Tag : literatura

tumblr_mkycmddpby1r3ke0zo1_500Cum ar arata in realitate personajele tale preferate din carti

Cum ar arata in realitate personajele tale preferate din carti

Text de Raluca Antuca

Cred că partea cea mai faină când citești o carte de orice fel este să-ți imaginezi orice mic detaliu și să dai o identitate proprie, subiectivă personajelor. Acum ai șansa să faci o comparație între produsul imaginației tale și portretele robot ale personajelor literare preferate.

Brian Joseph Davis a avut ideea genială de a colabora cu specialiștii din poliție, pentru a realiza aceste portrete. Artistul a urmărit descrierile amănunțite din cărți și a realizat proiectul “The Composites“. În ideea de a construi o imagine nouă, Davis a folosit programul Faces ID, care oferă utilizatorilor în jur de 10.000 de caracteristici faciale individuale din care a putut face selecția. El a urmărit textele și a selectat trăsăturile feței care se potriveau cel mai bine. În cazul în care autorul nu menționa niște trăsături, Davis a făcut niște presupuneri, luând în considerare era în care a trait scriitorul și alte elemente de narațiune care indică într-un fel sau altul aspecte de caracter.

Așadar, este vorba de o combinație de critică literară și criminalistică, care s-a finalizat prin urmatoarele portrete-robot.

Daisy Buchanan – The Great Gatsby (F. Scott Fitzgerald)

Emma Bovary – Madame Bovary (Gustave Flaubert)

Lux Lisbon – The Virgin Suicides (Jeffrey Eugenides)

Marla Singer – Fight Club (Chuck Palahniuk)

 Woland – Maestrul și Margareta (Mihail Bulgakov)

Humbert Humbert – Lolita (Vladimir Nabokov)

Hannibal Lecter- Silence of the Lambs (Thomas Harris)

Frankenstein- Marry Wollstonecraft Shelley

Jack Rorrance- The Shining (Stephen King)


Alice Munro wins Man Booker International PrizeCistigatoarea Nobelului, Alice Murno despre scris, rescris si alte tabieturi de scriitor

Cistigatoarea Nobelului, Alice Murno despre scris, rescris si alte tabieturi de scriitor


How do they seem to hold up now? Do you reread them?


There’s an early one in that collection called “The Shining Houses,” which I had to read at Harborfront in Toronto two or three years ago for a special event celebrating the history of Tamarack Review. Since it was originally published in one of the early issues of that magazine, I had to get up and read it, and it was very hard. I think I wrote that story when I was twenty-two. I kept editing as I read, catching all the tricks I used at that time, which now seemed very dated. I was trying to fix it up fast, with my eyes darting ahead to the next paragraph as I read, because I hadn’t read it ahead of time. I never do read things ahead of time. When I read an early story I can see things I wouldn’t do now, things people were doing in the fifties.


Do you ever revise a story after it’s been published? Apparently, before he died, Proust rewrote the first volumes of Remembrance of Things Past.


Yes, and Henry James rewrote simple, understandable stuff so it was obscure and difficult. Actually I’ve done it recently. The story “Carried Away” was included in Best American Short Stories 1991. I read it again in the anthology, because I wanted to see what it was like and I found a paragraph that I thought was really soggy. It was a very important little paragraph, maybe two sentences. I just took a pen and rewrote it up in the margin of the anthology so that I’d have it there to refer to when I published the story in book form. I’ve often made revisions at that stage that turned out to be mistakes because I wasn’t really in the rhythm of the story anymore. I see a little bit of writing that doesn’t seem to be doing as much work as it should be doing, and right at the end I will sort of rev it up. But when I finally read the story again it seems a bit obtrusive. So I’m not too sure about this sort of thing. The answer may be that one should stop this behavior. There should be a point where you say, the way you would with a child, this isn’t mine anymore.



When you start writing a story do you already know what the story will be? Is it already plotted out?


Not altogether. Any story that’s going to be any good is usually going to change. Right now I’m starting a story cold. I’ve been working on it every morning, and it’s pretty slick. I don’t really like it, but I think maybe, at some point, I’ll be into it. Usually, I have a lot of acquaintance with the story before I start writing it. When I didn’t have regular time to give to writing, stories would just be working in my head for so long that when I started to write I was deep into them. Now, I do that work by filling notebooks.


You use notebooks?


I have stacks of notebooks that contain this terribly clumsy writing, which is just getting anything down. I often wonder, when I look at these first drafts, if there was any point in doing this at all. I’m the opposite of a writer with a quick gift, you know, someone who gets it piped in. I don’t grasp it very readily at all, the “it” being whatever I’m trying to do. I often get on the wrong track and have to haul myself back.


Proaspata cistigatoare a premiului Nobel pentru literatura, Alice Munro, intr-un interviu din The Paris Review


floarefemeile scriu dupa cum se imbraca – multe dantele

femeile scriu dupa cum se imbraca – multe dantele

am scris putin mai devreme un text despre control, despre rigoare si vointa. o sa fie public in citeva zile si am sa vi-l arat atunci.

l-am trimis insa spre editare – pentru o parere externa (intrucit dau din casa multicel) – unei prietene si unui prieten.

ei i-a placut, a modificat niste articole hotarite, a adaugat 2 cuvinte ca sa se inteleaga mai bine undeva contextul.

el a zis “e ceva ciudat cu textul asta.”

nu se referea la continut, ci la forma.

“femeile scriu dupa cum se imbraca – multe dantele. multe adjective, metafore. de ce nu ai asa ceva?”

tot ce am putut sa spun a fost: de asta imi plac mie prea putine scriitoare, pentru ca femeile vorbesc/scriu ambalind totul in multe cuvinte, cu cit mai multe volanase, cu panglici pe multe pagini. si tot timpul e despre ele.


desigur, nici eu nu fac exceptie: acest text e despre mine.

HouellebecqHOUELLEBECQ despre singuratate si casatorie

HOUELLEBECQ despre singuratate si casatorie

INTERVIEWER What about marriage?

HOUELLEBECQ :I think that there is a sharp contrast for most people between life at university, where they meet lots of people, and the moment when they enter the workforce, when they basically no longer meet anyone. Life becomes dull. So as a result people get married to have a personal life. I could elaborate but I think everyone understands.

INTERVIEWER So marriage is just a reaction to . . .

HOUELLEBECQ To a largely solitary life.

Dintr-un interviu mai vechi din Paris Review, in care recunoaste ca plinge la anumite pasaje din carti:)

(…) that’s what I like best in literature. For example, the last pages of The Brothers Karamazov: not only can I not read them without crying, I can’t even think of them without crying. That’s what I admire most in literature, its ability to make you weep. There are two compliments I really appreciate. “It made me weep,” and “I read it in one night. I couldn’t stop.”

inevitablecontemporary writers confront death – part2

contemporary writers confront death – part2

citesc o carte care reuneste opiniile despre moarte a 20 dintre cei mai importanti scriitori contemporani americani.

citesc cite o poveste pe zi; in fiecare zi, scriu cite ceva despre autorul eseului personal, in semn de respect pentru curajul lui.
povestea de ieri aici

astazi, Kyoko Mori, scriitoare de origine japoneza scrie despre sinuciderea mamei ei, la 41 de ani.
Kyoko avea 12 ani atunci, astazi are 52, e divortata si spera sa moara, mai tirziu, in somn. fara sa stie si fara sa o doara.

un fragment frumos din eseul ei.

By the time I went to college, though, I knew that Jesus was real in the same way as Hamlet, Jane Eyre, Jay Gatsby, Holden Caulfield, or the Makioka Sisters. I’m not saying he was fake or insubstantial. I was beginning to understand life through the lens of literature, not the other way around. Jesus and a host of other characters from books enabled me to read the people I met and analyze the complication I made with them. The characters influenced my decisions and shaped my life, but they won’t change my death. When I die, I must part with all the people I loved – even those who have spent centuries inside books and attained their eternal life. They will live on, but I won’t.

iata si altceva scris de ea, o poveste despre… pulovere, despre tricotaje si despre viata de dupa sinuciderea mamei

empty-roomthe room – prima mea proza scurta

the room – prima mea proza scurta

all hollow magazine m-a invitat sa scriu o proza scurta pentru editia sa de mai.
e prima proza scurta – fictiune, pt ca asa a fost brief-ul- pe care o scriu. la cerere:)

un singur lucru e real din povestea pe care am scris-o. camera in care are loc actiunea. a fost insa altul contextul. dar il dezvalui dupa ce cititi povestea

She knew the situation was out of control, but there was nothing to do anymore. From now on, life seemed to fall into ruin… She couldn’t help frowning when thinking of him.

Why had he left home?

She was wondering how to do this, how to tell people they’re no longer living together. Five years. They even had the wedding invitations ready. Had both agreed not to have a big wedding. Who cared about the money? A no-gifts wedding was their accord.

The bed – disarranged, with pillows lying in perfect opposites; sheets tousled. Could have sworn they kept the fragrance of their bodies. She had read somewhere that people leave in the bed sheets some of their skin scaling away as dead cells. How much of their bodies would have been left to the beds had she not changed the sheets every day?

the room, all hollow magazine, may 2011

e un pic ciudat pentru mine ca in dreptul numelui meu apare “writer”:)

in acelasi numar al revistei puteti citi proze scrise de Rui Zink | Tomorrow the Waters Will Come, Dumitru Radu Popa | The Backward Game, Jean-Lorin Sterian | Abstract Masters, Adrian Sangeorzan | Country Doctor, precum si un interviu cu Péter Esterházy.

allhollow.com is a Brooklyn, NY and Bucharest, RO established online project, inspired by the hollow men by ts eliot and many other things.

Unicredit_Debut Literar 2011_Poster_50x70vrei sa debutezi la Humanitas?

vrei sa debutezi la Humanitas?

te visezi scriitor?
cind te trezesti aminteste-ti ca, daca nu te cheama Cartarescu, nu poti sa traiesti din scris.
poti fi insa publicat, daca esti la debut.


daca n-ai mai publicat pina acum si ai in sertar – sau in computer – un roman sau o culegere de proza scurta sau poezie trimite-le la concursul de Debut Literar Unicredit pina pe 24 aprilie. daca esti printre cistigatori vei fi publicat de humanitas, iar cartea ta va fi lansata la Gaudeamus, in noiembrie.

Paul Cernat, Liviu Papadima si Radu Paraschivescu vor juriza lucrarile. Regulamentul concursului – pe site-ul www.bibliofagia.ro


Pe 14 aprilie, de la 16.00, va avea loc la PAVILION UNICREDIT o dezbatere cu tema:
Să fii scriitor înseamnă mai mult decat să ai o meserie. Înseamnă să ai o chemare. Talent, muncă, şansă, lecturi, şcoală – fiecare joacă un rol. În aceste condiţii, e scrisul apanajul unui grup restrâns sau poate oricine să fie scriitor?

pe linga cei trei jurati in panelul de discutie va mai fi Cristi China Birta, dar si subsemnata.

daca esti pasionat de scris, daca vrei sa scrii sau ai scris si inca nu ai publicat, cred ca discutiile de joia viitoare ar putea sa aprinda o lumina pe strada ta.

ne vedem joi.



ieri am primit invitatia de a scrie o proza scurta pentru o colectie in care vor mai aparea nume foarte mari ale culturii contemporane (Peter Esterhazy, Ray Loriga, Najat El Hachmi, Rui Zink, Vladimir Sorokin, Irina Denejkina, Andrei Codrescu). orgoliul meu a tresaltat si am spus repede DA.

am mai dat si niste telefoane ca sa impart cu prietenii bucuria invitatiei si onoarea ce imi este acordata.

astazi m-a cuprins panica; in ultime 24 de ore m-am gindit ce as putea scrie. n-am nicio idee.
simt cum mi se stringe creierasul numai la gindul ca va trebui sa gasesc o idee.

stiu ca nu trebuie sa fie o idee desteapta (n-am cum sa fiu mai desteapta decit oamenii astia), ci o idee simpla care sa duca la o poveste emotionanta, daca se poate universal valabila. si mintea mea e ca un soricel care alearga in gol, in cercul ala pe care face experimente cercetatorul care-l are in grija.

dar mi-am mai dat inca o data seama ca orgoliul ma baga in lucruri complicate pe care ma indoiesc ca le pot duce la bun sfirsit intotdeauna.

ei spun ca poate sa fie si fictiune proza scurta pe care mi-au cerut-o. eu as vrea sa scriu nonfiction.
despre ce v-ar placea sa cititi o povestire scrisa de mine?

foto bz Bill Ratcliffe

poster_miccum arata scriitorii pe care-i citesti?

cum arata scriitorii pe care-i citesti?

intr-un fel ciudat (sau poate magic), scriitorii cartilor noastre preferate reusesc sa “dispara” din mintea noastra cind le citim romanele.

ne “fura” actiunea, traim viata personajelor si, rareori, ne gindim ca o parte din viata personajelor e inspirata de ce-au trait autorii. si mai rar ne imaginam cum arata autorii.

Mircea Struteanu, fotograf, vernizeaza astazi o expozitie de fotografie cu o mare valoare jurnalistica pentru literatura noastra contemporana.

Scriitori romani. Chipuri si taine.

iata citeva fotografii din expozitie

Simona Popescu

Paul Cernat

Mircea Martin

Expozitia, care contine 55 de portrete de scriitori romani, va fi vernisata astazi la ora 18.30 la ICR (Aleea Alexandru nr.38).


(foto Mircea Struteanu)


de la Carver hop – tzop la Cehov…

… sau cum nici dracu nu o sa citeasca acest post care pare elitisto-culturalo-inchipuit.

dar nu e:)

in biografia lui Raymond Carver ( A writer’s life) am gasit urmatorul motto:

It is not necessary to portray many characters. The center of gravity should be in two persons: him and her.

Anton Cehov catre Alexander Cehov, 10 mai 1886

am gugalit cehov letters si am ajuns la ceva tres tres simpa: corespondenta cu fratii, unchiul si alti prieteni.

iata 2 fragmente dintr-o scrisoare catre fratele lui, Nicolai:

MOSCOW, 1886.

… You have often complained to me that people “don’t understand you”! Goethe and Newton did not complain of that…. Only Christ complained of it, but He was speaking of His doctrine and not of Himself…. People understand you perfectly well. And if you do not understand yourself, it is not their fault.


Cultured people must, in my opinion, satisfy the following conditions:

1. They respect human personality, and therefore they are always kind, gentle, polite, and ready to give in to others. They do not make a row because of a hammer or a lost piece of india-rubber; if they live with anyone they do not regard it as a favour and, going away, they do not say “nobody can live with you.” They forgive noise and cold and dried-up meat and witticisms and the presence of strangers in their homes.

2. They have sympathy not for beggars and cats alone. Their heart aches for what the eye does not see…. They sit up at night in order to help P…., to pay for brothers at the University, and to buy clothes for their mother.

3. They respect the property of others, and therefor pay their debts.

sunt 8 puncte pe ordinea explicativa, iar scrisoarea se incheie cu “You must drop your vanity, you are not a child … you will soon be thirty. It is time!”

Letters of Anton Chekhov to his family and friends poate fi citita integral aici

later edit: (dupa ce am parcurs toate scrisorile) fragmentul meu preferat

Her eldest daughter, a woman doctor—the pride of the whole family and “a saint” as the peasants call her—really is remarkable. She has a tumour on the brain, and in consequence of it she is totally blind, has epileptic fits and constant headaches. She knows what awaits her, and stoically with amazing coolness speaks of her approaching death. In the course of my medical practice I have grown used to seeing people who were soon going to die, and I have always felt strange when people whose death was at hand talked, smiled, or wept in my presence; but here, when I see on the verandah this blind woman who laughs, jokes, or hears my stories read to her, what begins to seem strange to me is not that she is dying, but that we do not feel our own death, and write stories as though we were never going to die.


Along the Enchanted Way: A Romanian Story

britanicul William Blacker si-a propus sa exploreze tarile fost comuniste din estul europei.
a ajuns si in romania, prin moldova, unde a revenit de-alungul a citiva ani.

dupa cum scrie spectator.co.uk pare ca de data asta nu ne -am fct de ris, caci Blacker a scris o carte – Along the Enchanted Way: A Romanian Story- in care ne prezinta frumos si emotionant.

In the village of Breb, Blacker was directed to the house of Mihai and Maria, an elderly couple who, having no children of their own, ‘might have room for me to stay’. He stayed for several years, on and off. While his gentle, self-deprecating tone reveals that he never presumes himself to be anything but a foreigner in their midst, his love for the people and the environment is so evident that one can see why he was accepted. Wishing to join the villagers scything the meadow, he goes to market, where someone helps him choose a scythe blade. Back in the village, a man measures him, ‘noting especially the distance between the ground and the tip of my chin’, and then makes a handle for him from ‘curved pieces of plum wood … selected and cut from the tree the year before.’ There are marvellous descriptions of going courting with ‘the lads’, which Mihai urges him to do, of going to church and to the fair on a hillside with the snow-capped Carpathians in the distance. It is a medieval society which makes its own clothes, grows its food, follows the seasons and operates according to traditions developed over 2,000 years. But, delightful and impressive as Blacker finds it, he is close enough to resist sentimentality.

via mr P


a murit matei calinescu

cancer. la o saptamina distanta de aniversarea de 75 de ani.

pentru mine, Matei Calinescu nu era criticul literar, nici specialistul in literatura comparata, e tatal care si-a pus sufletul pe tava descriind problemele pe care le-a avut cu fiul autist, intr-una dintre cele mai emotionante carti pe care le-am citit, “Portretul lui M”.

il iubesc tare pentru cartea asta si primul gind, dupa ce ana mi-a spus vestea si mi s-a pus nodul in git, a fost sa recitesc putin din Portretul lui M (Ed Polirom).

capitolul 1 incepe asa:
“Orice moarte e o mare tragedie.

Moartea e inceputul oricarei biografii, al povestii oricarei vieti. Adevaratul inceput. M ar fi fost de acord. ”



Uneori lucrurile te aleg ele, nu le vrei tu

Daca as fi vazut-o singura, n-as fi luat-o. N-avea nimic care sa-mi atraga atentia. Nici macar un look atractiv.
Dar ma oprisem acolo pentru ca locul parea mai diferit decit celelalte, pline de branding urias.

Am vzt mai intii un nume care-mi place: Ruxandra Cesereanu. Stiam proiectele sale cu studentii si-am zis sa iau o carte: ma poate inspira pentru munca mea, dar ajut si editura, implicit studentii. Linga ea era o alta carte din acelasi proiect, am adaugat-o la teanc.
Apoi inca una, aceeasi autoare, aceeasi idée, alta generatie de studenti; doua rinduri de carti mai sus.

– Luati-o si pe asta, daca va intereseaza proiectul, mi-a zis librarul.
– Puneti-o aici, sigur… Am adaugat-o celor 3.

Si-n timp ce ma cautam in geanta dupa bani, librarul spune “Luati-o si pe asta, sigur o sa va placa”. A pus-o peste celelalte, am luat-o, m-am uitat la coperta urita, am intors-o la coperta 4, am vzt ceva care se chema Claun Grup, am mai vzt ca era cea mai scumpa dintre toate cartile pe care le aveam in teanc si m-am gindit “Daca tot e sa fac o fapta buna, acum o iau si pe asta. Ce-o sa fie?!”

– Imi dati pe toate doar 50 RON, a zis librarul satisfacut ca luasem asa de multe.

I-am multzumit surprinsa de reducerea mare si am plecat happy.

O ora mai tirziu, pe terasa la Hard Rock Cafe, in timp ce asteptam o farfurie imensa de nachos mi-am dat seama ce minunatie aveam in mina.

Cartea aleasa de librar se numeste “ Anunturi mortuare in Re Major” – proze scurte, de fictiune, inspirate de anunturi mortuare. Absolut delicioase. Scrise de studenti, cu prospetimea, stingacia si inocenta aferenta virstei.

Citesc de zor la ea si ma bucur tare ca m-a ales ea pe mine, caci eu n-as fi ales-o.

Povestirea preferata pina in acest moment se numeste Frimituri, este scrisa de Mihai Gadalean si incepe asa:

L-am intilnit cu mincarea pe buze. Buza de sus era minjita cu o picatura de maioneza, iar de cea de jos ii atirna un firicel mic de varza.

Anuntul mortuar de la care pleaca este:

Cu ultimele puteri, anunt trecerea fulgeratoare in nefiinta a celui care a fost BOBITA CARTOF, sot devotat si cel mai grijuliu tata din lume, ucis in mod inexplicabil de fiul nostru invalid, Leandru. Ceremonia de inhumare a ramasitelor pamintesti va avea loc marti, 4 aprilie, ora 12.00, la Capela Cimitirului Bunavestire. Dumnezeu sa-l odihneasca. In veci nemingiiata, sotia Elina.
Cartea Anunturi Mortuare in Re Major a aparut anul trecut la Editura Limes. Cautati-o la Bookfest.


carti, sifilis, realitate

am uitat sa-mi schimb titlul de la textul din JN. cind il pusesem ( e cel de mai sus) vroiam sa scriu despre o plaga dubioasa, un fel de sifilis autosuficient pe care-l are literatura noastra.

m-am calmat pe parcurs ce scriam si-am zis ca nu se face sa fiu atit de patimasa.

acum aflu ca si costi rogozanu scrie in aceeasi directie pe blogul lui. n-am vorbit inainte. nu i-am spus parerea mea. a venit in redactie, a cerut revista si-a plecat la el la birou.

despre cartea Lizoanca la 11 ani si cum e promovata ea, costi zice

exista ipocrizia felului in care e vanduta cartea. Vasăzică, criticăm media ca a exploatat fetita si punem mare pe coperta anuntul ca e despre fetita abuzata, adica exploatam tot tabloidal. Stiu, citesc prea dur o intentie, dar nu fac decit sa repet perspectiva rudimentara a autorului. Asteptam  o carte curajoasa, surprinzatoare, si n+am gasit decit o poveste a unui abuz cu tuşe şi mai groase. Acele tuse groase sunt de neinteles pentru mine, mai ales ca am citit si povestea fetitei reale… Cum faci să scrii fără să simţi în acelaşi timp că nu exploatezi neruşinat povestea reală? Mai ales că autoarea a ţinut cu tot dinadinsul să-şi lege ficţiunea de acea ştire reală. Nu cred că a ieşi o producţie mai brează decît un reportaj senzaţionailst de televiziune.

Am citit in Tabu un reportaj despre fetita abuzata, Corina pe numele ei, aflata acum intr+un centru pentru protectia copilului. Textul este echilibrat si contine fapte, marturii, atitea cit s-au putut scoate. In orice caz, e o apropiere cinstita de teribila poveste a fetitei, si a venit ca o gura de aer dupa explozia nefericit fictionala a Doinei Rusti.

restul aici

supararea mea, exprimata cit de diplomatic am putut in JN de azi

povestea din tabu se numeste Ingerii din jurul ei si o gasiti aici


iar am fo a dracului

Printre pauzele muzicale ale Ipodului meu, surprind la lift o conversatie intre trei colege de trust.

– Ai lasat cartile aici?, intreaba una dintre ele, micutza cu ochelari si un pardesiu kaki.
– Da. Eu nu citesc decit carti de specialitate, spune ferm o alta de la inaltimea cizmelor ei cu toc cui, miscindu-si soldurile bine evidentiate in niste jeans ca niste colanti.
– Da, dar unele din colectia asta sunt bune, incearca timid si a treia, micutza si cu niste bucle blondute.
– Eu nu citesc literatura. Nu-mi place sa citesc dialogurile stupide ale unora, ce isi imagineaza ei…
– Dar literatura nu este doar despre ce se scrie, ci si despre cum se scrie. Despre cum se construiesc frazele si povestile, spun eu politicoasa.
– Eu citesc filosofie si psihologie. Atit!, bate duduia din toc, aruncindu-si dintr-o miscare de umar catre spate, parul lung si negru.

Intram in lift, timp in care imi dau castile jos pentru ca incepuse sa mi se suie singele la cap si incerc usor sa sugerez ceva:
– Poate ar trebui sa citesti non fiction, carti inspirate de fapte reale.
– Eu si cind citesc o carte de filosofie si mi se da un exemplu inspirat de realitate, ma enervez.
– Ei na! Pentru cineva care munceste cu litere, sa nu citeasca deloc literatura… Domnisoara, ai o problema!, mi-am auzit vocea aia taioasa si ferma.

Cind am iesit din lift am urat o seara frumoasa si m-am intors la IPod. Nu am auzit daca mi s-a raspuns.

personaje. ziua indragostitilor – liternet.ro

un proiect special de la liternet spune asa: cum ar petrece ziua indragostitilor un personaj din cartea ta preferata?

e destinat tuturor celor care vor sa faca un exercitiu de imaginatie. tot ceea ce trebuie sa faceti e sa scrieti ce face personajul vostru preferat intr-o 14 feb si sa trimiteti textul la adresa scrie_la_liternet@liternet.ro. proiectul se incheie pe 24 februarie.

i-am promis lui Razvan ca scriu si eu. Nu m-am hotarit inca la ce personaj, nici macar nu m-am gindit la o carte, dar am intrebari de genul “sa-l chinui?”, “sa-l fac sa se simta bine?”. uite ce face puterea pe care o capeti fata de viata unui om (fie el si imaginar). 🙂

detalii despre proiect


mi-am adus aminte ca il iubesc pe Istodor:)

de luna asta Eugen Istodor face interviuri pentru Tabu. super amuzant pentru noi caci noi livram fata si el se confrunta cu ea.

saptamina asta mi-a trimis transcrierea primei lui intilniri cu o domnitza (va aparea in martie) si i-am scris ca e foarte minunat interviul si ca il foarte iubesc.
mi-a raspuns intr-un rind si-intr-un fel pentru care l-am iubit si mai tare:”sper! am avut emotii sa nu o dau in bara.”

el, cel mai tare din parcare cind vine vorba de interviuri, se temea sa nu o dea in bara.

pe eugen istodor am inceput sa-l iubesc cind i-am citit cartea (si) despre familia lui ( Cartea Vietii, Polirom). am citit-o intr-o noapte si i-am trimis un mail scurt explicindu-i de ce mi-a plct atit de tare. mi-a raspuns la fel de scurt “cartea asta am trait-o impreuna. iti dai seama cit timp ne-a luat comunismul asta cald si bunutz cu noi?”
m-am declarat insa forever indragostita cind a scris pentru tabu (acum aproape 2 ani) un text minunat din care pun aici un fragment, cit sa nu incalc contractul de drepturi de autor. (ya ya stiu ca se va rusina un pic la laude)

. Am stiut cât de mica e lumea mea, disperat fiind ca umbla unul fara lesa prin ea. Lumea mea, mai mica decât o cusca de câine.
Nu-mi doream decât sa-l infrâng. Luam scarile la pas inaintea lui, pe nesimtite. Credeam ca-l las furat de aromele ierburilor, buruienilor, florilor, adulmecând vietile trecute de pipi de pe copaci. {i cu zece trepte inaintea lui, dadeam startul alergarii. Dupa patru trepte ma ajungea. La a cincea, trisul meu imi lua rasuflarea. Sus ma invingea.

Plecarile lungi il lasa nemâncat. Poti sa-i dai orice. Lasa musca in pace. Când te vede intors nu manânca nici atunci. Nici când manânci tu. Intâi sa vada el ca nu mai pleci. Hrana? Da, el se serveste cu siguranta. Si manânca numai dupa ce il joci. Fox e frantuz. Prefera vita. Os. Prefera brânzetul de toate felurile cu struguri. Bineinteles, ciocolata. Puiul? Puiul se numeste jucaria lui. De aceea, a mâncat pui cu orez o copilarie. Acum face deosebire intre joc si mâncare.

O noapte l-am lasat singur. A doua noapte nu m-a lasat sa dorm niciunde. Oriunde ma asezam facuse conspiratie cu fiecare obiect si nu se lasa pâna nu ma alunga. L-am pacalit si am sarit din hol direct in pat, lasând toate luminile aprinse. Apa la baie curgea domol. Toata noaptea a patrulat, mârâit. M-am invelit in patura ca un cosmonaut si am visat desanturi armate ce-mi ciuruiau patura si trupul. Si prin gaurile alea, erau impuscate stelele.

Nu, nu vorbesc despre un câine. Vorbesc despre mine. De cusca mea, pe care acest câine mi-a aratat-o in limitele ei extreme. De zgurile mele dincolo de ciorapii ce mi-i pun, pantalonii, urcatul in masina, mersul la ziar, umblatul pe net, trântitul unui cool pe blog, infiptul in vreo bere, arsul vreunuii gratar, ascultatul vreunui Lester Young sau privitul vreunui Warhol. Fox e cel ce stie mai multe despre mine decât am eu curajul sa scriu. Noroc ca scriu eu
Asa cum Fox a stiut mereu cât am scris acest jurnal, eu nu-i sunt stapân. I-am tinut de urât cât stapânii i-au fost plecati. Sa spun, cam o saptamâna, in timpi omenesti. Când stapânii ii sunt acasa, stie cine ii sunt stapânii. Eu sunt joaca lui si stie cât valorez. Da, sunt joaca lui si asa o sa ramân. Eu cred ca trebuie traita fiecare zi ca si cum ar fi ultima. El oare ce crede? Ca sunt Puiul. Puiul de-al doilea.


my very french sunday

mi-am petrecut ziua cu unul dintre cei mai destepti & influenti domni din presa franceza. mai exact cu cartea, biografia si cronicile despre cartea lui. dat fiind jobul lui, ma asteptam la analize politice si-am descoperit o poveste de iubire… ca un caleidoscop in care pietricelele sunt infidelitati. cind se roteste ocheanul caleidoscopului, se amesteca bucatelele de iubiri adulterine si apare o noua imagine a dragostei.

iata-l in fragmente:

A doua zi, am traversat Tibrul și ne-am dus la Vatican. Mayliss pășea mărunţel, fredonand, cu umerii descoperiţi, fără alt machiaj decat urma sărutărilor mele in jurul gurii ei.


La intrarea in bazilică, am renunţat la cuvintele unei posibile rugăciuni:pentru cine iubește o femeie măritată, nu există nici o rugăciune de mulţumire.


El credea că Mayliss e nevasta mea. Nici nu voiam altceva. Mi-am imaginat că, o dată cu trecerea timpului, din călătorii in minciuni și din cafenele normande in hoteluri romane, avea să se nască, in cele din urmă, o geografie mustind de dragostea noastră, populată de martori care ar fi putut spune: „Da, erau impreună, erau, de bună seamă, soţ și soţie.”


Am simţit nevoia s-o văd. Trebuia s-o văd. Toate orele petrecute strangand-o in braţe, adulmecand-o, citindu-i pielea in braille, cu varful degetelor și cu ochii inchiși, toate orele acelea nu folosiseră, prin urmare,la nimic. Mă crezusem plin de Mayliss, autonom pentru cel puţin cateva zile. Mă inșelasem. Nu eram indrăgostit. Eram intoxicat.


cartea domnului iese in noiembrie la noi. va veti intilni in tabu cu el:)


Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email: