– cum va cheama? cine a facut comanda?

m-am urcat in masina lui de la sediul agentiei de publicitate Pastel unde tinusem un seminar, de pe o straduta de linga Drumul Sarii si cum cineva din agentie imi comandase taxiul, habar nu aveam sa-i raspund.

– nu le-ati retinut numele?

– nu, erau 22 la curs, cum sa le tin minte la toti numele. dvs tineti minte atitea nume?

a inceput sa rida, a pornit motorul si-am plecat

– cind eram tinar nu tineam minte nici numele iubitelor in primele zile. si tot intrebam ‘dar cum iti zice mama ta acasa, ca sa-ti spun mai ca-n familie’ , incercind sa aflu cum le cheama. am crescut chiar aici de unde v-am luat. in cimitirul care era la capatul strazii de unde v-am luat e ingropat fratiorul meu.

– imi pare rau. cind a murit?

– acum 6 ani.

– ce-a patit?

– leucemie.

– era mai mare sau mai mic?

– mai mic cu 6 ani.

– si n-ati putut sa-l tratati… sa faceti ceva…

– nu stiu cit stiti despre leucemie, dar sper sa nici nu stiti. boala asta cind te diagnosticheaza, te si baga in spital. a fost la medic ca ii era rau si i-au spus dupa ce i-au facut analize ‘unde sa te mai duci acasa? stai aici, ai leucemie.’ el nu intelegea nimic, dar cum sa-i spui asa , dintr-o data ‘ai leucemie!’. m-a sunat pe mine si mi-a spus si dupa aia am inceput sa aflam pas cu pas. in septembrie a fost diagnosticat, in noiembrie a facut 26 de ani si in aprilie s-a dus saracutul.

– si n-ati putut face transplant?

– n-a putut duce corpul lui. mai am doi fratiori care erau 100%compatibili cu el pentru transplant, dar trebuia sa faca chimioterapie inainte si nu l-a dus corpul. si facuse 10 ani de lupte, era un barbat cit usa, in liceu se bateau fetele pentru el. dar Doamne Doamne nu tine cont de astea, are legile lui…

la urmatorul stop si-a scos telefonul si mi l-a aratat pe fratele lui: inalt, brunet, frumos ca un model. zimbea in fotografie aratind o dantura de reclama.

– aici in spitalul de linga locul unde va duc s-a dus micutul. a venit medicul si ne-a zis: “nu mai traieste mult. sa stati in spital linga el, poate va cheama sa-si ia la revedere”. dar el nu mai voia sa vorbeasca decit cu mine si cu tata, saracutul.  si ca sa vedeti cum e viata asta, mama care e bisericoasa a zis “nu moare astazi, nici miine. pe 28 o sa moara.” si-atunci a murit.

– cum asa?

– strabunica a murit intr-o zi de 28, tatal mamei intr-o zi de 28, fratele mamei tot intr-o zi de 28.

– imi pare rau.

– si tot ca sa vedeti cum e viata, dupa ce s-a dus micutul, eu am ramas cu prietenii lui. sunt antrenor jucator al echipei prietenilor lui.

– ce jucati?

– mini fotbal. cu emotii mari acum ca suntem in liga si suntem pe cale sa retrogradam. si-am intrat cu bucurie anul trecut in liga, cu mult efort.

– cum il chema pe fratele dvs?

– Ionut.

aproape ajunsesem acasa si tot ce aveam in minte era ca nu m-am intilnit intimplator cu povestea asta si ca domnul acesta cald si bun care vorbeste cu atita drag despre fratele lui disparut ar trebui sa auda CEVA de la mine. tocmai incheia o cursa care plecase de linga casa in care locuise fratele lui, de linga cimitirul in care se afla ingropat si avea punct terminus in fata spitalului in care murise, iar totul se intimpla la doar citeva zile de la comemorare. stiam ca trebuie sa-i spun ceva doar ca nu aveam nicio idee. imi curgeau lacrimile pe obraz. atit.

a oprit motorul, i-am dat banii pentru cursa si, cind sa ies din masina, mi-am adus aminte de o secventa dintr-o carte (multumesc Kevin Brockmeier):

– e o legenda indiana care spune ca oamenii traiesc intr-o lume de linga noi chiar si dupa ce nu mai sunt printre noi, trebuie doar sa ne gindim la ei,sa vorbim despre ei si sa le pastram in minte numele, gesturile, intimplarile la care am fost martori.

i-am vazut lacrimile din coltul ochilor si am auzit cum rosteste usor

– da. frumos spus.