mihaela norocmihaela noroc

Interviu Webstock 2018 – Mihaela Noroc (The Atlas of Beauty) “daca toti am improsca cu dragoste, cred ca n-am mai avea probleme si suferinte” –

Si anul acesta la Webstock am gazduit prima sesiune, cea motivationala. 4 invitati cu povesti exceptionale de viata, povesti care ascund – dincolo de zambete si de aparenta de “usurinta” – foarte multa munca.

Invitatii au fost in ordine: Cornel Amariei, Andreea Esca, Mihaela Noroc si Vlad Voiculescu. Pentru cei care n-au fost la webstock si, mai ales, pentru ca sunt de moda veche si cred ca google search functioneaza pe text cand vrei sa te documentezi despre cineva, transcrierile acestor interviuri le gasiti rand pe rand aici.

Interviul cu Cornel Amariei poate fi citit aici, aici interviul cu Andreea Esca, iar aici cel cu Vlad Voiculescu.

inspiration stage

A plecat de la un proiect mic online si a ajuns cunoscuta in foarte multe tari din lume.  A renuntat la job-ul ei pentru a fotografia femei din lumea intreaga iar munca ei a ajuns la CNN sau BBC, a luat forma unui album de arta care e bestseller in multe piete de la Japonia pana la Germania. A transformat o pasiune intr-un job si a creat atlasul frumusetii, un proiect global despre diversitate, acceptarea altor culturi si despre frumusetea feminina… doamnelor si domnilor, Mihaela Noroc.

 

Multi dintre cei care se afla in aceasta sala viseaza sa renunte la jobul lor si sa plece in lume ca sa-si indeplineasca marele vis. Tu ai luat decizia asta, ai renuntat la tot si ai plecat prin lume ca sa-ti urmezi visul. Iti mai aduci aminte fix momentul cand ai luat decizia? Si cum a fost? Ti-a fost teama?

Da. Pe mine foarte multa lume ma intreaba lucru asta si pot sa spun ca mi-a fost foarte usor sa iau decizia pentru ca eram extrem de nefericita la locul de munca. Asa cum spunea si Andreea, ma duceam la munca, si nu mi-a fost deloc greu, a fost o decizie usoara, ce ma astepta in fata era oricum infinit mai frumos si infinit mai interesant decat tot ce am lasat in urma. Deci n-a fost greu, a fost foarte usor. Momentul exact nu stiu sa ti-l spun pentru ca a venit de la sine. Pur si simplu cand am avut destui bani am zis „Gata, plec in lume.” Si asta a fost.

Dar facusei un plan inainte? Sa pun bani deoparte ca sa-mi indeplinesc visul?

E foarte mult sa spui voiam sa-mi indeplinesc visul. Si niciodata nu am facut lucrurile in felul acesta, „ma duc sa-mi indeplinesc visul” pentru ca m-as fi speriat si as fi lasat totul balta. Deci nu as fi procedat in felul asta, am luat-o incet, pas cu pas. Azi un pic, maine inca putin si cred ca asa functioneaza pentru unele persoane, inclusiv pentru mine, sa iei lucrurile incet incet, ca sa nu-ti fie frica de ce te asteapta.

Stiu ca te-ai apucat sa faci fotografii pe la 16 ani si te-ai lasat de fotografie pentru ca sa te intorci dupa aceea. Cum ai inceput sa faci fotografie? Ca era clar ca acum s-a dovedit ca e o pasiune si ca e directia ta in viata, ca sa spunem. Dar cumva cineva ti-a taiat aripile pe drum. De ce?

Da, uite, asa este si din pacate foarte multi oameni renunta la ce este pentru ei pentru ca cineva nu ii incurajeaza sau nu le da destula incredere, dar si asta s-a intamplat si cu mine. Am mers la Facultatea de Arte Plastice din Bucuresti la sectia foto-video si, din pacate, acolo nu am gasit sustinerea sau poate directia mea nu era potrivita cu directia lor si atunci am zis la final „Asta nu e pentru mine. Fotografia in niciun caz nu este pentru mine. Sunt atat de multi oameni care se pricep mult mai bine decat mine si o sa las asta pentru ei.” Am mers si am lucrat in alte domenii, pentru ca aveam nevoie de sustinere financiara, deci acolo am gasit, la joburi, partea asta foarte importanta, si la un moment dat am simtit ca nu mai pot sa lucrez unde lucrez si hai sa incerc din nou fotografia, care ramasese deoparte.

Eu nu m-am atins de aparatul de fotografia vreo 6 ani. Nu l-am atins. Era acolo, ramasese asa ca un fel de, nu stiu, o mica durere, sa zic. Am avut probabil si o teama sa-l ating. Era un proces psihologic foarte dificil si in momentul in care am zis „Asta e ultimul tren. Il iau, ma urc in el. Daca n-ajung nicaieri, asta este.”

Iti mai aduci aminte ce ai pus in bagaj cand ai plecat? Prima calatorie mare?

Esentialul. Pentru ca asa e cel mai usor sa calatoresti si mi-aduc aminte ca dupa primul an de calatorie mergeam cu un backpack si aveam dureri foarte mari de spate si am trecut ulterior la trolly. Pentru ca nah, backpacker poate sa fie si cu un trolly. Si ce iau cu mine? Un sac de dormit foarte mic, care sa-mi ajunga pentru 10-15 grade, 2-3 perechi de pantaloni, nu stiu, esentialul, nu iau foarte multe. Chiar si bagajul de fotografie este foarte mic, iau cat mai putine pentru ca trebuie sa le car singura si nu vreau sa-mi fac rau singura.

Dar nu ti-e greu uneori? Stiu ca la inceput ai calatorit impreuna cu sotul tau, in primul an si inca cativa. Dar se mai intampla sa nu calatoresti cu sotului tau. Si nu ti-e greu singura pe drumuri in hau pe dreapta?

Unu la mana incerc sa ma protejez cat mai mult. Nu o sa plec niciodata noaptea pe strazi, imi dau seama de pericolele din jurul meu, sunt o femeie care din pacate poate sa cada prada usor unor probleme. Sunt protejata de fapt, avand acces la internet absolut tot timpul imi dau seama unde sa ma duc, ce sa fac, cu cine sa stau de vorba, ma uit la omul respectiv imi dau seama “stai ca poate nu e ceea ce pare”, imi dai seama cand un taximetrist poate nu o sa ma duca unde trebuie daca.. nu stiu, ai un instinct, il urmezi.

M-am documentat uitandu-ma la interviul tau cu doamna Esca caci ai fost la interviu la Europa FM (Mihaela: care a fost sustinatoarea proiectului de la bun inceput si ii multumesc foarte mult). Asta stiu ca te-ai dus cu proiectul la The One, pe vremea cand exista revista si era foarte foarte la inceput proiectul, dar acolo am descoperit ca o parte destul de dificila a proiectului tau a fost sa convingi femeile. Pentru ca mergi pe strada si vorbesti cu ele si am pus asta in balanta cu faptul ca ii povesteai Andreei ca nu esti o persoana care are chiar foarte mare incredere in sine.

Nu, nici acum nu am. Nu vedeti ca nu stiu sa fiu ok pe scena.

Si atunci cum faci? De unde iti gasesti curajul sa abordezi pe strada niste oameni intr-o limba straina cu o cultura diferita si sa le spui „Eu vreau sa te fotografiez” si unde se petrece magia ca uneori in 5-10 minute tu te duci la ele acasa.

Asta-i chestia, ca tu abordezi omul respectiv pentru ca te fascineaza persoana respectiva, trece pe langa tine femeia si pe mine uneori ma lasa si fara respiratie. Imi dau seama ca ea este o opera de arta. Si asta e ceea ce ma motiveaza, in sensul ca stiu ca exista acolo ceva extraordinar, pe care ea nu-l vede de cele mai multe ori, din pacate, si trebuie sa-i fac o fotografie. Uneori reusesc, alte ori nu.

Dar si cum le zici? Adica.. (in toate felurile) Iti dai seama ca daca vine cineva pe strada, se duce la doamna Esca si ii spune ”Doamne! Domnisoara, Doamna, sunteti atat de frumoasa! Vreau sa merg acasa la dvs sa va fac o fotografie”, Bine, doamna Esca cred ca ar accepta. E gresit exemplul. Dar… cum le convingi?

Fiecare loc este diferit, fiecare tara, fiecare cultura este diferita si atunci trebuie sa te adaptezi. Aici in Europa e usor, adica stim toti ce inseamna social media, unde o sa ajunga o fotografia, ce efecte o sa aiba asupra mea ulterior. Cand te duci in alte zone ale lumii, lucrurile devin foarte complicate, decizia nu este doar a femeii pe care o abordezi, decizia este si a sotului, poate a fratelui, si tot asa lucrurile se extind. Sau in America de Sud,  de exemplu, iarasi e o problema cu criminalitatea, imaginea poate ulterior sa fie folosita in detrimentul ei, cineva poate sa o sechestreze, sa o abuzeze. Lucrurile aceasta se intampla pentru ca mi le-au spus femeile pe care le abordam, „nu, nu pot sa fiu fotografiata pentru ca poate faci parte dintr-o grupare mafiota si cineva o sa-mi faca ceva rau”. Si atunci trebuie sa te gandesti de 10 ori. In momentul in care insisti sa-i faci o fotografie, ca ok, e placerea si nebunia mea sa-ti fac o fotografie, dar ce inseamna asta pentru tine ulterior este cu totul altceva. Mi s-a intamplat, de exemplu, eram in Egipt si am fotografiat o fata, studenta la Medicina, tocmai absolvise si ea era foarte multumita si foarte fericita, dar cred ca ceva din limbajul nostru nu s-a pupat pentru ca dupa ce i-am publicat fotografia pe social media mi-a dat repede mesaj si mi-a spus „Tata, da repede fotografia jos c-o s-o vada tata”. Ea fiind femeie de 25 de ani pentru ca absolvise medicina. Mi-am dat seama atunci ca – stai un pic-  nu pot sa ma joc cu asa ceva. Da, deci lucrurile sunt diferite. Cum le conving? Nu le conving pe toate pentru ca am abordat mii de femei si am pana la urma mii de fotografii, dar am abordat de doua ori mai multe sau de trei ori mai multe.

Ce zic eu ca este important, este sa nu renunti. Cand pleci de dimineata de acasa si o iei pe o straduta dintr-un loc oarecare din lumea asta mare, trebuie sa te incarci cu foarte multa energie pozitiva. Noi, oamenii, suntem intr-un fel ca niste animale, si simtim, avem un al cincisprezecelea simt. Simtim omul care vine spre noi si ce poate el sa ne ofere. Si atunci eu daca sunt intr-o dispozitie foarte proasta, ca nu stiu ce mi s-a intamplat mie, persoana respectiva o sa ma simta. Eu trebuie sa ma incarc cu energie pozitiva si sa reusesc sa transmit bunatate si faptul ca nu vreau nimic rau, si poate uneori reusesc sa transmit asta, alteori nu.

Ai plecat de la un mic proiect online si ai ajuns la milioane de oameni care te stiu in online global. Aparitii la CNN, la BBC, o campanie cu Facebook. La inceput, tu si sotul tau ati avut o strategie de comunicare si de promovare in online?

Iarasi un lucru foarte benefic in viata mea, sotul meu, pentru ca el se ocupa de tot ce inseamna partea asta, „birocratia” din viata noastra si eu pot sa ma ocup de tot ce inseamna partea artistica si sa fiu libera si creativa. Daca am avut un plan? O iei gradat. N-ai cum sa ai un plan, cel putin viata noastra nu functioneaza asa. Si viata mea in niciun caz pentru ca sunt genul de om care daca stie ca a doua zi are ceva foarte important de facut, nu doarme toata noaptea, si atunci mai bine eu nu imi proiectez absolut nimic. Si daca se intampla ceva extraordinar, foarte bine. Daca nu, iarasi foarte bine.

Ce am incercat, si asta mi se pare foarte important, sa incerci sa iesi din online cat mai mult. De asta am si insistat sa am o carte tiparita, m-am bucurat foarte mult ca exista pe mai multe piete pentru ca ajunge la cat mai multi oameni. Online-ul se schimba foarte mult. La inceput am avut o viralizare cu Bored Panda care s-a intamplat acum 3 sau 4 ani, ceva de genul asta, si ulterior am avut o viralizare cu un video pe care l-a facut sotul meu si a facut vreo 20 de milioane de vizualizari.

Si putin mai tarziu ai avut o campanie cu Facebook? Despre care poate povestim.

Da, dar important pentru mine este sa fiu prezenta fizic in mainile si in vietile oamenilor, prin expozitie si prin carti.

Si ce zic oamenii care iti vad munca? Care poate n-au fost subiectii fotografiilor.

Sunt foarte multe raspunsuri. Si pozitive si negative. Am si hateri, e ok, si am si oameni care iubesc proiectul si de fiecare data cand sunt un pic mai jos asa, ca am si eu momentele mele, ma duc frumos pe Amazon sau pe Good reads si ma uit la review-uri si zic „Stai ca oamenii inteleg procesul muncii mele, fotografia pe care o fac.” si atunci e bine.

Te incarci mai degraba din reactiile lor, nu? Exact cum spunea Andreea, ca ea isi incarca bateriile din oameni.

E foarte important. Ca asta e, uneori stai si te intrebi „Dar de ce nu ne improscam noi cu mai multa dragoste? De ce alegem sa facem opusul?”. Bineinteles ca fiecare are frustrarile lui. Dar noi ca oameni de la bun inceput, ca acum am un bebelus, e fragila si are nevoie de dragostea mea si incerc sa-i ofer si imi dau seama ca toti trecem prin asta. De la bun inceput avem nevoie de dragoste si undeva, la un moment dat, ne rupem si nu mai primim dragostea respectiva, dar ce lume frumoasa ar fi daca toti am improsca cu dragoste, cred ca n-am mai avea probleme si suferinte.

Apropo de asta, care crezi ca este una dintre cele mai frumoase lectii pe care le-ai invatat de la femeile cu care te-ai intalnit? Caci banuiesc ca ai avut povesti incredibile si super emotionante.

Sunt foarte multe povesti, si emotionante si vesele si triste. Un roller coaster cu tot felul de emotii. Pentru mine, imi este foarte draga Ania care s-a nascut in Polonia, are acum 30 de ani si este o femeie care s-a nascut fara un picior, si din cauza asta mama ei care avea o situatie financiara foarte grea, a trebuit s-o lase in spital si s-o dea spre adoptie. Doctorul care avea grija de ea a incercat sa-i gaseasca o familie in afara Poloniei, undeva in Europa de Vest si asa a ajuns ea in Belgia. Acum, eu am fotografiat-o in momentul in care se pregatea pentru jocurile paralimpice, la alergare, si voia sa ajunga faimoasa ca sa-si gaseasca mama si sa-i spuna ca „nu sunt suparata pe tine ca m-ai dat spre adoptie, ca uite acum pot sa-mi indeplinesc visul si sa fiu alergatoare”. Ceea ce s-a si intamplat, ea si-a intalnit mama, urmeaza sa ma duc sa le fotografiez la un moment dat impreuna.

Ce frumos!

Da, foarte frumos. Ania este o minunata si este de un pozitivism extraordinar, si ne intalnim tot timpul cand eu sunt in Europa de Vest, ea reuseste sa ajunga ba in Berlin, ba in Belgia ne vedem, si cred ca s-ar bucura sa vina si aici sa va vorbeasca despre viata ei. E fabulos de pozitiva si de incantatoare.

Acum cred ca te poti finanta si din vanzarea albumelor si lumea stie de tine si lucrurile sunt mai simple. Dar cum se finanteaza un asemenea proiect, cand vrei s-o iei prin lume? Pentru ca oricat de low-profile ai incerca sa traiesti si cu low-cost, tot platesti niste lucruri.

Da, viata e scumpa. Am avut economiile proprii. Le-am cheltuit pe toate. Puteam sa-mi iau o masina foarte scumpa. Am calatorit foarte bine. Faci niste eforturi. Stiu ca la inceput prietenii mei imi spuneau ca sunt zgarcita, si in continuare familia mea spune ca sunt zgarcita si asa ma percep ei ca nu imi cumpar haine, dar eu toti banii pe care ii fac sau pe care i-am facut la un moment dat, stiam ca sunt pentru un lucru mai important in viata mea. De ce sa-mi cumpar rochia asta daca pot sa stau, sa mananc undeva in Armenia? Sau in Iran o masa. Da, deci mi-am ordonat prioritatile in viata. Asta s-a intamplat cu mult timp in urma, in momentul in care am descoperit calatoria si am vazut ce inseamna. Uite, poti sa calatoresti nu cu foarte putini bani, cu mai putini bani, poti ajunge in anumite zone si de ce sa cheltui eu niste bani in Bucuresti cand pot sa-i cheltui in Columbia?

Vorbesti de niste niste bani pe care ii cheltui, adica ii ai. Dar la un moment dat, banii pe care tu i-ai produs muncind din joburile din Romania s-au terminat. Cum ai facut rost de bani mai departe?

Asta a fost un proiect care a fost facut multumita oamenilor. Fara oameni eu nu faceam absolut nimic si nu eram absolut nicaieri. De la femeile pe care le fotografiez, pana la oamenii care m-au sustinut intotdeauna. Si am facut o campanie de strangere de fonduri, dupa ce m-am intors din prima calatorie care a fost foarte ok. Asa am reusit sa continui. Iar, ulterior, proiectul a devenit si mai de succes si am avut colaborari cu diferite branduri in strainatate, care au platit foarte bine si am reusit sa-mi continui proiectul.

Te-ai intalnit vreodata cu vreunul dintre donatori? A venit cineva sa-ti zica ”Stii, eu am donat..”

Da, bineinteles. M-am intalnit, am stat si la ei acasa sau am iesit. Da, am foarte multi prieteni peste tot.

Mentionam putin mai devreme despre o campanie pe care ai facut-o cu Facebook. Sa povestim putin despre aceasta campanie pentru ca am aflat ca, cumva cu tine au inceput sau ai fost printre primii care au facut Facebook live din sediul Facebook. Cum a ajuns Facebook la tine si in ce a constat aceasta colaborare?

Da, mi-au scris un mail si am zis „Suna prea bine ca sa fie adevarat!”. Eram undeva in Etiopia atunci si stiu ca Etiopia este unul dintre locurile mele preferate si acolo simt eu cumva ca s-a nascut proiectul de fapt. Si eram deja a doua oara si imi doream atat mult sa explorez cat mai mult, sa vad cat mai mult, si imi da mesaj Facebook ca trebuie sa te duci in 10 zile, in 6 tari si sa fotografiezi. Si eu eram „Ah, de ce acum? De ce acum?” Dar a fost foarte ok, am calatorit 2 saptamani in 6 tari, am fotografiat cate o femeie pe care au ales-o ei din tarile respective si eu eram cea de-a saptea, si asta totul pentru Ziua Internationala a Femeii. Am terminat in New York, la sediul Facebook de acolo si am facut un interviu live care a fost difuzat pe Times si pe pagina mea si asta a fost. Acum sunt aici, maine sunt acolo, totul e trecator.

De cateva saptamani esti mama unei fetite.

Oh, Doamne, ce greu este!

Cum s-a schimbat viata ta? Felicitari!

Iti multumesc frumos. Este minunat, dar este si foarte greu. Cred ca acum inteleg ce inseamna pentru o femeie sa reuseasca sa fie si mama si sa reuseasca sa-si vada si de cariera sau de orice altceva, sa iesi din casa cand esti mama e complicat, dar sa faci cariera. Este extrem de greu sa le faci pe toate si multe, multe femei reusesc sa faca asa ceva si pana sa ajungi tu sa faci lucrul respectiv, n-ai cum sa intelegi prin ce eforturi trece persoana respectiva.

Stiu ca iti doreai si o partea a doua a proiectului si banuiesc ca nu te opresti.

Nu, nu ma opresc.

Cum te vei descurca si cu fetita si cu un nou album?

Incercam sa ne adaptam cat mai mult, sa creasca imunitatea si as vrea peste o luna, dupa ce ii facem vaccinul de 2 luni sa plecam un tur din Romania, si daca se comporta bine la inceputul anului viitor plecam mai departe. O sa continui cu a doua carte , de data asta o sa fie o carte mai mult orientata spre copii. O enciclopedie a femeii de la nou-nascut pana la foarte, foarte in varsta, ca un copil sa vada ce inseamna o femeie si sa aiba un instrument de educare sanatos. Pentru ca pana la urma, avand un copil, as vrea sa pot sa-i ofer ce-i mai frumos si sa-i arat ca lumea e si frumoasa si buna.

Ai fotografiat mii de femei. In sala sunt cateva sute de femei, ce le-ai spune lor despre frumusete? Tu ai adus un omagiu frumusetii si diversitatii, dar ce le-ai spune lor despre frumusete?

Cred ca este foarte important sa ai incredere in tine, ca pana la urma frumusetea e un lucru destul de subiectiv. Ca ce mi se pare mie frumos, altuia nu i se pare la fel. Cred ca super super important sa fii increzatoare si asta e mult mai important decat orice trasatura fizica pe care o ai, pentru ca sunt femei care nu sunt considerate frumoase, dar ajung sa fie inspirationale si asta e mult mai important cred eu. Proiectul meu se numeste „Atlasul frumusetii”, dar merge mai departe de atat pentru ca ai foarte multe femei care iti dau un exemplu puternic pe care poti sa-l urmaresti, sa-l urmezi. Deci nu stiu daca frumusetea e neaparat o trasatura fizica si ce inseamna frumusetea, dar increderea e cea mai importanta. Daca ai incredere in tine, poti sa darami munti si daca ai un focus in ziua respectiva in care te trezesti si spui „Uite, azi fac asta” pana la urma se intampla.

Adica chiar si cand n-ai incredere in tine, poate sa iti creasca sansele…

Iti creste increderea, tu esti pe strada si 10 persoane iti spun „Nu, eu nu vreau sa fiu fotografiat de tine.”, dar a 11-a imi zice „da”, e ok. Don’t give up niciodata, nu renunta! O persoana care spune „nu”, are motivele ei. Suntem 7 miliarde de oameni pe fata pamantului, avem de unde alege.

Un „nu” e doar un „nu”.

Da, bineinteles. Intotdeauna.

 

Leave a Comment


four − 2 =

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!