Category : carti simpa

books3in juriu la Gala Industriei de Carte 2013

in juriu la Gala Industriei de Carte 2013

toata lumea stie ca imi plac cartile. cei mai multi dintre cei care au vorbit vreodata cu mine, au aflat ca de la 25 de ani, cu disciplina si perseverenta, citesc o carte pe saptamina. uneori, in vacante, o carte pe zi.

anul acesta am onoarea de a face parte din juriul Galei Bun de Tipar care premiaza cartile, scriitorii si editurile care au facut ceva memorabil in anul care s-a incheiat in industria de carte.

din juriul fac parte Simona Kessler (agent literar, Simona Kessler Copyright International Agency), Ion Bogdan Lefter (poet, critic şi istoric literar, eseist), Laura Grunberg (scriitoare, sociolog, autoare de cărţi pentru copii), Radu Dimitriu ( directorul editurii CH Beck), Cristian Teodorescu (scriitor, jurnalist), Cristian Ghinea ( politolog, jurnalist), Nicu Ilfoveanu ( artist vizual), Sabina Stirb ( Head of CSR & Public Sector Division at GMP Public Relations, coordonatoarea campaniei de promovare a proiectului „Căutătorii de poveşti”), Daniel Nazare (directorul Bibliotecii Judeţene Braşov).

voi participa la jurizarea tuturor sectiunilor dar in “grija mea” – insemind recomandari pertinente si prezentari serioase – sunt sectiunile – ebook si platforme online, campanii de marketing.

2012 a fost un an cu multe carti frumoase si ca aspect, dar si in continut, asa ca banuiesc ca vor fi dezbateri aprinse.

o sa-mi placa la nebunie polemicile pe carti, iar la sfirsit am sa va povestesc din interiorul jurizarii.

 

detalii despre Gala care are loc pe 25 aprilie, dar si despre premiile care vor fi acordate puteti citi aici.

753
nyThomas Pynchon, o carte despre 9/11

Thomas Pynchon, o carte despre 9/11

Thomas Pynchon are ritmul lui de a scrie: dupa primul roman si-a luat o pauza de 17 (!) ani, dupa al doilea o pauza de 9, apoi in 7 ani a publicat 3 romane.

tocmai a anuntat ca va publica un roman, iar  actiunea se petrece inainte de evenimentele de pe 9/11 din NY. cartea se numeste Bleeding Edge si urmeaza sa apara in septembrie in Statele Unite, dar publisherul englez spune ca Pynchon inca mai scrie si nu a predat manuscrisul editorului, asa ca nu poate spune despre ce e vorba in ea.

 

desigur, parte din misterul cu care ne-a obisnuit Pynchon, care e unul dintre cei mai mari scriitori americani.

381
muzeucolectionati ceva? psihologia colectionarului via Pamuk

colectionati ceva? psihologia colectionarului via Pamuk

Human information is in fact contained in things and the theory about their relationships. Once you put two or three, five objects in an exhibit in a museum, these objects tell a story. You ask yourself if you visit it, what’s the relationship between them? And that’s a story; that’s a theory.

Museums put collectors on pedestal, and making collections, getting attached to things, is not an embarrassing thing once museums legitimize your habit of collecting. But if there are no museums, then your habit of collecting, and also your collections, exhibits only your personal wounds.

Orhan Pamuk, The Psychology of collecting

cu trimitere la cartea sa, Muzeul inocentei, pe care o puteti gasi si in RO la Polirom

347
judi denchOscarul din perspectiva cistigatorului

Oscarul din perspectiva cistigatorului

pentru special Oscar S!MPA si citeva recomandari de carti.

mai intii un fragment dintr-o carte minunata Judi Dench and furthermore, ca sa simtiti putin din cum se vad Oscarurile pe dinauntru; cind esti cistigator.

“Robin Williams was presenting the award, and when he looked down to read the name, Michael squeezed my arm and said, ‘jude, you’ve got it’ just before we heard him say, ‘There is nothing like a Dame.’ he said he could tell by the look on Robin’s face. All I can remember after that is looking at Michael, standing up and kissing him, but I don’t remember walking up all those steps.
The only other thing I remember is Robin Williams curtseying; I don’t remember the speech, nor anything about how I got off the stage.
I Remember crying in a lift, completely overcome, and then meeting the immensely tall James Coburn, who had won Best Supporting Actor for Affliction, and having my picture taken with him, and then with Gwyneth, who won best actress.
(…) All the world’s press asking, ‘Why aren’t you waering diamonds?’ I said, “I’m not a diamond girl, I’m afraid.’

(…)
The next day Michael and Finty (nota mea , sotul si fiica) went home, but I had to fly to New York, where Amy’s View was due to open on Broadway. I was wandering about the airport at Los Angeles, and suddenly on air hostess came up to me and said,”whould you like to get on the plane early?’ So I said , would be very nice, anad she aid ‘well, you might find it tricky otherwise’
(…)
They put me in a first class seat, right at the front of the plane. The only thing that we had not thought of was that every single person had to file past me as they came on board. So there was a lot of shaking hands and taking photographs, until I felt I had met the whole of the plane.
I went to sleep on the floght, and when I woke up there were a lot of tick-on notes on the rug over me.”

*
cartea Judi Dench & furthermore nu a fost tradusa la noi, dar o puteti cumpara pe Kindle sau audio book de aici.

dintre cartile biografice ale actorilor care au primit un Oscar recomand din suflet

Al Pacino, in dialog cu Lawrence Grobel ( un minunat portret al actorului facut doar din tehnica interviului, cu interviuri realizate de-a lungul multor ani, dar si un manual despre tehnica interviului pentru cei care vor sa invete jurnalism)
Alan Alda – Sensul vietii intr-un pahar cu apa – despre actorie si lupta cu tine ca sa fii mai bun in meseria ta, scrise si spuse cu garda jos.

423
mircea-cartarescucartarescu & autografe digitale

cartarescu & autografe digitale

Nu stiam ca Mircea Cartarescu e interesat de noile tehnologii. am aflat zilele trecute cind prietenii mei de la Vodafone (da, am prieteni acolo, buni. nu este un post comercial:) ) mi-au explicat ca sesiunea de autografe digitale – prima din RO – pe care o fac astazi cu Mircea Cartarescu, nu e asa… de dragul PR-ului.

Omul e chiar pasionat de tehnologie si vrea sa se extinda in domeniul acesta.

Intilnirea e cum nu se poate mai potrivita pentru amindoua institutiile (Cartarescu e o institutie), asta pentru ca scriitorul realizeaza o premiera absoluta pentru Romania, iar Vodafone relanseaza biblioteca digitala – bucuria aceea de intiativa care era in statia de metrou Victoriei (citeai QRcode-ul si iti venea pe telefon un capitol din cartea care-ti placea. tocmai bun de citit in metrou)

Partea simpatica este ca evenimentul e deschis publicului larg, oricine ajunge astazi la 18.00 in Vodafone Concept Store din AFI Cotroceni primeste un autograf personalizat dar digital de la Mircea Cartarescu pe cea mai recenta carte a sa, Ochiul caprui al dragostei noastre.

431
lewisDaniel Day Lewis si nevasta de artist

Daniel Day Lewis si nevasta de artist

m-am gindit mult in ultimele zile – in mai multe contexte – la o carte scrisa de sotia lui Daniel Day Lewis, Rebecca Miller, Vietile secrete ale Pippei Lee.

am mai scris despre carte (da, stiu e si film, dar cartea e mult mai frumoasa), dar pentru ca Lewis a fost nominalizat din nou la Oscar si probabil ca va si cistiga, va arat ceva simpa:)

 

 

 

 

 

Daniel Day Lewis e unul dintre actorii care traiesc in lumea lui, dupa regulile lui. face film cind vrea el, cum vrea el si transformarile sale sunt uluitoare. se pregateste luni in sir (pentru Lincoln cu care e nominalizat acum s-a pregatit un an), sta singur intr-o cabana la munte si nu vorbeste cu nimeni, isi cauta personajul.

cum ziceam Lewis e insa casatorit, ba are si copii, iar toata nebunia lui artistica interfereaza cu viata de familie.

sotia – Rebecca Miller a facut niste reguli acasa: oriunde ar fi, pt orice personaj s-ar pregati , Daniel Day Lewis trebuie sa vorbeasca in week end cu cei doi fii ai lui la telefon. pare simplu, doar ca atunci cind invata un accent nou ca la Lincoln, Lewis nu iese din vocea si accentul pentru care se antreneaza si respecta regula sotiei, doar ca e in personaj :)

***

am facut un interviu acum ceva vreme cu Rebecca Miller fix cind lansa in romania cartea Vietile Secrete ale Pippei Lee, iata citeva dintre declaratiile ei de atunci pe tema mariajului – cu sotul ei, dar si in general.

„Nevestele ca Pippa Lee sunt din ce in ce mai rare. Mai intåi pentru ca femeile considera ca si cariera lor e importanta, si mai apoi pentru ca societatea actuala devalorizeaza foarte mult ceea ce am putea numi ‹‹treaba femeii››. Sa fii nevasta de artist nu este o profesie recunoscuta, dar aceste femei creeaza o intreaga lume in jurul unui barbat care altfel ar orbecai, ingrozit si nesigur intr-un birou ori studio rece si neprimitor. Munca acestor femei nu e apreciata. Femeile se uita la acest gen de nevasta si spun ‹‹dar nu face nimic toata ziua››. Nu e adevarat. Ele au in grija o lume intreaga. Am scris ceea ce stiu fara sa fie o autobiografie. |n felul acesta m-am protejat, scrierea e autentica dar nu imi expune viata. Dar stiu ca orice creatie buna e, intr-un fel, personala.”

„Nu exista o reteta pentru un bun mariaj, dar daca exista dragoste adevarata, ai vointa de a fi tolerant si un bun simt al umorului, ai o sansa sa razbati”

„Cred ca lucrul cel mai rau i se poate intåmpla unei femei intr-o casnicie este sa-i fie ruinata increderea in sine, sa ajunga sa nu mai aiba respect pentru propria persoana. E normal ca oamenii sa se schimbe de-a lungul vietii lor. Unii, cum e Pippa, traiesc vieti diferite de-a lungul existentei lor. Dar e normal ca un parinte sa simta ca viata copilului lui e mai importanta decåt a sa. {i uneori acest sentiment duce la eradicarea totala a propriei vieti.”

puteti citi intregul interviu aici.

595
books3cartile lui 2012

cartile lui 2012

am scris despre filmele care mi-au placut in 2012, sa va povestesc si despre cartile acestui an.

nu e un top, nu sunt enumerate in vreo ordine…

intriga matrimoniala – jeffrey eugenides

geniala prima parte in care vorbeste despre teoria deconstructiei a lui Derrida si, dupa aceleasi reguli, deconstruieste iubirea personajului principal.

Open – Autobiografia lui Andre Agassi (scrisa de JR Moehringer, desi e la persoana I si pare a fi scrisa de Agassi.)

are cel mai bun prim capitol pe care l-am citit in ultimii 2 ani. e o carte pe care cred ca am cumparat-o deja in mai bine de 10 exemplare sa o fac cadou unor barbati care stiu ca ar aprecia-o, ca s-ar regasi in ea.
mi-a placut atit de mult incit i-am scris lui Moehringer sa-l felicit :) mi-a si raspuns, dar asta e alta discutie.

Winter Journal – Paul Auster (nu e tradusa inca la noi)
autobiografia lui Auster scrisa la persoana a II-a singular ca si cum cititorul ar face actiunea. minunata.

Canta che ti passa – Virginia Zeani
o serie de interviuri cu una dintre cele mai mari soprane ale lumii – Virginia Zeani, realizate de Sever Voinescu

An improvised life – Alan Arkin (nici aceasta nu e tradusa la noi)
o selectie a discursurilor publice ale lui Arkin – actorul pe care-l stiti din zeci de filme (mai recent Argo, Little Miss Sunshine)

***

voua ce carti v-au placut in 2012?
poate descopar noi povesti de citit:)

carti superstitiicarti si superstitii

carti si superstitii

am o superstitie, de fiecare data cind imi schimb unul dintre carduri pentru ca expira, fac o donatie generoasa catre amazon ca sa cumpar carti de daruit. mi se pare ca asa incep cu dreptul cheltuiala banilor:)

azi am schimbat din nou un card:

niste multi mike sager, niste susan sontag, cele mai bune scrieri din reviste pe 2012 si cele mai bune piese de teatru pe 2010 – 2011. vor veni curind:)

546
101-carti-ro-_041am scris despre libertate(a mea) … intr-o carte

am scris despre libertate(a mea) … intr-o carte

ati remarcat vreodata cum copiii de 5-7 ani spun cu seninatate lucruri pe care le vor face peste 30-40 de ani? habar nu au despre ce vorbesc, dar siguranta cu care descriu lucrurile te face sa te gindesti ca le sopteste cineva la ureche ceea ce se va intimpla in viitor. de multe ori, peste ani, se si adeveresc lucrurile spuse de ei.

cam asa a fost intilnirea mea cu Noica. la 16 ani, cind nici nu terminasem de citit lista de lecturi obligatorii pentru scoala. m-am intilnit din intimplare cu Jurnalul lui Noica, apoi am parcurs toate cartile lui ca si cum as fi citit intr-o limba straina pe care mai degraba o intuiam, decit o intelegeam. mi se parea ca imi spune despre lucruri care mi se vor intimpla in viitor.

peste ani m-am reintors la Noica si-am fost surprinsa cit de bine stiam definitia libertatii lui: “neatirnarea de oameni si lucruri”. de aproape 20 de ani, de cind mi-am luat viata in propriile miini, ma lupt consecvent cu mine pentru libertatea asta.

*

Eugen Istodor m-a invitat sa scriu in antologia sa “101 carti romanesti de citit intr-o viata”. a aparut la editura Polirom, a fost lansata la Gaudeamus. fragmentul de mai sus e declaratia mea de dragoste pentru Noica – Devenirea intru fiinta

771
harold pinterModestia unui mare scriitor (om)

Modestia unui mare scriitor (om)

It’s a great mistake to pay any attention to them (critics). I think, you see, that this is an age of such overblown publicity and overemphatic pinning down. I’m a very good example of a writer who can write, but I’m not as good as all that. I’m just a writer; and I think that I’ve been overblown tremendously because there’s a dearth of really fine writing, and people tend to make too much of a meal. All you can do is try to write as well as you can.

dintr-un interviu minunat cu Harold Pinter (re)publicat in Paris Review

mai jos citeva intrebari si raspusuri frumoase.

INTERVIEWER

Why wasn’t there a character representing you in the play?

PINTER

I had—I have—nothing to say about myself, directly. I wouldn’t know where to begin. Particularly since I often look at myself in the mirror and say, “Who the hell’s that?”
*

INTERVIEWER

Do you sense when you should bring down the curtain, or do you work the text consciously toward a moment you’ve already determined?

PINTER

It’s pure instinct. The curtain comes down when the rhythm seems right—when the action calls for a finish. I’m very fond of curtain lines, of doing them properly.

INTERVIEWER

Do you feel your plays are therefore structurally successful? That you’re able to communicate this instinct for rhythm to the play?

PINTER

No, not really, and that’s my main concern, to get the structure right. I always write three drafts, but you have to leave it eventually. There comes a point when you say, That’s it, I can’t do anything more. The only play that gets remotely near to a structural entity which satisfies me is The Homecoming. The Birthday Party and The Caretaker have too much writing. I want to iron it down, eliminate things. Too many words irritate me sometimes, but I can’t help them, they just seem to come out—out of the fellow’s mouth. I don’t really examine my works too much, but I’m aware that quite often in what I write, some fellow at some point says an awful lot.

*
INTERVIEWER

The theater is a very competitive business. Are you, as a writer, conscious of competing against other playwrights?

PINTER

Good writing excites me, and makes life worth living. I’m never conscious of any competition going on here.

INTERVIEWER

Do you read things written about you?

PINTER

Yes. Most of the time I don’t know what they’re talking about; I don’t really read them all the way through. Or I read it and it goes—if you asked me what had been said, I would have very little idea. But there are exceptions, mainly nonprofessional critics.

366
mardezmatz: ai agatzat vreodata via Internet?

dezmatz: ai agatzat vreodata via Internet?

am comandat pizza si bere, am niste luminarele care parfumeaza casa de vreo 2 ore (“sa miroasa a mar si zori/ si a ce-i mai bun intr-o casa”, vorba cintecului, desi eu am una si cu scortisoara), am pus la copt un strudel cu mere si stafide si…

 

 

in urmatoarele 4 ore voi citi o carte pe care trebuie sa o prezint la Gaudeamus -“Cum să cucerești un bărbat pe email, messenger și Facebook -Manual PRACTIC de persuasiune”.

nu stiu cum e cartea , inca, dar am sa va relatez la lansarea de duminica, la prinz, deocamdata am doua lucruri de spus:

1. n-am agatat niciodata via Internet – nu mai am de f multa vreme messenger. cred ca trebuie sa fie f inocent – ca sa nu zic fraier – un domn sa vrea sa ma agatze pe mine via internet pentru ca eu traiesc din utilizarea abila si manipulatoare a cuvintelor (in sens pozitiv, in transmiterea corecta – dar puterna-  a unor emotii), deci n-ar fi un joc pe care sa-l cistige :)

eu prefer sa vad omul, sa-l simt din gesturi care nu pot pacali la fel de usor precum cuvintele.

 

2. daca aveti povesti de impartasit despre iubiri incepute via Internet (care pot fi facute public in citeva propozitii, fara sa incalcam intimitati) si vreti sa ni le spuneti si noua, scot la bataie 5 carti ca aceasta pe care tocmai o citesc. cu tot cu autograful autorului, Dan Radoiu, care e trainer de comunicare interpersonala.

stabilim cistigatorii joi la ora 12.

kusturicadespre uitare

despre uitare

“In lipsa uitarii, am putea oare sa mai deschidem ochii spre ziua de miine? Ce s-ar intimpla daca am fi siliti sa traim suferinta ca pe o emanatie neintrerupta a sufletului nostru, daca uitarea n-ar acoperi incercarile vietii noastre asa cum norul acopera soarele? Supravietuirea ar fi imposibila.

Tot asa s-ar petrece si cu marile bucurii. Daca uitarea nu le-ar domoli, ele ar ajunge sa ne sminteasca. ”

Din prologul lui Emir Kusturica la autobiografia “Unde sunt eu in toata povestea asta?”

*

am citit azi noapte cartea – a fost multa adrenalina la X Factor, n-am mai putut dormi cind m-am intors de la Castel Films:) – si ma bintuie fragmentul asta. imi place exprimarea “uitarea acopera… ca un nor”, pentru ca eu cred ca, de fapt, purtam cu noi toate incercarile vietii care ies la lumina din cind in cind; la vreo vijelie care muta norii cu viteza, descoperindu-le.

***

daca aveti timp uitati-va ( 5 min ) la aceasta reinterpretare (prin dans) a cintecului In the Death Car – Bregovic & Iggy Pop. e un exemplu frumos despre cum simti mai degraba din gesturi, decit din vorbe (dans vs versuri)

 

410
franzen 88tineretea scriitorilor mari

tineretea scriitorilor mari

nu stiu daca voi va ginditi cam ce viata au avut scriitorii ale caror carti le cititi sau daca va imaginati cum arata…

mie imi place sa ma uit pe coperta 3 sau pe coperta 4 la fotografiile lor de prezentare si sa-mi imaginez cum sunt ei ca oameni.

iata citeva fotografii cu o parte din scriitorii pe care-i iubesc, fotografii din tineretea lor:)

jonathan franzen in 1988

 

philip roth in 1959

 

truman capote in 1948

 

faceti un exercitiu, cautati pe net o fotografie din tinerete cu scriitorul vostru preferat

sigur o sa zimbiti.

 

 

397
roxana cioriiaIf you remember me, then I don’t care if everyone else forgets

If you remember me, then I don’t care if everyone else forgets

text de Roxana Cioriia

Am asteptat 1Q84-ul lui Murakami asa cum astept, in general, unele lucruri. Cu un entuziasm amestecat cu teama. Citisem ca ar fi cel mai ambitios roman al lui, un soi de Fratii Karamazov, dar in care se descrie des procesul de pregatire al senvisurilor si al supelor miso, because he’s cool like that. Un megaroman, ce mai incolo si-ncoace. De cand am mangaiat pentru prima data coperta m-a patruns un sentiment de teama. Imi place Murakami. Imi place ca e chirurgical si se joaca (uneori nepermis de riscant) cu descrierea banalului. Metaforele lui sunt uneori ca niste cersetoare. Daca nu te uiti de doua ori la ele, te pierzi si le pierzi si il pierzi. Lucru care, in peisajul literar al prezentului, e (destul de) oneofakind.

Si-a publicat primul roman, Hear the Wind Sing, in 1979, dupa care zece ani incheiati s-a chinuit sa-si construiasca o reputatie in Japonia, fara mari ganduri de altceva si fara mari sperante ca o sa-i iasa si aia. A Wild Sheep Chase a fost incercarea ce i-a adus notorietatea in vest, in 1989, dupa un success blitzkrieg acasa, cu Hard-Boiled Wonderland and the End of the World, un neo-noir cam cyberpunkish pentru gusturile mele, dar care i-a bagat in buzunar prestigiosul Tanizaki Prize. Nici premiul asta nu i-a facut mai usoara relatia cu tara mama, asa ca a facut ceea ce face orice autor in situatia lui. A plecat. A traversat Europa, a stat in Roma cat sa scrie Norwegian Wood (apropo, ecranizarea lui Tran Anh Hung merita) care, in ciuda absentei lui, s-a transformat in bestseller national, dupa care s-a aciuat pe la Princeton si Tuft’s University, predand si scriind una-alta.

In 1997, cand lumea incepuse sa-l cam uite, publica The Wind-Up Bird Chronicle, o minunatie. The prototypical breakout novel, spun criticii. O minunatie, ma repet eu. De un eclectism transnational care a facut ca postmodernismul sa se imbogateasca cu ceva mai mult decat o nota de subsol. A fost prima carte pe care am citit-o de la el. Aveam un pdf amarat de la un prieten, pe care ma tot codeam sa-l incep. Dupa prima pagina, m-am oprit, mi-am tras blugii pe mine si am plecat sa printez documentul. Era duminica si m-am chinuit un pic pana sa gasesc deschis pe undeva. M-am intors acasa cu un manuscris greu ca naiba si doua sticle de vin. Dupa doua zile de stat in plapuma, inconjurata de foi si picaturi de vin, am deschis calculatorul si am inceput sa caut toate cartile lui. Nu voiam sa le citesc in romana, pentru ca stiam ca nimeni nu l-a tradus mai bine ca Jay Rubin. Le-am citit. Pe unele le-am adorat, unele mi-au placut, pe altele le-am trecut la capitolul nimeni nu e perfect.

Dar sa revin la 1Q84. Mi-am cumparat-o de la Anthony Frost, toate trei volumele intrunul. O adevarata biblie, vorba prietenilor mei. Am citit-o fragmentat, nedorindu-mi sa o termin prea repede, pentru ca stiam ca voi mai avea de asteptat pana la urmatoarea. Dar fragmentat si pentru ca, revin, mi-era teama. Mi-era teama ca o termin si trebuie sa-mi recunosc ca nu e ce trebuia sa fie, ceea ce se anunta a fi. Credibilitate, melodrama, sentimentalitate, toti acesti termini imi zburataceau subtil prin minte cu fiecare pagina. Poate parea ironic ca un autor care se joaca atat de natural cu suprarealismul sa se loveasca de probleme de credibilitate, dar adevarul e ca, incercand sa resolve acest gigantic puzzle al unei iubiri la fel de gigantice, Murakami apeleaza prea des la coincidente si chestiuni de blind chance. Nu poti sa nu-ti pierzi rabdarea cu o carte care introduce atatea trucuri literare (nu ieftine, dar nedemne) a caror menire era doar sa prelungeasca suspansul pentru inca o suta de pagini. Plus ca Aomame aduce prea mult cu Lisbeth Salander. Prea two-dimensional. Prea unbelievable. Si Murakami nu era asa. Cartile lui, chiar si alea care nu s-au ridicat la nivelul Cronicii Pasarii Arc, nu erau simple colaje, in care variate pretexte si motive totalitare se lipeau prost, a caror unitate pierduta era atat de previzibila ca-ti venea sa arunci cartea cat colo, daca nu ai fi riscat sa faci o gaura in podea.

Sper doar ca Murakami stie ca nu cu 1Q84 a ajuns full circle. Ca nu aici ne-a spus ceea ce a dorit sa ne spuna in toate cartile lui anterioare la un loc. Ca o mie de pagini de pedanterie nu-s decat asta, o mie de pagini de pedanterie. Si ca in cativa ani o sa ne arate el noua. Altfel suntem multi cei care vom ramane cu acel gust dulce-amar al proverbialei iubiri ce n-a fost sa fie. In care am crezut pana la ultima pagina, in ciuda semnelor-metafora.

*

Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan, iar acum este PR la DRAFTFCB.

419
winter journalMultumesc

Multumesc

You are glad to be in Trintignant’s company tonight, since you hold his acting in great esteem, and when you think of the films you have seen him play in ( Bertolucci’s The Conformist, Rohmer’s Ma Nuit chez Maud, Truffaut’s Confidentially Yours, Kieslowski’s Red – to cite just some of your favorites), you are hard pressed to come up with the name of another european actor whose work you admire more.

You also feel tremendous compassion for him, since you know about the brutal, highly publicized murder of his daughter some years back, and are keenly aware of terrible suffering he has lived through, continues to live through. Like many the actors you have know and worked with, Trintignant is a shy and reticent person. Not that he doesn’t exude an aura of goodwill and friendliness, but the same time he is closed in on himself, a man who finds talking to others difficult.

(…)

at one point, apropos of nothing, Trintignant turns to you and asks how old you are. Fifty seven, you say, and then, after a brief pause, you ask him how old he is. Seventy -four, he replies, and then , after another brief pause, you both go back to work.

(…)

You are sitting in a chair and not talking to anyone, just sitting in silence and looking at the people in the room, and you see Trintignant, who is about ten feet away from you, is sitting in silence as well, looking down at the floor with his chin cupped in his hand, apparently lost in thought. Eventually, he looks up, catches your eyes, and says, with unexpected earnestness and gravity:

“Paul, there ‘s just one thing I want to tell you. At fifty-seven, I felt old. Now, at seventy four, I feel much younger than I did then.”

***

acest fragment face parte din cartea autobiografica Winter Journal a lui Paul Auster. pilda din aceasta povestire este felul meu de a va multumi tuturor pentru sutele de urari de la multi ani .

446
Eric Emmanuel SchmittÉric-Emmanuel Schmitt despre literatura și emotie

Éric-Emmanuel Schmitt despre literatura și emotie

text de Ana Maria Onisei

Acum un an faceam un interviu (http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Eric-Emmanuel_Schmitt-_-Ma_simt_inteligent_in_pielea_unei_femei_0_526147885.html#) cu Éric-Emmanuel Schmitt, laureat al Premiului Goncourt. Pornisem de la „Cea mai frumoasă carte din lume”, o colectie de povestiri ale caror personaje principale sunt femei, ca sa ajungem la importanta emotiei.

***

“Emoţia te poate face mai inteligent. E un instrument al progresului şi al toleranţei. În cărţile mele, emoţia îl atrage pe cititor într-o călătorie neaşteptată. Când scriu, eu râd şi plâng…”, marturisea Éric-Emmanuel Schmitt cu un curaj si o seninatate pe care le poate avea doar cineva care a observat durerea pe viu. In copilarie, Schmitt a trait alaturi de tatal lui – medic   – , experienta spitalelor pline de tineri bolnavi. Asta l-a facut sa scrie la maturitate bestsellerul “Oscar si Tanti Roz”, povestea unui copil bolnav de cancer. Dar si sa inteleaga puterea literaturii.

“Literatura nu doar surprinde, ci preţuieşte şi iubeşte contradicţiile intrinseci ale fiinţei umane sau paradoxurile sentimentelor omeneşti. Literatura ne împinge să explorăm întâmplările prin care trecem şi, prin aceasta, ne ajută să trăim”.

***

Acum a inceput toamna. Anotimpul emotiilor bline, undeva, in pagini de literatura.

Ana Maria Onisei este jurnalist pentru Adevarul, a mai scris pentru Dilema Veche , Esquire.

845
winter journalwriter’s wife, by paul auster

writer’s wife, by paul auster

No doubt you are a flawed and wounded person, a man who has carried a wound in him from the very beginning (why else would you have spent the whole of your adult life bleeding words onto a page?), and benefits you derive from alcohol and tobacco serve as crutches to keep your crippled self upright and moving through the world. Self medication, as your wife calls it. Unlike your mother’s mother, she does not want you to be different. Your wife tolerates your weaknesses and does not rant or scold, and if she worries it is only because she wants you to live forever. You count the reasons why you have held her close to you for so many years, and surely this is one of them, one of the bright stars in the vast constellation of enduring love.

Paul Auster, Winter Journal

***
incep sa citesc Winter Journal si cind am aruncat cartea pe pat s-a deschis la pagina cu citatul asta. la fix sa-mi aduc aminte cit de mult imi place Auster

375
giulietta_masina_lpFellini si Masina vazuti de Virginia Zeani

Fellini si Masina vazuti de Virginia Zeani

Era un om versatil, extrem de versatil. Era greu sa-l prinzi sa ai o discutie serioasa cu el. Vorbea cu tine normal, sustinea dialogul, dar era absent, vedeai limpede ca mintea lui e in alta parte. Avea o lume interioara imensa, luxurianta, numai a lui, care il absorbea cu totul. Pe mine nu ma deranja pentru ca eram oarecum obisnuita – si Nicola era uneori absent in acelasi fel.

Cred ca de aceea s-au si imprietenit atit de bine. Conversau pe teme dintre cele mai variate: religie, ocultism, literatura, arta, tot felul de lucruri. Era un visator absolut, un visator fara limite.

Giulietta Masina era o femeie foarte practica si foarte naturala. Era o artista splendida, unica. In orice caz, cum arata in filme asa era si in realitate. Cind o vedeam cit de fireasca este in filme, cind o vedeam ca este in roluri chiar ea insasi, aveam un sentiment de mare onestitate. Ea nu trisa. Era o femeie modesta, dar foarte rafinata intelectualmente, careia ii placea sa gateasca in casa si sa aiba musafiri. Anturajul lor era alcatuit, mai ales, din personalitati din lumea filmului. Se intilneau des cu Vittorio de Sica, pe care l-am primit de multe ori si in casa noastra, cu Mastroianni…

(…)

Imi amintesc ca, prin 1965, Felini lucra la proiectul filmului numit Il viaggio di G. Mastorna, cu Mastroiani. Nu mai stiu de ce, filmul nu s-a mai facut. Cind s-a aflat ca nu se mai face, presa il cauta peste tot si el se simtea asediat. Ziaristii erau la el la poarta si atunci el a fugit la noi si s-a ascuns in pivnita. “Nu vreau sa vad pe nimeni! Nu vreau sa vad pe nimeni!”, repeta la nesfirsit…

Ziaristii ii tot fotografiau casa si nu plecau de acolo. Cineva le-a spus ca e prieten cu noi si citiva ziaristi au venit si la noi sa afle ce stim de el.” Nu l-am vazut demult”, le-am spus. A stat in pivnita vreo doua ore pina s-au linistit lucrurile.

Era un om foarte original si foarte simpatic. Fellini credea foarte mult in paranomal. Avea, la Torino, un prieten cu puteri paranolmale. Il chema Gustavo Rol. Era o celebritate in Italia si adeptii lui il considerau un iluminat, un fel de guru. (…) Il fascina complet pe Fellini. Era coplesit de lucruri de genul asta… In alta dimensiune, il fascinau si femeile putin cam usoare. Asta o facea pe Giulietta Masina sa sufere foarte mult.

*

Fragmente din cartea Canta che ti passa, Virginia Zeani in dialog cu Sever Voinescu.

Virginia Zeani (nascuta in 1925 linga Reghin) a fost una dintre cele mai mari soprane ale lumii; in acest moment traieste in Statele Unite. A fost casatorita cu baritonul Nicola Rossi Lemeni.

*

Sunt citeva rinduri in carte despre cit de speciala era prietenia lui Nicola Lemeni cu Frederico Fellini care mi s-au lipit de suflet.

“Ce mi se parea cu totul special era ca uneori taceau impreuna. Treceam pe linga ei in gradina si taceau, si apoi mai treceam peste o jumatate de ora si taceau in aceleasi pozitii… Stii forma suprema de comunicare si confort este sa taci impreuna cu celalalt. Ajunsesera la acest nivel.”

imi doresc f f tare sa mi se intimple si mie in viata, cindva, tacerea asta.

1374
winter journalwinter journal – paul auster

winter journal – paul auster

Paul Auster a publicat in urma cu 2 saptamini o auto biografie intitulata Winter Journal, in care face consideratii minunate despre moarte si batrinete, despre transformarile pe care le suporta mai degraba corpul decit mintea, odata cu virsta.

sper sa se traduca f curind si la noi aceasta carte si ma bucur ca plec curind pina la Londra ca sa o cumpar inainte:)

*

That is where the story begins, in your body, and everything will end in the body as well.

*

You think it will never happen to you, that it cannot happen to you, that you are the only person in the world to whom none of these things will ever happen, and then, one by one, they all begin to happen to you, in the same way they happen to everyone else.

Your bare feet on the cold floor as you climb out of bed and walk to the window. You are six years old. Outside, snow is falling, and the branches of the trees in the backyard are turning white.

Speak now before it is too late, and then hope to go on speaking until there is nothing more to be said. Time is running out, after all. Perhaps it is just as well to put aside your stories for now and try to examine what it has felt like to live inside this body from the first day you can remember being alive until this one. A catalogue of sensory data. What one might call aphenomenology of breathing.

You are ten years old, and the midsummer air is warm, oppressively warm, so humid and uncomfortable that even as you sit in the shade of the trees in the backyard, sweat is gathering on your forehead.

It is an incontestable fact that you are no longer young. One month from today, you will be turning sixty-four, and although that is not excessively old, not what anyone would consider to be an advanced old age, you cannot stop yourself from thinking about all the others who never managed to get as far as you have. This is one example of the various things that could never happen, but which, in fact, have happened.

The wind in your face during last week’s blizzard. The awful sting of the cold, and you out there in the empty streets wondering what possessed you to leave the house in such a pounding storm, and yet, even as you struggled to keep your balance, there was the exhilaration of that wind, the joy of seeing the familiar streets turned into a blur of white, whirling snow.

Physical pleasures and physical pains. Sexual pleasures first and foremost, but also the pleasures of food and drink, of lying naked in a hot bath, of scratching an itch, of sneezing and farting, of spending an extra hour in bed, of turning your face toward the sun on a mild afternoon in late spring or early summer and feeling the warmth settle upon your skin. Innumerable instances, not a day gone by without some moment or moments of physical pleasure, and yet pains are no doubt more persistent and intractable, and at one time or another nearly every part of your body has been subjected to assault. Eyes and ears, head and neck, shoulders and back, arms and legs, throat and stomach, ankles and feet, not to mention the enormous boil that once sprouted on the left cheek of your ass, referred to by the doctor as a wen, which to your ears sounded like some medieval affliction and prevented you from sitting in chairs for a week.

un fragment mai generos din carte, puteti citi aici

395
ebookbiblioteca la metrou

biblioteca la metrou

n-am rabdare sa ajung acasa ca sa va povestesc asta.

de astazi in statia de metrou victoriei e cea mai tare biblioteca posibila. te uiti la cartile desenate pe pereti, iti alegi cartea preferata si – dupa ce scanezi un cod de pe cotor – iti poti descarca in telefon un fragment.

e parte dintr-un proiect dezvoltat de Vodafone impreuna cu Humanitas. vineri cind ajung acasa dau o tura pina la biblioteca de la metrou si va recomand niste carti.

acum va avea toata lumea de citit la metrou:)

468
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!