorie de persoane.

E un semn de normalitate. Normalitatea bunului simt

Zilele astea, pe 23 august, s-au celebrat 50 de ani de cand Ilie Nastase a devenit primul tenismen din intreaga istorie a sportului care a fost desemnat numarul 1 mondial.

Cu el s-a deschis clasamentul ATP…

E un bun prilej sa va spun cum il stiu eu pe Ilie Nastase dincolo de orice competitie sportiva, sau aparitie publica a sa.

*

Imi place foarte mult tenisul. Cand eram mica am citit cartile lui Ioan Chirila, stiam ce magii facusera Ilie Nastase si Ion Tiriac in Cupa Davis.

Am avut chiar o racheta Reghin de lemn, dar in orasul unde am crescut nu erau terenuri de tenis. M-am dus la un curs prin primii ani de scoala si m-au pus sa dau la perete pana la loc comanda. Nu-mi aduc aminte daca m-au invatat ceva special atunci, stiu doar frica mea imensa ca o sa dau pe langa minge la serviciu (cred ca avea legatura cu comportamentul profesorului) … era insa departe de ajuns la locul de lectii, ai mei aveau alte probleme in viata, iar eu m-am indreptat catre matematica si… gata.

Dar pasiunea mea de spectator de tenis a ramas… dupa Revolutie, intr-o vizita la Bucuresti la unchiul meu am intrat in posesia unei reviste Tennis World cu Agassi pe coperta. Am citit cred si caseta redactionala…

Cand a inceput turneul ATP de la Progresul, eram acolo lipita de gard la primele zile cand era intrarea libera (n-aveam prea multi bani). Si imediat dupa examenul de admitere la facultate m-am dus la tenis sa mai vad un meci, nu m-a interesat sa le spun parintilor ce facusem la examene. Mai tarziu, cand am inceput sa lucrez la radio, n-am ratat nicio editie si am amintiri de la meciuri exceptionale.

(cu anii am descoperit ca prietenii mei de astazi – pe care nu-i cunosteam inca pe vremea aia – erau si ei in arena la Progresul, fie munceau la turneu, fie erau spectatori ca mine).

Intre timp pasiunea m-a dus la Roland Garros , la meciurile de Cupa Davis ale fetelor (in ro sau alte tari), mi-am “corupt” prieteni care astazi stiu mai multe detalii decat mine despre cine stie ce jucator din noul val.

Dar atunci cand eram mica, mica si citeam cartea cartonata a lui Ioan Chirila despre finala romana de Cupa Davis,  Ilie Nastase si Ion Tiriac erau zeii mei. Si nu m-am gandit nicio clipa ca am sa-i cunosc. Nici nu cred ca am avut aceasta dorinta sau intentie pentru ca era ceva intangibil, de neimaginat in vremea comunistilor. Imi stiam locul, si stateam cuminte “in banca mea”, fara prea multe vise…

Ani mai tarziu, la inceputul anilor 2000 eram brand manager la Europa FM si domn director m-a anuntat ca vine Ilie Nastase.

Ca e noul director onorific al businessurilor Lagardere in Romania si, in aceasta calitate, va fi conectat si la imaginea radioului. Iar eu trebuie sa comunic presei acest lucru si sa vorbesc cu Ilie Nastase despre ce va declara la televiziunile pe care le voi invita in radio.

Am amintirea exacta a acestei informari, inca mi se  mai pune un nod in gat la task-ul pe care l-am avut atunci.

A venit Ilie Nastase, timid, cu glume usoare, i-am fost prezentata si ne-am dus pe terasa casei din Camil Petrescu, unde era atunci radioul, sa ii explic ce urmeaza sa se intample.

Mie imi batea inima cu 1000 de km la ora, ma pregatisem, aveam notite cu ce trebuie sa -i spun, aveam notite pe care sa i le las si domniei sale. Marele Ilie Nastase era incurcat si sincer: Eu nu stiu despre radio lucruri tehnice, mi-a spus… dar vreau sa ajut cu numele si imaginea mea radioul, asa ca spune-mi ce trebuie sa fac.

Si in timp ce il briefuiam despre intalnirea cu presa, domnia sa se uita in jos la pantofii sai, timid si incurcat. M-a rugat sa repetam exact ce declaratie va face la tv, am repetat (exact ca la un antrenament sportiv) si eu ma gandeam “sunteti marele Ilie Nastase, puteti doar sa zambiti langa logo-ul statiei si imagineaa va fi la toate televiziunile din tara, plus cateva din alte tari”.

*

Ilie Nastase a fost cativa ani aproape de Europa FM si ma obisnuisem cu el pe hol, cu fotografiile de familie pe care le avea pe birou. Cu dorinta lui de a participa la sedinte cat mai scurte…

De fiecare data cand aud cine stie  ce stire despre Ilie Nastase – astazi in context pozitiv, dar au fost ani in care presa n-a fost deloc simpatica cu el – am in minte dorinta lui de a-si face cat mai bine treaba in intalnirea aceea cu presa.  Si timiditatea lui, acolo pe terasa, cand repetam ce urma sa povesteasca.

Avea un respect foarte mare pentru Jean Luc Lagardere (creatorul imperiului media Lagardere), ii fusese prieten si faptul ca prin testament l-a mentionat sa fie onorific directorul businessurilor sale din Romania era ceva nepretuit pentru domnia sa. Si cu toata timiditatea, si tot disconfortul (pentru ca nu ii placea ideea de conferinta de presa) si-a facut perfect treaba.

Anul asta, cand am facut interviu cu producatorul documentarului Nasty – Cosmin Hodor, am descoperit ca si Cosmin venea pe vremea aia la radio cu treaba la Ilie…(despre documentar si cum a negociat Cosmin cu toti marii tenismeni ai epocii pt realizarea lui, cititi aici)

Nu-mi amintesc asta, dar stiu zilele in care jurnalista farnceza care e autoare a cartii lui biografice, Mr Nastase, il astepta pentru interviuri la mine in birou si-mi povestea despre cat de mare e Ilie in Franta si ce legenda extraordinara e… (cartea a fost tradusa si in Ro si o gasiti aici)

*

Privind peste ani, mi se pare incredibil cum eu – o copila care era fascinata de tenis in copilarie, din cea mai banala si modesta familie – a ajuns sa-i intalneasca pe tenismenii mari ai Romaniei (si pe Simona Halep, si pe Horia Tecau) si sa pastrez in suflet cate o amintire speciala despre caracterul fiecaruia. Sunt foarte recunoscatoare pentru intamplarile si oamenii din viata mea care au facut posibile asemenea intalniri magice.

Ilie Nastase e un timid cu suflet mare pentru care umorul e o supapa ca sa scape de momentele care nu-i plac, un mare talent in sportul lui, un copil mare in multe situatii (care nu prea stie sa spuna nu, iar asta ii aduce complicatii in viata) si o persoana onesta cu capacitatea sa de a duce la bun sfarsit anumite task-uri.

Si dincolo de toate asta o legenda mondiala pentru milioane de oameni.

P.S. peste ani, am lucrat in diferite proiecte de promovare cu Amalia Nastase, care atunci era sotia lui Ilie, si am profitat sa o intervievez pe fiica lor cea mare, Alessia, cand a facut o expozitie care avea legatura si cu tatal ei (un proiect care-i trebuia pentru inscrierea la o prestigioasa facultate de design). Daca va intrebati, Alessia e o tanara cu foarte mult bun simt, constienta ca tatal ei e o legenda, dar hotarata sa mearga pe drumul ei, fara nicio presiune a celebritatii. interviul cu Alessia e aici.

Dupa o crestere a comediei intunecate si a continutului greu care a stralucit pe ecrane in ultimii ani, telespectatorii cauta pete de lumina si umor, pastrand in acelasi timp un continut realist, se arata intr-un studio facut de compania de trenduri Wunderman Thompson. Noile lansari si mediile principale imping realitatea cu un ton satiric si plin de umor, afectand grav perceptia si limitele bunului simt si ale agresivitatii, fie si verbale.

Pe de o parte facem campanii anti bulling si vorbim de cancel culture cand e vorba de istorie (de la autori de carti, la conducatori de state sau de guverne) pe de alta parte privim in social media filme de Tik Tok, facebook sau Instagram cu chestiuni agresive, cringe, in care deminitatea umana e strivita pur si simplu.

In iunie, The New York Times atragea antentia asupra creatoarei de continut de pe TikTok, Stanzi Potenza pentru videoclipurile sale in parodii satirice si comice ale unor momente dureroase si amuzante din cultura pop. Continutul lui Potenza face haz de normele culturale invechite, de fandomurile exagerate si de filmele si emisiunile TV dramatizate. Aici articolul https://www.nytimes.com/2023/06/03/business/tiktok-cringe-creators-money.html )

Cu peste 3,8 milioane de urmaritori pe aplicatie, videoclipurile sale i-au adus 200.000 de dolari pe an de cand a intrat in ceea ce ea numeste comedie de prost gust. “Personal, cred ca unele dintre cele mai bune comedii sunt un pic dureroase”, a declarat ea pentru Times. “Cand doare, conteaza si e atat de bine”.

In ianuarie, i-D a considerat anul 2023 drept anul meta-cringe: interpretari realiste ale vietii de zi cu zi care starnesc rasul si bucuria cu ingeniozitate si ironie. (aici articolul https://i-d.vice.com/en/article/qjkywp/meta-cringe )

Articolul arata motivele pentru care creatorii posteaza continut cu intentia de a-si face spectatorii sa se simta inconfortabil. Kate Lindsay, colaboratoare la Substack, a declarat pentru i-D ca “succesul [unei postari cringe] se masoara in functie de cat de greu a fost pentru spectator sa treaca prin ea”.

Incercari esuate, umor incorect din punct de vedere politic sunt doar cateva exemple ale culturii populare #cringetok.

De fapt, hashtag-ul are 2,1 miliarde de vizualizari la inceputul lunii iunie. Pe Instagram, #cringe are 19 milioane de postari etichetate.

“You Hurt My Feelings”, cu Julia Louis-Dreyfus, un film de succes de comedie cringe, a ajuns in cinematografe in luna mai.Filmul se invarte in jurul unui cuplu casatorit de varsta mijlocie si ironizeaza manifestarile publice de afectiune, problemele si certurile lor, aruncand o lumina brutal de onesta asupra momentelor incomode ale casniciei, prieteniei si vietii, cu umor si umanitate. Filmul analizeaza nesigurantele, ranchiuna si luptele personale ale lui Beth (personajul Juliei Louis-Dreyfus) si adauga o nota de umor gratie gamei de comedie slapstick a actritei.

Dar aceasta directie cringe din ce in ce mai prezenta si mai agresiva la adresa privitorului (ca sa-l trezeasca dintr-o amortire in care da scroll automat) are efecte ingrozitoare asupra reperelor sociale ale oamenilor.

Daca ai vazut multe intamplari cringe care au fost validate de audienta in social media, incepi sa crezi ca asta e succesul. Si nu mai conteaza efectele pentru cei din jur, pentru ca il cauti si tu in viata ta: cat mai multe intamplari cringe.

Puneti asta langa noua tendinta DEEP FAKE cu ajutorul AI si ganditi-va ce filme ingrozitoare vor fi in online in doar cateva luni. Iar in doi trei ani, mintile needucate vor considera asta normalitate.

Netflix are un show in acest moment care e odios, cu efecte emotionale cumplite. Si e doar in faza incipienta, dupa 2-3 sezoane va fi glorios pentru multi. Deep Fake Love se numeste, e produs de o companie din Spania si pune cupluri reale fata in fata cu momente de infidelitate create in tehnologia Deep Fake. Ei trebuie sa ghiceasca daca imaginile sunt reale sau nu, cine ghiceste cat mai multe incercari castiga 100.000 de euro.

E cel mai de jos nivel al unui show reality, iar efectele lui vor fi cumplite.

Ganditi-va cum in cativa ani, cu filme similare oamenii vor ajunge in tribunal sa se apere sustinand ca nu sunt ei acolo, desi pare dupa tehnologia Deep Fake.

Vin vremuri grele. Cringe.

Ieri, Andy Murray i-a oferit lui Nazanin Zaghari-Ratcliffe o experienta unica la Wimbledon, dupa ce aceasta a asistat la meciul in care el a castigat titlu in 2016 din inchisoare. Sportivul a solicitat o invitatie in loja regala.

Pentru cine nu stie de ce Andy Murray e un sportive f f iubit, iata o poveste care arata caracterul lui special, pentru umorul lui dar si bunul simt.

Andy Murray a facut un gest de mare rafinament, demn de lorzii care au pus bazele sportului alb. Ieri a facilitat o invitatie speciala pentru Nazanin Zaghari-Ratcliffe sa urmareasca victoria sa din primul tur de la Wimbledon din Loja Regala.

Zaghari-Ratcliffe e foarte cunoscuta in  Marea Britanie pentru ca a petrecut sase ani retinuta intr-o inchisoare iraniana intrucat statul Iranian nu o mai lasa sa se intoarca acasa.

Ea a povestit ca a urmarit victoria lui Murray din 2016 (cand a castigat turneu) de la izolare, oar sportivul a spus ca povestea ei l-a motivat sa poata sa o faca sa intre pentru prima data la Wimbledon.

La meciul din primul tur, de ieri, Murray acum in varsta de 36 de ani a avut cativa invitati speciali care au urmarit meciul din loja regala, printre care Roger Federer si Printesa de Wales – dar, fara indoiala, cel mai important pentru Murray a fost Zaghari-Ratcliffe, care a fost asezata in spatele lor.

In varsta de 44 de ani britanica de origine iraniana a fost arestata in Iran in 2016, in timp ce astepta sa se imbarce in avionul ei de intoarcere in Marea Britanie dupa ce si-a vizitat parintii. Autoritatile iraniene au acuzat-o ca a complotat impotriva guvernului lor si – dupa negocieri continue intre guvernele britanic si iranian si mai multe campanii – a fost eliberata in martie anul trecut si s-a intors in cele din urma acasa.

In decembrie, in timp ce era invitata sa editeze un episod al programului Radio 4 Today de la BBC, ea i-a povestit lui Murray cum l-a urmarit din inchisoare cum a castigat al doilea titlu la Wimbledon in 2016.

Murray care a fost intotdeauna un gentleman al sportului a reactionat pe masura, cu multa empatie si bun simt si a solicitat aceasta invitatie speciala in loja.

Daca nu ati urmarit activitatea lui Andy Murray de-a lungul timpul, e bine sa stiti ca el a fost intotdeauna un sustinator al femeilor din sport si a marcat mereu public faptul ca femeile trebuie sa fie appreciate sip latite la fel ca barbatii.

Anul acesta vine dupa o accidentare complicata, de fapt au fost ani grei pentru el in ultima vreme cu multe probleme de sanatate, dar are o vointa incredibila si s-a intors la Wimbledon in ovatiile publicului.

Prezenta la  TIFF a lui Oliver Stone nu e doar ceva super spectaculos si emotionant pentru generatia care a crescut cu filme ca Natural Born Killes sau Nixon sau JFK, e si un semnal serios pentru o problema care ar trebui sa ne preocupe pe toti.

Nicicand nu era un moment mai potrivit pentru un documentar care vorbeste despre energia nucleara, intorcand subietul pe toate partile.

Vorbim mult despre amenintarea incalzirii globale, despre terminarea resurselor, dar pe de alta parte avem tot mai multe “unelte” de trai esential pe care nu le putem folosi fara energie.

Asa ca are foarte mult sens sa existe un documentar care sa ne vorbeasca pe sleau despre energia nucleara.

 Puterea documentarului “Nuclear Now” care a fost prezentat la TIFF (si e posibil sa ajunga si in cinematografe) e data de cineastul premiat cu Oscar care documentat la sange (asa cum ne-am obisnuit cu toate filmele lui de fictiune, dar inspirate din fapte reale) dar care reuseste sa expuna totul accesibil si intr-o stare de spirit cât se poate de pozitiva, desi e un subiect greu de dus.

Filmul e o incursiune fara precedent in industriile nucleare din Franta, Rusia si SUA si e castigator al premiului CICT-UNESCO Enrico Fulchignoni la cea mai recenta editie a festivalului de la Venetia.

Un sceptic recunoscut al energiei nucleare, care a devenit un tocilar stiintific aproape ametit de ea atunci când a intervievat o noua generatie de inovatori si sustinatori, Stone este ultima persoana la care te-ai astepta sa faca un documentar cu un asemenea subiect,

 Extrem de practice si de analitic, el destructureaza toate temerile noastre privind energia nucleara si amintirile noastre despre dezastrele mult  mediatizate de la centralele nucleare -, argumentând ca numarul de decese de la Three Mile Island (zero), Cernobil (aproximativ 30) si Fukushima (unul) paleste in comparatie cu numarul regulat de decese din industria carbunelui, a biomasei si a petrolului.

Desi radiatiile sunt inca o sursa de ingrijorare, energia nucleara a fost mult timp cea mai simpla si mai sigura optiune.

Dar este greu, dupa cum recunoaste regizorul (si ne aminteste in imaginile sale), sa ne scoatem din mintile noastre ingrijorate imaginile de la Hiroshima, filme precum “Godzilla” si “Sindromul China” si glume despre pesti cu trei ochi.

Si, in conditiile in care consumul de energie este in crestere in intreaga lume, spune Stone, am fi nebuni sa nu profitam de modelele de centrale nucleare cu emisii zero, usor de extins.

Va recomand sa vedeti documentarul lui Oliver Stone pentru ca e ceva ce  ne atinge direct, consumul de energie.

Candva ma gandeam ca mai rau decat o pandemie poate sa fie o pana generala de curent pentru ca cele mai multe lucruri pe care le folosim zilnic sunt pe baza de electricitate si nulte dintre intrarile din alimentara de exemplu, sunt tot pe baza de electricitate.

Ma folosesc de acest prilej, pentru ca vorbesc rar despre asemenea subiecte – nu ma intalnesc prea des cu ele in activitatea mea sa mai spun cateva lucruri.

1. In Romania avem la Cernavoda o centrala nucleara. Si iata ce spune domnul director de la Nuclearelectrica, Cosmin Ghita: „Nuclearelectrica saluta premiera filmului Nuclear Now la prestigiosul Festival de Film Transilvania de la Cluj Napoca si eforturile foarte apreciat regizor Oliver Stone de a prezenta adevarul si beneficiile energiei nucleare, o sursa de energie curata, sigura si rezilienta. In acelasi timp, este o mandrie pentru noi ca si reprezentanti ai SN Nuclearelectrica SA, sa vizionzam acest film care promoveaza beneficiile energiei nucleare, Romania avand la CNE Cernavoda (Nuclearelectrica) una dintre cele mai sigure si performante centrale energo-nucleare din lume, care functioneaza la cele mai inalte standarde de aproape 27 ani. In prezent, energia nucleara acopera aprox. 20% din necesarul energetic al Romaniei, iar cele doua reactoare de la Cernavoda se afla in topul international, pe locul 1 si respeciv 3, din peste 440 reactoare la nivel global, in ceea ce priveste factorul de productivitate si siguranta.”.

2. Pentru confortul vostru psihic luati-va o baterie solara mare care poate alimenta mai multe lucruri. Si un radio cu baterie solara (in cazul unui cutremur, ambele va vor ajuta foarte mult)

Despre filmele lui Oliver Stone care imi place f f mult pentru incapatanarea lui de a spue altfel lucrurile, am scris si pe urban.ro, unde sunt 5 filme pe care vi le recomand din inima. Are mult mult mai multe foarte faine.

Scriu de multi ani, in fiecare an despre acest proiect, al MOL Romania si Fundatia pentru comunitate pentru ca stiu cat de util e si mi se pare important sa stie cat mai multi parinti si copii despre perioada de inscriere pentru burse.

Nu cunosc pe nimeni de la MOL Romania, nu am niciun beneficiu de la aceasta companie, precizez asta ca sa fie foarte clar toate lucrurile. Dar am urmarit de-a lungul anilor copiii care au fost in program si stiu ca investitia a fost de succes in educatia lor.

Mai ales ca traim intr-o tara in care copiii care fac sport sau activitati artistice gasesc rar finantare.

Pe scurt proiectul  MOL Romania si Fundatia Pentru Comunitate ofera sprijin financiar tinerilor sportivi si artisti cu rezultate foarte bune. Tinerii talentati se pot inscrie in concursul de proiecte pana pe data de 15 iunie inclusiv si pot obtine sprijin financiar pentru a-si achizitiona materiale, echipament sportiv, instrumente muzicale sau pentru a sustine cheltuielile de deplasare la concursuri, festivaluri sau in cantonamente.

Finantarea per elev este de maximum 10.000 de lei; inscrierile se pot face pana in 15 iunie; fondul total de sponsorizare consta in 560.000 de lei.

Sunt eligibili sportivii si artistii cu varste cuprinse intre 8 si 18 ani, iar cei interesati pot depune proiectele online pe site-ul Fundatiei Pentru Comunitate pana pe data de 15 iunie 2023 inclusiv. Pot fi inscrise atat proiecte individuale, cat si pentru echipe sportive sau ansambluri artistice.

Solicitarile de finantare trebuie sa contina descrierea rezultatelor solicitantilor, recomandarile profesorilor si antrenorilor pregatitori, o lista cu obiectivele de viitor si bugetul necesar pentru realizarea acestora. Fondul total de sponsorizare alocat editiei 2023 este de 560.000 de lei. Tinerii de peste 18 ani, care au obtinut finantare in anii anteriori, sunt invitati sa se inscrie intr-o categorie speciala, destinata lor.

Cererile vor fi evaluate de doua jurii de specialitate. Presedintele juriului la sectiunea „Sport” este Violeta Beclea-Székely, vicecampioana olimpica si mondiala la atletism si doctor in sport, respectiv violonistul Márkos Albert, concertmaestrul Filarmonicii Transilvania din Cluj, la sectiunea „Arta”.

Din bugetul total disponibil pentru editia a 18-a, 220.000 lei sunt destinati sportului, 200.000 lei sunt dedicati domeniului artelor si 140.000 lei categoriei de varsta de peste 18 ani, in cadrul careia pot solicita sprijin acei tineri care au beneficiat deja de sponsorizari in anii anteriori si au depasit varsta majoratului.

Solicitarile pot fi depuse pana la data de 15 iunie 2023, iar detaliile programului pot fi gasite accesand: www.pentrucomunitate.ro si www.molromania.ro

Va rog mult sa dati vestea mai departe. Chiar putem schimba viata unui copil talentat cu un share al acestei vesti. Acum doi ani mi-a scris o doamna ca fiul ei a primit finantare si aflase dintr-un share al unui articol al meu despre aceste burse. A fost cea mai frumoasa rasplata ca s-a gandit sa imparta bucuria domniei sale si cu mine, dar si cu cei care au dat share la veste.

Complimente MOL Romania pentru programul asta care are deja 18 ani si e foarte foarte serios in selectia copiiilor.

Am mai povestit ca eu functionez cu to do list, pentru fiecare zi, dar cu o prospectie pe saptamana si, de multe ori, gratie programarilor de seminarii sau interviuri international, to do listul are pe long term, cateva luni deja marcate lucruri.

Nu ma mai panichez daca nu fac chiar tot ce e pe lista, dar sunt onesta cu mine si incerc sa fac tot ce am intr-o zi.

De cateva saptamani am inceput sa pun pe to do list obligatoriu 2-3 lucruri care nu-mi fac placere la nivel personal.

Nu au legatura cu munca, nici cu task-urile de administratie casnica, ci pur si simplu lucruri care imi creeaza disconfort.

Acum 10-15 ani scriam despre perseverenta cu care fac lucruri care ies din zona de confort – cum ar fi vorbitul in public la conferinte. La un moment dat, influentata de o carte scrisa de Shonda, Rhimes The year of yes, mi-am promis ca spun da la orice invitatie care vine…

(eu nu sunt o persoana foarte sociala, nu ma intereseaza sa merg la lansari de nimic, nu ma intereseaza sa fiu prietena de forma si ambient cu nimeni dintre cei care sunt la moda, deci nu ma convinge nimeni sa bifez evenimente mondene… dar am facut exercitiul asta pentru un an, care sa ma ajute pe mine moral)

Astazi e la mare moda acesta exprimare cu iesitul din zona de confort, toata lumea o spune, poate o si face la putere si frecventa mare, nu stiu si nici nu e treaba mea…

Eu m-am gandit ca ma fura viata comoditatii, ca am ajuns sa caut sa fac cat mai multe dintre lucrurile care imi creeaza placere sau nu ma incurca cu nimic, am multe tabieturi de confort, si asta nu ma ajuta la a avea o viata mai sanatoasa si mai activa, inclusiv mental.

Am recitit cartea lui David Hoggins – Nu ma poti rani – o autobiografie care marcheaza transformarea mentala de la un baiat chinuit in familie, gras la soldat de elita in SEALS (initial am citit-o in engleza acum ceva ani, se pregateste lansarea in Romania, la editura Litera, si am primit exemplar de lucru).

El are aceasta regula pentru o minte puternica si ii invita pe cititori sa puna pe o lista toate lucrurile care nu le fac placer sau care le dau o stare proasta. Si ii invita sa faca unul dintre ele.

Nu trebuie sa fie lucruri majore spune el, dar trebuie sa fie sincere. Oricum e un exercitiu pe care-l faci doar tu cu tine si nu are niciun rost sa te minti pe tine.

Eu nu sunt prietena cu frigul desi stiu ca e foarte sanatos sa nu fie foarte cald in jurul tau, precum si dusurile reci.

Vara cand e foarte cald imi iese cu dus rece, iarna si primavara nu pot (desi am 20 de grade in casa iarna) – de unde rezulta ca e o chestiune doar in capul meu care ar trebui rezolvata😊

Ce am ales sa fac astazi a fost mici exercitii pe balcon la 7 dimineata, in tricou. Erau 14 grade, nu foarte foarte frig dar era racoare… ma rog am mai ales sa fac si alte lucruri care nu-mi fac nicio placere, dar nu le scriu aici.

Poate va ganditi sa experimentati si voi lista cu lucruri care nu ne fac placere, ajuta la o minte mai sanatoasa si mai puternica.

E o alt fel de alegere de iesire din zona de confort, care da o dinamica noua vietii, creste vointa si puterea mentala😊

Saptamana aceasta comitetul fundatiie Pulitzer a acordat premiile sale anuale, prilej sa va povestesc despre un film pe care l-am vazut decateva saptamani, dar nu am avut timp sa ma asez la scris. Aleska Daily cu Hilary Swank in rolul principal; poate fi urmarit pe Disney+

*

Mai intai putin context despre premiile Pulitzer pentru ca se vorbeste tot mai des despre ele (mai ales in contextul in care si doi romani au facut parte din echipe care au castigat – fotograful Vadim Ghirda, anul asta, cu echipa de foto de la Associated Press,  si ilustratoarea, graphic designerul Monica Ulamnu in 2020 cu echipa de la Washington Post)

Premiile Pulitzer sunt dedicate exclusiv presei americane si sunt oferite de Universitatea Columbia, in urma evaluarii a peste 100 de jurati. Este cu inscriere pentru care se plateste taxa, dar sunt eligibile doar publicatiile americane. Romanii nostril au ajuns sa fie eligibili si premiati in cadrul unor echipe de americani.

Au fost create la inceputul secolului trecut de Joseph Pulitzer un publisher de ziare din acea epoca.

*

Alaska Daily e povestea unei jurnaliste incapatanate – interpretata de Hilary Swank – din New York care e marginalizata si apoi concediata de la publicatia la care munceste, in urma unui articol in care acuza un politician de frauda.

Se reintoarce in orasul ei natal, Alaska, la publicatia care acopera problemele din tinuturile salbatice din zona si incepe sa faca ordine si sa schimbe mentalitatea si abordarea in fata autoritatilor a noilor ei colegi.

Evident e acceptata greu, dar face schimbari radicale in redactie doar cu mentalul si determinarea ei foarte diferita de a locului si ajunge sa cerceteze cazurile de disparitii de fete si femei dintr-un trib.

In realitate, nu versiunea fictionalizata pentru ecran, seria de articole despre fetele disparute a fost scrisa de o echipa coordonata de un barbat, Kyle Hopkins,  o cititi aici https://www.adn.com/lawless/  si a fost castigatoare de premiul Pulitzer.

Pentru cei care sunt pasionati de jurnalism, si au o perspectiva a muncii care e mult in teren si nu la birou, filmul e motivant si emotionant. Si are o morala frumoasa – chiar si in locurile cele mai indepartate, cele mai putin fancy, poti face jurnalism de mare calitate si poti schimba lumea prin munca ta.

Mi-as dori tare ca studentii de astazi de la jurnalism sa vada astfel lucrurile.

Cum ziceam, filmul e pe Disney +, seria de articole care au inspirat povestea e aici https://www.adn.com/lawless/

Da, e urat si greu de dus ce se intampla cu Ana Morodan.

Si e foarte bun comunicatul de PR postat pe contul ei (destul de diferit de tonul si vorbele de la momentul cand a iesit din arest)

La iesire e agresiva in aparare, in scris e pe emotional si intelegere.

Prima e realitatea necosmetizata si ciufulita dupa o noapte in arest, a doua e fardarea si pieptanarea faptelor ca sa fie un “look” plin de intelegere, scris de o echipa desteapta. Un exemplu perfect despre cum functioneaza lumea “celor cu multa expunere”, ma feresc sa-i numesc faimosi in acest context, dar e foarte corect din punctul de vedere al controlului “raului facut” cu tot ceea ce s-a intamplat post arest in comunicarea domnisoarei.

E treaba ei (sper si a prietenilor sai) cum o sa-si rezolve si situatia emotionala (nu de bine te apuci sa iei droguri cu alcool) si pe cea cu politia (trei procese penale inseamna deranj).

Problema adevarata pentru restul lumii e in inducerea ideii ca presiunea celebritatii i-a provocat domnisoarei acest cosmar si in “normalizarea” faptei. E f f grav ce a facut: sa se urce de doua ori in aceeasi zi, beata si drogata la volan, sa loveasca masini si sa se certe cu politia. Ar fi putut distruge multe alte vieti.

Dar nu celebritatea a adus-o aici, ci dorinta ei de a fi faimoasa pentru nimic, egoul si vanitatea sa, dorinta de a avea “putere” (cu tot ce aduce ea in cazul unei persoane needucate, adica aroganta, superioritate, rautate, dorinta de a domina si de a trata foarte urat lumea din jur).

Stiu oameni extrem de faimosi care nu au cautat celebritatea, ea a fost o consecinta a faptelor si muncii lor, si care nu sunt deranjati de ea. Va dau doua exemple, din zone f diferite.

Domnul Victor Rebengiuc e cunoscut de milioane de oameni in tara asta, dar nu a fost niciodata scopul domniei sale celebritatea; si-a dorit sa-si faca meseria cat a putut domnia sa de bine, iar asta – pus laolalta cu un talent urias si multa smerenie – l-a transformat intr-o legenda. Si va fi o legenda si dincolo de granitele vietii domniei sale sau granitele vietilor noastre.

 (in 2008 am facut un proiect la Tabu in care fotografi romani refaceau intr-un singur cadrul filmul lor preferat; Cosmin Bumbut a refacut Morometii, iar in cadru au fost pe o prispa din Muzeul Satului, Luminita Gheorghiu si Victor Rebengiuc. Eu i-am sunat pe fiecare dintre ei sa le explic proiectul, au acceptat cu drag si smerenie, fara nicio pretentie si-au fost amandoi exceptionale exemple de bun simt)

Sa va dau exemplu celebritatii si notorietatii mondiale ale domnului Mircea Cartarescu, a carui munca imensa pentru fiecare dintre cartile sale e recunoscuta peste tot in lume.

Sunt sigura ca sunt multi romani care nu stiu numele domniei sale si nu i-au citit nicio carte, dar asta nu-l face mai putin valoros la nivelul catografierii literaturii contemporane universale. E un domn a carui munca lasa urme impresionante in jurul sau.

V-am dat doua exemple despre care unii vor spune fie ca sunt “intelectuale”, fie “elitiste”. Dar, de fapt, sunt doua exemple de oameni cu scoala, cititi, rafinati, inteligenti care au devenit cunoscuti prin rezultale muncii lor. Si daca maine nu vor mai fi aici, ca sa-i salutam, munca lor tot va ramane. (vedeti mai jos ce exemple da jurnalistul Vanity Fair, Nick Bilton, in argumentatia lui despre sfarsitul Fake Famous)

Sau Andreea Esca. Mai celebra decat ea nu cred ca e cineva in tara asta. Si ea munceste imens, dincolo de ce face la tv, e mega serioasa si constiincioasa (am mai povestit cum la un interviu live pe care-l faceam la webstock – il gasiti aici – a venit cu o ora inainte “lasa, sa fiu aici, poate mai ai nevoie de mine”), dar daca maine nu ar mai fi la tv ar fi in continuare un jurnalist exceptional, ar face super interviuri si produse media in orice conditii. Pt ca ceea ce stie profesional nu ii poate lua nimeni niciodata.

“Celebritatea” care ii face rau domnisoarei Morodan este nimicul  impins cu forta si cu determinare in fata ca sa nu te uite lumea, sa ramai “faimos”.

Sigur ca e o munca sa te pregatesti pentru fotografii sa faci sedinte foto si retusari in care sa fii impecabila. Doar cine nu a participat la realizarea unui shooting profesionist – pentru o revista sau o reclama – nu stie in detaliu ce efort si pregatire inseamna o fotografie impecabila. Numai ca in cazul unei reviste, acele fotografii cu shooting-uri pretioase sunt elementele de insotire pentru niste texte care aduc informatii utile, din care inveti ceva.

Dar efortul domnisoarei e pentru nimic, n-a facut nimic important in viata asta care sa fi meritat expunere, n-a creat nimic (sau ce a vrut sa creeze, precum scoala de influenceri, a dat faliment rapid, iar emisiunea de la tv are audienta de 0,000ceva (am vzt primul episod din sezonul 1 si ultimul episod difuzat saptamana asta, le-am cautat special – sunt despre nimic, adica despre rochiile ei, fara nicio trimitere cat de cat cu informatii, macar la designerii care le-au creat… e insa un limbaj abuziv fata de colegii ei).

Toate actiunile domnisoarei implica, de fapt, intentia si chiar fapta de exploatare a prostiei si naivitatii audientei. Pentru ca, cel mai adesea, asta e business-ul “din like-uri” in social media.

Si totul a fost facut foarte constient, foarte sustinut si, desigur, cu mult efort pentru ca e greu sa gasesti motive sa te bage mereu lumea in seama cand “nimic nu ai a spune”, vorba poetului Eminescu in poezia care se numeste Criticilor mei (trimiterea nu e intamplatoare)

Domnisoara si-a creat imaginea ingrosand pana la caricatura trenduri internationale care nu aveau nicio legatura cu ea, dar care ar fi facut racord de “cool”, “smart” in mintea oamenilor.

Cum a fost la inceputul dezvoltarii propriului brand trimiterea la autoarea cartii GirlBoss – Sofia Amorusso, doar ca doamna care a scris si carte (devenita film) a facut ceva in viata asta. A noastra domnisoara a copiat forma, coafura si atitudinea, si a lasat continutul pentru altii, pentru ca oricum publicul pe care ea il tintea nu era suficient de cultivat sa stie de unde copiaza, iar cartea a fost tradusa la noi 2 ani mai tarziu cand deja ea copia alte chipuri si atitudini.

Cand a copiat-o pe Marylin Monroe si si-a facut inclusiv o alunita falsa sa dea bine la décor, a tintit din nou ambalajul si ideea de glamour, pentru ca, in realitate, nu avea alaturi pe nimeni din lumea glamour la care visa. Si nici talentul dnei Monroe. Si nici educatia. (Monroe a fost prima femeie care si-a facut propriul studio de productie, intr-un Hollywood in care femeile erau super exploatate).

Nu celebritatea iti face rau in viata si te duce la depresie, ci lipsa substantei personalitatii tale, nesiguranta pe ce stii sa faci profesional si pentru ce ai putea fi valorizat in societate. Spaima si angoasa nesigurantei vin cand ravnesti la varful piramidei, la celebritate, si faci tot ce tine de tine sa fii o cutie frumoasa dar stii ca ai o cutie goala.

Vin odata cu oboseala, odata cu intinsul compozitiei clatitei tot mai mult si mai mult pana se rupe, pentru ca ego si vanitatea sunt mari si nu ai alta unitate de masura decat aprecierea in like-urile oamenilor. Doar ca oamenii vor dori tot mai mult si mai mult de la tine (sa fii mai dezbracata, mai extravaganta si sa-i surprinzi mereu) pentru ca se plictisesc repede. Si, in dorinta de a le face pe plac, spaima va fi si mai mare pentru ce va fi cand nu vei mai putea pacali cu cutia frumoasa si goala.

Am facut acum ceva vreme un interviu cu Nick Bilton, jurnalist pentru Vanity Fair si The New York Times, cel are a realizat documentarul Fake Famous, il vedeti pe HBO, interviul e aici. 

El a luat 3 tineri, dupa un casting in care a cautat anumite tipologii si a investit in ei si followers fake pana au inceput sa fie bagati in seama de branduri. Bilton povesteste despre schimbarile care au aparut in comportamentul tinerilor din experiment, unul dintre ei s-a si retras rapid pentru ca nu ii placea sa minta despre ceea ce nu era el de fapt. Un altul a intrat in depresie, iar fata a mers cel mai departe si a incercat sa traiasca din micile comisioane facute online, dar posteaza din ce in ce mai rar.

Bilton anticipa cu experimentul lui deznodamantul acestui fenomen: “Daca vrei sa fii un actor sau un scriitor sau un contabil, faci ceva care da mai departe catre oamenii din jur, da ceva inapoi societatii. Cu influencerii totul este despre sa-i faci pe cei care se uita sa se simta prost legat de propria persoana ca sa cumpere un produs pe care tu l-ai primit gratis ca sa te lauzi. (…) Lumea aceasta de a fi faimos pentru ca esti faimos cred ca e un exemplu despre cei care cred ca faima, si bogatia, si atentia o sa-i faca mai fericiti, o sa fie mai iubiti de cei din jur. Dar cred ca in realitate este total opusul pentru ca totul e fake.”

Explicati-le copiilor vostri ca nu celebritatea a adus-o pe Ana Morodan la depresie, droguri, alcool si dosare penale, ci minciuna, ego-ul, vanitatea, dorinta de putere si lipsa unei meserii reale pentru care sa primesti validari si aprecieri.

Si ar trebui sa le fie foarte rusine celor care nu i-au atras atentia ca merge pe un drum gresit ci, din contra, s-au bucurat sa o exploateze si ei, validadu-i comportamentul, incurajand-o sa exagereze, chiar daca stiau ca minte si face abuzuri in “extravagantele” ei. Acum scrieti lacrimi si suspine de sustinere, dar unde erati anul trecut, acum 2 ani, acum 3 ani cand deja era mult “pe aratura”?! De ce nu ati tras-o de maneca si de ce ati continuat sa o incurajati in minciuni platindu-i campanii? Au aparut de acum cateva luni inregistrari cu ea foarte foarte beata, vorbind foarte vulgar, de ce – voi, prietenii ei – nu ati facut o “interventie” sa o ajutati, pentru ca era evident ca e in deriva?!

(mi-a adus aminte o cititoare, printr-un mesaj, ca am spus in spatiu public ca in 5 ani se va autodistruge din cauza presiunii formei fara fond… imi pare rau ca se dovedeste asta)

Va fi interesant de urmarit daca va dori sa exploateze aceasta intamplare – o carte, live-uri de la tribunal? Sau va sta cuminte invatandu-si lectia…

*Daca vreti sa faceti un business din exploatarea propriei imagini in social media, documentati-va despre impactul psihologic al unei asemenea activitati. Are Wall Steet Journal o analiza foarte ampla cu documente interne din birourile celor care au creat platformele social media, despre efectele grave asupra psihicului si emotiilor utilizatorilor. Studiul e aici

Oamenii din film, teatru, scriitorii pe care eu ii iubesc nu au inceput sa faca meseriile lor pentru ca voiau un premiu, ci pentru ca era singura cale de exprimare pe care ei o stiau valida pentru ceea ce era in interiorul lor, in sufletul lor, in mintea lor.

Niciun mare artist, din orice zona ar fi el, nu a inceput sa faca arta lui – film, teatru, dramaturgie, actorie, dans, cascadorie, pictura, sculptura, stand up comedie etc – ca sa ia un premiu. Nimeni n-a muncit ore in sir, nu si-a infruntat fricile si durerile ca sa le expuna apoi publicului intr-o forma inspirationala gandindu-se… “muncesc acum, dar sa vezi ce premiu iau cu ce am creat”

Am fost de-a lungul anilor la repetitii de teatru. Chiar si la Radu Afrim, care e acum pe lista nominalizatilor  UNITER cu 5 mentionari, una pentru cel mai bun spectacol („Seaside Stories” de la Constanta), restul pentru proiectele pe care le-a regizat mai multe spectacole (cum au nominalizari si actorii din  spectacolele lui) si altii se intreaba de ce e el acolo si nu sunt ei sau ele.

Am vazut efortul pe care-l face el, cat de mult  si-a sedimentat ideea inainte de a veni la repetitii, dar si cat de mult muncesc actorii cu trupurile si sufletele lor, cu garda jos, dezgoliti de orgolii, ca sa le iasa maiestria de pe scena si sa faca o poveste vie. O poveste care sa ne duca pe noi intr-o lume despre care stim ca e imaginara, dar asta nu ne impiedica sa radem si sa plangem din tot sufletul.

N-am vazut inca cel mai recent spectacol al lui, dar am vazut multe altele si stiu sigur ca atunci cand si-a ales textul, actorii si a gandit impreuna cu echipa decorurile sau muzica, nu s-a gandit nicio clipa la ce UNITER o sa ia. (pentru multe a si luat statuete , el si colegii sai actori)

Am fost de multe ori la filmari pentru productii romanesti, stiu efortul regizorilor, al operatorilor, al actorilor. Uneori e inuman cate ore trag o anume dubla si ei par proaspeti si in frig  si ploaie, iar regizorul incearca sa obtina the best din ce exprima ei pentru ca stie ca va fi ceva ireparabil si irepetabil cand va fi filmul pe ecran.

Am privilegiul sa am printre prieteni pe Emanuel Parvu, regizorul care a facut Marocco – filmul are 3 nominalizari la Gopo (toate pentru actorie, deci a facut el ceva bine ca regizor acolo) – si pe care l-ati vazut in rolul principal al politistului obsedat de dreptate din Miracol – pentru care e nominalizat el la Gopo pentru actorie.

Stiu cate variante de scenariu au fost la Marocco, cati ani a muncit ca sa fie povestea in nuantele pe care si le dorea el.

Credeti ca atunci cand a scris a avut in cap “mama, ce premii o sa iau la Gopo”?!

Cu siguranta ca l-ar fi bucurat mai multe nominalizari sau premii la Gopo pentru echipa cu care a facut filmul Marocco, pentru ca isi doreste ca munca acestora sa fie recunoscuta si apreciata in industrie. Dar sunt sigura ca nicio clipa cand se lupta cu povestea despre cum fapte mici nesemificative aparent duc la catastrofe de nereparat, nu avea in minte cum o sa fie pe scena la Gopo, imbracat tzipla, ca sa zica multumescuri.

Pot sa dau zeci si sute de exemple si de artisti care fac nu neaparat ceea ce normele considera a fi arta, dar ale caror produse in fata publicului aduc multa bucurie si deschid minti daramand tabu-uri. 

Sa-l numesc pe domnul Mimi Branescu, pentru ca am vorbit mult despre dansul zilele astea in privat plecat de la initiativa de a face cursuri de scriere /dramaturgie pentru tineri actori. E cel care a scris Las Fierbinti si a creat personaje legendare, cum a scris si cateva piese de teatru la care razi si plangi, si pleci acasa cu multe ganduri de a fi mai bun. Stiti cat de greu i-a fost lui in studentie?! Cata saracie, si cata vointa pentru a reusi sa faca ceea ce iubeste? Nu s-a gandit, sunt sigura, la nicun premiu cand scria la Las Fierbinti, cum nu a tintit vreo lauda speciala odata cu aceste cursuri de scriere. A facut totul din simtire, si credinta de a da ceva inapoi comunitatii sale.

Sunt multi baieti din standup pe care-i admir sincer pentru curajul de a iesi in public sa spuna printr-o ironie si cateva replici foarte inteligente adevaruri despre comportamentele noastre discutabile (nu va opriti in 3 cuvinte care par “urate”, fondul face diferenta). Il mentionez pe Cosmin Nedelcu Micutzu pentru perseverenta lui de a se folosi de mediile pe care le are la dispozitie ca sa darame prejudecati si sa te faca sa te gandesti daca si tu ai fost Bully vreodata, sau ai discriminat… totul smart si fara sa te pedepseasca intr-un fel.

Credeti ca atunci cand a dat la actorie Cosmin, cand s-a chinuit si a facut foamea prin studentie sau imediat dupa, tinta lui era vreun premiu?! Sau cand si-a invins timididatea pentru a fi fata in fata cu publicul?

Sunt multi muzicanti, oameni care canta in trupe, de la Smiley, Feli, Delia, Carlas Dreams sau micuta Irina Rimes, toti au trecut prin perioade cumplit de grele ca sa ajunga unde sunt astazi… si credeti ca au facut aceste sacrificii pentru ca voiau un premiu?!

Toti cei pe care i-am mentionat, si sa ma ierte ceilalti foarte foarte multi pe care nu i-am adus aici in fata voastra, toti fac meseria lor cu forta si autenticitate pentru ca e singura cale prin care ei se pot exprima. Si toti vor ca prin munca lor sa daruiasca emotii comunitatii, oamenilor pe care-i iubesc.

Iar asta se intampla de cand e lumea, in toata lumea. Van Gogh si-a taiat o ureche si a pictat in saracie lucie, Michelangelo s-a certat cu toata lumea ca sa sculpteze doar in felul in care voia el… Mozart canta la 5 ani si nu-si punea deloc problema cum erau cei mai mari decat el, si nici oamenii epocii nu se temeau ca e prea talentat pentru varsta lui. Si lista e lunga lunga.

Si-atunci de ce am ajuns sa va impartim in femei/barbati/ tineri/ batrani in cautarea unor segmente de arta in care sa luati premii?! Si de ce vreti voi sa fiti impartiti in aceste categorii si nu apreciati doar pentru munca voastra indiferent ca aveti 13 sau 70 de ani?!

Bucuria unei meserii nu e validata de niciun premiu. Faci lucrurile pentru ca iti place ce faci, ca asta simti ca e ceea ce TREBUIE SA FACI si vrei sa transmiti ceva comunitatii. Atat.

Sigur ca te ajuta in viata un premiu, iti gadila orgoliul, iti da un reper ca esti pe un drum agreat de unii (nu neaparat un drum bun), iti deschide niste usi si ai, poate, un drum mai usor. Dar daca premiul e tinta pentru care creezi, munca ta nu e autentica. Si,pe termen lung, oamenii, chiar daca nu au pregatirea necesara, vor simti ca nu esti autentic.

Astazi va pierdeti intr-o discutie care e mai mult despre orgoliu decat despre valoare cand comentati nominalizari si premii incercand sa minimalizati munca si sa anulati efortul confratilor vostri, iar energia respectiva ati putea-o folosi sa CREEATI.

E pacat ca in lupta asta pentru premii si nominalizari uitati esenta: de ce faceti aceasta meserie (in oricare zona a artei ar fi ea).

*ca o nota personala; nu am fost niciodata la o ceremonie care ma premia pentru ceva din jurnalism. Sigur ca am ridicat din sprancene cand la premiile din industria mea au fost nominalizate produse cu trei horoscoape si doua retete, plus aberante sfaturi de feminitate 😊 cand produsele pe care le-am creat au avut intotdeauna si continut international exclusive. Asta nu m-a impiedicat insa sa-mi consum f f mult timp si multi bani pentru a face lucrurile in care cred, pentru a fi o rotita mica dintr-un mecanism si a ajuta la promovarea muncii artistilor pentru a caror munca am un mare respect si a arata publicului o parte frumoasa a vietii. Pentru ca fac asta din dorinta de a da oamenilor vesti care sa-I inspire sa fie mai buni, nu ca sa iau vreun premiu.