S de la Sansa in Esquire

prietena si colega mea, ana onisei, a scris pt esquire un story despre o familie de rromi care merge la scoala la 40, 20, respectiv 7 ani. toata familia, toti in clasele primare.

pina sa scrie ea articolul asta nu mi-am pus niciodata cu adevarat problema “ce inseamna discriminare pentru rromi?”. acum cred ca rromi nostri de astazi sunt un fel de negrii americanilor de acum 30-40 de ani. nu sariti in sus la gindul urmator, chiar cred ca e viabil: vom avea nevoie de un presedinte rrom ca sa ne dam seama ca si ei sunt ca si noi.

iata unul dintre cele mai emotionante fragmente din textul Anei, care contine pe la mijloc, un extraordinar monolog al personajului principal, anton, 40 de ani.

*
M-am născut ţigan. Câteodată e şi bine, câteodată e şi rău. Aş vrea şi să nu fiu, dar până la urmă îmi place. De fapt, problema e că sunt momente în viaţă care te fac să spui: Băi, de ce m-am născut ţigan? Ai multe uşi închise. Indiferent, oriunde. Se uită lumea aiurea la tine. La angajat. Sau în maxi taxi, că îţi e şi ruşine. Oameni serioşi, se vede pe ei ca au învăţat carte. Şi la un moment dat iţi fac o impresie că-s tâmpiţi. Îi zic copilului: Stai cuminte, ca acuma te dau la ţigani! Parcă eu aş fi sperietoarea copilului lor.
(…)
Poate că generaţia asta de tineri n-or să mai fie “ţigani”. Şi n-o să mai fie nici o ură din asta rasială. Le-am spus copiilor: Măcar şcoală să aveţi! Că cu 8 clase nu te angajează nici la salubritate. Nu v-aţi săturat să strigaţi pe strada “Gunoiul”?
Aşa că mi-am zis că nu se mai poate fără carte. Pentru prima zi de şcoală, ne-am pregătit cu caiete de la nepotu-meu, că el avea mai multe. I le-am pus după înapoi. Mi-a fost şi ruşine. Să stai cu nişte copilaşi… Bine, ca şi ei erau ca mine, doar ca ori n-ascultaseră de părinţi, ori au stat pe acasă şi nu terminaseră şcoala. Dar eu eram cel mai cu părul alb din clasă. Doar că nu ştiam că o să fiu cu copiii mei în aceeaşi clasă. M-am trezit cu nora-mea în bancă. Ce era sa fac? Râdeau şi doamnele profesoare că mai rămâne s-o aducem şi pe bunica la şcoală.
Cartea s-a simţit. Şi la serviciu, şi în lume. La magazine: e ceva să întrebi doamna “Când aveţi program?”, iar când ea îţi raspunde “Uite programul, nu-l vezi pe uşă?”, tu să poţi să-l citeşti.
Adevărul e că ruşinea îţi trece repede. Dacă te ia de la stomac foamea, nu te mai gândeşti la ruşine. Doar nu cer nimic, m-am dus să pot să învăţ ceva. Şi acum am spus la toţi, şi la serviciu, că suntem la şcoală. Asta aş şi încerca: să fie un exemplu familia mea.

ana maria onisei, esquire, ian feb 2010

3 Comments Published

10 years ago / Reply

Nu compara situatia rromilor cu cea a negrilor. Nu cred ca am auzit de rromi omorati in bataie (sau in alte feluri si din tot felul de cauze), obligati sa stea in spatele autobuzului sau alergati de oameni cu cearsafuri albe in cap.
Si atat timp cat aproape 50 % din populatia tarii e pensionara (la cei batrani am vazut ca e rasismul cel mai in floare), nu o sa vezi un presedinte rrom prea curand.

10 years ago / Reply

Mare mare bucurie mi-a provocat povestea aceasta. Bravo Ana Maria Onisei!!

10 years ago / Reply

Exceptional demers jurnalistic! Felicitari Anei!

Leave a Comment


seven − = 1

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!