Tag : Mirela Oprisor

02filmari Acasa la tata (foto)

filmari Acasa la tata (foto)

piesa Acasa la tata de la teatrul Act se transforma in aceste zile in film cu participarea actorilor Alexandru Papadopol, Ioana Flora, Andi Vasluianu si Mirela Oprisor.

regia filmului ii apartine lui Andrei Cohn si e un mister ( pentru mine cel putin) cine face rolul lui Marcel Iures din piesa – adica tatal care -si primeste acasa fiul “bucurestean”.

pentru cine n-a vazut piesa  – care e minunata – povestea este pe scurt asa : fiul se intoarce acasa la tata si nu e atit de fericit pe cit se asteapta parintele. nici in satul natal lucrurile nu sunt cum si le amintea fiul: tata are o concubina, cel mai bun prieten al lui e cam ratat, iar iubita lui din adolescenta e singura si nu foarte fericita.

si e mult umor dulce amar in replici .

iata citeva fotografii de la filmari (obtinute gratie Ancai Romanescu care are grija sa stim informatii la zi despre simpatica Ioana Flora)

 

 

Filmarile se desfasoara chiar in aceste zile in localitatea 2 Mai. (cred ca le e cam frig)

 

2202

Undercloud – ce sa vedeti

editia de anul acesta ( a V-a) a festivalului de teatru independent de orice este una f f buna.

am vazut citeva dintre piese si vreau sa fiu sigura ca nu ratati niste creatii minunate, intr-o ordine aleatorie

(desi incep cu ce am vazut)

“Dumnezeul de a doua zi” – cu o minunata Mirela Oprisor si un surprinzator Vlad Zamfirescu. si cu un text care te surprinde pina in ultima clipa. f frumos si emotionant . joi de la ora 21.00

“Chutney” – cu Valentina Popa si Istvan Teglas; bucatarie si teatru. si iar un final surprinzator. vineri ora 19.00

Fata din curcubeu – cu TANIA POPA (nu intimplator i-am scris cu majuscule numele) . o sa rideti si o sa plingeti. e ceva ce e dincolo de teatru, o femeie singura pe scena care va duce in multe lumi si va plimba prin multe povesti. am mai scris despre piesa asta aici. (desi am vazut-o si sper sa fie buluc de lume, voi fi in sala sa o mai vad o data, chit ca stau pe jos intr-un colt) simbata ora 21.00

ce vreau sa vad
“XXL” – cu Raluca Vermesan si Andi Vasluianu (adica sper sa joace Vasluianu, ca dubleaza cu Istodor, dar eu vreau sa-l vad pe Andi:) ), plus Vlad Zamfirescu si Irina Velcescu miercuri ora 21.00

O piesa desantata – cu Marius Manole, Lia Bugnar, Ilinca Manolache Radu Iacoban si Alexandru Hutuleac/ Istvan Teglas (si-aici mi-ar placea sa-l vad pe Istvan:) ) duminica ora 21.00

Noi 4 cu Lia Bugnar, Maria Obretin, Ilinca Manolache, Andreea Bibiri luni 10 sept , ora 21.30

7 blesteme… facute cerute si legate – un spectacol de teatru cu dans, cu Magda Catone, Andrei Rucareanu, Carla Maria Teaha, joi 13 sept ora 21.00

aici e tot programul, credeti-ma e o super editie cu multe multe piese bune. toate piesele sunt la MTR, bilete la fata locului dar si rezervari la 0727.100.856 // festival.undercloud@daya.ro

P.S. de anul acesta presedintele festivalului este regizorul Andrei Serban, dar despre asta va povestesc zilele viitoare

3027
teatruNominalizarile UNITER 2012

Nominalizarile UNITER 2012

astazi au fost anuntate nominalizarile pentru premiile UNITER 2012, motiv sa zimbesc la unele nominalizari si sa ma incrunt ca lipsa altora.

mi-ar fi placut sa fie nominalizati si Mirela Oprisor , Marius Manole si Vlad Ivanov pentru rolurile din Ivanov (da, stiu, sunt deja multe nominalizari pt Ivanov la actori, dar asta e… sunt buni in rolurile alea)

cum mi-ar fi placut sa fie nominalizat si Marcel Iures pentru rolul din Absolut.

Ma bucur tare pentru nominalizarile Dlui Rebengiuc, a doamnei Mihut si a dlui Rilea, i-am iubit tare (si) pentru rolurile pentru care sunt remarcati acum de Senatul UNITER. si pt domnul Purcarete.

si mi se pare ca si anul acesta am ratat multe piese. pe to do e Caligula cu Sorin Leoveanu, vreau sa-l vad pentru ca stiu ca e un actor f bun.

nominalizarile mai jos, daca nu le-ati aflat deja.

premiile se vor inmina pe 23 aprilie.

Debut
Attila Balogh pentru regia spectacolului Trahinienele de la Teatrul „Tamási Áron”, Sfântu Gheorghe
Raluca Vermeşan pentru rolul Helen din spectacolul XXL la Teatrul ACT, Bucureşti
Cătălin Vieru pentru rolul Hlestakov din spectacolul Revizorul la Teatrul „Anton Pann”, Râmnicu Vâlcea

Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic
Argentina de Ilinca Stihi, regia artistică Ilinca Stihi, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune
Părintele Arsenie Boca – Taina Iubirii de Ion-Costin Manoliu, regia artistică Nicolae Mărgineanu, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune
Shylock de Gareth Armstrong, regia artistică Răzvan Popa, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune

Cea mai bună scenografie
Vioara Bara pentru scenografia spectacolului Scripcarul pe acoperiş la Teatrul „Regina Maria”, Oradea
Dragoş Buhagiar pentru scenografia spectacolului Ultima zi a tinereţii la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu
Nikola Toromanov pentru scenografia spectacolului Vizita bătrânei doamne la Teatrul Naţional Bucureşti

Cel mai bun actor în rol secundar
Balázs Bodolai pentru rolul Helmuth von Sachs din spectacolul Aniversarea la Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca
Victor Rebengiuc pentru rolul Matvei Semionovici Şabelski din spectacolul Ivanov la Teatrul „Bulandra”, Bucureşti
Cornel Scripcaru pentru rolul Pavel Kirillici Lebedev din spectacolul Ivanov la Teatrul „Bulandra”, Bucureşti

Cea mai bună actriţă în rol secundar
Ioana Dragoş Gajdo pentru rolul Golde din spectacolul Scripcarul pe acoperiş la Teatrul „Regina Maria”, Oradea
Emőke Kató pentru rolul Else din spectacolul Aniversarea la Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca
Ana Ioana Macaria pentru rolul Nastenka din spectacolul Însemnările unui necunoscut la Teatrul „Bulandra”, Bucureşti

Cel mai bun actor în rol principal
Sorin Leoveanu pentru rolul titular din spectacolul Caligula la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova
Marian Râlea pentru rolul Saşa Saveliev din spectacolul Îngropaţi-mă pe după plintă la Teatrul „Bulandra”, Bucureşti
Marius Turdeanu pentru rolul Emil Cioran din spectacolul Ispita Cioran la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

Cea mai bună actriţă în rol principal
Claudia Ieremia pentru rolul Zoe din spectacolul O scrisoare pierdută la Teatrul Naţional Timişoara
Mariana Mihuţ pentru rolul Bunica din spectacolul Îngropaţi-mă pe după plintă la Teatrul „Bulandra”, Bucureşti
Oana Pellea pentru spectacolul Vocea umană la Teatrul Metropolis, Bucureşti

Cea mai bună regie
László Bocsárdi pentru regia spectacolului Caligula la Teatrul Naţional „Marin Sorescu”Craiova
Radu Alexandru Nica pentru regia spectacolului Mountainbikers la Teatrul German de Stat Timişoara
Silviu Purcărete pentru regia spectacolului D’ale carnavalului la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

Cel mai bun spectacol
Ivanov de Anton Pavlovici Cehov la Teatrul „Bulandra”, Bucureşti
Ultima zi a tinereţii după Tadeusz Konwicki la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu
Vizita bătrânei doamne de Friedrich Dürrenmatt la Teatrul Naţional Bucureşti

2629
mirela-oprisorMirela Oprisor in top

Mirela Oprisor in top

unul dintre cele mai prestigioase topuri de sfirsit de an, Village Voice Film Poll, le detine si pe Mirela Oprisor si Maria Popistasu pentru interpretarile din Marti, dupa Craciun.

In clasamentul realizat cu participarea a aproape 100 de critici de film americani, Mirela Oprisor se afla pe locul 13 ( cu 13 nominalizari si 5 critici care au desemnat-o cea mai buna actrita a anului) – depasind nume precum Mia Warlikovska, Michelle Willliams, Ellen Barkin, Jodie Foster sau Natalie Portman-, iar Maria Popistasu se afla pe locul 39.

pe locul intii in clasamentul celor mai bune actrite este Anna Paquin pentru rolul din Margaret.

in clasamentul celor mai bune filme ale anului avem tot doua mentionari : Marti, dupa Craciun (Radu Muntean) locul 23 si Autobiografia lui Nicolae Ceausescu (Andrei Ujica)- locul 25.

iata aici tot clasamentul

3460
interviu mirelaMirela Oprisor – Pe drumul ei

Mirela Oprisor – Pe drumul ei

A fost „Marti, dupa Craciun”, acum e „Ivanov”. Inainte de asta au fost multe momente pe care noi, spectatorii, le-am ratat, dar drumul care vine e lung.

Text: Cristina Bazavan

Fotografii: Cristian Radu

din Tabu, martie 2011

Am vazut-o prima data pe 5 iunie 2010, pe ecranul mare al cinematografului Republica din Cluj intr-un monolog incredibil de bine controlat actoriceste. |n timp ce-mi treceau fiori pe sira spinarii, ma gandeam: de unde a aparut actrita asta? Mi-am intrebat vecinii de sala cum o cheama, cineva s-a uitat in pliantul TIFF: Mirela Oprisor. O jumatate de ora mai tarziu a urcat pe scena de la baza ecranului alaturi de toata echipa filmului „Marti, dupa Craciun”. Mica, delicata, fragila, cu parul mai scurt decat in film. N-am recunoscut-o. Cand Radu Muntean i-a spus numele, sala a izbucnit in aplauze, mai puternice decat la oricare alt actor din distributie si infinit mai calde. Pe aplauzele alea mi-au dat lacrimile. „Oare actorii simt ca noi vrem sa-i rasplatim din inima pentru efortul si talentul lor incredibil si, pentru ca nu stim cum s-o facem, aplauzele ne sunt singura solutie?”. Mirela zambea incurcat emotionata din spatele unor ochelari cu rame proeminente, iar umerii sacoului negru, asezat peste un tricou cu imprimeuri pointiliste, coborau usor in fata. Parea ca o chinuie bucuria aceea.

*

Mirela Oprisor s-a nascut la Brasov intr-un cartier muncitoresc. Ochelarii, pe care i-a purtat dintotdeauna, i-au adus probleme dar au si motivat-o. Cand cel mai chipes baiat din bloc a pupat-o pe obraz pe ascuns, a inteles ca el s-a ferit sa afle ceilalti copii c-o place, ca sa nu rada si de el: oricum radeau de ochelarii ei. Crescand, a vrut sa iasa din lumea cartierului. Mergea la Opera, la Teatru. Singura. „Toata ambitia mea s-a canalizat tocmai pentru ca toti faceau glume pe seama mea, ma marginalizau. Ma motivam spunandu-mi: nu e lumea mea asta, trebuie sa traiesc altfel”.
In salile de teatru si de concert se uita la spectatori. |i placea eleganta lor, chipurile transformate de emotie, si-si spunea: „Asa vreau sa fiu cand voi fi mare”.
La 17 ani le-a spus parintilor ca vrea sa se faca actrita. Au facut o sedinta de familie (in istoricul familiei nimeni nu avusese legatura cu arta), iar parintii au decis sa-i dea banii de pregatire pentru admitere. S-a dus la Bucuresti pentru meditatii si, dupa cateva lectii, a hotarat ca nu se simte confortabil cu ce i se preda si c-o sa invete singura. A dat prima data la Academia de Teatru la 23 de ani, dupa ce a incercat ASE-ul. „N-aveam curaj sa dau la teatru, am avut nevoie de timp ca sa am o mica siguranta de sine.”

*

A venit la Bucuresti pentru admiterea la actorie si, in prima zi de examen, a avut primul soc: era imbracata modest, cu o rochie simpla si- avea atitudinea simpla a unei fete din Brasov, iar pe scarile ATF-ului a descoperit femei coafate, aranjate, care-si puneau toate atuurile in evidenta. S-a retras intr-un colt, asteptand sa-i vina randul la examinare. Pe holul lung, a aparut Victor Rebengiuc, rectorul ATF-ului, urmarit de un reporter tv, a trecut pe langa ea explicand la camera de luat vederi ce probe sunt in curs de desfasurare si, dupa cativa pasi, s-a intors.
– Tu cine esti?
– Mirela Oprisor.
– Imi pare bine…
A vazut-o cu ochelari si-au inceput sa discute despre miopie.
– Si eu am avut miopie, dar incepe sa scada dupa 30 de ani si dupa 50 nu mai ai probleme, i-a spus Rebengiuc. Inainte sa plece, a adaugat:
– Vezi ca vin la toate probele.
Zilele urmatoare, cand o vedea pe holurile facultatii, striga:
– Ce faci ardeleanco, ai luat si proba de astazi?
– Da…
– Ce au astia, mai, din comisie, de te trec?!
Glumele domnului Rebengiuc i-au dat aripi. Stia ca prinsese drag de ea si-avea confirmarea ca se poate si altfel, nu doar ca fetele din Bucuresti. Dupa ultima proba, Victor Rebengiuc i-a spus:
– Daca ai nevoie de ajutor, sa treci pe la Bulandra. Sa vii la anul sa dai din nou.
Acasa, la Brasov, si-a facut calcule: daca ar fi dat admitere la Cluj ar fi putut intra mai usor, dar cum sa nu-l asculte pe domnul Rebengiuc?! In lunile urmatoare a mers de mai multe ori pana in fata teatrului Bulandra, dar niciodata n-a avut curaj sa intre sa intrebe de el.
La Cluj, la TIFF, Victor Rebengiuc – vazand-o atat de emotionata, sub impactul bucuriei transmise de spectatori prin aplauze – a invitat-o sa faca un pas in fata, sa iasa din „randul” distributiei a mai felicitat-o o data: „Momente ca acesta sunt rare in cariera unui actor. Bucura-te de ele.”
Desi petrecusera impreuna mai multe zile pe platourile de filmare la „Marti, dupa Craciun”, abia atunci a avut curaj sa-i reaminteasca povestea primei ei admiteri. Fostul rector nu-si amintea intamplarea.

*

In anul dintre cele doua examene a trait la extreme. A castigat un concurs la Teatrul Dramatic din Brasov, a fost distribuita in doua piese si era la un pas sa se angajeze. I s-au dat trei zile de gandire: „Daca mai dai la actorie, trebuie sa anunti teatrul pentru ca nu ne permitem sa te angajam, ca sa pleci peste cateva luni”, i-a spus directorul economic. |n zilele de cumpana, destinul a avut ceva de spus: a murit unchiul ei, iar mama acestuia a rugat-o sa se mute la Bucuresti. S-a angajat vanzatoare de noapte la un chiosc in Piata Romana unde, seara de seara, vindea nimicuri inclusiv actorilor de la Nottara. „Imi placea sa lucrez noaptea pentru ca puteam sa citesc. Cumparau de la mine Ion Caramitru, George Alexandru si se uitau ciudat cand ma vedeau ca citesc Cehov. Le ziceam ca vreau sa dau la teatru. Zambeau.”

Pentru a doua incercare la actorie s-a pregatit tot singura, intre momentele in care era cu fiecare simt alert ca sa poata inmuia depresia matusii. Iar destinul i-a facut din nou cu ochiul.
A aflat cu doua zile inainte de examen ca trebuie sa stie si o fabula. S-a panicat, a invatat repede ceva, i-a gasit cheia comica, dar cand a ajuns la examen, lucrurile au devenit dramatice.
– Sa auzim fabula, i-a zis Dem Radulescu, cum a intrat in examen.
Intr-o secunda si-a dat seama ca nu isi aminteste mai mult de patru versuri si-a inceput sa traga de ele, cu o spaima care-i iesea prin toti porii.
Dem Radulescu si Olga Tudorache, profesori in comisia de examinare, radeau in hohote de fata care devenise ea insasi comica, in loc sa joace comedia.
– Lasa draguta. Sa trecem mai departe, i-a zis Dem Radulescu. Avem aici, pe masa, fotografii cu toti baietii care au dat anul acesta admitere. Alege, te rog, unul si spune-i lui monologul, a continuat Bibanul cu vocea nazala, ferma.
Mirela s-a dus la catedra, s-a uitat la toti baietii din fotografii si-a ales un brunet. Mai tarziu, a aflat ca-l cheama Mimi Branescu. Peste 10 ani au devenit sot si sotie.

*

Dupa ce am vazut-o la TIFF am inceput sa ma documentez; pana a doua zi stiam ca e casatorita cu Mimi Branescu (care-i fusese si partener in film), ca e actrita la Teatrul de Comedie, ca a lucrat cu Iarina Demian, ca a fost eroina principala a primului serial de televiziune din Romania „Doi plus doi”, ca a facut foarte multe reclame si ca a jucat si in „Tinerete fara tinerete”, al lui Francis Ford Coppola. „Ok, nu mai avem nicio sansa la Mimi”, a zis admirativ una dintre prietenele mele, fana inflacarata a lui Branescu.
Nu stiam insa cat de provocator a fost pentru ea sa fie sotia lui Branescu. Au fost iubiti in facultate, s-au despartit, iar peste ani s-au revazut si-au construit o familie.
„Nu a fost usor… Cand m-am intalnit cu Mimi imi puteam pune tot bagajul intr-o singura geanta si traiam din salariul meu de la Comedie. Aveam un chiosc langa bloc si, uneori, luam de acolo de mancare pe datorie. Am construit cu omul asta tot ceea ce avem acum. Ne-am ridicat unul pe altul; daca am vazut ca mie, pentru o vreme, nu-mi merge bine, l-am sustinut. Si el a facut banii cei mai multi, iar acum avem o casa cu de toate, o masina. Nu stiu cum am reusit – de la lingura la mobila – singuri… Am fost doi copii simpli care n-au primit mostenire nimic.”
La inceput ea a lucrat putin, el avea succes in film si in teatru. Ba chiar incepuse sa scrie, iar piesele lui se jucau in teatrele bucurestene. „Mi-a fost foarte greu pentru ca Mimi crestea si crestea… Avea succes si venea acasa si spunea cu jumatate de gura despre laudele pe care le primea, pentru ca stia ca eu nu lucrez. Se gandea sa nu ma supar. Dupa o vreme, am avut o perioada in care ma credeam foarte talentata intre patru pereti. Nu faceam nimic, dar eu eram cea mai buna si judecam pe toata lumea. Regret ce am gandit si o sa recunosc toata viata ca am gandit gresit. E foarte usor sa judeci cand nu faci nimic. Dar de cand am vazut cat de greu e, am avut intotdeauna o vorba buna pentru un coleg. Chiar si cand nu mi-a placut cu totul ceea ce a lucrat, am gasit ceva bun si l-am incurajat.”
In vremea asta a ramas insarcinata, a nascut-o pe Ana, iar maternitatea i-a ascutit simturile. „Cand stateam acasa, mi-am imaginat cum a crescut Ana si stam de vorba:
– Mama, dar tu ce faci de fapt? Bine, m-ai crescut pe mine, dar ce ai facut tu in viata?!
M-a marcat foarte mult imaginea asta, cum o sa fiu eu peste multi ani fata in fata cu copilul meu si m-am ambitionat foarte tare.”

*

Cu Coppola a fost din nou un semn al destinului. A vazut-o in „Chirita of Barzoieni” la Teatrul de Comedie si i-a spus: „Tu esti o actrita de cinema, sa faci film. Eu n-am in scenariu un rol mare pentru tine, dar am sa-ti dau ceva”. Pe platourile de filmare de la „Tinerete fara tinerete” a primit o noua lectie despre meseria ei. Avea de filmat o secventa in care-l barbierea cu briciul pe eroul principal, interpretat de Tim Roth. Ca sa fie veridica, secventa nu se putea trage decat o singura data (pe barba naturala a lui Roth). Mirela nu mai barbierise niciodata asa, iar Roth parea si el putin speriat.
Coppola i-a explicat, fata in fata:
– Camera e aici. O sa filmeaze 15 minute, trebuie sa termini de barbierit in timpul asta. {tiu ca poti.
– N-am facut niciodata asa ceva, i-a replicat timida.
– Ba ai facut cu bunicul tau, faci asta de cand esti tu mica.
– Nu. N-am avut bunic!
– Nu conteaza, ai facut. N-o sa-l tai pe Tim. Nu moare astazi, nu moare.
Coppola a strans-o de maini a incurajare si-a strigat „motor!”.
Mirela a luat bricul si a inceput sa-l ascuta pe o curea. A tras o data in lungul curelei si-a sarit o bucata de piele. Printre tehnicieni s-a auzit un oftat lung: briciul chiar era ascutit.
A inceput sa-l barbiereasca pe Roth si, dupa fiecare parcurgere a obrazului, si-a curatat lama de spuma pe mana. Echipa isi tinea respiratia cand lama era pe obraz si, la sincron, rasufla usurata cand briciul era sters pe mana. Cand s-au incheiat cele 15 minute, cat era rola de film, tehnicienii au izbucnit in aplauze: Tim Roth era barbierit perfect, iar Mirela intelesese ce mult inseamna sa-ti dea regizorul incredere ca poti sa faci orice.

*

La inceputul acestui an, a dat un nou examen: rolul Anei Petrovna din „Ivanov” la Teatrul Bulandra, in regia lui Andrei Serban. Am vazut-o la repetitii in cateva secvente incredibile: era pe scena intr-o pijama barbateasca, cu talpile goale, si parea teribil de fragila, dar cand isi spunea replicile de femeie inselata trecea, la cererea regizorului, de la ras la plans ca si cum nimic altceva n-ar mai fi contat, ca si cum ar fi fost unica sansa sa transmita emotia aceea, nu o repetitie „de cautare”.
„Trebuie sa dai tot acolo, ca sa-l inspiri pe regizor. Sa nu zici «las ca fac asta mai incolo». E si el om, vine cu o idee de-acasa, dar poti sa-l inspiri. Cu Andrei Serban, am invatat ca atunci cand intri in scena trebuie sa devii un bebelus, sa te cureti de tot: de orgolii, de frustrari, de panici; sa poti sa stai cu o deschidere umila in fata regizorului ca sa-l asculti si sa ai incredere in el. Dar sa stii si cand sa iei atitudine, sa stii cand sa propui ceva, sa ai o solutie. Din experienta asta de 6 saptamani, am invatat ce invata un om in 7 ani de teatru. Mai aveam nevoie de inca vreo 3, adica vreo 2 saptamani in acest caz, ca sa fiu multumita cu mine si sa-l multumesc si pe Andrei. {tiam ce pot sa fac, dar am avut nevoie de mai mult timp, ca intotdeauna. Acum e bine.”
In momentele in care nu era in scena, se aseza pe scaunele din primele randuri, cu genunchii la gura si, imbracata in pijamaua aia in dungi, parea ca un copil care se uita la darurile de Craciun. „Din meseria asta inveti si stand, furi de la ceilalti.”
Dar nimic din atitudinea aceea de copil nu se simtea pe scena, tot asa cum nu trada ca, in „civilie”, e de-o timiditate incredibila.
„Sunt momente in care nici nu recunoasc pe strada nici cei care ma cunosc, pentru ca sunt timida si merg cu capul in jos. Nu stiu de unde vine forta de pe scena. Sa stai la Bulandra cu Vlad Ivanov pe scena – doar noi doi-, sa plangi si sa razi, si sa tii cateva sute de spectatori atenti, asta e forta, stiu. Iei si aplauze, e ceva…”

*

E aproape un an de cand am vazut-o pentru prima data pe Mirela Oprisor. Si-acum, ca si atunci, ma emotioneaza foarte tare gandul la energia salii de la Cluj si bucuria ca i s-a intamplat asta. Cum ma bucur ca a avut cronici minunate in presa internationala, ca a luat 4 premii mari de interpretare la festivaluri internationale pentru „Marti, dupa Craciun” sau ca i s-a intamplat sa joace cu Vlad Ivanov, al carui film „Principii de viata” (premiera in primavara aceasta) il vazuse de 6 ori inainte de a primi vestea ca ii va fi partener de scena. In anul acesta, m-am uitat de multe ori la ea; stiu ca lumea ei interioara e cu mult mai bogata decat ne lasa sa vedem („Iti povestesc toate astea ca sa-i incurajez si pe altii sa mearga mai departe, altfel nu ti-as spune ca nu vreau sa ma laud”, mi-a zis in timp ce faceam interviul). Mi-a explicat mai bine decat toti actorii pe care i-am intervievat diferenta dintre „civilie” si actorie („Dupa un spectacol foarte greu, ca actor, nu dormi. Nu poti sa iesi din starea aia… Actorii care se duc la o bere dupa spectacol sunt de doua categorii: unii se duc pentru ca le place sa bea, altii se duc ca sa stea impreuna si sa fie mai lina trecerea de la spectacol la civilie. Spectatorii, pentru ca ne vad altfel pe scena, nu se gandesc ca noi avem, de fapt, foarte mari emotii. |n civilie nu facem fata decat la oamenii pe care-i cunoastem foarte, foarte bine. Acum, la repetitiile de la „Ivanov”, l-am vazut pe dl Rebengiuc ca are si el emotii, la nivelul lui care a acumulat – pentru ca el e un fenomen… Are emotii, zice «Doamne-ajuta» cu noi. M-am uitat la el si mi-am dat seama ca numai asa se poate: cu emotii.”).

Dar daca e sa pastrez ceva in minte din intalnirea noastra pentru acest articol, atunci aleg o intrebare, rostita cand nu era reportofonul deschis.

Mirela statea pe scaunul de machiaj, pregatindu-se pentru sedinta foto, spunea cat de mult si-ar dori sa-l cunoasca pe Almodovar si ca n-a avut curaj, la Cannes, sa se duca sa-l salute. „Pai, nu mi-ai povestit ca una din cele mai mari bucurii ale tale sunt mesajele pe Facebook de la oamenii care te-au vazut in spectacole?! De ce nu i-ai spus ca-ti place?”, am replicat.
O sa tin minte multi ani de-acum incolo cum s-a intors si, cu o uimire (care n-avea nimic din forta cu care-mi spusese ca stie ca ultimele roluri – din „Marti, dupa Craciun” si „Ivanov” – au fost ca niste doctorate in actorie), fara sa se gandeasca nicio clipa ca e deja un model pentru zeci de pustoaice care vor sa se faca actrite, a intrebat: „Dar crezi ca si la nivelul acela mai e la fel?!”

11234
interviu mirelaMirela Oprisor in Tabu de martie

Mirela Oprisor in Tabu de martie

o pindesc de ceva vreme pe Mirela Oprisor pentru un interviu. ratasem sansa lansarii filmului Marti, dupa Craciun (trebuie sa publicam interviuri de actualitate in revista) si, cind am auzit ca va juca in Ivanov (la Bulandra, sa mergeti sa vedeti piesa!) i-am pus “gind rau”.

mi-a facut o deosebita placere sa fac acest interviu si, caz rar pentru mine, i-am anuntat cu mult inainte pe colegii mei “am sa va arat o fatza pe care n-o stiati la Mirela Oprisor”.

nu pentru ca stiam ce o sa-mi raspunda, cit pentru ca stiam ca nimeni nu o mai intrebase pina acum ceea ce vroiam eu sa stiu. iar lumea de “dinauntrul” ei este foarte foarte bogata.

*
cind a venit la sedinta foto a fost maxima veselie, ne-a interpretat tot felul de personaje (ea a scapat de tracul de stat la poza pentru ca era un personaj, noi am ris cu lacrimi). dupa ce a plecat fetele m-au rugat sa-i transmit neaparat ca o mai asteapta la cafea, iar peste citeva zile art directorul, diana cuciuc, mi-a adus un proof ca de tipar cu toate fotografiile care apar in revista “pentru mirela, cind mai vine pe la noi te rog sa-i dai asta, sa pastreze si ea o amintire.”

astea sunt doar 2 dintre momentele care dovedesc cit de mult o placem noi, intreaga redactie tabu, pe Mirela Oprisor.
sper ca, citind textul din Tabu de martie, o veti descoperi si voi asa cum e dincolo de ecran si scena. Oricum, stiu ca o placeati dinainte:)

Pentru a doua încercare la actorie s-a pregătit tot singură, între momentele în care era cu fiecare simț alert ca să poată înmuia depresia mătușii. Iar destinul i-a făcut din nou cu ochiul.
A aflat cu două zile înainte de examen că trebuie să știe și o fabulă. S-a panicat, a învățat repede ceva, i-a găsit cheia comică, dar când a ajuns la examen, lucrurile au devenit dramatice.
– Să auzim fabula, i-a zis Dem Rădulescu, cum a intrat în examen.
|ntr-o secundă și-a dat seama că nu își amintește mai mult de patru versuri și-a început să traga de ele, cu o spaima care-i ieșea prin toți porii.
Dem Rădulescu și Olga Tudorache, profesori în comisia de examinare, râdeau în hohote de fata care devenise ea însăși comică, în loc să joace comedia.

– Lasă drăguță. Să trecem mai departe, i-a zis Dem Rădulescu. Avem aici, pe masă, fotografii cu toți băieții care au dat anul acesta admitere. Alege, te rog, unul și spune-i lui monologul, a continuat Bibanul cu vocea nazală, fermă.
Mirela s-a dus la catedră, s-a uitat la toți băieții din fotografii și-a ales un brunet. Mai târziu, a aflat că-l cheamă Mimi Brănescu. Peste 10 ani au devenit soț și soție.

Tabu, martie 2011

3987
tabu_2011_martie_ef24474tabu de martie – INTRECEREA

tabu de martie – INTRECEREA

dupa o zi pe care am inceput-o cu incrincenarea lui Andrei Gorzo pentru ceea ce ar trebui sa fie filmul romanesc (in opinia lui, desigur), gindurile pe care le-am scris in editorialul din Tabu de martie mi se par si mai actuale.

*
Intrecerea

Ne-au invatat sa ne privim vietile ca pe o intrecere sportiva: care e timpul maxim påna la care trecem linia de sosire a casatoriei, care e recordul pe care trebuie sa-l depasim in numarul membrilor familiei, pe ce loc iesim in cursa cu obstacole a carierei, cåte kilograme si ce masuri trebuie sa avem ca sa putem intra in finale.

Asa ca ne antrenam ca sportivii: ne punem obiective, ne impingem limitele tragånd in toate colturile de noi, cu un unic scop care e ca valoarea unei medalii de aur la Olimpiada: recunoasterea publica.

In timpul antrenamentelor, in lupta cu noi, am invatat ca daca avem controlul situatiei, avem sanse mai mari de cåstig, ne apropiem mai mult de perfectiune – asa cum ne imaginam noi perfectiunea. Am ajuns, astfel, obsedate sa detinem controlul, pe care il confundam deseori cu puterea.

E o secventa in filmul Black Swan (inspiratia noastra pentru fotografiile cu Andreea Raicu si Flori Badita) in care o balerina se confrunta cu directorul trupei din care face parte. El sustine ca nu e buna sa joace rolul negativ pentru ca – desi are tehnica- n-are suficienta pasiune, ea ii da replica (referindu-se la multele exercitii pe care le face zi de zi): „Am vrut sa fiu perfecta”
Directorul o invaluie ca un animal de prada si-i spune „Perfectiunea nu este doar despre a detine controlul. Este si despre relaxare. Lasa-te surprinsa.”

In paginile urmatoare veti descoperi femei care s-au lasat surprinse de viata si-au ajuns la Cannes (Mirela Oprisor), pe trei continente (Silvia Ghetie) sau lideri intr-o lume de barbati (Roxana Vasilescu).

E felul nostru de a va spune ca, daca tot privim viata ca pe o intrecere olimpica, avem drept calauza dictonul lui Coubertin „important e sa participi si sa te bucuri de ce ti se intåmpla”

*
Tabu de martie e la chioscuri; aveti din nou lucruri inedite de citit.

4781
repe ivanovIvanov – perfectionism

Ivanov – perfectionism

Alte citeva secvente de la repetitiile piesei Ivanov (dupa A.P. Cehov) in regia Andrei Serban, la Teatrul Bulandra.

Andrei Serban in mijlocul scenei explica grupului de figuranti, aflati linga actorii mari, cum fac o iesire “pentru secventa nuntii”. Vlad Ivanov se desprinde usor din grup, vine la un scaun din fata scenei. Se aseaza pe mijlocul scaunului, isi muta trupul cit mai mult in spate, pe spatar, apoi capul e lasat pe marginea scaunului. Capul coboara usor spre stinga si, ca la dans, Vlad isi calculeaza miscarile miinilor: indoaie mina stinga, rasucind-o la spate, in timp ce corpul aluneca de pe scaun rostogolindu-se. Miscarea e controlata, toti muschii ii sunt incordati si, de la distanta, se vede ca un relanti. Cind ajunge jos pe podea se ridica usor si se duce inapoi la grup.
Cit timp ceilalti actori au fost prinsi cu explicatiile despre iesirea “ca la nunta”, Vlad tocmai ce si-a mai repetat o data miscarile “mortii” personajului sau. In citeva clipe, va insoti miscarea de replici si va fi sincronizat perfect cu partenerul care-i descopera moartea trintindu-l de pe scaun.

*

e o pauza de 10 minute pentru reasezarea decorurilor.
Mirela Oprisor alearga catre o doamna blonda, imbracata in jeans.
“aici sunt, am venit gata!”
Se aseaza pe un scaun in coltul din dreapta a scenei, ia violoncelul intre picioare, arcusul in mina dreapta si o priveste pe femeia blonda.
Femeia ii spune ceva si trupul Mirelei isi schimba pozitia, devine mai ferm, cotul drept ajunge la 90 de grade, arcusul imprima forta.
Doamna e violoncelista si o invata pe Mirela detalii utile pentru o secventa de citeva secunde din spectacol.

*
Actorii, imbracati in costume, stau in fata scenei, ca sa-i vada regizorul; mai putin Ioana Anton, cea mai tinara dintre actritele care joaca rolurile mari. Ioana are o rochie mare cu crinolina, de mireasa, si tocmai ce s-a bagat sub pianul de pe scena…vrea sa vada cum se comporta rochia in spatiul ingust. Dupa ce e familiara cu situatia, o ia la fuga pe scari pina intr-un spatiu si mai ingust deasupra scenei. Cind coboara, vine in fata regizorului cu un zimbet impacat.

– Astazi vin costumele, trebuie sa probez si ghetele, spusese sfioasa cu o ora inainte in fata lui Marius Manole.
– Cind va aud cu “vin costumele, sa incercam ghetele” , mi se pare aiurea. O sa ne descurcam, incercase sa o incurajeze Marius.
– Da, Marius, dar tu ai multe spectacole in spate, te-ai obisnuit… eu sunt la inceput, se aparase ea.

*

E seara tirziu, se repeta deja de mai bine de 6 ore. Unii dintre actori au plecat la spectacolele pe care trebuie sa le joace chiar in aceeasi seara, iar in repetitie sunt inlocuiti de asistenta de regie care interpreteaza multe roluri – simultan☺
Vlad Ivanov sta pe o canapea unde personajul lui trebuie sa se reculeaga dupa un mic lesin. In spate, Andrei Serban da indicatii despre cum sa fie modificata intensitatea luminii.
Vlad se uita fix in fata pret de citeva secunde, apoi se ridica usor de pe canapea. Ia violoncelul de linga care lesinase cu doua clipe mai devreme si-l muta citiva centrimetri mai in fata. Apoi il rasuceste. Se duce pe canapea, pare ca se gindeste la altceva. Peste citeva secunde vine inapoi la violoncel, ia florile de linga el si le aseaza in echilibru pe corzi.
Cind se intoarce pe canapea are deja expresia personajului lui; se recupereaza dupa lesin.

Cind reiau scena, personajul lui Vlad imbratiseaza violoncelul, iar florile ii ies la citiva milimetri din unghiul pe care-l face cotul, lasindu-I fatza in lumina, fara nici cea mai mica umbra.

***

(Sunt la birou, am treaba multa si nu ma pot duce din nou la repetitii, dar sunt ca drogatii in sevraj. Sau ca indragostitii care, ca sa li se para ca sunt mereu cu iubirea lor, povestesc la nesfirsit despre ea, retraind lucruri…

Nu credeam ca imi lipseau atit de mult repetitiile unui spectacol)

10359
Background_Theatreo zi la repetitiile Ivanov ( teatrul Bulandra)

o zi la repetitiile Ivanov ( teatrul Bulandra)

Astazi am fost la repetitiile piesei Ivanov ( dupa A . P .Cehov) pe care o monteaza Andrei Serban la teatru Bulandra.

Am mai fost si la alte repetitii ale dlui Serban (as putea zice ca sunt un groupie, cum m-a prezentat dl Serban lui Ducu Darie, directorul Teatrului Bulandra), dar la piesa asta mi-am dorit mai mult decit la altele sa fiu “in bucatarie”. Sunt 4 actori incredibili in rolurile principale: Vlad Ivanov, Victor Rebengiuc, Marius Manole si Mirela Oprisor. Iar montarea are si o gaselnita de marketing Vlad Ivanov il joaca pe Ivanov-ul lui Cehov.

Iata citeva secvente de la repetitii:

*
Mirela Oprisor imbracata in pijama barbateasca parcurge desculta scena. Are in ochi toata durerea unei femei inselate, isi tine mina in dreptul abdomenului, se aseaza pe un scaun de care e sprijinit un violoncel.
“De ce a venit ea aici? De ce a trebuit sa vina ea aici?”, zice despre fiica celui mai bun prieten al sotului ei (interpretat de Vlad Ivanov) pe care a vazut-o sarutindu-se cu barbatul pentru care si-a schimbat pina si religia.


a repetat asta de 7 ori si de fiecare data mi s-a zbirlit pielea. La prima rostire mi-au dat lacrimile; poate pentru ca Mirela venea incarcata din culise, poate pentru ca si-a luat mai multe pauze si a avut timp sa se incarce din privirea lui Vlad Ivanov… sau poate ca dupa asta am invatat eu sa ma apar de emotia pe care o transmitea si d’aia n-am mai plins.
Dupa a patra sau a cincea varianta, intr-o secventa in care Andrei Serban i-a cerut sa treaca intr-o clipa de la plins la ris isteric, spunind “ai fost idolul meu”, mi-au mai dat lacrimile o tura.
Mai tirziu, dupa aproape 2 ore in care s-au slefuit miscarile si dialogul, m-a emotionat si altceva: talpile ei – adunasera praful de pe toata scena si aveau rotocoale negre la calciie.

*


– Ii dai o palma, zice Andrei Serban catre Mirela, iar ea zimbeste tragindu-si trupul spre inapoi.
Intra apoi in personaj, isi disputa “spatiul” cu sotul care tocmai a facut-o “jidoavca”, si-l pocneste. Usor.
Dupa 3 repetari, gesturile ei capata incredere, Vlad insista sa-l pocneasca pe Ivanov (personajul lui) mai tare, iar ea adauga forta miscarilor si-l loveste.

(…)
“M-am uitat in oglinda dupa semn”, zice Vlad Ivanov la pauza.
“Vlad, iarta-ma.. Pentru palma asta, dau orice dupa aia”, spune Mirela cu un amestec de gluma si respect.
“Ne bate Mimi pe amindoi”, ride Vlad cu trimitere la sotul Mirelei.

… mi-a placut mult respectul si complicitatea dintre Mirela Oprisor si Vlad Ivanov, super energie intre ei.

*
“Sa iesi acum din casa mea “, zice Vlad Ivanov tinindu-l de guler pe Marius Manole. Il ridica si-l impinge atit de tare ca aluneca aproape doi metri pe scena.

Personajul lui Marius e smecherasul afacerist care-si poate manifesta suprematia asupra prietenului pentru ca i se pare ca stie multe dintre secretele lui. E agresiv si grobian, dar in miinile lui Ivanov e cit un fulg.

“Tu n-ai cum sa vezi cita ura are in privire in clipa aia”, imi explica Marius mai tirziu de unde vine forta impinsului.

*

“Stop! Alex… aici trebuie….”, face o pauza Andrei Serban si se gindeste cum sa-i explice noua directie actorului care-l joaca pe doctor, un domn indragostit de sotia lui Ivanov.
In linistea care se creeaza, dl Rebengiuc intervine dupa citeva secunde: “Asteapta reactia noastra si spune dupa aia”. Andrei Serban zimbeste si completeaza indicatia cu noi amanunte. Brusc totul pare ca o scurgere intre vase comunicante – Andrei Serban – Victor Rebengiuc.

(dimineata, cind Dl Victor Rebengiuc a intrat in sala, pe scena erau Marius Manole si Vlad Ivanov, primul linga un pian in lateralul scenei, cel de-al doilea la o masa de lemn, in fatza.. Nu isi puteau vedea privirile, dar reactiile lor au fost in sincron: un zimbet larg si cald la intrarea in sala a dlui Rebengiuc. Care spunea “buna dimineata” echipei tehnice.)

*
– Andrei stii, in secventa asta in care Ivanov (…), Vlad incepe sa explice si sa-si explice gesturile personajului lui, in timp ce se afla la mai putin de un metru de Andrei Serban.
Dl Serban incepe sa-i explice ceva, Vlad continua cu altceva…

E unul din momentele alea speciale cind se aseaza teritoriile; cind se cauta calea de mijloc intre directia regizorului si feelingului actorului. Poate ca vor mai cauta zile in sir, isi vor mai cere explicatii unul altuia, sau poate ca vor gasi imediat; oricum ar fi, vor incerca fiecare sa-si faca loc in conceptul celuilalt, cu diplomatie si perfectionism.

Si la citeva zile dupa premiera, cind gesturile si gindurile vor fi trecut deja prin actor, vor fi devenit “ale lui”, personajul va fi acolo: pe scena.

*
textul lui Cehov, Ivanov, e povestea unui barbat la 30 si ceva de ani care nu mai gaseste resurse emotionale pentru a merge mai departe. Are o sotie care a sacrificat totul pentru el, dar are si multe datorii. E iubit de o tinara care pare varianta mai tinara a sotiei lui (gata si ea sa sacrifice totul pentru el), dar nu crede nici in iubirea ei, desi e acuzat ca e interesat de zestrea pe care o poate primi. In plus, toate principiile lui de viata – bazate pe adevar si incredere – se zdruncina prin conjuctura faptelor sale.

Ce o sa va placa foarte tare?

Cit de mult poate duce Vlad Ivanov pe dinauntru intr-o piesa in care are text din belsug.

Cite emotii poate transmite intr-o secunda Mirela Oprisor.

Cit de “rau” poate fi “copilul bun si teribil al teatrului” Marius Manole.

Cit de darnic emotional si profesional poate fi domnul Victor Rebengiuc.

Si cit de simplu, minimalist, poate fi teatrul care te emotioneaza cind e lucrat de Andrei Serban.

Fac un pariu acum, aici, ca sa ramina scris: Vlad Ivanov si Mirela Oprisor vor lua premii UNITER cu rolurile astea.
Va bagati?

*
“Ivanov” din 30 ian la Bulandra.

Ma mai duc si mine dupa amiaza la repetitii, dar daca nu mai scriu inseamna ca mi-au rupt picioarele ca am dat din casa ce nu trebuia☺

astazi au repetat 8 ore si 50 de minute (actul 3 si jumatate din actul 4), iar unii dintre actori – dl Rebengiuc, Marius Manole, doamna Dana Dogaru – au plecat dupa 6-7 ore sa se pregateasca pentru spectacolele in care urmau sa joace chiar in aceeasi seara. Probabil ca si-au incheiat programul undeva dupa 10 seara.

avalansa-2_304x215topurile mele 2010 – teatru

topurile mele 2010 – teatru

Am vazut putine spectacole de teatru anul acesta, nu stiu de ce mi-am pierdut bucuria de a merge la teatru. Sau am revenit la starea mea de acum vreo 3-4 ani, cind nu ma urneai la teatru nici cu promisiunea ca-mi oferi luna de pe cer.

Am avut sentimentul ca am vazut piesele deja, ca stiu ce vor face regizorii (pentru ca i-am mai vazut facind asta). Probabil ca am gindit superficial.

Ce mi-a placut foarte mult:

Strigate si Soapte (regia Andrei Serban, Teatrul Maghiar din Cluj). L-am vazut in Festivalul National de Teatru si-am fost lovita pe dinauntru, intim, de subiect. Mi s-a parut ca e cea mai personala dintre piesele pe care le-a montat Andrei Serban, am avut sentimentul ca stiu care sunt personajele din viata reala care seamana cu cele de pe scena (desi textul e inspirat de Ingmar Bergman). M-a chinuit emotional piesa, prin mesajul ei. Am fost atit de mult in poveste, incit am fost furioasa ca am vazut-o dupa piesa pe una dintre actrite, in civilie, vorbind la telefon intr-un colt de strada. “Trebuia sa stea in cabina pina ar fi plecat oricare spectator din zona teatrului”, mi-am zis suparata. Abia mai tirziu mi-am dat seama ca trecuse mai mult de o jumatate de ora de cind se terminase piesa si spectatorii ar fi trebuit sa fi fost departe.

Momentul de magie, irepetabil, de la lectura Marea Iubire a lui Mihail Sebastianl ( cu Marius Manole si Rodica Mandache) de pe terasa La Motoare. La 20 de m distanta era muzica rock, nimeni din public n-a auzit altceva decit replicile celor doi. Si vintul care le incurca paginile si parul.

Scenografia de la Avalansa facuta de Iuliana Vislan (regia Radu Afrim). Minunata in fiecare detaliu. Mi-as fi dorit sa locuiesc in casa aceea, sau sa o rog pe Iuliana sa vina acasa la mine.

Ce nu mi-a placut:

Warlikowski, tot in FNT. Poate ca nu-s suficient de pregatita pentru piese de genul acesta. Trebuie sa recunosc ca am iesit la jumatatea piesei, desi m-am dus cu mega asteptari, l-am si intilnit pe Warlikowski in cadru restrins ca sa-l “simt”. Dupa festival i-am citit cartea autobiografica. Mi-a placut mult.

UNITER a decis ca Festivalul national de teatru sa fie “administrat” cu unic selectioner pentru un an. Nu are importanta pe cine a numit drept selectioner, poate sa fie si Tutankamon, dar si mama Omida in locul selectionerului, daca are de facut treaba pentru un an NU VA CONSTRUI NIMIC. Trupele mari de afara au programele antamate cu cel putin un an inainte, nimeni nu poate face minuni in aceste conditii (fara bani, fara contacte, fara planning).

Daca festivaul de la Sibiu are succes este pentru ca s-a construit in timp; dl Constantin Chiriac a dezvoltat relatii personale cu multi directori de teatre din lume, cu regizori sau directori de companii de teatru importante si poate antama cu mult timp inainte productii importante.

Nu cred ca va fi posibil sa mai avem la Bucuresti piese care sa ne bucure, sa ne inspire, sau care sa ne provoace sa experimentam artistic.

Ce astept in 2011?

Ivanov cu Vlad Ivanov, Victor Rebengiuc, Mirela Oprisor, Marius Manole, in regia lui Andrei Serban. Textul e super  super ofertant, distributia e minunata si-i iubesc pe toti cei mentionati, asa ca va fi o experienta pe care n-o s-o ratez. Premiera undeva in februarie la teatrul Bulandra.

3625

nu iubesc Romania, ci niste oameni de aici

Nu iubesc Romania in felul in care zic colegii mei pe la televizor.

Nu cred nici in ideea de patriotism.

Uneori ideea asta e exprimata prin “sunt mindru ca traiesc/m-am nascut in Romania”. Daca ma nasteam in Coreea de sud as fi zis ca sunt mindra de tara mea? Sau prin cine stie ce trib african?

*

Inca mai am sechele pentru ca profesorii mei m-au mintit la scoala spunindu-mi ca am fost un popor care a luptat cu dirzenie in fata cotropitorilor. Ba pardon, am avut victorii cit sa incapa pe degetele de la miini si, chiar si alea, au tinut 2- 3 zile maxim.

Nu-mi iubesc tara pentru peisajele uimitoare si minunatiile pe care natura le-a facut pe aici. Da, e adevarat mi se taie de multe ori respiratia cind merg pe valea Oltului, pe Transfagarasan sau cind ajung in cine stie ce poienita, dar… Am vazut in alte colturi de lume lucruri cel putin la fel de uimitoare si n-am fost mindra de tara lor, m-am bucurat de ele, intr-un mod cit se poate de egoist, savurind momentul.

Cred ca patriotismul exprimat prin “mindria ca inca un roman a luat o medalie, un premiu, o certificare internationala” e doar o satisfacere a uneia dintre frustrarile noastre: sunt unii – de-ai nostri – care pot face ceva ce noi nu putem face si care reusesc in lume… iar noi proiectam pe reusita lor, hranindu-ne orgoliul din ea.

Pentru ca doar asta facem: ne hranim ogoliul propriu; nu ne ducem sa-I facem cadouri campionului, nu-i dam nimic la schimb pentru ceea ce el ne da, la nivel emotional.

*
Nu iubesc Romania, dar iubesc si admir multi oameni de aici.

Iata unii dintre ei.

Familia Petre – proprietarii hotelului Carol Parc care s-au intors de la New York ca sa construiasca aici. au facut un hotel care a ajuns in ghidurile lumii, dar au construit si sustinut si multi muzicieni/oameni de cultura. Fara sa apara la televizor pentru asta.

Diana Stoleru  (plus gasca de zine) care au facut anul asta minuni reusind sa uneasca o tara intreaga pentru o cauza, cea a lui Daniel Raduta.

Liana Buzea care impreuna cu echipa ei a scos multe zeci de mii de oameni in strada, sa voluntarieze facutul curateniei publice in campania Let’s do it Romania

Dragos Bucurenci care a transformat voluntariatul intr-o forma de educatie.

Tudor Chirila care si-a depasit de mult nivelul de solist de trupa rock dupa care ofteaza fetele, transformindu-se nu doar in model pentru o generatie, ci si in “constructor emotional cultural”; Cruciada Culturii e cel mai bun exemplu.

Pumnul de regizori care fac lucruri incredibile in teatru sau film cu mijloace financiare minuscule ( Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Tudor Giurgiu, Radu Afrim, Andrei Serban, Andrei Ujica) si actorii care-i ajuta sa faca asta ( Vlad Ivanov, Marius Manole, Mirela Oprisor, Victor Rebengiuc)

Razvan Penescu care a miscat muntii in online-ul cultural cu Liternet.ro; Zoso, Piticul, Chinezu, Bobby Voicu, Cristi Manafu care au miscat internetul cu totul.

Marius Constantinescu, Ana Maria Onisei, Vlad Mixich, Cristi Lupsa si multi alti jurnalisti tineri pentru care a scrie/intervieva/face un reportaj e o pictura care trebuie sa respecte realitatea in cel mai mic detaliu.

*
Ii stiu pe toti oamenii astia, de asta i-am numit aici – si-as mai fi putut numi citeva zeci -, toti au ceva in comun.

Oamenii astia, in orice tara s-ar fi nascut, ar fi fost deasupra mediei, ar fi iesit la suprafata precum uleiul pus in apa. Pentru ca au perseverenta, au inteligenta, au talentul care-i face sa iasa in fata. Fiecare o face in felul lui, cu resursele lui, dar cu credinta ca trebuie sa duca lucrurile la bun sfirsit in cel mai bun mod in care pot ei. N-are legatura cu expunerea publica, toti au ajuns cunoscuti pentru ca rezultatele lor au iesit deasupra mediei. Si, sunt sigura, ar putea face asta in orice colt de lume.

N-are cum sa fie mindria noastra ca ei sunt romani, cum nu ne putem mindri (daca suntem onesti) cu faptul ca Alina Pogras (gimnastica) sau Radu Voina (antrenorul echipei nationale feminine de handbal) sau Simona Alexandru (scrima) au devenit campioni mondiali anul acesta. Nu e meritul tarii si nici al nostru.

Dar asta nu ne impiedica sa ne bucuram de succesul lor.

*

Cind eram mica, mamaie – femei simpla de la tara – mi-a explicat ca o candela, ca sa arda mult si bine, trebuie sa aiba o combinatie potrivita intre cantitatea de ulei si cea de apa.

Oamenii astia ( si multi altii) sunt uleiul care iese la suprafata, cu ajutorul lor, restul – marea de oameni “de apa” – tin in viata o flacara pe care unii o numesc patriotism.

Imi pare rau, eu nu iubesc Romania; iubesc niste oameni care, din intimplare, locuiesc sau s-au nascut aici.


Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!