Category : carti simpa

baroccaravaggioExperienta Caravaggio – expozitie multisenzoriala pentru nevazatori si deficienti de vedere

Experienta Caravaggio – expozitie multisenzoriala pentru nevazatori si deficienti de vedere

Nu obisnuiesc sa pun integral un comunicat de presa, dar e important sa las informatiile asa cum sunt si sa va rog sa le dati mai departe.
e mai mult decit o magie ca un nevazator sa poata vedea si simti lucrarile unui pictor.
si daca o face si cu Caravaggio care era un fin observator al emotiei umane pe care stia sa o puna pe pinza intr-un mod dramatic folosindu-se de lumini… e o minunatie.
va rog sa dati mai departe.
multumesc

Muzeul National de Arta al Romaniei, Galeria DiTACTA din Zagreb, Ministerul Culturii din Republica Croatia si Ambasada Republicii Croatia la Bucuresti are in program expozitia multisenzoriala pentru nevazatori si deficienti de vedere Experienta Caravaggio – Cina la Emaus, deschisa la Muzeul Colectiilor de Arta (Calea Victoriei nr. 111, corp A).

Expozitia se adreseaza in principal, dar nu exclusiv, persoanelor cu deficiente de vedere si este deschisa in perioada 15 octombrie – 15 noiembrie 2014. Gazduita de Muzeul National de Arta al Romaniei la Muzeul Colectiilor de Arta, intr-un spatiu dedicat persoanelor cu deficiente de vedere, aceasta este prima expozitie itineranta de acest fel deschisa in Romania.

Vizitatorilor li se ofera posibilitatea sa se familiarizeze cu una dintre capodoperele pictorului italian Caravaggio, Cina la Emaus, aflata in colectia National Gallery din Londra. Expozitia cuprinde cinci diagrame tactile realizate din sticla, special concepute si explicate de istoricul de arta Natasa Jovicic, pe baza unei metodologii proprii. Un audioghid, disponibil in limbile romana si engleza, completeaza experienta vizitarii.

Muzeul National de Arta al Romaniei continua in acest fel seria de proiecte, initiate in 2013, care au ca obiectiv principal facilitarea accesului persoanelor cu deficiente de vedere la patrimoniul pe care il detine.

Expozitia poate fi vizitata de sambata pana miercuri intre orele 10.00-18.00 (inchis joia si vinerea). Pentru grupurile organizate de elevi si persoane cu deficiente de vedere este necesara programarea cu minimum o saptamana in avans, la telefon 021.314.81.19 sau la adresa de e-mail [email protected]. Pentru grupuri, se asigura asistenta din partea unui specialist in educatie muzeala in zilele de luni, marti si miercuri.

3399
Stone Mattress by Margaret Atwood5 carti de urmarit in toamna asta (fictiune)

5 carti de urmarit in toamna asta (fictiune)

pentru cei care citesc in engleza si isi achizioneaza versiunile electronice ale noilor aparitii, iata 5 carti de cautat in toamna asta.

datele lor de aparitie in limba romana nu le cunosc. ce mai probabil, daca vor fi luate pentru Ro, ar putea sa apara undeva la sfirsitul anului viitor.

 

 Amis e domnul cu Nascuti Morti, Banii sau Casa intilnirilor. la noi e tradus la Polirom

 

 Atwood e o scriitoare incredibila cu un simt analitic si un umor minunat. la noi au fost traduse Povestea Cameristei, Femeia Comestibila la Editura Leda.  in urma cu ceva ani, am avut placerea sa fac un interviu cu doamna Atwood, il puteti citi aici

 

 Murakami e Murakami. Tocmai am scris astazi de el aici. in Ro e tradus la Polirom.

 daca n-ati citit nimic de Ian McEwan TREBUIE sa o faceti ; puteti alege Amsterdam, Durabila Iubire, Ispasire. si el e tradus in Ro la Polirom , aici catalogul traducerilor 

 

 In ro, Nick Hornby are tradus High Fidelity care a si fost ecranizata. daca nu l-ati descoperit inca, e genul de scriitor care spune lucruri foarte serioase intr-un context aparent soft. si el e tradus la Polirom.

3418
haruki-murakamiMurakami despre muzica, visurile lui si despre cum scrie

Murakami despre muzica, visurile lui si despre cum scrie

e in The Guardian transcrierea unei intilniri de la un club de carte dintre Haruki Murakami si cititorii sai.

Murakami iese foarte rar in public si cu atit mai putin iese la intiniri cu cititorii. E frumos ce l-au intrebat oamenii, dar e si foaret simpatic sa-l ghicesti pe scriitor din descrierile contextului (vorbeste engleza, dar are alaturi o traducatoare, din staff-ul lui, care e o fosta chelnerita dintr-un bar in care a fost cu sotia – deci isi pastreaza zona de confort aproape).

Mai jos trei dintre raspunsuri.

 

I don’t have any idea at all, when I start writing, of what is to come. For instance, for The Wind-Up Bird Chronicle, the first thing I had was the call of the bird, because I heard a bird in my back yard (it was the first time I heard that kind of sound and I never have since then. I felt like it was predicting something. So I wanted to write about it). The next thing was cooking spaghetti – these are things that happen to me! I was cooking spaghetti, and somebody call. So I had just these two things at the start. Two years I kept on writing. It’s fun! I don’t know what’s going to happen next, every day. I get up, go to the desk, switch on the computer, etc. and say to myself: “so what’s going to happen today?”It’s fun!

*

Music comes naturally. When writing fiction, I need something musical, and the songs come automatically to me. I have learned so many things from music – harmony, rhythm, improvisation. Rhythm is important to me – you need it to get the readers to keep writing. Usually I listen to music when I’m writing, and that’s where the songs in the books tend to come from.

*

It’s my lifetime dream to be sitting at the bottom of a well. It’s a dream come true. [Not a nightmare? asks John Mullan. “No!” “Why not?” “I dont know.”] I thought: it’s fun to write a novel, you can be anything! So I thought: I can sit at the bottom of a well, isolated … Wonderful!

intreaga discutie e aici

cartile lui Murakami sunt traduse in RO la editura Polirom. aici intregul catalog de traduceri.

3616
Madame-Mallory-si-micul-bucatar-indianCONCURS: MADAME MALLORY SI MICUL BUCATAR INDIAN – despre mentorat

CONCURS: MADAME MALLORY SI MICUL BUCATAR INDIAN – despre mentorat

ea a atins apogeul carierei. e perfectionista, educata, rafinata, a muncit mult pentru ce-a obtinut si n-a apelat niciodata la influenta parintilor. isi doreste mai mult pentru ea, dar e suficient de inteligenta sa stie ca nu poate mai mult. ca nu are talentul pentru a progresa dincolo de ce stie.

el e un pusti needucat, fara vreo experienta profesionala care sa conteze, de fapt fara nicio experienta profesionala. cu ceva sechele emotionale (i-a murit mama si spune ca ranile pe care le face o asemenea intimplare sunt ca atunci cind se zgriie o tigaie, oricit ai spala-o urmele ramin acolo; pentru ca asta e singurul lui reper, bucataria mamei.)

ea vede in mincarea pregatita de el talentul care ei ii lipseste si, desi e aroganta, autoritara, vine din alta cultura decit el si se cearta – pe viata si pe moarte cu tatal lui – decide ca o sa-l ajute sa se descopere.
si nimeni nu intelege de ce femeia zbir si rece e in stare sa urmareasca o viata intreaga un pusti, fie si de la distanta, ca sa fie sigura ca nu o sa-si rateze talentul “care vine de pe alta planeta”, cum zice ea.

si-asa el, un pusti indian de 13 ani, ajunge 20 de ani mai tirziu unul dintre cei mai mari chef-i ai Frantei.

*
cartea Madame Mallory si micul bucatar indian e prezentata in New York Times drept o intilnire intre Slumdog Millionaire si Ratatouille, dar mie mi se pare un roman construit ca un basm – tinarul indian mai are pe parcursul vietii intilniri magice care-i sunt trepte pe care urca spre succes – care vorbeste intr-o forma emotionanta despre mentorat.

despre acei oameni care vad in tine ceva ce tu habar nu aveai ca exista si care se lupta cu tine ca sa progresezi dincolo de limita pe care ti-ai pus-o din nestiinta, slaba educatie etc.

*

Cartea Madame Mallory si micul bucatar indian e scrisa de Richard C Morais ( un fost jurnalist al revistei Forbes) si a aparut la editura Humanitas, in colectia Humanitas Fiction. cartea a fost tradusa in 30 de tari si transformata intr-un film foarte simpatic cu Helen Mirren pe post de Madame Mallory care ajunge si pe ecranele noastre saptamina viitoare.

Lansarea oficiala a cartii pentru Romania este marti, 12 august, la Libraria Humanitas Cismigiu, de la ora 19.00.

*
daca spuneti un moment din viata voastra care a facut diferenta intre ceea ce erati si ceea ce ati devenit gratie cuiva care a vazut mai mult in voi decit ceea ce stiati ca sunteti, puteti primi cartea Madame Mallory si micul bucatar indian.

marti la prinz alegem un cistigator, iar Humanitas ii trimite cartea acasa.

succes. sa aveti norocul de a va gasit un mentor, dar si generozitatea de a  deveni mentor.

4029
didion 1Joan Didion, “On Self-Respect”

Joan Didion, “On Self-Respect”

Joan Didion e scriitoarea mea preferata. Intr-un clasament al preferintelor la sectiunea scriitoare preferate, Didion e urmata la ….multe locuri distanta de Simone de Beauvoir si Zadie Smith.   Didion imi place pentru sinceritatea, acuratetea si minimalismul ei analitic.

Am gasit un eseu “on seff respect” pe care l-a publicat in Vogue in 1961, dar care e valabil si acum in fiecare cuvint al lui. Despre asta e vorba intr-o scriere MARE, sa poata sa stea in picioare si peste 50 de ani distanta.

Puteti citi textul mai jos, l-am spart cu citeva fotografii cu Joan Didion pentru ca gratia, delicatetea si eleganta pe care le simtiti din foto va vor ajuta sa o cunoasteti mai repede.

 

 

   Once, in a dry season, I wrote in large letters across two pages of a notebook that innocence ends when one is stripped of the delusion that one likes oneself. Although now, some years later, I marvel that a mind on the outs with itself should have nonetheless made painstaking record of its every tremor, I recall with embarrassing clarity the flavor of those particular ashes. It was a matter of misplaced self-respect.

I had not been elected to Phi Beta Kappa. This failure could scarcely have been more predictable or less ambiguous (I simply did not have the grades), but I was unnerved by it; I had somehow thought myself a kind of academic Raskolnikov, curiously exempt from the cause-effect relationships which hampered others. Although even the humorless nineteen-year-old that I was must have recognized that the situation lacked real tragic stature, the day that I did not make Phi Beta Kappa nonetheless marked the end of something, and innocence may well be the word for it. I lost the conviction that lights would always turn green for me, the pleasant certainty that those rather passive virtues which had won me approval as a child automatically guaranteed me not only Phi Beta Kappa keys but happiness, honor, and the love of a good man; lost a certain touching faith in the totem power of good manners, clean hair, and proved competence on the Stanford-Binet scale. To such doubtful amulets had my self-respect been pinned, and I faced myself that day with the nonplussed apprehension of someone who has come across a vampire and has no crucifix at hand.

Although to be driven back upon oneself is an uneasy affair at best, rather like trying to cross a border with borrowed credentials, it seems to me now the one condition necessary to the beginnings of real self-respect. Most of our platitudes notwithstanding, self-deception remains the most difficult deception. The tricks that work on others count for nothing in that well-lit back alley where one keeps assignations with oneself; no winning smiles will do here, no prettily drawn lists of good intentions. One shuffles flashily but in vain through ones’ marked cards the kindness done for the wrong reason, the apparent triumph which involved no real effort, the seemingly heroic act into which one had been shamed. The dismal fact is that self-respect has nothing to do with the approval of others – who we are, after all, deceived easily enough; has nothing to do with reputation, which, as Rhett Butler told Scarlett O’Hara, is something people with courage can do without.

To do without self-respect, on the other hand, is to be an unwilling audience of one to an interminable documentary that deals one’s failings, both real and imagined, with fresh footage spliced in for every screening. There’s the glass you broke in anger, there’s the hurt on X’s face; watch now, this next scene, the night Y came back from Houston, see how you muff this one. To live without self-respect is to lie awake some night, beyond the reach of warm milk, the Phenobarbital, and the sleeping hand on the coverlet, counting up the sins of commissions and omission, the trusts betrayed, the promises subtly broken, the gifts irrevocably wasted through sloth or cowardice, or carelessness. However long we postpone it, we eventually lie down alone in that notoriously uncomfortable bed, the one we make ourselves. Whether or not we sleep in it depends, of course, on whether or not we respect ourselves.


To protest that some fairly improbably people, some people who could not possibly respect themselves, seem to sleep easily enough is to miss the point entirely, as surely as those people miss it who think that self-respect has necessarily to do with not having safety pins in one’s underwear. There is a common superstition that “self-respect” is a kind of charm against snakes, something that keeps those who have it locked in some unblighted Eden, out of strange beds, ambivalent conversations, and trouble in general. It does not at all. It has nothing to do with the face of things, but concerns instead a separate peace, a private reconciliation. Although the careless, suicidal Julian English in Appointment in Samara and the careless, incurably dishonest Jordan Baker in The Great Gatsby seem equally improbably candidates for self-respect, Jordan Baker had it, Julian English did not. With that genius for accommodation more often seen in women than men, Jordan took her own measure, made her own peace, avoided threats to that peace: “I hate careless people,” she told Nick Carraway. “It takes two to make an accident.”

Like Jordan Baker, people with self-respect have the courage of their mistakes. They know the price of things. If they choose to commit adultery, they do not then go running, in an access of bad conscience, to receive absolution from the wronged parties; nor do they complain unduly of the unfairness, the undeserved embarrassment, of being named co-respondent. In brief, people with self-respect exhibit a certain toughness, a kind of mortal nerve; they display what was once called character, a quality which, although approved in the abstract, sometimes loses ground to other, more instantly negotiable virtues. The measure of its slipping prestige is that one tends to think of it only in connection with homely children and United States senators who have been defeated, preferably in the primary, for reelection. Nonetheless, character – the willingness to accept responsibility for one’s own life – is the source from which self-respect springs.

Self-respect is something that our grandparents, whether or not they had it, knew all about. They had instilled in them, young, a certain discipline, the sense that one lives by doing things one does not particularly want to do, by putting fears and doubts to one side, by weighing immediate comforts against the possibility of larger, even intangible, comforts. It seemed to the nineteenth century admirable, but not remarkable, that Chinese Gordon put on a clean white suit and held Khartoum against the Mahdi; it did not seem unjust that the way to free land in California involved death and difficulty and dirt. In a diary kept during the winter of 1846, an emigrating twelve-yaer-old named Narcissa Cornwall noted coolly: “Father was busy reading and did not notice that the house was being filled with strange Indians until Mother spoke out about it.” Even lacking any clue as to what Mother said, one can scarcely fail to be impressed by the entire incident: the father reading, the Indians filing in, the mother choosing the words that would not alarm, the child duly recording the event and noting further that those particular Indians were not, “fortunately for us,” hostile. Indians were simply part of the donnee.

In one guise or another, Indians always are. Again, it is a question of recognizing that anything worth having has its price. People who respect themselves are willing to accept the risk that the Indians will be hostile, that the venture will go bankrupt, that the liaison may not turn out to be one in which every day is a holiday because you’re married to me. They are willing to invest something of themselves; they may not play at all, but when they do play, they know the odds.

That kind of self-respect is a discipline, a habit of mind that can never be faked but can be developed, trained, coaxed forth. It was once suggested to me that, as an antidote to crying, I put my head in a paper bag. As it happens, there is a sound physiological reason, something to do with oxygen, for doing exactly that, but the psychological effect alone is incalculable: it is difficult bin the extreme to continue fancying oneself Cathy in Wuthering Heights with ones head in a Food Fair bag. There is a similar case for all the small disciplines, unimportant in themselves; imagine maintaining any kind of swoon, commiserative or carnal, in a cold shower.

But those small disciplines are valuable only insofar as they represent larger ones. To say that Waterloo was won on the playing fields of Eton is not to say that Napoleon might have been saved by a crash program in cricket; to give formal dinners in the rain forest would be pointless did not the candlelight flickering on the liana call forth deeper, stronger disciplines, values instilled long before. It is a kind of ritual, helping us to remember who and what we are. In order to remember it, one must have known it.

To have that sense of one’s intrinsic worth which constitutes self-respect is potentially to have everything: the ability to discriminate, to love and to remain indifferent. To lack it is to be locked within oneself, paradoxically incapable of either love or indifference. If we do not respect ourselves, we are the one hand forced to despise those who have so few resources as to consort with us, so little perception as to remain blind to our fatal weaknesses. On the other, we are peculiarly in thrall to everyone we see, curiously determined to live out – since our self-image is untenable – their false notion of us. We flatter ourselves by thinking this compulsion to please others an attractive trait: a gist for imaginative empathy, evidence of our willingness to give. Of course I will play Francesca to your Paolo, Helen Keller to anyone’s Annie Sullivan; no expectation is too misplaced, no role too ludicrous. At the mercy of those we cannot but hold in contempt, we play roles doomed to failure before they are begun, each defeat generating fresh despair at the urgency of divining and meeting the next demand made upon us.

It is the phenomenon sometimes called “alienation from self.” In its advanced stages, we no longer answer the telephone, because someone might want something; that we could say no without drowning in self-reproach is an idea alien to this game. Every encounter demands too much, tears the nerves, drains the will, and the specter of something as small as an unanswered letter arouses such disproportionate guilt that answering it becomes out of the question. To assign unanswered letters their proper weight, to free us from the expectations of others, to give us back to ourselves – there lies the great, the singular power of self-respect. Without it, one eventually discovers the final turn of the screw: one runs away to find oneself, and finds no one at home.

Vogue, 1961

5111
femeia sfisiata beauvoirce mai citim in vara asta: Simone de Beauvoir – Femeia Sfisiata

ce mai citim in vara asta: Simone de Beauvoir – Femeia Sfisiata

Femeia sfisiata e o carte care are 3 dintre povestirile (proza scurta) scrise de Simone de Beauvoir despre femei aflate intr-o situatie de criza.

toate trei eroinele principale sunt femei adulte, trecute de 40 de ani, si fiecare dintre ele se confrunta cu niste pierderi. fiecare nuvela e scrisa intr-un alt stil narativ, fiecare cu alte mize – si morale, dar si stilistice.

preferata mea dintre cele trei, nu e cea care da titlul cartii, ci prima povestire care se numeste Virsta discretiei.

*
e povestea unei femei care se afla la pensie, o femeie cu o cariera stiintifica minunata, un sot cercetator, rafinat si intelept, si un fiu cu o cariera academica.

o femeie care are totul si incepe sa creada ca nu mai are nimic.

cartea pe care tocmai a predat-o editurii nu e la fel de buna ca precedentele (si ea e foarte constienta de asta), sotul nu e in cea mai de succes perioada a vietii lui, fiul s-a casatorit cu o tinara pe care ea n-o place si, mai mult, are aspiratii politice opuse decit cele in care l-a crescut.

e povestea unei femei care incepe sa inteleaga ca, odata cu virsta, succesul are alte straluciri. o femeie care trebuie sa invete sa descopere libertatea – in sensul descris de Noica, neatirnarea de oameni si de lucruri – in conditiile in care drama ei este ca toti din jurul sau au fost prinsi (atirnati) de ea o vreme, iar acum s-au desprins si merg pe propriile picioare.

*
e scrisa la persoana I si ce face acolo Simone de Beauvoir e de un rafinament desavirsit. nu ai adjective, nu ai dantele, ai doar fapte care-ti arata analitic, dar profund emotionant prin puterea adevarului, intimplarile asa cum sunt ele vazute de femeia care e personajul principal.

*
si celelalte doua nuvele – una monolog (chiar asa se si numeste Monolog) despre pierdere si disperare, alta despre o femeie care se afla in fata deciziei “ramin intr-un menage a trois sau ma despart dupa o casatorie de peste 30 de ani” – sunt radiografii incredibile ale sufletului unei femei.

nu e chiar o carte de citit la plaja, dar e o carte de citit la sfirsit de vacanta cind te pregatesti pentru un nou an biologic, cind mintea e setata sa o iei de la capat cu “mai bine” in multe directii.

***
felicitarile mele din inima doamnei Angela Rotaru pentru minunata coperta pe care a realizat-o pentru aceasta carte.

***
cind eram adolescenta nu imi placea sa citesc. deloc. “toti oamenii sunt muritori” cartea lui Simone de Beauvoir a fost insa una dintre lecturile care m-au marcat profund. multi ani am spus ca este cartea mea preferata, desi la momentul la care o citisem mai aveam in palmaresul lecturilor doar o carte (cel mai iubit dintre paminteni) si era oarecum normal sa ma fi impresionat.

multi ani mai tirziu am cautat cartea in anticariate, am recitit aceeasi editie de la editura UNIVERS si mi-am dat seaama ce m-a fascinat la cartea respectiva. imi aduceam aminte foarte clar ca nu povestea de dragoste dintre nemuritor (un domn bause o licoare si traia de 400 de ani, descoperind ca totul e ciclic, chiar si iubirile pe care le traia) si cea care il readusese la viata emotional (ei ii povestea viata sa), nu povestea asta ma fascinase, ci modul in care prezenta istoria pe 4 secole din fapte si detalii care erau atit de special descrise incit ma faceau sa ma simt acolo, in poveste.
fara sa aiba insa dantele, adjective, comparatii si alte floricele stilistice care pentru mintea mea obisnuita cu rigoarea matematicii ar fi insemnat o mare plictiseala (de asta nu citeam, pentru ca mi se parea ca povestile sunt scrise cu cuvinte multe cind s-ar fi putut mult mai simplu)

in urma cu citeva saptamini, Doamna Denisa Comanescu si editura Humanitas m-au invitat sa vorbesc la lansarea cartii Femeia Sfisiata si mie mi s-a parut a fi unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le puteam primi: sa povestesc lumii despre o scriitoare care m-a convins ca lectura e frumoasa, ca sa conving audienta sa o citeasca.

viata e dincolo de imaginatia noastra. daca mi s-ar fi spus asta in copilarie, m-as fi uitat urit si-as fi spus “ce prostie! nu se va intimpla niciodata asa ceva, nu are cum”

2834
umarcel mai mic sarut pomenit vreodata :)

cel mai mic sarut pomenit vreodata :)

“Prima oare cind m-a sarutat un baiat, am ramas invizibila 3 minute inainte de a reaparea. Se intimpla in curtea scolii, sub un platan, iar baiatul care tocmai ma sarutase inchizind ochii se tot invirtea in jurul arborelui sa ma gaseasca.

De fiecare data cind buzele noastre se atingeau, chiar foarte usor, eu dispaream. Am incercat cu un baiat, sub un alt platan. La fel. Pe masura ce am crescut, fenomenul s-a accentuat.

Apoi m-am indragostit. Cu cit iubeam, cu atit dispaream mai mult. Pina cind m-am pomenit indragostita nebuneste si invizibila incontinuu.

La inceput, lui i-a placut acest mister. Trebuie sa fi crezut ca aceasta latura imperceptibila facea parte din farmecul meu. Dar, vazindu-ma disparind pentru prea mult timp, s-a saturat. Simteam ca trebuia sa reapar ca sa nu-l pierd. Am reusit pina la urma, dar prea tirziu.

Timpul trecuse. Ma cam uitase. Dupa toate eforturile, nu mai aveam acelasi efect asupra lui. Cred ca asta m-a marcat cel mai tare. Sa reapar dupa ce m-am luptat atit si sa am impresia ca n-am existat niciodata.

In cele din urma am trecut la altceva, dar, cum ma indragosteam, povestea se repeta: dispaream. Nimeni nu avea timp sa ma iubeasca cu adevarat.

Se intimpla chiar ca barbatul sa ma uite inainte de a ma parasi sau sa uite sa ma paraseasca. Singura data cind am reusit sa nu dispar prea mult a fost cu un barbat care nu ma prea impresiona.

Am incercat sa-l conving ca-l iubeam, apoi am plecat in fata evidentei: a nu iubi prea mult era cheia pentru a nu disparea prea mult si pentru a nu suferi prea tare.

(…)

Cred  ca, din cauza ca m-am aprins si m-am stins atit de tare, corpul meu nu mai suporta dragostea. Daca m-as intoarce la asa ceva, plaminii mei s-ar incinge ca un bec.

Si-apoi, stiti, m-am obisnuit sa traiesc asa. Incerc sa profit de invizibilitatea mea. Exista si avantaje. Pot face obiectele sa se miste fara sa fiu vazuta. Ma specializez in case bintuite si in spectacole de iluzionism.

Mi se intimpla sa fac si pe supereroul. Chiar si un zdrahon inarmat este in mare dezavantaj fata de cineva invizibil.

Dar mai ales, mi-e teama de fericire acum. Cunosc raul pe care-l pot face. Ideea ca dezamagesc ma impiedica sa traiesc spontan o poveste. Cred ca nu sunt nascuta sa traiesc lucruri de durata, cu exceptia invizibilitatii.

ma multumesc sa gust citeva delicatese din cind in cind. insa respect dozele de iubire homeopatice pe care mi le-am stabilit.”

***

monologul fetei invizibile din cartea “cel mai mic sarut pomenit vreodata” de mathias malzieu (domnul cu mecanica inimii), sau o demonstratie impecabila despre puterea cuvintelor simple asezate cu tilc care dau super intelesuri dincolo de basm.

cartea tocmai a iesit la editura nemira si o puteti gasi in librarii.

eu imi doresc f f f tare sa-l cunosc pe domnul mathias malzieu.

 

2540
grace2gratia discretiei – sau ce ar trebui sa invete tinerele de la Grace Kelly

gratia discretiei – sau ce ar trebui sa invete tinerele de la Grace Kelly

intr-o vreme in care mai mult ca niciodata tinerele doamne si domnisoare se viseaza printese (copiaza look-ul printeselor lui Disney), reinterpreteaza manelistic mitul Cenusaresei (in alergare dupa o celebritate care aduce,  in locul condurului de clestar , o masina 4×4) si spera sa conduca mici (sau mai mari) regate, e bine sa mai si citim.

si sa ne uitam putin dincolo de cuvinte.

tocmai a fost lansata in romania, biografia lui Grace de Monaco scrisa de Jean des Cars, o biografie mai putin romantata decit filmul pe care urmeaza sa-l vedem pe ecrane in mai putin de doua saptamini (13 iunie).

mi-ar placea ca doamnele si domnisoarele care vor citi aceasta carte sa treaca putin de povestea cu printesa si sa se uite la disciplina, rigoare, educatie si … discretie.

Grace n-a avut deloc o viata usoara cu (nu chiar atit de)distinsul ei print, dar niciodata n-a incalcat niste reguli de discretie, diplomatie si bun simt. iata citeva dintre ele cum apar descrise de Jean des Cars.

*

Tinara americanca a avut o viata inainte de monaco. Cu barbati, cu pasiuni, cu povesti romantate… Intilniri iubiri despartiri. Pe care insa nu le-a comentat niciodata.

Distanta? categoric nu, ci de o politete desavirsita, atenta la ceilalti, curioasa sa cunoasca oameni noi si priceputa la a-i face sa se simta in largul lor.

Glaciala? Evident ca nu. Dar respecta convenientele, veghea asupra a aceea ceea ce se cuvine si ce nu. Viata ei personala raminea un mister; reusise sa si-o protejeze printr-o disciplina de fier, iar acest desavirsit control de sine trecea drept raceala.

Mi-a acordat diverse interviuri pentru Paris Match (…) Am scris intotdeauna ce am vrut eu despre ea, fara control si fara cenzura. Niciodata nu a dat dovada de nici cea mai mica reticenta, nu a formulat nicio remarca, poate doar un cuvint amabil despre text. Altfel stateau lucrurile cu fotografiile, caci ea stia foarte bine pe care trebuie sa le aleaga si pe care trebuie, eventual sa le elimine, caci isi cunostea perfect cele mai avantajoase unghiuri si fotogenia. In cazul in care un instantaneu facut fara voia ei nu ii convenea, nu statea la discutii, acesta era imediat distrus.

***

si o lectie de la domnul Hitchcock despre “sexul indirect” pe care-l simtea la Grace Kelly.

“Cind abordez probleme legate de sex pe ecran, nu uit nicio clipa ca si acolo, suspansul coordoneaza totul. Daca sexul e prea zgomotos si prea evident, nu mai exista suspans. Asadar, cine imi dicteaza alegerea actritelor blonde si sofisticate? Noi cautam femei din zona mondena, adevarate doamne capabile sa se transforme in curve in dormitor. Biata Marilyn Monroe avea sexul afisat la vedere pe tot chipul, la fel ca si Brigitte Bardot, ceea ce nu e tocmai elegant.”

***

desigur sunt niste lectii din alte vremuri, pentru un alt public. dar sunt lectii despre bun gust si discretie, valori care se masoara cu aceeasi “oca” de sute de ani.

*

Cartea Grace de Monaco a aparut la Editura Corint.

Am mai scris despre Grace de Monaco si cartea eveniment Remembering  Grace – cu fotografii de arhiva publicate de revista Life, aici.

 

 

4078
capsuniDE CITIT; FASCINATE. daca nu fascinezi, nu te urmeaza lumea

DE CITIT; FASCINATE. daca nu fascinezi, nu te urmeaza lumea

citesc o carte despre psihologie, manipulare, publicitate: FASCINATE se numeste si autoarea Sally Hogshead face o analiza a comportamentului uman explicind nu doar nevoia noastra de a fi fascinati , ci si mecanismele instinctuale prin care ii fascinam pe altii.

fascinatia e probabil procesul cel mai des intilnit in viata noastra, desi nu-l constientizam: daca n-am fi fascinati de o idee sau un subiect n-am citi nicio carte, n-am vedea niciun film.

daca n-am fi fascinati de anumiti oameni, nu i-am urma.

ii convingem pe apropiatii nostri sa faca unele lucruri si ei ne urmeaza (uneori in situatii banale ) tocmai pentru ca am stiut cum sa le captam atentia, cum sa-i fascinam.

intr-o epoca in care ne lovim de atit de multa informatie, cred ca cei care produc continut de orice fel (text, film, muzica, tv, fashion sport etc) ar trebui sa citeasca aceasta carte pentru a invata sa-si rafineze comunicarea.

***

The ability to fascinate isn’t witchcraft or hypnotism.

And it doesn’t come from wearing nightcaps or eating green peas. It is a tool. Rather than something to be feared, it is a discipline to be mastered. Fascination is born of a natural instinct to influence the behavior of others. But the key to mastering fascination is effectively activating the seven triggers:

LUST creates craving for sensory pleasure.

MYSTIQUE lures with unanswered questions.

ALARM threatens with negative consequences.

PRESTIGE earns respect through symbols of achievement.

POWER commands and controls.

VICE tempts with “forbidden fruit,” causing us to rebel against norms.

TRUST comforts us with certainty and reliability.

Whether you realize it or not—whether you intend to or not—you’re already using the seven triggers. The question is, are you using the right triggers, in the right way, to get your desired result?

***

“If you’re not generating a negative reaction from someone, you’re not fascinating anyone.”

 

2688
spectrul-lui-alexander-wolfde citit: Gaito Gazdanov – Spectrul lui Alexander Wolf

de citit: Gaito Gazdanov – Spectrul lui Alexander Wolf

“Dintre toate amintirile din sirul fara de sfirsit al simtamintelor mele, cea mai impovaratoare era imaginea singurului omor pe care il savirsisem. Din clipa cind l-am comis, nu stiu sa fi existat zi in care sa nu fi fost covirsit de regrete.”

asa incepe Gaito Gazdanov  o carte in care vorbeste despre iubire si moarte prin perspectiva unui personaj care la 16 ani , in timpul razboiului, a tras intr-un tinar de virsta lui care era partizan.

peste ani, cind ajunge jurnalist, citeste o nuvela care descrie exact scena crimei pe care credea ca a comis-o si realizeaza ca nu-l omorise pe partizan. pleaca in cautarea lui, care e mai degraba o cautare de sine pentru ca pe drum incepe sa-si reaseze convingerile despre iubire si moarte.

*

cartea lui Gaito Gazdanov e un exemplu minunat despre ce doar rusii pot sa faca, in scris, relaxati: sa descrie secvente de viata care sa aiba printre cuvinte o greutate , o lentoare si o armonie apasatoare.

fara dantele, fara multe adjective, fara multe comparatii; doar descriind fapte .

ca intr-o secventa in care personajul principal, jurnalistul, vorbeste cu noua lui iubita, o rusoaica maritata cu un englez, dar stabilita la paris, careia ii spune ca e obosit pentru ca a avut mult de lucru.

– N-am spus deloc ca pot simti oboseala in ceea ce te priveste. Si cind te vad…

– E ca si cum ar fi dimineata?

– E ca si cum ar fi dimineata.

sau ca in secventa in care merge la un meci de box si, la plecare, isi scrie textul pentru ziar in minte in timp ce gindurile o iau aiurea la o intilnire care tocmai s-a consumat. felul in care alege sa arate ca mintea ii e plecata in mai multe directii, ritmul cu care scrie acel fragment , simplitatea solutiei sunt mi-nu-na-te.

Spectrul lui Alexander Wolf e o carte despre barbati, scrisa de un barbat … un rus. dar am asa un sentiment ca doamnelor le va placea mai mult. asa ca va mai arat un fragment despre cum o descrie pe noua iubita a personajului principal

Cunoscusem femei mai frumoase decit ea, auzisem glasuri mai melodioase decit galsul ei; fata ei imobila si ochii ei calmi-umilitori mi-ar fi putut produce mai degraba o impresie apasatoare (…). nu era in ea niciun fel de “farmec” , aceasta notiune nu se potrivea deloc cu ea. Si totusi ea anume era irepetabile si iesita din comun in imaginatia mea, si nimic nu mai putea schimba lucrurile.

nu se putea spune despre ea ca e ascunsa, dar iti trebuia timp ca sa o cunosti sau trebuia sa-i fii foarte apropiat sufleteste ca sa afli ce drum urmase viata ei pina atunci, ce ii place, ce nu ii place, ce o intereseaza, ce i se pare de pretuit la oamenii cu cae vine in contact.

(…)

Ea nu facea niciodata nimic pentru a produce o impresie sau alta. Nu se gindea niciodata ce efect vor avea cuvintele pe care le rostea. (…) Pe mine ma frapase aproape din primele zile nepasarea ei sufleteasca, indiferenta fata de ceea ce gindea despre ea interlocutorul ei. In schimb iubea, cu o iubire rece si indirjita, senzatiile periculoase, tari.

 

cartea are 165 de pagini si se citeste foarte usor. e o lectura de o dupa amiaza, cu efecte pe mult mai mult timp.

Gaito Gazdanov – Spectrul lui Alexander Wolf a aparut la editura Polirom.

(multumesc frumos Ana Maria Onisei pentru ca, imediat dupa ce a citit cartea, a zis ca e ceva ce m-ar bucura asa ca mi-a daruit-o.)

 

1812
shutterstock_145512322Am fost in puscarie si mi-ar placea sa cititi ceva.

Am fost in puscarie si mi-ar placea sa cititi ceva.

Am fost in puscarie. De 7 ori, cite o zi. In 5 ani.

N-am fost condamnata, dar am stat cite 10 ore in fiecare dintre zilele respective, inchisa intre portile mari de fier ale penitenciarului de maxima siguranta de la Tirgsor. Un penitenciar pentru femei.

Prima data, in 2005, in septembrie. Motivul? Cel mai frivol dintre orice v-ati imagina: un pictorial pentru rubrica de moda a revistei Tabu, al carei redactor sef eram, pictorial in care vorbeam despre expunerea feminitatii in spatii care minimalizau esenta unei femei; protagonista – o tinara de 25 de ani condamnata pe viata.

Pastrez in minte o secventa foarte colorata, la propriu. In curtea destinata celor care erau la regim “inchis”, adica ieseau la plimbare doar o ora pe zi, era un perete pictat cu umbrele si flori mari in culori foarte aprinse. Genul de desen pe care l-ai gasi in curtea unei gradinite. Fotografului (Cosmin Bumbutz) i-a placut locul si l-a ales pentru unul dintre cadre. Fata care poza fusese machiata si coafata, asa ca a fost imbracata de stilista in haine scumpe – camasa, fusta plisata, pantofi , toate intr-un violet pruna– si s-a trecut la munca.

Pentru ca nu era un model obisnuit, fetei nu i s-au cerut posturi speciale, miscari ale capului sau ale trunchiului pe care le fac, de obicei, modelele profesioniste in fotografiile de moda pentru ca hainele sa fie puse in evidenta.
Trebuia sa se uite la fotograf si sa zimbeasca. Fata a refuzat sa zimbeasca, avea probleme mari cu dantura, dar s-a uitat fix in cadru cu ochii ei albastri, senini, care nu lasau nimic de banuit din crima la care fusese partasa.
Locul de fotografie era foarte aproape de geamurile unui dormitor, asa ca detinutele de acolo au inceput sa se afiseze la ferestrele cu gratii si sa comenteze ironic. Una dintre ele si-a schimbat look-ul de trei ori cit in curte s-a realizat fotografia. Si-a pus peruci diferite, blonda cu par lung, blonda tuns bob si roscata cu par lung, si-a scos o oglinda pe geam si a inceput sa strige:

“Doamna, doamna, eu sunt mai frumoasa decit ea, pe mine nu ma fotografiati?” Si ea avea niste dinti lipsa.

*
Cea de-a doua imagine pe care o pastrez din acelasi penitenciar e o intimplare din 2010, 5 ani mai tirziu de la prima mea vizita.

In clubul penitenciarului (un fel de sala de clasa cu tabla, catedra, scaune rabatabile si o mica scena) o tinara statea intr-un colt, cu fata aproape lipita de un perete, si cinta “I will always love you”. Era imbracata in haine de strada potrivite cu o cafenea luxoasa din mijlocul Bucurestiului, parul blond il prinsese cu o cordeluta lata pe care o intuiai doar pentru ca printre buclele vesele se facuse un spatiu mare ca un sant.

Notele de sus de la refren le atingea ca si cum ar fi fost acolo linga ea pe zidul de care aproape ca-si lipea fata. Cinta impecabil iar intre spatiile dintre note , sau dintre cuvinte, era mult mai multa tensiune si jale decit era in cintecul original.

Tinara care cinta era inchisa pentru trafic de droguri, reteaua din care facea parte plimbase pe teritoriul Romaniei citeva sute de kilograme de heroina. Cintecul era cadoul colegelor ei pentru mine la incheierea unui curs special pe care-l facusem prin revista: invatasera sa faca fotografii.

Fetei ii fusese rusine sa cinte uitindu-se la noi, asa ca se auto pedepsise si se dusese in coltul scenei, ca sa cinte cu fata la perete.

Cind a terminat si s-a intors catre public, i-am vazut lacrimile siroaie pe obraji cum si ea a vazut lacrimile celor care erau in sala.

Toata lumea plingea. Fara exceptie.

*
Cea de-a treia amintire e despre mine si inceputul unui atac de panica.

Dupa 10 ore de stat in penitenciar, cu toate simturile alerte pentru ca e un loc in care ti se pare poti fi atacat de oriunde chiar daca e un gardian aproape, cu femei care vin la tine si-ti cer tigari, mai intii politicos, apoi mai ferm iar cind le refuzi trec pe linga tine injurind, cu alte femei care-ti spun povesti pe care le-au auzit de la tine cu citeva clipe inainte, doar ca-si imagineaza ca sunt ale lor intr-un transfer bizar de identitate in lipsa unei vieti reale si a unui contact cu realitatea asa cum o stiau cu multi ani in urma cind erau in libertate, cu dispute care se petrec in fata ta, plecate aparent de la nimic dar care vorbesc despre dorinta de superioritate demonstrate in fata cuiva “ de afara” care se poate revarsa in putere si autoritate asupra celor “dinauntru”, dupa 10 ore din astea aerul de dupa gardurile mari ti se pare mai curat si vrei foarte mult sa fii afara.

In prima zi in penitenciar, aproape de ora la care ar fi trebuit sa parasim locul pentru ca dupa ora 18.00 nu mai aveau voie barbatii in zona (si aveam in echipa doi barbati), am ramas fara aer. Eram in curte, a inceput sa ma stringa cutia craniana, inima sa-mi iasa prin ochi si sa mi se para ca nu mai e nicaieri oxigen.

Am avut nevoie de citeva minute bune in care mi-am spus in gind “curind am sa fiu afara, curind am sa fiu afara” ca sa plece inima catre locul ei, iar respiratia sa revina la un tempo normal.

***

Ce ne imaginam noi despre penitenciare nu e chiar ceea ce vedem daca ajungem acolo.

In Romania in penitenciare nu se mai poarta uniforme, ci haine de strada, detinutii care sunt la regim deschis – care merg la munca in timpul zilei si doar noaptea ajung in dormitoarele cu 6 sau 10 paturi – se pot plimba linistiti prin curtea mare care are si-un chiosc de unde isi pot cumpara lucruri de igiena sau suplimente la mincare.

Dar presiunea pe care o simti acolo nu vine din ceea ce stiai, ci din ceea ce nu credeai ca o sa simti.

Ai in jurul tau femei care rivnesc dupa atentie, care n-au notiunea de incredere in sine pentru ca nu prea au experimentat-o, care sunt tatuate din cap pina in picioare sau care poarta tocuri fine si machiaj sofisticat.
Si tu trebuie sa traiesti printre ele, sa-ti gasesti un loc fie si pentru o zi sau, in cazul celor care sunt condamnate, pentru citiva ani. Intr-un mod straniu, iti dai seama ca si dincolo de zidurile alea mari, in libertate, e aceeasi situatie.

Te lupti pentru ce-i al tau, incerci sa-ti faci loc si sa captezi atentia, ti-e incredibil de rusine cind esti in varianta ta cea mai sincera si mai curata, iar in mintea ta se creeaza tornade cind simti ca te ingradeste cineva si nu te lasa sa faci ceea ce-ti doresti.

Sunt foarte putini oameni care au privilegiul sa experimenteze ceea ce am trait eu, dar puteti citi cartea Portocaliul este noul negru (care a inspirat si serialul de acum celebru) ca sa va uitati la lumea dinauntrul penitenciarelor si sa nu mai judecati. Sa va ginditi ca nu exista om fundamental rau sau fundamental bun.

Si intelegeti ca libertatea e in realitate pe dinauntru, cind suntem stapin pe noi si mintea noastra si cind ne gasim un loc potrivit in puzzle-ul care reprezinta imaginea lumii in care, pentru o vreme, traim.

Cartea a aparut la editura Publica, e o experienta extrem de interesanta si vi-o recomand din inima. E deja in librarii, dar o puteti cumpara si de aici, online.

foto cover: shutterstock

2552
andrew solomonsa facem impreuna un interviu cu Andrew Solomon

sa facem impreuna un interviu cu Andrew Solomon

am deosebita onoare ca saptamina viitoare sa fac un interviu cu una dintre cele mai luminate minti ale momentului, Andrew Solomon. scrie despre psihologie, filosofie, politica, dar si literatura. il cititi in The New York Times, New Yorker.

e domnul care a avut curajul sa povesteasca despre depresia prin care a trecut si-a scris cartea care se numeste Demonul Amiezii – o anatomie a depresiei, o carte care e nu doar un spectaculos document clinic (cu zeci de povesti despre persoane aflate intr-un episod depresiv), ci si o literatura de foarte buna calitate.

cum stiu ca sunt foarte multi fani ai dlui Andrew Solomon in Ro, m-am gindit sa impart cu voi acest interviu. adica sa puteti pune si voi intrebari. le astept in comentariile acestei postari pina duminica seara.

aici il puteti asculta pe Andrew Solomon povestind despre depresia sa si a altora, despre cum a vrut sa se sinucida, despre bunica lui care s-a sinucis din cauza depresiei dar si despre faptul ca traim in timpul care ne e destinat si ne e potrivit, chiar daca uneori nu credem asta.

cartea Demonul amiezii – o anatomie a depresiei a aparut la editura Humanitas si poate fi gasita in librariile din toata tara.

2797
love in your mindfree ebook: 50 de opinii despre dragoste si iubire, vol 2, BARBATII

free ebook: 50 de opinii despre dragoste si iubire, vol 2, BARBATII

cind m-am gindit la proiectul “50 de opinii despre dragoste si iubire” am privit lucrurile din punct de vedere antropologic: sa ai in acelasi spatiu opinii de la 5 la 54 de ani, sa poti vedea cum se schimba semnificatia unor cuvinte in functie de nevoile si asteptarile fiecarei virste mi s-a parut a fi un context mult mai simpatic decit opiniile in sine.

apoi mi-am dat seama ca nevoile si asteptarile femeilor sunt diferite de cele ale barbatilor, asa ca am impartit proiectul in doua volume.

ce-au spus femeile puteti citi aici. ce-am remarcat adunind opiniile barbatilor mi se pare insa a fi ca o lumina care se aprinde pe drumul pe care-l am de facut mai departe in viata.

femeile esentializeaza si idealizeaza prin opiniile lor, se gindesc la cea mai buna dintre variantele posibile, pe care poate nici n-au trait-o inca, dar viseaza sa li se intimple.

barbatii relateaza despre experienta lor, definitia iubirii lor e din ceva ce au trait deja, exemplifica mai practic, mai tangibil si, de asta, poate mai onest.

va invit deci sa va luati o jumatate de ora de lectura si sa parcurgeti opiniile barbatilor, gindindu-va ce ati fi raspuns voi la aceleasi intrebari: ce e dragostea?/ce e iubirea?

Ebook-ul de fata mi se pare a fi un drum emotionant intins pe o jumatate de secol prin mintea (poate chiar sufletul) unor barbati.

2432
copilaria-lui-isus-coetzeeCopilaria lui Isus – J.M.Coetzee – cea mai controversata carte pe care am citit-o

Copilaria lui Isus – J.M.Coetzee – cea mai controversata carte pe care am citit-o

Miercuri la Libraria Humanitas Cismigiu am participat la lansarea cartii lui J.M. Coetzee, Copilaria lui Isus si nimic din ce-a fost acolo n-a semanat cu multele lansari la care am fost invitatul care sa -si spuna parerea despre carte.

*
mi-a fost frica de cartea asta de la inceput.

m-a incurcat titlul, faptul ca autorul e cistigator de Nobel pentru literatura, absolvent de matematici, stiam ca scrie complicat si , bonus track, pe spatele cartii erau niste referinte care ma ingropau – de la Beckett la Borges – cu descrierea: “alegorie, utopie, distopie, bildungsroman, roman postapocaliptic, roman filosofic”. tot ce aveam in minte era “ok, o citesc dar mai trebuie sa si vorbesc in public despre ea?!”

si mi-am promis ca o citesc cu mintea curata, ca si cum nu stiu nimic despre autor si premiile lui si nici titlul ala cu miza foarte mare nu-l cunosc. (pe coperta 4 mai era un citat in care autorul zicea ca s-ar fi dorit sa nu fie ceva pe coperta 1, iar cititorul sa afle titlul cartii la sfirsit)

dar, pentru ca suntem ceea ce citim, dupa primele 2 capitole mi s-a parut ca ma duc undeva in lumea lui Saramago; mai intii in Eseu despre orbire, cu o proiecte mai mare pe emotional/ empatie (pentru ca actiunea are loc intr-un oras care se numeste Noville – si in mintea mea a fost “Nu/Niciun Oras”, pentru ca personajele nu au amintiri, li se dau nume la intrarea in Oras si pe acelea le folosesc, n-au interese materiale, n-au nici mari interese erotice/sexuale), mai apoi in Cain (mai ales influentata de titlu).
si mai aveam o trimitere pe care mi-a fost rusine si frica sa o mentionez, sa vedeti de ce…

***
cartea e povestea unui copil de 5 ani si a unui barbat de 45 care ajung cu vaporul, dintr-un lagar, intr-un loc nou in cautarea unei femeii care e mama copilului. niciunul dintre ei nu-si mai aminteste cum arata femeia (copilul a vut o scrisoare la git dar a pierdut-o pe vapor), insa amindoi stiu ca o sa o gaseasca in acest oras. copilul e foarte inteligent, are ceva probleme cu regulile (nu face decit ce vrea el, nu vrea sa citeasca sau sa scrie, desi stie) si are o perspectiva diferita de a interpreta lucrurile din jurul lui (vede numerele ca pe niste insule plutitoare cu crapaturi intre ele, de exemplu)

***
la lansare, doamna Elisabeta Lasconi -care a vorbit prima – a facut citeva paralele care m-au blocat teribil. Doamna Lasconi crede ca Coetzee a vrut sa arate ca poate mai mult dincolo de premiul Nobel (asta e prima lui carte de dupa Nobel) si ca facut o trimitere la Faulkner (care dupa ce a cistigat Nobelul in 47, cu urmatoarea carte a vrut sa arate ca poate mult mai mult si-a scris o fabula cu trimiteri religioase, o reinterpretare biblica, dar in acelasi timp si-a dorit pe coperta doar o cruce mare).

tot doamna Lasconi spunea ca nu e intimplator ca pustiul invata sa citeasca folosindu-se de o carte ilustrata cu Don Quixote pentru ca este una dintre primele scrieri europene majore.

au mai fost multe trimiteri pe care le-a facut doamna Lasconi, printre nume: Kafka.

***
pentru un alt vorbitor, scriitorul Teo Bobe (sper sa-l ascultati vreodata la o conferinta pentru ca este foarte foarte simpatic si cu umor), cartea dlui Coetzee era despre o lume dintre doua stele (orasul din care vin se numeste Belstar si pleaca in orasul Estrella) si-ar putea sa fie spatiul intre doua lumi pentru cei care nu mai sunt in viata.

Lui Teo i-a placut mult ca personajele descopera lumea in care au ajuns – orasul Noville – odata cu cititorii, iar pentru el Noville era “nuvela” si tot el a dat o interpretare speciala prezentei povestii cu Don Quixote in carte (sper sa o publice el undeva pentru ca era foarte interesanta perspectiva)

***

Silvia Dumitrache de la Observatorul cultural a facut trimiteri la Orson Wells, la domnul cu Imparatul Mustelor – William Golding si-a vorbit despre cum cartea poate sa fie o reinterpretare a sistemelor totalitare pentru ca forma de ierarhie si viata din Noville te duc cu gindul acolo.

***

ii ascultam pe toti si ma gindeam ca fiecare are dreptate in felul lui, dar ca mi se pare cartea mai simpla si mai onesta de atit. mi se pare mai lipsita de ego-ul de a arata ca sunt mare pina la capat, ego pe care l-ar fi avut Coetzee (pentru ca nu mai are nimic de demonstrat nimanui, doar lui insusi) si ca maiestria lui e ca, pastrind o structura narativa simpla, un stil extrem de auster al scrierii, alegind inteligent actiunile pentru personaje, ne lasa pe noi cititorii sa proiectam pe oricare dintre nevoile noastre intelectual-emotionale. si mi s-a parut brusc cea mai stranie-interesanta-controversata carte pe care am citit-o.

stiu ca la sfirsit i-am spus gazdei noastre, Raluca Popescu – care a fost chiar editorul cartii la Humanitas – ca mi-ar placea sa faca o dezbatere pe pagina de facebook a editurii ca sa vedem cu ce e asociata cartea aceasta de fiecare dintre cititori.

eu, pentru ca David – copilul care e eroul principal – pare la inceput ca are o forma de dislexie sau de autism, ca se dovedeste pe parcurs un pusti care vede lumea putin altfel si-si doreste sa se faca magician, dar si pentru ca venea dintr-un oras cu nume de stea si se ducea intr-un alt oras cu nume de stea, l-am asociat cu Micul Print.

dar n-am avut curaj sa mai spun si asta, printre atitea referinte culturare care mai de care mai religioase-literare-filosofice-istorice.

***
unul dintre reprezentatii lumii care se opune gindirii copilului spune asa

“Exista infinitati bune si infinitati rele. O infinitate rea este ca atunci cind te pomenesti intr-un vis care e la rindul sau intr-un vis si tot asa la nesfirsit. Sau te pomenesti intr-o viata care e doar preludiul la o alta viata care nu e altceva decit un preludiu et cetera.
Dar numerele nu sunt asa. Numerele constituie o infinitate buna. De ce? Pentru ca, fiind infinite ca numar, ele umplu toate spatiile universului, inghesuite unele in altelle precum caramizile. prin urmare suntem in siguranta, nu avem unde cadea. Spune-i asta baiatului. O sa-l linisteasca”

Desigur, copilul nu s-a linistit cu asta:)

Copilaria lui Isus – J.M. Coetzee a aparut in colectia HUmanitas Fiction la inceputul lunii aprilie.

sunt onorata ca poarta si insemnele S!MPA pentru editia din Ro.

6463

S!MPA si Humanitas o colaborare care ma onoreaza

imi plac cartile.

am mai spus ca uneori imi plac mai mult decit oamenii, desi stiu ca nu e bine asta.

cind merg prin librarii, generez zimbete lungi atunci cind oamenii ma vad cu mingii cite o coperta a vreunei carti pe care am citit-o si mi-a fost draga. asta pentru ca stiu lumea care e dincolo de ea.

citesc, in medie, o carte pe saptamina – uneori si mai multe – si am o mare bucurie cind merg in librariile de afara si vad titluri care sunt si la noi pentru ca e un semn ca suntem in pas cu ceilalti, iar lumea cartilor e foarte foarte mare si e greu sa tii pasul.

avem citiva editori de colectii foarte buni in editurile din Ro si ma bucur pentru asta. unul dintre ei, poate cel mai mare, este Doamna Denisa Comanescu, directorul general Humanitas Fiction, cea care a adus in Romania unii dintre cei mai mari si mai frumosi scriitori ai lumii.

una dintre colectiile cu autorii alesi de domnia sa se numeste Raftul Denisei si e o colectie care face accesbila lectura literaturii de mare calitate; aici au aparut Safran Foer, Anais Nin, John Updike, Alain de Botton, Amos Oz  sau Jeanette Winterson.

e o mare onoare pentru mine ca S!MPA va fi promotorul si sustinatorul acestei colectii si ca incepind de acum pe cartile din Raftul Denisei veti regasi si insemnele S!MPA.

vor fi titluri pe care le voi fi citit in avans si care stiu ca o sa va placa. am sa scriu de fiecare data despre ele si am sa va anunt aparitia lor in librarii.

prima carte cu semnele S!MPA? Acorda-mi acest vals – Zelda Fitzgerald.

lansarea ei: Joi, 6 martie, ora 19.00  la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38) intr-o seară dedicată scriitoarei americane Zelda Fitzgerald. Invitaţi speciali Alexandra Rusu, editor Booktopia.ro, Andreea Răsuceanu, critic literar,Vlad Mixich, jurnalist şi Ioana Pavelescu, actriţă, interpreta Zeldei Fitzgerald din piesa omonimă Zelda (The Last Flapper) de William Luce, o producţie a Teatrului Foarte Mic din Bucureşti. Moderatorul întâlnirii este Denisa Comănescu, director editorial Humanitas Fiction. 

1797
carturesti concept store(foto) carturesti concept store – lipscani 55

(foto) carturesti concept store – lipscani 55

fotografia de mai sus a facut in citeva ore ocolul internetului. e facuta cu telefonul, a fost postata pe instagram si pe facebook si a generat mai multe reactii decit o fotografie cu un actor de la hollywood.

e cladirea fostei banci Chrissoveloni care a fost renovata dupa proiectul initial si care va gazdui in scurt timp un concept store Carturesti.

va fi unul dintre cele mai spectaculoase locuri din Bucuresti, genul de loc unde o sa ne faca placere sa ne ducem prietenii care vin din strainatate, pentru ca – si acum cind e inca in renovare – arata absolut senzational si aminteste de Paris sau Roma.

noul Carturesti va integra tot ce va puteti imagina, ba chiar dincolo de imaginatia noastra, in materie de carti: la parter va fi concept store-ul propriu zis – cu obiecte de facut cadou; la etajul 2 cafenea; iar la demisol si la etajul 1 veti vedea libraria altfel… cu un mix tehnologic.

cafeneaua va avea un concept foarte special si e gindita sa creeze senzatii gourmet celor care o vor vizita – si nu ma refer doar la ce veti putea minca sau bea, ci si la atmosfera in sine.

*
am vizitat locul in urma cu citeva zile, avind drept gazda pe Daniel Voinea de la Carturesti, unul dintre cei care se afla in spatele conceptului noii librarii, si cind auzeam descrierile, repetam constant “la vara o sa ma mut aici”.

ceea ce Daniel si colegii sai vor face in acest spatiu minunat e o reinterpretare interactiva si foarte inteligenta a spatiului care se numeste clasic “librarie”, dar este the next level pentru ca fiecare cumparator va avea o multime de alte experiente auxiliare cartilor.

stiu ca Lipscani 55 va fi un loc magic in Bucurestiul aceste veri. si mai stiu ca o sa ne intilnim des acolo (mi-am si stabilit un loc care va fi “al meu” in cafenea, sper doar sa-l gasesc liber ceea ce va fi cam greu la succesul pe care-l anticipez)

pina la deschidere, va invit la o excursie foto prin minunata cladire Lipscani 15

 

Hotel-IrisHOTEL IRIS –  fanii Fifty Sades Of Gray pot descoperi ce inseamna erotismul in literatura

HOTEL IRIS – fanii Fifty Sades Of Gray pot descoperi ce inseamna erotismul in literatura

Humanitas a lansat recent o minunata carte a scriitoarei de origine japoneza Yoko Ogawa, pe nume Hotel Iris.

cartea a fost marketata ca o Lolita pe invers – pentru ca este o poveste de seductie intre o pustoaica si un domn cu 40 de ani mai mare decit ea si sunt si ceva trimiteri rusesti (personajul masculin e traducator de limba rusa) – dar, cel putin pentru mine, e despre cu totul altceva.

e o carte despre ritualuri de seductie – in cazul de fata, traducatorul are inclinatii sado maso, iar tinara are o nevoie de a fi dominata pentru ca e singura cale in care se simte in confort – asa a trait intotdeauna.

e o carte despre cum sa scrii literatura erotica intr-o forma sofisticata, minimalista si sa te joci cu simturile cititorului.

*

pentru cei pasionati de scrieri dincolo de firul narativ, doua mici directii de urmarit daca veti citi aceasta carte.

– cu exceptia personajului principal, doar un singur personaj mai are nume in carte; o doamna de educatie nobila care se numeste la fel ca hotelul in care traieste tinara, Iris. doamna este insa oarba.

pe parcursul cartii, autoarea pune o atentie speciala pe simturi: mai avem un personaj care e mut; avem o secventa in care e o cina foarte foarte vizuala – mincarurile sunt descrise prin culori, intregul meniu e conceput vizual; tinara experimenteaza erotic prin gust (intr-una din poruncile pe care i le da barbatul, ea trebuie sa-l incalte cu sosete folosindu-se doar de gura) etc si toate aceste accente pe cele 5 simturi  au ca punct terminus o secventa in care ea e legata de un scaun, iar scaunul de un pat si fata se descrie un obiect, una cu scaunul – lipsita de orice simt si traire, dar gasind in asta o anume voluptate erotica.

si inca o recomandare pentru o atentie speciala daca ajungeti sa cititi aceasta carte; secventa in care fata ajunge la traducator acasa si incep sa-si consume iubirea – la nivelul la care stiu ei sa si-o consume..

descrierea porneste din camera, ajunge pina la momentul in care o dezbraca, e un “cut” si actiunea se muta inapoi in timp cind fata intra in casa, actiunea isi urmeaza firul narativ pina el incepe sa devina violent si e, din nou, un “cut” care muta timpul actiunii cu mult inainte de intrarea in casa, de cind fata paseste pe insula pe care el locuieste.

efectul? nu doar ca se creeaza o tensiune aparte, dar sugereaza si “loop”-ul in care se va afla relatia lor, bucla in care se vor invirti pentru o vreme. iar intreaga secventa e o bijuterie narativa.

*

pentru cei care s-au distrat cu Fitty Shades of Gray o recomandare: cititi aceasta carte; e cam cit doua capitole din Shades  (o sa o cititi repede), are ritualuri sadomaso, deci sunteti pe un teritoriu familiar, si tocmai de aceea veti putea sa va dati seama ca Hotel Iris e de citeva zeci de ori mai bine scrisa.

cineva spunea ca secventele de sex si cele despre moarte sunt cel mai greu de pus in literatura.  e ca in viata, de altfel.

 

2971
carteFree Ebook: 50 de opinii despre dragoste si iubire – vol 1, femeile

Free Ebook: 50 de opinii despre dragoste si iubire – vol 1, femeile

iata un ebook S!MPA parte dintr-un experiment; aceeasi intrebare cu raspunsuri de la fete – femei de la 5 la 54 de ani.

ebook-ul e conceput ca in cazul in care va place una dintre opinii sa o puteti lua independent din carte si sa o postati/pastrati.

e un ebook care se citeste intr-o jumatate de ora si vorbeste despre o experienta de viata intinsa pe o jumatate de secol.

sper sa va bucure si sa va incarce de bine si de frumos, cum mi s-a intimplat mie cind am asezat una linga alta toate declaratiile pe care le-am primit.

inca o data multumiri tuturor celor care au facut posibile raspunsurile: mamelor care si-au intrebat fetele, doamnelor si domnisoarelor care si-au pus sufletul in doua paragrafe pe mail, Feliciei Macaneata (Prestigio) pentru ca o simt aici, pe blog, mereu.

3952
IMG00420-20140220-1945Scinteia – “le luati pe toate?!”

Scinteia – “le luati pe toate?!”

le -am pus pe masa, la casa, si vinzatoarea s-a uitat lung…

“le luati pe toate?”

“da, le iau sa le fac cadou. am citit cartea si vreau sa o citeasca si prietenii mei.”

s-a mai uitat citeva clipe fix la mine, m-a intrebat daca vreau o punga si mi le-a taxat neincrezatoare.

*

aseara am luat tot stocul unei carti de la Diverta din Baneasa Shopping City. n-am mai apucat sa ajung si la Carturesti – care era linga – pentru ca incepea proiectia spectacolului pentru care ma aflam acolo (aniversarea de 50 de ani a noii cladiri a Teatrului National din Londra, am scris despre spectacol aici).

miine ma duc la Carturestii de la Verona. pentru ca mai am prieteni care trebuie sa primeasca aceasta carte.

*

cind le-am spus prietenilor mei ca au o carte de citit (sunt obisnuiti cu obligativitatea de a citi din cind in cind cite o CARTE, adica o scriere/ poveste care o sa le miste ceva pe dinauntru), am avut dintre cele mai simpatice reactii:

“cite pagini are? si cind trebuie sa o termin?” (pe ton disperat, amuzat)

“e mai mare decit cartea cu Agassi? aia mi-a placut, dar stiu ca am citit-o intr-o luna si vreau sa compar” ( e vorba de Open, biografia lui Agassi, cea mai recenta carte cu care mi-am “terorizat” prietenii:) )

“iar? am mai citit si anul trecut una”/ “nu, ai citit acum 2 ani!”/ “asa de mult a trecut? nu cred”

***

desigur au fost si dintre cei care abia asteapta sa o citeasca.

oricum nu scapa niciunul:) si nu, nu dam teste din carte dupa aia:)

mie o sa-mi fie suficient de bine stiind ca se vor fi recunoscut in cite un mic detaliu din poveste; se vor fi recunoscut pe ei sau pe copiii lor, sau pe prietenii lor.

si ca vor fi invatat inca un milimetru asezat intr-o fractiune de secunda din “cum sa se uite altfel la oameni”.

sa cititi Scinteia – povestea unei mame care a crescut un geniu. am scris despre carte aici.

***

acum niste ani cumparam din toate librariile filmul Bleu al lui Kieslowski. mi se parea ca e un film care n-ar trebui sa ajunga pe miini gresite  ( e filmul pe care eu il iubesc cel mai mult dintre sutele, daca nu miile, de filme pe care le-am vazut in aceasta viata).

pe vremea aia pirateria nu era atit de infloritoare si, cum ajungea un nou Bleu la Carturesti, stiam deja cine il va primi.

 

2504
scanteiaDE CITIT NEAPARAT: Scinteia – povestea unei mame care a crescut un geniu

DE CITIT NEAPARAT: Scinteia – povestea unei mame care a crescut un geniu

pentru fiecare dintre noi a fost CINEVA; un parinte, un profesor, un prieten care a VAZUT lucrurile care ne-au adus fericirea cind le-am facut. asa am invatat sa dansam, cintam, desenam, am invatat geografie, chimie sau matematici.

sunt lucrurile care – pentru ca ne-au adus un fel de rasplata – ne-au ajutat sa ne integram in grupuri. la scoala, la munca, in viata.

e cheia cu care faci orice copil (si implicit orice om) sa functioneze: il lasi sa performeze in ceea ce-i aduce bucurie si negociezi cu el ca, pentru a avea timp pentru bucuriile lui, e nevoie sa faca si lucrurile mai putin placute.

nu am realizat lucrul asta pina azi noapte (desi mi s-a intimplat si mie, si prietenilor mei, si chiar il folosesc uneori in grupurile de oameni cu care lucrez)

*
am citit azi noapte o carte minunata, un non fiction, povestea lui Kristine Barnett – mama unui pusti pe nume Jakob, autist, caruia profesorii nu i-au dat nicio sansa in viata si care la 12 ani a rezolvat o problema de matematica pentru care cercetatorii munceau de zeci de ani.

*

Cartea se numeste Scinteia pentru ca mama lui Jake si-a scos fiul din lumea in care se inchisese gasind scinteia care sa aprinda focul atentiei lui. intregul ei “tratament” s-a bazat pe a urmari ce-i place cel mai mult copilului, ce-l tine cu adevarat concentrat si a negociat cu el explicindu-i ca trebuie sa faca si activitatile sociale, ca sa se integreze, dar ca daca le face repede va avea mai mult timp pentru placerile lui.

la 1 an si jumatate, Jake a intrat in regresie autista, dupa tratamente complicate la 3 ani era pierdut de tot. la 4 ani a inceput sa vorbeasca din nou chiar daca nu a conversat, ci doar a numit obiecte sau lucruri, doar pentru ca mama l-a dus la Observatorul astronomic, lui placindu-i foarte mult planetele si lumina/umbrele.
la 10 ani asista la cursuri de astrofizica la universitate (unde punea intrebari la care profesorii nu stiau sa raspunda) pentru ca asta era bucuria lui, iar – la schimb – statea cuminte in banca in scoala primara.
la 12 ani l-au acceptat la colegiu si a primit o slujba platita de cercetator in matematica.

*
mama lui a realizat inca de pe cind copilul avea 4 ani si lega obiectele din casa cu sfori in linii care formau obiecte / harti spectaculoase ca fiul ei e un cercetator.

Are o curiozitate atotcuprinzatoare sa stie cum functioneaza lumea. In timp ce tu si cu mine acceptam de la sine ca sunt lucruri pe care nu le vom intelege niciodata, Jake nu a putut niciodata de bunavoie sa accepte asa ceva, iar cind nu gaseste explicatia, innebuneste.

pe parcus mama lui Jake a descoperit ca are o dorinta foarte mare de a-i ajuta pe ceilalti sa invete matematica sau stiintele naturii si ca “are un talent unic sa creeze comunitati de oameni care se sprijina intre ei. Nimeni nu stie mai bine decit el ca singur nu te poti descurca” si le preda copiilor de la colegiu cind avea 11 ani.

Copiii pe care-i indruma fac de obicei o gluma despre virsta lui si apoi trec la amanuntele pe care nu le-au inteles .Acel talent pentru predare pe care l-am observat prima data in camera noastra de zi a inflorit, lucru pe care-l poti vedea de fiecare data cind ajuta pe cineva sa desluseasca un nou concept si lumina intelegerii se iveste. (…) Cind una dintre studentele de la laborator de care s-a ocupat cel mai mult (un caz aproape disperat, dupa propriile ei marturisiri) a trecut al doilea examen de metode de calcul, ea si Jake au plins de usurare.

si vorbim de un baietel de 11 ani care nu stia sa se lege la sireturi si nici nu va sti vreodata, dar mama lui a inteles asta si, asa cum l-a retras de la scoala pentru ca se plictisea si se retragea in sine, tot asa a inceput sa-i cumpere incaltaminte care nu avea sireturi. un baietel care nu intelegea de ce trebuie sa mearga la o pijama party cind pijamaua e pentru somn, nu pentru petrecere, prin urmare refuza violent sa faca asa ceva. un baietel care nu avea reper de umor pentru ca glumele lui erau la un alt nivel, asa ca a inceput sa rida doar cind profesorii universitari faceau analogii ironice pe diverse cercetari. un copil care traieste in lumea lui, dupa regulile lui.

desi are datele necesare pentru a fi un om bun de afaceri, Jake pare sa fi mostenit din familie lipsa de interes pentru bani ca factor de motivatie. Nu-l intereseaza deloc, de pilda, cind primeste telefoane de la oamenii din Silicon Valley. Se simte mai degraba dator sa explice oamenilor cum functioneaza lumea. In fond, Jake vrea sa-i ajute pe oameni sa gaseasca solutiile unor probleme practice, din viata de zi cu zi.

*
mi-ar placea foarte foarte tare sa cititi cartea asta. daca aveti un copil autist in familie o sa va dea o cheie despre lumea lui; daca sunteti parinti o sa va dea o noua directie despre cum ar trebui sa va preocupe educatia copiilor vostri; daca sunteti manageri o sa va invete subtil cum sa va motivati angajatii; daca aveti prieteni (si sigur aveti) o sa va arate cum sa-i ajutati cind le e greu.

Am scris aceasta carte deoarece sunt de parere ca povestea lui Jake e reprezentativa pentru toti copiii…. Desi darurile lui sunt unice, povestea lui pune in evidenta posibilitatea pe care o avem cu totii de a realiza ce este extraodinar in noi insine si poate chiar de a demonstra ca “geniul” se poate sa nu fie o insusire chiar atit de rara. Nu vreau sa spun ca fiecare copil autist – sau fiecare copil normal – este un geniu. Dar daca aprinzi scinteia innascuta a unui copil, iti va arata intotdeauna drumul spre inaltimi mai mari decit ti-ai putut imagina vreodata.

Kristine Barnett

puteti cumpara cartea de pe site-ul Editurii Publica, de aici

multumesc frumos Angela Naghi (Editura Publica) pentru ca te-ai gindit sa-mi trimiti in avansul aparitiei pe piata aceasta carte, stiind ca o sa ma bucure. si felicitari inca o data pentru colectia Narator (nonfiction) care e o mare mare bucurie pentru cititori.

P.S. si daca va imaginati ca asta e totul din carte, va foarte inselati; povestea lui Kristine e si ea uimitoare; face un atac cerebral, declanseaza o boala autoimuna si mai are inca 2 baieti.
P.P.S. de cind am terminat cartea nu fac altceva decit sa le spun tuturor prietenilor mei ca de saptamina viitoare au ceva de citit, pentru ca le trimit o carte. acum imi fac lista sa stiu cite am de cumparat de facut cadou. ceea ce va doresc si voua.

6113

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!