text de Cristina Popa

Aveam vreo 9-10 ani.In fiecare dupa amiaza stateam in fata blocului.Cu cheia de gât.Așa era moda atunci. Jucam sotron. Cu Miha de la etajul 5 si Getuta de la 10.Rar, foarte rar trecea cate-o masina.Nu prea erau masini pe drum atunci.

Din cand in cand mai iesea cate-un vecin din bloc si noi tipam in cor: Sarnaaaa. Si apoi, ne vedeam de jocul nostru simplu.Mai retusam cu creta cate-o linie stearsa si apoi saream, cat era dupa amiaza de lunga.

Din cind in cand, mama iesea pe geam si tipa La masaaaaa.Mancam pe fuga si ne intorceam la topaielile noastre.

Eram niste fetițe fericite.

Intr-o zi am cunoscut pe Dana, prietena Mihaelei. Era mai mare ca mine cu cativa ani.Aveam sa aflu mai apoi ca e un copil de bani gata. Se vedea dupa hainele pe care le purta, dupa ciocolata straina, din Germania pe care o manca fara sa o imparta si dupa masina tatalui sau. O mașină cum nici in filme nu vazusem ca nah eram pe vremea lui Ceausescu si daca aveai Dacie erai super smecher.

Pe mine toate astea nu mă afectau prea tare pentru că ai mei, deși nu erau bogați făceau pe naiba în patru să mă simt prințesă.

Dar, ceva totusi ma deranja.Privirea ei rautacioasa. Se uita mereu la noi cu niste ochi care tipau: Sărăciiilor!

Totul a culminat când într-o zi a primit de la rudele de departe o super bicicletă.A venit in fata blocului sa ne-o arate. Bicleta era rosie. Era cea mai frumoasa bicicleta din lume. Nu vazusem in viata mea ceva mai nou si mai sclipitor.Fata ne explica cu mandrie ca merge cu nu stiu cate viteze si are nu stiu ce beculete. Si ca sa ne arate cate de grozava a inceput sa faca ture stanga dreapta in fata blocului. Noi ne uitam ca la tenis. La un moment dat s-a oprit in fata noastra:

“ Ei, cum vi se pare?”

Si Getuta care era fff mica de inaltime si pricajita, un omulet, ii zice cu glas tremurat

“ Vaii e asa frumoasa si ce fain merge. Mi-o dai si mie sa dau o tura? “

Nu i-a raspuns. S-a uitat la noi toate a mai tipat o data din priviri “Sărăciilor’!!!’ s-a urcat pe bicileta si a fugit.

Getutza a inceput sa planga tare cu furia aia de copil neputincios.

“ Nu mai plange mah getutza!

Lasa mah, Cri că imi ia mie tata de ziua mea pegas, o sa vada ea! Si o sa il dau la toti copii! “

In momentul ala mi-am promis ca o sa vina o zi in care o sa am si hainele si ciocolata si bicicleta. Tot. Si ca in ziua aia am sa raman om si nu o sa umilesc pe nimeni, niciodata. Cumva cu mintea mea de copil mi-am dat seama ca banii nu inseamna nimic daca nu pui pret pe oameni.

*

Am făcut un sondaj printre prietenele și prietenii mei. I-am întrebat care a fost întâmplarea care le-a stârnit ambiția de a ajunge departe în viață. Raspunsurile unele funny, altele triste, merită citite toate.

Una materială: o casa super misto, cu mobila sculptata, paturi de mijloc cu lenjerii de mătase, in care mirosea a cireșe uscate. Apartament cu 5 cam din Centrul Bucureștiului al varului primar al tatălui. Vazut de copilul de 9 ani. Si una mentală: un tip care recunoaștea pânzele lui Rembrant. Nu mai stiu cine era, dar venise la bunica-miu cand eram fff mica. Si se uita la albumele lui si zicea: asta e Rembrant, uite tehnica asta de descompunere a luminii etc. Si mi-am dorit sa fiu si eu asa. Am ajuns tocilara:))).

 Am invatat limba bulgara de dragul unui baiat de care m am indragostit. Am slabit 15 kg pentru ca mi doream sa fiu si o tipa “buna” nu numai desteapta in liceu si am fost regina balului. mie degeaba imi dai exemplu ca nu reactionez. Trebuie sa fiu eu convinsa ca acel lucru imi va aduce bucurie si ma va implini cumva si sunt gata sa mut muntii din loc.

mai multe raspunsuri emotionante puteti citi pe blogul lui Fifi, aici

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

cover photo shutterstock