Scrisul e si el o forma de sport, iar disciplina este esentiala daca-ti doresti la un moment dat performanta. Asa m-am gandit cand m-am apucat de scris pe blogul Cristinei, in fiecare vineri, a fiecarei saptamani, indiferent de program, inspiratie sau suparari. De fapt pentru astea din urma chiar e bun scrisul. E o forma mult mai utila de detasare decat cititul pentru ca te scoate de par din culcusul tau cu ganduri negre si te trimite sa-ti modelezi golul sau tristetea in ceva placut vederii.

E un exercitiu bun pentru doi iubiti aflati la inceput de drum. Tu scrii si-l rogi pe el sa (te) citeasca, sa-ti spuna ce-i place si ce nu, sa-ti spuna ce ar mai adauga el acolo unde tu ai tratat cu superficialitate subiectul, iar tu te lupti pentru ideile care sunt bucati rupte din tine. Marturisesc ca n-am citit niciodata o carte scrisa de doi oameni care formeaza un cuplu, dar mi-ar placea sa o fac la un moment dat. Iar randurile scrise de fiecare in parte sau cuvintele modificate de unul sau de altul sa aiba cuvinte in culori diferite astfel incat pe tot parcursul ei sa-mi dau seama ce voce ascult.

Cand scrii e ca si cum te-ai hotari sa aprinzi o lumanare intr-o camera intunecata, in timp ce dintr-un colt se aude un zgomot suspect. Poate fi doar o pisica bagata pe sub asternuturile apretate care vrea sa-ti tina de urat sau ceva rau si amenintator. La un moment dat mi-a fost prea frica sa mai aprind lumanarea si am hotarat sa-mi iau o pauza. Nu-mi era frica atat de fiinta monstruoasa cat de posibilitatea ca s-ar putea sa nu fie nimic acolo. Acum m-am gandit ca a venit vremea sa aprind din nou lumanarea.

Text: Diana Marasoiu Foto: Brittany Markert