Din martie pana in iunie, la ore mici din dimineata am citit zilnic cate o postare pe facebook scrisa de jurnalistul Horia Ghibutiu. Scrise sub hashtag-ul #InTimpCeTuDormeai, pe drumul lui Horia catre Rock FM unde e producatorul matinalului cu Razvan Exarhu gazda, postarile aveau ceva familiar, ceva educational si, de cele mai multe ori, generau foarte multe comentarii in care cititorii isi faceau publice o parte din amintirile la tema.

Si mai aveau ceva: chiar si cand descriau micul dejun al autorului din acea dimineata, faceau o trimitere la o parte din experienta sa de jurnalist.

Horia Ghibutiu e ziarist cum ii place lui sa spuna (nu jurnalist) din 1990 si-a trait pe pielea lui transformarile ziarelor si revistelor aparute cu mare entuziasm dupa multi ani de comunism. Stie cum a fost la Tineretul liber, Evenimentul zilei, ProSport, Adevarul, TVmania, Viva! si FHM direct din redactie pentru ca a participat la crearea multor pagini din aceste publicatii.

Postarile aflate sub hashtagul #InTimpCeTuDormeai sunt reunite acum intr-o carte care mai contine si alte consideratii despre evolutia presei din Ro, toate intr-o formula eleganta, fara patimi, dar care ar putea fi oricand mici lectii pentru cei care vor sa produca texte – continut in scris, cum se spune acum – fie pentru print, fie pentru online.

Despre carte si nu numai, cu Horia in discutia de mai jos. (la sfarsitul dialogului, un fragment dintr-o postare ca o mini lectie)

 

Ti-e greu sa te trezesti dimineata? Intreb pentru ca hashtagul #intimpcetudormeai pare ca un repros.

Ha-ha, îmi place ideea că aș reproșa cuiva faptul că sunt matinal. Doar că nu e adevărat! Mă trezesc devreme pentru că trebuie să ajung la serviciu, acesta e principalul motiv. E drept, presupun că și ereditatea are un cuvânt de zis aici, mă trezesc destul de ușor, iar dimineața funcționez mult mai bine decât în restul zilei. În plus, am impresia că dacă am început treaba, oricare ar fi ea, devreme, am toată ziua la dispoziție, câștig timp, în loc să-l pierd. O fi o iluzie, dar nu e singura cu care mă hrănesc. În fine, de pe 10 septembrie mă trezesc din nou la 4.45 – cam la 5.25 încep să lucrez efectiv la matinalul de la Rock FM – dar am și avut două luni de pauză, am mers la birou ca un om normal, fără program fix…

Stiu ca initial scrierile de la 5 jumatate dimineata ii erau adresate sotiei tale, Carmen. Cand a venit gandul de a deveni o carte?

Mulțumesc pentru întrebare – Carmen a inspirat nu doar cartea: ea a venit cu ideea și cu hashtag-ul. M-am opus la început, dar după o noapte de zbucium, m-am executat: postările mele intrau cu prioritate în News Feed, făceau și trafic, deși nu asta urmăream predilect, ba îmi confereau și adrenalină – să termin la timp, să revăd textul etc. Ideea de a strânge postările într-o carte mi-a venit după două-trei zile. La finele cărora am înțeles că poate merită și un suport trainic micile mele neliniști matinale, pe Internet totul trăiește o scurtă clipă, cine mai are timp să revină în aplicația „Salvate”?

Te pregateai de pe o zi pe alta pentru a le scrie? 

Da, mă pregăteam, adică îmi venea o idee, o documentam un pic, practic lăsând pentru dimineață doar transcrierea ei, uneori chiar scriam seara și-mi salvam textul, urmând să decid însă efectiv în metrou dacă aveam să folosesc „ciorna” ori să scriu altceva.

Cand stiai ca vor fi o carte, ai schimbat ceva din ideile de subiecte? Ti-ai facut un plan editorial?

Plan editorial e un pic cam pretențios spus pentru pregătirea mea altminteri sumară, însă firește că atunci când am decis să strâng postările într-un volum, m-am axat pe postări având ca subiect media. Până la urmă, despre asta e vorba în cartea mea: în timp ce tu dormeai, presa s-a schimbat complet – acesta e subiectul central al cărții, nicidecum un om care merge devreme la muncă. Încotro se îndreaptă presa, însă, nu știu să zic.

Cum e lumea la 5 dimineata?

Posacă, abătută, cenușie – vreo trei anotimpuri pe an. Chiar mă amuzam în primele zile, gândindu-mă că dacă aș fi locuit în centru, să zicem că luam metroul de la Romană, poate aș fi prins și niște petrecărețe vesele. Așa însă, împărțeam vagonul de metrou cu paznici, vânzătoare, meseriași. Niciunul nu părea să dea din coadă de fericire.

Te-ai mai intoarce la a conduce ziare si/sau reviste?

Cu siguranță! Dar ar trebui să fie ceva nou, durabil, de perspectivă, fiindcă, nu-ți ascund, am avut și aventuri editoriale din care nu știam cum să evadez mai repede! Însă nu țin cu tot dinadinsul, sunt suficient de prins cu emisiunea, pe blog am un proiect care și acela consumă timp și energie, „100 de români care mă inspiră”, n-am timp nici să respir! Nu mă plâng, dimpotrivă, mă bucur: tata spunea că nu-i înțelege pe cei care se plictisesc, l-am moștenit în această privință. Nu știu ce e plictiseala și e cam târziu să învăț la o jumătate de veac de viață.

Ce simti ca e diferit la radio fata de ziar? Dincolo de forma evidenta de exprimare/ expunere a mesajului…

În primul rând, diferă postura mea: la matinalul „Morning Glory cu Răzvan Exarhu” de la Rock FM, stație care vara asta a urcat frumușel pe locul 3 în București, sunt producător, nu realizator. În rest, pregătirea informațiilor, selecția lor, documentarea, alegerea invitaților – toate, grație unei munci de echipă cu membri având viziuni convergente – e cam ceea ce făceam și înainte, când lucram efectiv în presa scrisă.

Cate povestiri sunt in carte? Ai una preferata? Sau care a fost preferata publicului dupa numarul de like-uri pe fb:)

Nu știu pe de rost numărul povestirilor, deoarece în carte se găsesc sensibil mai multe decât cele publicate (chiar și un capitol inedit, #ÎnTimpCeEramZiarist). Personal, am mai multe favorite: cea în care am scris prima știre sub forma unei piese de teatru, cu Jerrry Seinfeld în rol principal, cea în care am înglobat reportajul făcut pe urmele reale ale Solenoizilor fictivi din cartea lui Mircea Cărtărescu… Da, ca oricine, îmi număr și eu like-urile, recordul e de 718, dar în acel caz e meritul imaginii, care mă înfățișează alături de Carmen în ziua căsătoriei civile, cum să nu dai like la așa ceva?

Te-a surprins/emotionat vreunul dintre comentarii? Pentru ca povestirile tale au generat si cateva marturisiri din partea celor din comunitatea ta de fb…

Sincer, m-au emoționat toate comentariile care nu se mărgineau să-mi dea bineață, la care nu știam ce să răspund și, oricum, nu aveam timp, deoarece începusem programul de lucru! Mi-au mers direct la inimă comentariile de la ultima postare, ne despărțeam de parcă fuseserăm împreună în tabără!

Ce crezi ca-i lipseste presei de astazi pentru a genera empatie si a crea comunitati puternice – la fel cum o face facebook-ul?

Păi Facebook-l ESTE presa de azi! Cu Fake News, cu scris pe genunchi, cu ură, cu o lipsă de verificare a informațiilor, atunci când nu sunt deliberat mincinoase… Dar pe cel mai mare distribuitor gratuit de informații e loc și de presă de calitate – amintește-ți că pe 10 august s-a făcut, pe Facebook, jurnalism de referință: reportaje ca la carte, mărturii din mai multe surse, probe indubitabile, dezvăluiri, investigații.

Pe de altă parte, presa de azi are comunități puternice – vrei să ne uităm la utilizatorii tabloidelor? Problema e că, din tot ce era în presă, publicul a extras doar secțiuni colaterale de odinioară: faptul divers, pitorescul, divertismentul… A, că eu, ca jurnalist „tradigital” (am lucrat în presa tradițională până m-am dedulcit la online) sunt frustrat ține vremurile în care trăim. Uite, un colaj foto cu mine făcând mămăligă și crap la cuptor împușcă de trei ori mai multe like-uri decât un interviu exclusiv cu un scriitor, aia e…

 

 #InTimpCeTuDormeai – fragment postare din 25 iunie

(…) Brusc, îmi dau seama brusc că postările de la această rubrică intrată în ultima săptămână (mă rog, până la toamnă) au hashtag, au punchline de final, dar n-au titlu.
Nu că s-ar fi plâns cineva (până acum, am primit doar reclamații legate de lungimea textelor). Deși, cu titlurile de azi, mai bine lasă. Pentru că:
Pe Net, titlurile nu mai sunt titluri, ci nişte enunţuri gălăgioase, care induc în eroare şi, după ce că sunt bombastice, sunt şi goale de conţinut. În plus, nu mai respectă cutuma de a indica dintr-o privire dacă titlul aparţine unei publicaţii de referinţă sau unele populare. Ele pot fi împărţite așa: – Titlurile excesiv de descriptive (conţin absolut toate informaţiile, ba adesea şi unele care nu se mai regăsesc în corpul articolului) – Titlurile întrebătoare (or, în presa tradiţională, interogaţia din titlu e fie însemn tabloidal, fie lasă impresia unui demers neîncheiat – jurnaliştii n-au reuşit să afle răspunsul, aşa că apelează la un semn de punctuaţie care erodează credibilitatea) – Titlurile de almanah (celebrul „cum să“ e în toate cele ce sunt) – Titlurile numerice (încep cu 10/ 25/ 100/ 1.000 de lucruri pe care să le vezi, faci, afli, uiţi, regreţi într-o viaţă; îmi amintesc de odioasele, pentru cineva care nu era vrăjit de matematici, culegeri din adolescenţă, acolo erau 10 exerciţii…) – Titlurile cu adresabilitate directă (cititorul trebuie convins că e un partener de dialog, ştirea a fost făcută special pentru el şi pentru curiozităţile sale bolnăvicioase; ori e un ignorant care nu poate să aleagă singur, trebuie să fie îndrumat şi să primească informaţiile mură-n gură).

*

Cartea #InTimpCeTuDormeai – Horia Ghibutiu (Editura Trei) se gaseste deja in librarii si poate fi achizitionata de aici, cu un discount de bun venit in librarii.