Doua dintre cele mai frumoase imagini din finala castigate de Simona Halep la Roland Garros au fost din loja staff-ului ei.

Simona a urcat agila pana in tribune ridicata pe brate inclusiv de un jurnalist, pentru a se imbratisa cu echipa si familia.

Si am vazut in imbratisarea cu antrenorul Darren Cahill atat de multa pretuire, dragoste, emotie continuta incat multora dintre noi ne-au dat lacrimile. Simona si-a ascuns capul in umarul antrenorului, a strans tare tare ochii ca sa nu iasa nicio lacrima, dar amandoi – si ea si Cahill – erau profund emotionati. Numai ei stiu cate sacrificii, cat efort supraomenesc, cata ambitie si vointa sa afla pe drumul acestui succes.

Cateva clipe mai tarziu si doua trepte mai sus, a fost o imbratisare in trei cu mama si tatal ei. S-au tinut strans, toti trei, fara cuvinte, pret de cateva secunde si – desigur – noi am mai avut cateva lacrimi.

Nu a fost nimic ostentativ acolo, desi Halep avea dreptul sa faca orice tumba voia ea in tribune pentru ca era marea castigatoare; era insa modestie, bucurie intensa dar manifestata moderat la exterior.

Cand priveam imbratisarea dintre Simona si Darren (care a fost de altfel si cea mai lunga) m-am gandit ca femeia aceasta tanara e extrem de introverta, iar imbratisarea aceea e cea mai puternica declaratie de multumire, de iubire si de respect pentru omul care a ajutat-o sa se slefuiasca.

S-a bucurat cu atat de multa decenta si atat de multa modestie, incat m-a facut sa ma gandesc la o educatie regala.

Nici nu stiu cum am putea invata si noi asta de la ea, care ne laudam pana la cer si inapoi cu nimicuri in fiecare zi, dar mi-as dori foarte mult sa putem sa avem toti aceasta decenta. Mi-as dori sa invatam sa luptam pentru visurile noastre, neasteptand sa ne faca altii viitorul sau succesul. (neasteptand inclusiv sa voteze altii pentru noi)

Femeia aceasta tanara (tot imi vine sa spun fata aceasta, dar ea e o femeie frumoasa, minunata) si-a construit singura succesul, n-a asteptat nicio clipa sa o ajute cineva, nu s-a vaitat de nimic; cand au certat-o altii pentru ceea ce-si imaginau ei despre cum ar trebui sa fie drumul sau, a tacut si a mers mai departe. A intrat in istorie pe munca si pe sacrificiile ei, impotriva oricarei piedici naturale (cum ar fi faptul ca s-a nascut intr-o tara care n-are nici macar o arena de tenis pe zgura in care sa intre 5-10000 de spectatori).

Am prieteni francezi care mi-au spus ca au plans dupa Victoria lui Halep. I-am intrebat de ce (daca plangem noi romanii, inteleg, e “a noastra” – Halep, nu Victoria) – Mi-au spus ca au plans pentru ca era foarte multa emotie in ceea ce vedeau pe ecran, au plans pentru bucuria si efortul ei.

Dar daca va amintiti, totul in exprimarea Simonei Halep a fost foarte continut; chiar si cand i-au dat lacrimile la intonarea imnului si tinea trofeul in brate, si-a trait intens emotia discret, cu privirea in jos, aproape muscandu-si buzele.

Marea lectie a acestui week end e despre sinceritate, modestie si perseverenta.

Nu ajuta pe nimeni sa urli ca ai succes, ca ti-ai indeplinit planul la hectar – cand si tu stii, dar si cei care iti asculta urletele, ca e o minciuna. Nu vei emotiona si motiva pe nimeni daca nu esti sincer, autentic.

Intr-o tara a formei fara fond, domnisoara Halep a redat continutul modestiei ca model pentru ceilalti. Se poate sa ai succes daca esti din Romania, dar trebuie sa muncesti mult, sa nu lasi sa te doboare  cei care te critica, sa nu te lauzi fara rost, sa faci sacrificii si sa stii sa ramai modest.

Halep e numarul 1 in lume, cea mai buna jucatoare din lume, si e unul dintre cei mai modesti, introverti si discreti oameni pe care-i avem in spatiu public. Ce invatam din asta?!