astazi la sfirsitul unui seminar in care vorbeam despre branding personal si despre lucrurile pe care le-am facut ca sa fiu recunoscuta pentru efortul pe care l-am depus de-a lungul anilor in meseria mea, uitindu-ma la chipurile auditoriului am simtit nevoia sa spun ceva care nu era in brief.

nu era despre ce am facut, ci mai degraba despre ce am descoperit de-a lungul timpul in functiile de conducere pe care le-am avut.

***

liderul unui grup, al unei companii, se loveste cu o forma stranie de singuratate. n-are legatura cu citi prieteni are si ce face familia lui, nu e vorba de genul asta de singuratate.

cind esti in virful piramidei, cind esti drive-ul care trebuie sa faca lucrurile sa mearga esti preocupat sa-ti motivezi echipa si sa o faci sa miste muntii din loc, dar intr-o situatie de criza – cind liderul intervine si mai mult la motivarea emotionala a grupului lui – deasupra lui ierarhic nu mai e nimeni care sa-l incurajeze. nimeni care “sa-l mingiie pe cap”.

iar liderul e si el un om ca toti ceilalti: cu o vorba buna si o recunoastere a eforturilor lui se va mobiliza sa o ia de la capat.

***

celor din sala, viitori antreprenori le-am spus sa  fie pregatiti pentru asta, pentru ca s-ar putea sa nu-i incurajeze nimeni, iar ei vor trebui sa gaseasca singuri resurse sa o ia de la capat.

voua va spun ca e bine sa stiti asta ca sa fiti atenti in momentele delicate sa va incurajati liderii. si ei au nevoie, ca si voi, de un sprijin moral.