Imi vine întotdeauna greu să scriu pentru blogul Cristinei, nu pentru că nu aș avea povești, ci pentru că am prea multe. Aici cred că e o diferență considerabilă între noi, oamenii de relații publice, și jurnaliști. Pentru jurnaliști, satisfacția profesională majoră este să descopere povești pe care să poată să le spună mai departe, pentru noi este să trăim povești pe care să nu le putem spune.

Nu vorbesc despre poveștile brandurilor, pe care omul de PR le spune întâlnindu-se pe același teritoriu cu omul de marketing, ci despre acele povești grele, care marchează o existență profesională sau parcursul unei companii și pe care știi că nu le poți rosti fără să trădezi. Despre latura noastră de „avocați”, despre discuțiile între patru ochi sau între patru pereți care așa rămân ani de zile, sau pentru totdeauna.

Oamenii știu despre noi, în general, că suntem cei care avem mereu în mânecă un compliment sau un surâs de complezență, că ne petrecem timpul la cafele și la mese cu jurnaliștii sau cu clienții. E genul de prejudecată pe care, de la un punct încolo, obosești să o mai contrazici. Dar momentele care ne rămân în biografia profesională, momentele pentru care clienții aleg să stea cu noi sau să ne părăsească, sunt de fapt momente în care un compliment sau un surâs de complezență sunt cele mai stupide lucruri pe care le-ai avea de oferit.

Pentru fiecare post pe care îl scriu, alte două-trei rămân în sertar, deși ar fi, poate, mai puternice și mai pline de înțeles pentru mai mulți.

Dacă pentru oamenii de PR povestea asta cu… poveștile nerostite e o de-formare profesională, pentru mulți dintre noi, poveștile nerostite sunt cele care ne determină reacții și gesturi inexplicabile pentru oamenii din jur. Sunt cele care ajung să fie cunoscute doar de cei care ne iubesc. Sunt cele care ne lămuresc sau ne disculpă în ochii celor care contează. Sunt cel puțin la fel de frumoase ca și cele rostite.

Povești nerostite anyone?

*
Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication