John-Malkovich-john-malkovich-32370625-900-896John-Malkovich-john-malkovich-32370625-900-896

En attendant Malkovich…

text de Sorana Savu

De fiecare data cand sar parleazul in tabara presei mi se intampla cate ceva nemaiintamplat. Azi, de exemplu, dupa ce am obtinut nesperat acces la “The Infernal Comedy” (prin gratia Cristinei, editorul meu)… am intarziat. E ceea ce evit cu grija si ceea ce urasc teribil cand vad la altii, mai ales la spectacole. Am vazut (cu ochiul omului care vrea sa inghesuie si activitatea profesionala de PR de peste zi si pe cea amatoriceasca de jurnalist de cu seara) 7 in loc de 17, dar m-a trezit la timp un status pe FB al Ancai Duma.

Era 17:08, am sarit in masina indemnata de colege (eu pierdusem deja speranta) am ajuns in zece minute la Atheneu si de acolo… in fata usilor inchise. Nu eram singura, dar eram cam fara speranta. Langa mine, un grup destul de mare de intarziati, jurnalisti, dar si posesori de bilete obisnuiti cu accesul la pauza, de la celelalte concerte. Nu si aici – reguli clare. Fara pauza, usile inchise de la 5, punct.

Geanina Corondan, inconfundabila, e abordata de un domn in varsta, necunoscut, care ii aminteste de vremurile din scoala, cand profesoara ii lauda calitatile vocale. Cinci minute mai tarziu, domnul isi declina identitatea: Artanu’ senior, domnul Plesca. What are the odds… Cu totii, asteptandu-l pe Malkovich.

Ii scriu Cristinei SMS-uri triste – sunt trimisa cu job de reporter o data si ratez evenimentul. Dojana editorului e implicita si imi sta pe crestet. Promit Cristinei ca ma revansez si dau sa plec, cand usa se deschide. Pentru vreo sase persoane, inclusiv eu.

Nu stiu cum a trecut spectacolul – intre socul combinatiei opera/monolog, umorul negru din gesturile lui Malkovich si emotiile pe care le resimteam empatizand cu cele doua soprane tarate pe scena si sugrumate in fel si chip, a fost mai mult un vis decat o experienta teatrala. Malkovich era la fel de suav si de periculos ca in “Ripley’s Game”, unul dintre filmele care imi plac exclusiv datorita lui. Accentul austriaco-californian era mai subtil ca al lui Arnold si sublinia ironia partiturii, o ironie tipic germana, foarte seaca.

Legat de subtitrarea care, inteleg, a fost o constanta a tuturor spectacolelor, Malkovich era legat de text in aceeasi masura in care orchestra si solistele erau legate de partitura. Improvizatia isi facea loc in gesturi, in intonatii, in accente, in relatia dintre protagonisti – printre care se numara si dirijorul.

Nu vreau sa fac cronica spectacolului – nu pot sa judec ceva ce-mi place asa de mult la nivel emotional. Dar, ca tortul sa aiba si o cireasa, am ramas si la conferinta de presa ca un reporter amator ce ma aflam. Acolo, complicitatea dintre autorul textului, dirijor si actor principal s-a dezvaluit mai clar. La capatul unui turneu de cinci ani (de fapt vreo trei, s-a corectat Malkovich), cei trei devenisera prieteni. Spectacol dupa spectatol, generasera impreuna iluzia improvizatiei cu subtitrarea la vedere, isi implinisera visele si curiozitatile, isi descoperisera afinitatile.

Un lucru interesant a punctat Malkovich, lucru pe care il ghicesc, de altfel, si care ma paralizeaza in fata artistilor ingrozitor de mari – oroarea de omniprezentii paparazzi. “Acum fiecare om poate fi un paparazzo,” spunea Malkovich. “Stiti cum e – iesi la o tigara, incerci sa discuti cu un prieten ce ai facut, ce faci sau ce ai vrea sa faci si, pentru ca esti cunoscut, oamenii vin si te roaga sa faci o poza cu ei – photo, photo. E foarte nepoliticos si ingrozitor de intruziv. E ca si cum as ruga o femeie sa-si ridice fusta. Da, ar fi haios, dar si teribil de nepotrivit.”

Nu e de mirare ca prefera rolul de regizor in teatru si ca apreciaza mai mult “intimitatea” bizara pe care ti-o da cinematografia – acolo, macar esti printre profesionisti. Alaturi de ei, servesti unui scop comun, incetezi, macar la nivel de conventie, sa mai fii “erou” sau superstar pentru o vreme.

Ca de obicei, ar mai fi atat de multe de spus – dar pana aici se intinde patul lui Procust, postul de blog. Sala a fost arhiplina. Semn ca oamenii vin cand stiu ca li se ofera ceva extraordinar. Sper ca au plecat cu incantarea cu care am plecat si eu. Asteptarea a meritat…

Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

***
(NOTA EDITORULUI, aka Cristina:) ): intre cele doua fotografii se afla lumea lui Malkovich. intr-una arata forta si determinare doar din privire, in cealalta – cind nu mai e personaj si nici nu mai are roluri de jucat- e fragil si temator (piciorul ridicat ca o bariera ca sa-l separe de ceilalti, mina care-i acopera o parte din fata semn de timiditate, sprijinul pe care si-l creaza intre mina si piciorul ridicat – nevoia de stabilitate intr-un moment in care a iesit din zona de confort.)
prima e de la un shooting unde si-a facut meseria, a doua e de ieri de la conferinta de presa, de la Bucuresti.

Leave a Comment


5 − = zero

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!