acum niste ani am scris un articol despre Levente, un pusti cu dislexie, pentru ca descoperisem ca nu exista multe informatii in romania despre aceasta afectiune si ca, in lipsa unui diagnostic corect, copiii sunt chinuiti la scoala.

multa vreme bucuria mea mare a fost ca acel articol a fost punctul de plecare pentru o campanie nationala de informare asupra dislexiei si ca a dus la aparitia unor manuale pentru copiii dislexici pentru clasele I-IV.

am primit si eu manualele acelea si le-am tinut ca pe un trofeu; ajuta la ego cind ti-e greu sa stii ca ai schimbat putin – cu un milimetru – lumea din jurul tau prin munca ta.

astazi am dat manualele.

unei mame ( o doamna pe care o stiu de 10 ani cel putin) care a descoperit ca unul dintre cei doi copii ai ei este dislexic. si intimplarea asta, ca am putut sa le dau cuiva pe care-l cunosc si care chiar avea nevoie de ele, mi s-a parut un dar minunat pentru mine, nu pentru mama copilului simpatic.

*

despre abecedarele pt copii dislexici am mai scris aici

foto via sutterstock