arirang_Kim-KI-Dukarirang_Kim-KI-Duk

singuratate, supravietuire

“in arta doar daca esti pictor poti sa faci lucrurile singur; dar nici atunci pina la capat, pentru ca trebuie cineva sa te ajute sa ti vinzi lucrarile. ai insa controlul asupra operei tale artistice. pentru restul artelor depinzi de multi altii”, mi-a zis Julie Taymor ( Frida, Across the Universe, Titus, Tempest) intr-o parte a discutiei pe care n-am pus-o in interviul pe care l-am facut.

mi-am adus aminte de asta cind am vazut documentarul lui Kim Ki Duk, Arirang, in cadrul Les Films de Cannes a Bucharest. pentru ca e un tur de forta (cu toata umilinta inclusa) pentru a demonstra contrariul.

*
Arirang e un cintec de disperare si jale celebru in Coreea.

si filmul e la fel. e urletul unui regizor care crede ca a fost abandonat de prieteni (poate a si fost parasit), care nu mai poate face filme (pentru ca nu mai are echipa), care traieste in salbaticie …

e urletul “uite ca traiesc si uite cum traiesc” ( si traieste nu doar in salbaticie, ci si in niste conditii f grele, intr-o baraca friguroasa, maninca din doua castroane – foste boluri pentru ciine)

e urletul “uite ca pot si singur”, pentru ca se filmeaza singur, se priveste in timp ce se editeaza… subliniind schizofrenia pe care o traieste…. dar pe care, de fapt, o traim cu totii (ne certam sau ne laudam in mintea noastra, ne punem intrebari sau dam raspunsuri la lucruri la care n-am avut curaj sa comentam cu voce tare)

mi-a placut mult Arirang-ul lui Kim Ki Duk si l-am iubit pentru curajul (un pic si orgoliul, putin si paranoia) de a se arata atit de intim publicului. pentru ca regizorul e si personajul principal al documentarului si-l vezi in cele mai intime ipostaze; regizorul umilindu-l pe actor, trecindu-l prin toate caznele prin care si-a trecut de-a lungul timpului actorii din filmele cu multe premii.

si daca-i stii filmele, cu imagini minunate, pline de erotism si multe intelesuri, si-l vezi cum traieste in conditiile acelea extreme, iti dai seama ca toti – in esenta – suntem la fel. si singuratatea e, uneori, obligatorie. e o cale catre supravietuire, cu toata penitentza ei.

mi-a placut mult ca, desi e un film plin de vorbe, personajul principal nu vorbeste cu nimeni; singura conversatie (in afara de cea cu sine) e cu o pisica galbena si grasa pe care o imita o data.

si mi-a mai placut evolutia aparatului cu care-si prepara cafeaua; de la o presa facuta dintr-o jumatate de sticla de plastic si o bucata de hirtie, pina la o masinarie complicata pe care o construieste in timp. a fost semnul ca se va intoarce, in vreun fel, la civilizatie.

*
nu vreau sa va povestesc mult din film, dar va rog, va rog, va rog sa-l vedeti. o sa va recunoasteti multe frici si furii acolo. chiar daca n-ati cistigat un premiu la cannes.

din pacate nu mai ruleaza in cinematografe si va trebui sa-l cautati pe dvd.

eu am o teorie – din instinct, caci n-are baze stiintifice – cum ca oamenii, creatorii in mod special, sunt atrasi de lucruri pe care le vor trai la multa distanta dupa ce le vor fi descris pe hirtie /film /scena /muzica.
am regasit-o in filmul lui kim ki duk si-am zimbit.

P.S. si nu, nu cred ca singuratatea e calea de reusita; cred, ca in fotografia de mai jos, ca poti fi sus gratios si frumos, cind te sprijina cu drag altii (cu efortul tau inclus in “performance”)…

Sarah Lamb si Eric Underwood

Leave a Comment


+ 8 = twelve

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!