nocturne ishiguronocturne ishiguro

De citit: Nocturne, cinci povesti despre muzica si amurg

Nocturne, cinci povesti despre muzica si amurg este o colectie de proza scurta a domnului Kazuo Ishiguro (cel care a scris si Never Let Me Go). Are fix 5 povestiri, bucati dintr-un puzzle de personalitate, care puse cap la cap dau caracteristicile pe care le intilnesti la muzicieni (si prin extenso, la artisti/ creativi de orice fel ar fi): vanitate, ego, incarcarea din ratare, traitul prin procura/ prin emotiile altora, frica de public, adrenalina de dupa un show.

Toate povestirile spun despre aceste lucruri prin actiuni conexe, niciodata prin muzicianul implicat in actiune (de la povestire la povestire e alt personaj principal), iar cartea are o structura cu simetrie in oglinda. Ultima povestire pare a fi “reversul” primeia: amindoua vorbesc despre ratarea in dragoste care poate sa fie inspiratie pentru actul creator, dar si despre succesul prin procura. Prima e cu un cintaret aflat la apusul carierei si in prag de divort, ultima e cu un violoncelist care e la inceputul carierei si e pe cale sa se insoare.

In prima povestire e o secventa cu sotia unui cintaret cindva celebru care e rautacioasa, plina de ironie fata de un domn cu care vorbeste sotul ei. Sotul o cearta pentru atitudinea ei, ea isi cere scuze si urmeaza ceea ce e mai jos, vazut din perspectiva domnului cu care vorbea sotul.

“A intins bratul si-a luat-o de mina. Ma asteptam ca ea sa si-o retraga, insa si-a schimbat pozitia de pe scaun in asa fel incit sa fie mai aproape de el si si-a asezat palma libera de-asupra celor impreunate. (…) Pret de citeva clipe, a fost ca si cum ar fi uitat complet nu doar de mine, ci si de toti oamenii din piazza. Apoi ea a spus, aproape soptind: Nu-i nimic scumpule. A fost vina mea. Din cauza mea te-ai suparat.

Au mai ramas asa o vreme, cu miinile impreunate. Apoi ea a oftat, i-a dat drumul domnului Gardner si m-a privit. Ma privise si inainte, insa de data asta o facea cu totul altfel. De data asta ii simteam din plin farmecul. Era ca si cum ar fi avut un indicator intern de gratie, cu gradatii de la zero la zece, si in acel moment, pentru mine special, il facuse sa urce brusc la sase sau la sapte, insa ii simteam din plin prezenta invaluitoare si, daca mi-ar fi cerut sa fac ceva pentru ea – daca, de pilda, mi-ar fi cerut sa traversez piata si sa-i cumpar niste flori -, as fi facut-o bucuros.”

Mai tirziu descoperi ca indicatorul asta intern de gratie e unul exersat indelung, iar povestea se rastoarna elegant si surprinzator. Insa in fiecare dintre momentele in care vorbeste despre falsitate, despre vanitate, despre ratare, Ishiguro o face cu eleganta si simplitatea de mai sus.

*

Am primit Nocturne, cinci povesti despre muzica si amurg de la un prieten in timpul Festivalului Enescu. Abia acum am citit-o. Imi propusese un joc: dupa ce citesc cartea sa aleg o singura lucrare clasica, orice cred eu ca ar semana cu ce e in scriitura lui Ishiguro, la ce face el trimitere.

Pentru ca ultima povestire se cheama Violoncelistii si e undeva o trimitere mica la Rahmaninov, am ales asta.

daca se intimpla sa o cititi si o puteti asocia cu o lucrare clasica, mi-ar placea sa-mi spuneti aici printr-un comentariu. multumesc

2 Comments Published

7 years ago / Reply

Nu cunosc foarte bine muzica clasica, dar mi-ai starnit interesul pentru carte.

7 years ago / Reply

:)

Leave a Comment


seven − 4 =

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!