Category : carti simpa

harold pinterModestia unui mare scriitor (om)

Modestia unui mare scriitor (om)

It’s a great mistake to pay any attention to them (critics). I think, you see, that this is an age of such overblown publicity and overemphatic pinning down. I’m a very good example of a writer who can write, but I’m not as good as all that. I’m just a writer; and I think that I’ve been overblown tremendously because there’s a dearth of really fine writing, and people tend to make too much of a meal. All you can do is try to write as well as you can.

dintr-un interviu minunat cu Harold Pinter (re)publicat in Paris Review

mai jos citeva intrebari si raspusuri frumoase.

INTERVIEWER

Why wasn’t there a character representing you in the play?

PINTER

I had—I have—nothing to say about myself, directly. I wouldn’t know where to begin. Particularly since I often look at myself in the mirror and say, “Who the hell’s that?”
*

INTERVIEWER

Do you sense when you should bring down the curtain, or do you work the text consciously toward a moment you’ve already determined?

PINTER

It’s pure instinct. The curtain comes down when the rhythm seems right—when the action calls for a finish. I’m very fond of curtain lines, of doing them properly.

INTERVIEWER

Do you feel your plays are therefore structurally successful? That you’re able to communicate this instinct for rhythm to the play?

PINTER

No, not really, and that’s my main concern, to get the structure right. I always write three drafts, but you have to leave it eventually. There comes a point when you say, That’s it, I can’t do anything more. The only play that gets remotely near to a structural entity which satisfies me is The Homecoming. The Birthday Party and The Caretaker have too much writing. I want to iron it down, eliminate things. Too many words irritate me sometimes, but I can’t help them, they just seem to come out—out of the fellow’s mouth. I don’t really examine my works too much, but I’m aware that quite often in what I write, some fellow at some point says an awful lot.

*
INTERVIEWER

The theater is a very competitive business. Are you, as a writer, conscious of competing against other playwrights?

PINTER

Good writing excites me, and makes life worth living. I’m never conscious of any competition going on here.

INTERVIEWER

Do you read things written about you?

PINTER

Yes. Most of the time I don’t know what they’re talking about; I don’t really read them all the way through. Or I read it and it goes—if you asked me what had been said, I would have very little idea. But there are exceptions, mainly nonprofessional critics.

660
mardezmatz: ai agatzat vreodata via Internet?

dezmatz: ai agatzat vreodata via Internet?

am comandat pizza si bere, am niste luminarele care parfumeaza casa de vreo 2 ore (“sa miroasa a mar si zori/ si a ce-i mai bun intr-o casa”, vorba cintecului, desi eu am una si cu scortisoara), am pus la copt un strudel cu mere si stafide si…

 

 

in urmatoarele 4 ore voi citi o carte pe care trebuie sa o prezint la Gaudeamus -“Cum să cucerești un bărbat pe email, messenger și Facebook -Manual PRACTIC de persuasiune”.

nu stiu cum e cartea , inca, dar am sa va relatez la lansarea de duminica, la prinz, deocamdata am doua lucruri de spus:

1. n-am agatat niciodata via Internet – nu mai am de f multa vreme messenger. cred ca trebuie sa fie f inocent – ca sa nu zic fraier – un domn sa vrea sa ma agatze pe mine via internet pentru ca eu traiesc din utilizarea abila si manipulatoare a cuvintelor (in sens pozitiv, in transmiterea corecta – dar puterna-  a unor emotii), deci n-ar fi un joc pe care sa-l cistige :)

eu prefer sa vad omul, sa-l simt din gesturi care nu pot pacali la fel de usor precum cuvintele.

 

2. daca aveti povesti de impartasit despre iubiri incepute via Internet (care pot fi facute public in citeva propozitii, fara sa incalcam intimitati) si vreti sa ni le spuneti si noua, scot la bataie 5 carti ca aceasta pe care tocmai o citesc. cu tot cu autograful autorului, Dan Radoiu, care e trainer de comunicare interpersonala.

stabilim cistigatorii joi la ora 12.

kusturicadespre uitare

despre uitare

“In lipsa uitarii, am putea oare sa mai deschidem ochii spre ziua de miine? Ce s-ar intimpla daca am fi siliti sa traim suferinta ca pe o emanatie neintrerupta a sufletului nostru, daca uitarea n-ar acoperi incercarile vietii noastre asa cum norul acopera soarele? Supravietuirea ar fi imposibila.

Tot asa s-ar petrece si cu marile bucurii. Daca uitarea nu le-ar domoli, ele ar ajunge sa ne sminteasca. ”

Din prologul lui Emir Kusturica la autobiografia “Unde sunt eu in toata povestea asta?”

*

am citit azi noapte cartea – a fost multa adrenalina la X Factor, n-am mai putut dormi cind m-am intors de la Castel Films:) – si ma bintuie fragmentul asta. imi place exprimarea “uitarea acopera… ca un nor”, pentru ca eu cred ca, de fapt, purtam cu noi toate incercarile vietii care ies la lumina din cind in cind; la vreo vijelie care muta norii cu viteza, descoperindu-le.

***

daca aveti timp uitati-va ( 5 min ) la aceasta reinterpretare (prin dans) a cintecului In the Death Car – Bregovic & Iggy Pop. e un exemplu frumos despre cum simti mai degraba din gesturi, decit din vorbe (dans vs versuri)

 

642
franzen 88tineretea scriitorilor mari

tineretea scriitorilor mari

nu stiu daca voi va ginditi cam ce viata au avut scriitorii ale caror carti le cititi sau daca va imaginati cum arata…

mie imi place sa ma uit pe coperta 3 sau pe coperta 4 la fotografiile lor de prezentare si sa-mi imaginez cum sunt ei ca oameni.

iata citeva fotografii cu o parte din scriitorii pe care-i iubesc, fotografii din tineretea lor:)

jonathan franzen in 1988

 

philip roth in 1959

 

truman capote in 1948

 

faceti un exercitiu, cautati pe net o fotografie din tinerete cu scriitorul vostru preferat

sigur o sa zimbiti.

 

 

634
roxana cioriiaIf you remember me, then I don’t care if everyone else forgets

If you remember me, then I don’t care if everyone else forgets

text de Roxana Cioriia

Am asteptat 1Q84-ul lui Murakami asa cum astept, in general, unele lucruri. Cu un entuziasm amestecat cu teama. Citisem ca ar fi cel mai ambitios roman al lui, un soi de Fratii Karamazov, dar in care se descrie des procesul de pregatire al senvisurilor si al supelor miso, because he’s cool like that. Un megaroman, ce mai incolo si-ncoace. De cand am mangaiat pentru prima data coperta m-a patruns un sentiment de teama. Imi place Murakami. Imi place ca e chirurgical si se joaca (uneori nepermis de riscant) cu descrierea banalului. Metaforele lui sunt uneori ca niste cersetoare. Daca nu te uiti de doua ori la ele, te pierzi si le pierzi si il pierzi. Lucru care, in peisajul literar al prezentului, e (destul de) oneofakind.

Si-a publicat primul roman, Hear the Wind Sing, in 1979, dupa care zece ani incheiati s-a chinuit sa-si construiasca o reputatie in Japonia, fara mari ganduri de altceva si fara mari sperante ca o sa-i iasa si aia. A Wild Sheep Chase a fost incercarea ce i-a adus notorietatea in vest, in 1989, dupa un success blitzkrieg acasa, cu Hard-Boiled Wonderland and the End of the World, un neo-noir cam cyberpunkish pentru gusturile mele, dar care i-a bagat in buzunar prestigiosul Tanizaki Prize. Nici premiul asta nu i-a facut mai usoara relatia cu tara mama, asa ca a facut ceea ce face orice autor in situatia lui. A plecat. A traversat Europa, a stat in Roma cat sa scrie Norwegian Wood (apropo, ecranizarea lui Tran Anh Hung merita) care, in ciuda absentei lui, s-a transformat in bestseller national, dupa care s-a aciuat pe la Princeton si Tuft’s University, predand si scriind una-alta.

In 1997, cand lumea incepuse sa-l cam uite, publica The Wind-Up Bird Chronicle, o minunatie. The prototypical breakout novel, spun criticii. O minunatie, ma repet eu. De un eclectism transnational care a facut ca postmodernismul sa se imbogateasca cu ceva mai mult decat o nota de subsol. A fost prima carte pe care am citit-o de la el. Aveam un pdf amarat de la un prieten, pe care ma tot codeam sa-l incep. Dupa prima pagina, m-am oprit, mi-am tras blugii pe mine si am plecat sa printez documentul. Era duminica si m-am chinuit un pic pana sa gasesc deschis pe undeva. M-am intors acasa cu un manuscris greu ca naiba si doua sticle de vin. Dupa doua zile de stat in plapuma, inconjurata de foi si picaturi de vin, am deschis calculatorul si am inceput sa caut toate cartile lui. Nu voiam sa le citesc in romana, pentru ca stiam ca nimeni nu l-a tradus mai bine ca Jay Rubin. Le-am citit. Pe unele le-am adorat, unele mi-au placut, pe altele le-am trecut la capitolul nimeni nu e perfect.

Dar sa revin la 1Q84. Mi-am cumparat-o de la Anthony Frost, toate trei volumele intrunul. O adevarata biblie, vorba prietenilor mei. Am citit-o fragmentat, nedorindu-mi sa o termin prea repede, pentru ca stiam ca voi mai avea de asteptat pana la urmatoarea. Dar fragmentat si pentru ca, revin, mi-era teama. Mi-era teama ca o termin si trebuie sa-mi recunosc ca nu e ce trebuia sa fie, ceea ce se anunta a fi. Credibilitate, melodrama, sentimentalitate, toti acesti termini imi zburataceau subtil prin minte cu fiecare pagina. Poate parea ironic ca un autor care se joaca atat de natural cu suprarealismul sa se loveasca de probleme de credibilitate, dar adevarul e ca, incercand sa resolve acest gigantic puzzle al unei iubiri la fel de gigantice, Murakami apeleaza prea des la coincidente si chestiuni de blind chance. Nu poti sa nu-ti pierzi rabdarea cu o carte care introduce atatea trucuri literare (nu ieftine, dar nedemne) a caror menire era doar sa prelungeasca suspansul pentru inca o suta de pagini. Plus ca Aomame aduce prea mult cu Lisbeth Salander. Prea two-dimensional. Prea unbelievable. Si Murakami nu era asa. Cartile lui, chiar si alea care nu s-au ridicat la nivelul Cronicii Pasarii Arc, nu erau simple colaje, in care variate pretexte si motive totalitare se lipeau prost, a caror unitate pierduta era atat de previzibila ca-ti venea sa arunci cartea cat colo, daca nu ai fi riscat sa faci o gaura in podea.

Sper doar ca Murakami stie ca nu cu 1Q84 a ajuns full circle. Ca nu aici ne-a spus ceea ce a dorit sa ne spuna in toate cartile lui anterioare la un loc. Ca o mie de pagini de pedanterie nu-s decat asta, o mie de pagini de pedanterie. Si ca in cativa ani o sa ne arate el noua. Altfel suntem multi cei care vom ramane cu acel gust dulce-amar al proverbialei iubiri ce n-a fost sa fie. In care am crezut pana la ultima pagina, in ciuda semnelor-metafora.

*

Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan, iar acum este PR la DRAFTFCB.

614
winter journalMultumesc

Multumesc

You are glad to be in Trintignant’s company tonight, since you hold his acting in great esteem, and when you think of the films you have seen him play in ( Bertolucci’s The Conformist, Rohmer’s Ma Nuit chez Maud, Truffaut’s Confidentially Yours, Kieslowski’s Red – to cite just some of your favorites), you are hard pressed to come up with the name of another european actor whose work you admire more.

You also feel tremendous compassion for him, since you know about the brutal, highly publicized murder of his daughter some years back, and are keenly aware of terrible suffering he has lived through, continues to live through. Like many the actors you have know and worked with, Trintignant is a shy and reticent person. Not that he doesn’t exude an aura of goodwill and friendliness, but the same time he is closed in on himself, a man who finds talking to others difficult.

(…)

at one point, apropos of nothing, Trintignant turns to you and asks how old you are. Fifty seven, you say, and then, after a brief pause, you ask him how old he is. Seventy -four, he replies, and then , after another brief pause, you both go back to work.

(…)

You are sitting in a chair and not talking to anyone, just sitting in silence and looking at the people in the room, and you see Trintignant, who is about ten feet away from you, is sitting in silence as well, looking down at the floor with his chin cupped in his hand, apparently lost in thought. Eventually, he looks up, catches your eyes, and says, with unexpected earnestness and gravity:

“Paul, there ‘s just one thing I want to tell you. At fifty-seven, I felt old. Now, at seventy four, I feel much younger than I did then.”

***

acest fragment face parte din cartea autobiografica Winter Journal a lui Paul Auster. pilda din aceasta povestire este felul meu de a va multumi tuturor pentru sutele de urari de la multi ani .

705
Eric Emmanuel SchmittÉric-Emmanuel Schmitt despre literatura și emotie

Éric-Emmanuel Schmitt despre literatura și emotie

text de Ana Maria Onisei

Acum un an faceam un interviu (http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Eric-Emmanuel_Schmitt-_-Ma_simt_inteligent_in_pielea_unei_femei_0_526147885.html#) cu Éric-Emmanuel Schmitt, laureat al Premiului Goncourt. Pornisem de la „Cea mai frumoasă carte din lume”, o colectie de povestiri ale caror personaje principale sunt femei, ca sa ajungem la importanta emotiei.

***

“Emoţia te poate face mai inteligent. E un instrument al progresului şi al toleranţei. În cărţile mele, emoţia îl atrage pe cititor într-o călătorie neaşteptată. Când scriu, eu râd şi plâng…”, marturisea Éric-Emmanuel Schmitt cu un curaj si o seninatate pe care le poate avea doar cineva care a observat durerea pe viu. In copilarie, Schmitt a trait alaturi de tatal lui – medic   – , experienta spitalelor pline de tineri bolnavi. Asta l-a facut sa scrie la maturitate bestsellerul “Oscar si Tanti Roz”, povestea unui copil bolnav de cancer. Dar si sa inteleaga puterea literaturii.

“Literatura nu doar surprinde, ci preţuieşte şi iubeşte contradicţiile intrinseci ale fiinţei umane sau paradoxurile sentimentelor omeneşti. Literatura ne împinge să explorăm întâmplările prin care trecem şi, prin aceasta, ne ajută să trăim”.

***

Acum a inceput toamna. Anotimpul emotiilor bline, undeva, in pagini de literatura.

Ana Maria Onisei este jurnalist pentru Adevarul, a mai scris pentru Dilema Veche , Esquire.

1284
winter journalwriter’s wife, by paul auster

writer’s wife, by paul auster

No doubt you are a flawed and wounded person, a man who has carried a wound in him from the very beginning (why else would you have spent the whole of your adult life bleeding words onto a page?), and benefits you derive from alcohol and tobacco serve as crutches to keep your crippled self upright and moving through the world. Self medication, as your wife calls it. Unlike your mother’s mother, she does not want you to be different. Your wife tolerates your weaknesses and does not rant or scold, and if she worries it is only because she wants you to live forever. You count the reasons why you have held her close to you for so many years, and surely this is one of them, one of the bright stars in the vast constellation of enduring love.

Paul Auster, Winter Journal

***
incep sa citesc Winter Journal si cind am aruncat cartea pe pat s-a deschis la pagina cu citatul asta. la fix sa-mi aduc aminte cit de mult imi place Auster

622
giulietta_masina_lpFellini si Masina vazuti de Virginia Zeani

Fellini si Masina vazuti de Virginia Zeani

Era un om versatil, extrem de versatil. Era greu sa-l prinzi sa ai o discutie serioasa cu el. Vorbea cu tine normal, sustinea dialogul, dar era absent, vedeai limpede ca mintea lui e in alta parte. Avea o lume interioara imensa, luxurianta, numai a lui, care il absorbea cu totul. Pe mine nu ma deranja pentru ca eram oarecum obisnuita – si Nicola era uneori absent in acelasi fel.

Cred ca de aceea s-au si imprietenit atit de bine. Conversau pe teme dintre cele mai variate: religie, ocultism, literatura, arta, tot felul de lucruri. Era un visator absolut, un visator fara limite.

Giulietta Masina era o femeie foarte practica si foarte naturala. Era o artista splendida, unica. In orice caz, cum arata in filme asa era si in realitate. Cind o vedeam cit de fireasca este in filme, cind o vedeam ca este in roluri chiar ea insasi, aveam un sentiment de mare onestitate. Ea nu trisa. Era o femeie modesta, dar foarte rafinata intelectualmente, careia ii placea sa gateasca in casa si sa aiba musafiri. Anturajul lor era alcatuit, mai ales, din personalitati din lumea filmului. Se intilneau des cu Vittorio de Sica, pe care l-am primit de multe ori si in casa noastra, cu Mastroianni…

(…)

Imi amintesc ca, prin 1965, Felini lucra la proiectul filmului numit Il viaggio di G. Mastorna, cu Mastroiani. Nu mai stiu de ce, filmul nu s-a mai facut. Cind s-a aflat ca nu se mai face, presa il cauta peste tot si el se simtea asediat. Ziaristii erau la el la poarta si atunci el a fugit la noi si s-a ascuns in pivnita. “Nu vreau sa vad pe nimeni! Nu vreau sa vad pe nimeni!”, repeta la nesfirsit…

Ziaristii ii tot fotografiau casa si nu plecau de acolo. Cineva le-a spus ca e prieten cu noi si citiva ziaristi au venit si la noi sa afle ce stim de el.” Nu l-am vazut demult”, le-am spus. A stat in pivnita vreo doua ore pina s-au linistit lucrurile.

Era un om foarte original si foarte simpatic. Fellini credea foarte mult in paranomal. Avea, la Torino, un prieten cu puteri paranolmale. Il chema Gustavo Rol. Era o celebritate in Italia si adeptii lui il considerau un iluminat, un fel de guru. (…) Il fascina complet pe Fellini. Era coplesit de lucruri de genul asta… In alta dimensiune, il fascinau si femeile putin cam usoare. Asta o facea pe Giulietta Masina sa sufere foarte mult.

*

Fragmente din cartea Canta che ti passa, Virginia Zeani in dialog cu Sever Voinescu.

Virginia Zeani (nascuta in 1925 linga Reghin) a fost una dintre cele mai mari soprane ale lumii; in acest moment traieste in Statele Unite. A fost casatorita cu baritonul Nicola Rossi Lemeni.

*

Sunt citeva rinduri in carte despre cit de speciala era prietenia lui Nicola Lemeni cu Frederico Fellini care mi s-au lipit de suflet.

“Ce mi se parea cu totul special era ca uneori taceau impreuna. Treceam pe linga ei in gradina si taceau, si apoi mai treceam peste o jumatate de ora si taceau in aceleasi pozitii… Stii forma suprema de comunicare si confort este sa taci impreuna cu celalalt. Ajunsesera la acest nivel.”

imi doresc f f tare sa mi se intimple si mie in viata, cindva, tacerea asta.

2200
winter journalwinter journal – paul auster

winter journal – paul auster

Paul Auster a publicat in urma cu 2 saptamini o auto biografie intitulata Winter Journal, in care face consideratii minunate despre moarte si batrinete, despre transformarile pe care le suporta mai degraba corpul decit mintea, odata cu virsta.

sper sa se traduca f curind si la noi aceasta carte si ma bucur ca plec curind pina la Londra ca sa o cumpar inainte:)

*

That is where the story begins, in your body, and everything will end in the body as well.

*

You think it will never happen to you, that it cannot happen to you, that you are the only person in the world to whom none of these things will ever happen, and then, one by one, they all begin to happen to you, in the same way they happen to everyone else.

Your bare feet on the cold floor as you climb out of bed and walk to the window. You are six years old. Outside, snow is falling, and the branches of the trees in the backyard are turning white.

Speak now before it is too late, and then hope to go on speaking until there is nothing more to be said. Time is running out, after all. Perhaps it is just as well to put aside your stories for now and try to examine what it has felt like to live inside this body from the first day you can remember being alive until this one. A catalogue of sensory data. What one might call aphenomenology of breathing.

You are ten years old, and the midsummer air is warm, oppressively warm, so humid and uncomfortable that even as you sit in the shade of the trees in the backyard, sweat is gathering on your forehead.

It is an incontestable fact that you are no longer young. One month from today, you will be turning sixty-four, and although that is not excessively old, not what anyone would consider to be an advanced old age, you cannot stop yourself from thinking about all the others who never managed to get as far as you have. This is one example of the various things that could never happen, but which, in fact, have happened.

The wind in your face during last week’s blizzard. The awful sting of the cold, and you out there in the empty streets wondering what possessed you to leave the house in such a pounding storm, and yet, even as you struggled to keep your balance, there was the exhilaration of that wind, the joy of seeing the familiar streets turned into a blur of white, whirling snow.

Physical pleasures and physical pains. Sexual pleasures first and foremost, but also the pleasures of food and drink, of lying naked in a hot bath, of scratching an itch, of sneezing and farting, of spending an extra hour in bed, of turning your face toward the sun on a mild afternoon in late spring or early summer and feeling the warmth settle upon your skin. Innumerable instances, not a day gone by without some moment or moments of physical pleasure, and yet pains are no doubt more persistent and intractable, and at one time or another nearly every part of your body has been subjected to assault. Eyes and ears, head and neck, shoulders and back, arms and legs, throat and stomach, ankles and feet, not to mention the enormous boil that once sprouted on the left cheek of your ass, referred to by the doctor as a wen, which to your ears sounded like some medieval affliction and prevented you from sitting in chairs for a week.

un fragment mai generos din carte, puteti citi aici

641
ebookbiblioteca la metrou

biblioteca la metrou

n-am rabdare sa ajung acasa ca sa va povestesc asta.

de astazi in statia de metrou victoriei e cea mai tare biblioteca posibila. te uiti la cartile desenate pe pereti, iti alegi cartea preferata si – dupa ce scanezi un cod de pe cotor – iti poti descarca in telefon un fragment.

e parte dintr-un proiect dezvoltat de Vodafone impreuna cu Humanitas. vineri cind ajung acasa dau o tura pina la biblioteca de la metrou si va recomand niste carti.

acum va avea toata lumea de citit la metrou:)

766
scrisori-catre-tanara-gimnasta10 reguli esentiale – Nadia Comaneci

10 reguli esentiale – Nadia Comaneci

ieri am citit cartea Scrisori catre o tinara gimnasta – Nadia Comaneci ( pe care Humanitas a lansat-o impreuna cu EVZ) si dupa ce am citit fragmentele de mai jos ( si alte citeva) , i-am dat un mesaj Nadiei.

*

la Campionatele Europene, cind Nadia a invins-o pe Ludmila Turisceva, campioana mondiala si olimpica en titre…
*

N-am sa uit niciodata expresia infringerii de pe chipul ei, cind a urcat linga mine pe podium si m-a sarutat pe obraz. Inca pastrez fotografia, deoarece ea a fost idolul meu. Nu puteam sa ne spunem nimic; vorbeam limbi diferite, dar in acel moment am simtit ca era o campioana adevarata si as fi vrut sa am macar o parte din eleganta ei.
Cred ca poti transfera asupra propriei persoane o parte din ceea ce admiri la altii. Nu poti sa copiezi stilul sportiv al altuia si sa ajungi in top, dar poti deveni un om mai bun daca inveti din modul lui de a se comporta.

*

Nimeni nu stie cind anume intra in istorie. Nu exista manuale de specialitate in domeniu, care sa-ti spuna cum sa faci fata momentului. Pot sa-ti spun doar ca este un lucru obisnuit, asemeni unui balas la paralele.

*

In viata ma ghidez dupa 10 reguli esentiale.
(…)

1. Stapineste elementele de baza.
2. Concentreaza-te asupra detaliilor.
3.Succesul nu este la indemina oricui – ca sa ajungi la el trebuie sa te lupti.
4. Recunoaste-ti greselile si invata din ele.
5. Defineste succesul din propriul tau punct de vedere.
6. Bucura-te de inceputuri – orice lucru are la baza o temelie.
7. Fa mai mult decit ti se cere.
8.Fii original – lasa o semnatura inconfundabila.
9. Fii gata sa te sacrifici – gustul gloriei va fi cu atit mai dulce.
10. Pastreaza nestirbita dragostea si pasiunea pentru ceea ce faci.

*
nu ma cunoaste, nu ne-am intilnit niciodata, dar mi-a raspuns.


***

cartea Scrisori catre o tinara gimnasta poate fi gasita la chioscurile de ziare.
invidiati-l pe Alex Conupentru ca fotografia de pe coperta e facuta de el

999
scrisori-catre-tanara-gimnastaScrisorile Nadiei Comaneci

Scrisorile Nadiei Comaneci

Astazi Bela spune ca a avut intotdeauna teoria lui in ce priveste copiatul. El zice ca daca te iei dupa stilul si sistemul de antrenament al marilor gimnaste, ale tale n-o sa fie niciodata la fel de bune; aproape identice, dar nu tocmai.
Vii mereu din urma, dar nu iei prim planul. Insa daca produci gimnaste unicat, ele au sansa de a le surclasa pe celelalte.
Cred ca teoria lui Bela este valabila si in viata. Incercind sa fii altcineva, nu deschizi nici o usa. dar daca esti unic, te faci observat!

*
Cred in viata disciplinata -uneori chiar prea mult. Asta depinde de ce viata vrei sa duci si de ce anume vrei sa realizezi. Chiar si acum cind merg la serviciu, imi adeplinesc obiectivele datorita disciplinei. Daca la 2 dupa amiaza am conferinta de presa, inainte de dus ma pregatesc, revad ce am de facut, ma sui in masina si sosesc la timp. Ma preocupa cele mai mici detalii – cind as putea sa fac un antrenament de treizeci de minute, cit o sa-mi ia dusul, daca am sau nu am timp pentru micul dejun sau daca nu ar trebui sa-l iau in timp ce lucrez. Pot sa ofer ce am eu mai bun daca ma organizez atent si daca respect programul. Iata ce inseamna o viata disciplinata.

***

sunt doua fragmente din cartea – Scrisori catre o tinara gimnasta – Nadia Comanesci , o carte autobiografica, nu la fel de emotionala ca aceea pe care a scris-o acum multi ani Ioan Chirila, insa o carte care – pentru ca e scrisa de o americanca (Nancy Anne Richardson Fisher) – e mai buna decit orice biografie scrisa la noi. are structura, fiecare scrisoare e motivationala (sunt 13 scrisori), are verb si ritm.

de citit neaparat, e foarte motivationala si f emotionanta pe alocuri. plus, pt ca intimplarile sunt povestite la multi ani de la petrecerea lor, distanta da obiectivitate si o eleganta a marturisilor.

Cartea care a aparut la Humanitas, poate fi gasita la chioscurile de ziare ( a iesit ieri cu Evenimentul zilei) si se citeste f usor. are 210 pagini, in format foarte mic. in 2 ore ati rezolvat-o:)

834
Clubul de film. Lectii de viata pentru fiul meuCarte de vacanta

Carte de vacanta

Pentru cei care se pregatesc de vacanta, va recomand o carte minunata: “Clubul de film. Lectii de viata pentru fiul meu”, a canadianului David Gilmour. Este genul acela de carte pe care ar trebui sa o citeasca toti parintii cu copii adolescenti, care are un ton optimist de la primele pagini si pana la final. Totodata este un alt fel de de “glosar” al filmelor pe care trebuie sa le vizionam de-a lungul vietii.

Nu o sa va povestesc foarte mult, va las pe voi sa savurati fiecare pagina, subiectul este cat se poate de simplu: atunci cand fiul de 16 ani al lui Gilmour se hotaraste sa abandoneze scoala, tatal sau ii accepta decizia cu conditia de a viziona impreuna de trei ori pe saptamana filme cult. Interesant a fost cand m-am intalnit in carte cu filme pe care le-am vazut si mi-au adus aminte de diverse perioade din viata mea (cand au fost vizionate in copilarie, adolescenta sau in anii recenti). Cartea a aparut in Romania la Editura Humanitas si o gasiti in toate librariile. Lectura placuta si vacante frumoase!

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

683
concert in memoria unui ingerSchmitt: Concert in memoria unui inger

Schmitt: Concert in memoria unui inger

Eric Emmanuel Schmitt si-a facut un obicei in a transcrie la sfirsitul fiecarei carti insemnarile de jurnal din perioada in care a scris cartea… materialul e aur curat pentru cei pasionati de tehnici de scris, pentru cei care vor sa inteleaga cum gindeste un scriitor in dreptul personajelor sale si ce-l framinta sau il inspira in timp ce a creat povestirile pe care tocmai le-ai citit.

insemnarile acestea sunt ca un pod intre lumea din carte si lumea reala… o iesire eleganta, lina, din imaginar catre lumea in care ne platim facturile.

in cea mai recenta carte a lui Schmitt – Concert in memoria unui inger ( Ed Humanitas, se va lansa joi la libraria Kretzulescu de la ora 19) am descoperit un fragment care analizeaza /teoretizeaza o polemica pe care o are cu sine legata de “roman vs nuvela”,  fragment care pare scris ca sa vedem altfel  vremurile pe care le traim; noi romanii, aia care punem pe facebook poze cu “neam saturat de voi” sau aia care ii injuram pe oricare altii care au o parere diferita de a noastra. parere politica, desigur.

(…) am cazut in capcana polemicii: gindirea binara.

Gindesc aidoma celor carora le reprosez ca gindesc rau: opun, impart la doi, il valorizez pe unul impotriva celuilalt. Ce prostie! A gindi inseamna sa accepti complexitatea; ori polemica nu gindeste, reduce complexul la doi.

iata si alte fragmente din insemnarile lui Schmitt.

****

Consider ca arta scriitorului, asemenea artei desenatorului, consta in a face alegeri: sa creeze un cadru just, sa determine momentul cel mai semnificativ, sa spuna multe in cuvinte putine.

***

Prin scurtimea ei, nuvela este pe acelasi plan cu muzica ssau cu teatrul: o arta a timpului. Durata lecturii – asemenea celei in care se asculta o bucata muzicala ori se vizioneaza un spectacol de teatru – este reglementata de autor.

Scurtimea face lectura captivanta.

***

A reduce o povestire la esential, a evita intimplarile inutile, a contrage o descriere printr-o sugestie, a degresa scriitura, a exclude orice complezenta din partea autorului asta presupune timp. Ore de analiza si de critica.

***

O carte incepe sa traiasca atunci cind scriitorul ei a terminat-o.

Incepind din aceasta seara, nu mai sunt autor. De acum inainte, autorii ei vor fi cititorii…

Voltaire spunea ca cele mai bune carti sunt scrise pe jumatate de imaginatia cititorului.

Subscriu acestui gind al sau, dar in sinea mea simt mereu dorinta sa adaug: numai daca cititorul este talentat…

*

Precizare: nu sunt deloc stingherit daca cititorul are mai mult talent decit mine. Dimpotriva…

****

Ne vedem joi la Libraria Kretzulescu de la ora 19.00, voi fi acolo ca sa va povestesc despre aceasta carte si  despre de ce imi place mie Schmitt, si omul si scriitorul. Ma onoreaza ca m-au invitat sa vorbesc alaturi de Denisa Comanescu si Radu Paraschivescu. Va fi si o lectura a citorva fragmente din carte realizata de doamna Dana Dogaru.

P.S. cartea – care contine 4 povestiri – e minunata. e despre libertate, despre raul care salajduieste tovaras cu binele din noi, despre cit si cum vrem sa ne schimbam. zilele viitoare scriu mai pe larg despre ea.

1258
books3Despre biografii

Despre biografii

Text de Sorana Savu

**

Biografiile sunt o specie literară foarte ciudată – sunt, practic, poveștile unor oameni reali, importanți, speciali, cu daruri sau haruri divine a căror proveniență, de regulă, n-o înțeleg nici ei, nici cei din jur.

Sunt, de asemenea, lucrările care confirmă cel mai bine zicerea “truth is in the eye of the beholder” și din care ai mai multe șanse să afli ce au gândit cei din jurul unei personalități decât ce a gândit/simțit respectiva personalitate.

Câteodată, asta se întâmplă în urma unui demers profesionist, obiectiv, dat fiind că multe biografii sunt postume. Altădată asta se întâmplă din comoditate sau, de-a dreptul, dintr-o lipsă de obiectivitate atât de evidentă, încât nici nu mai are sens să fie drapată.

Cu cât personalitățile sunt mai mari, mai influente, mai magice, cu atât e mai probabil să aibă cel puțin două biografii – una autorizată, una nu. Din care fiecare e liber să aleagă ce vrea, dacă are răbdare, sau, dacă nu, măcar să aleagă o tabără.

Biografiile autorizate sunt, de obicei, cele condamnate cel mai ușor – drept simple exerciții de PR. Dar (lăsând la o parte faptul că sunt om de PR) – cele neautorizate sunt și ele condamnabile pe alocuri. Unele aleg părțile bune, întâmplările capabile să te inspire, pun cap la cap “moștenirea”, “amprenta” pe care El sau Ea le-a lăsat în urmă. Celelalte culeg “mărturii” din partea rudelor năpăstuite, ale secretarelor vexate, ale subalternilor concediați, ale instructorilor de călărie și vecinilor de palier. Unele urmăresc ce au avut în plus oamenii aceia, altele – ce aveau în minus.

Nu vreau să generalizez – și unele și altele pot fi și sunt deseori salvate de eforturile oneste de documentare, de calitatea scriiturii, de sinceritatea demersului autorului. Mai mult, sunt cărți aparte pentru că încearcă să afle răspunsul la întrebări la care toți (sper) încearcă să găsească un răspuns – care e originea talentului sau a geniului? Cum poți să-l hrănești? Cum poți să-l valorifici? Cum decizi ce cale trebuie să urmezi – cea a excepției sau cea a regulii? Cum poți schimba, de unul singur, lumea?

Am citit biografiile pro și contra ale lui Jack Welch și m-am bucurat să constat, când am avut prilejul să-l întâlnesc, că preferința mea pentru biografia pro era justificată. Am găsit nenumărate lecții în biografia lui Steve Jobs, atât de multe cât să mă înconjor de obiectele pe care le-a creat și să trec fără să clipesc peste poveștile triviale despre droguri sau excese de autoritate. Trec prin același exercițiu acum cu Callas – prima biografie am citit-o când eram mică, a doua acum, a treia va fi cea scrisă de Arianna Huffington (altă grecoaică), iar pe cea a surorii sale o s-o ocolesc de-a dreptul.

Toate sunt povești de singurătate, de nesiguranță, de mirare, de invidie, de încântare, de căutare. Iar înainte de a le judeca, fiecare dintre noi ar trebui să se întrebe – despre mine se va scrie vreodată vreo biografie? Iar dacă răspunsul e da, oare ce vor alege autorii să treacă în primul capitol? După acest mic exercițiu de introspecție, suntem absolut liberi să criticăm românește pe toată lumea!

**
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premmium Comunication

857
sensul_vietii_alan-alda_bo poveste despre umor

o poveste despre umor

Alan Alda (actorul pe care l-ati vazut in MASH, dar si in Aviatorul sau serialul tv The West Wing) a fost cindva invitat la o cina cu Simon Wiesenthal, un evreu devenit celebru pentru ca dupa ce a supravietuit Holocaustului, a inceput sa-i urmareasca pe toti nazistii care mai erau in viata si sa-i aduca in fata tribunalelor.

La masa, Wiesenthal – mare iubitor de bancuri – a inceput sa-i spuna lui Alda o gluma recent descoperita. Iata ce povesteste Alan Alda.

“Ii placea sa-l spuna. Chiar si preliminariile ii faceau ochii sa straluceasca de placere. Spusese cam doua treimi din anecdota cind am observat amindoi ca cineva astepta sa vorbeasca cu el. Wiesenthal s-a intors sa-l salute. Barbatul era scund si plapind, la vreo 70 de ani, cu pielea fetei afectata de intemperii. Zimbea, dar avea un zimbet amar.

– Ma mai tii minte? a intrebat.
Wiesenthal l-a privit o clipa apoi ochii i s-au umplut de lacrimi.
– Da.

Se cunoscusera intr-unul din lagarele de concentrare si nu se vazusera de atunci. Si-au spus doar citeva vorbe. Un schimb de cuvinte surprinzator de scurt, avind in vedere puterea pe care ele o aveau asupra lor. Barbatul si-a spus numele si cite ceva despre ocupatia lui actuala, iar Wiesenthal a dat din cap.
– Voiam doar sa te salut.

Barbatul s-a dus inapoi la masa lui. Wiesenthal s-a intors spre mine. Lacrimile ii siroiau pe obraji, dar n-a vorbit despre intilnirea cu barbatul din lagar. A continuat de unde ramasese si, printre lacrimi, a terminat de spus bancul.
Intimplarea mi se parea ca lamureste nu doar interiorul lui Wiesenthal, ci, intr-un fel, sufletul intregului popor evreu. Indiferent de ce le facea lumea, gaseau printre lacrimi resurse sa rida.

Aproape ca nu exista durere care sa nu fie alinata prin umor.”

***
din cartea Sensul vietii intr-un pahar cu apa – Alan Alda, Humanitas 2012

811
momo_poliromAVEM NEVOIE DE MOMO. URGENT

AVEM NEVOIE DE MOMO. URGENT

Ati citit in copilarie cartea lui Michael Ende, MOMO?

Momo, fetita care crede ca are 100 de ani pentru ca nu stie sa numere si nici nu stie cind s-a nascut “dupa cite imi amintesc, am fost dintotdeauna”, avea ceva magic.

iata cum o descrie Ende

“Ceea ce stia sa faca Momo ca nimeni altul era sa asculte. Poate ca unii cititori vor spune ca asa ceva nu-i nimic deosebit, oricine stie sa asculte.

Este insa o eroare. Numai putini oameni stiu cu adevarat sa asculte. Iar modul cum stia Momo sa asculte era cu totul fara seaman.

Momo stia sa asculte astfel incit prostilor le treceau dintr-odata prin minte idei foarte destepte. Nu fiindca ea ar fi intrebat ceva care sa-i sugereze celuilalt asemenea idei, nu, fetita sedea doar acolo si asculta cu toata atentia si toata simpatia, privindu-l pe celalalt cu ochii ei mari, negri, iar el simtea cum dintr-odata iau nastere in el ideile despre care nu banuise niciodata ca ar zacea in sinea sa.

Momo se pricepea sa asculte astfel incit oamenii nehotariti si nedumeriti se lamureau dintr-odata foarte clar, stiind ce vor. Sau cei sfiosi se simteau brusc nestingheriti si indrazneti. Sau cei nenorociti si amariti deveneau voiosi si plini de sperante.

(…)

Intr-un asemenea fel stia Momo sa  asculte!”

***

zilele astea cind toata lumea urla la toata lumea, cind nu mai asculta nimeni argumentele celuilalt ( cind celalalt e vecinul tau impovarat de griji sau presedintele/ premierul tarii – nu-mi imaginez ca acesti doi oficiali va sunt vecini:) ), avem nevoie de Momo.

a reeditat Polirom cartea lui Michael Ende.

1232
carticaut o CARTE

caut o CARTE

voi termina curind doua proiecte mari si vreau sa ma curat de ele

as vrea sa citesc o carte care sa lase urme . cum a fost Copilul umbra a lui Thomese. sau Didion a mea draga cu The year of magical thinking.

dar nu (neaparat) despre moarte cum sunt astea doua. poate sa fie proza sau poezie. poate sa fie orice.

cum a fost biografia lui Agassi, sau interviurile cu Pacino.

caut o CARTE.

ce mi-ati recomanda?

comentati aici pe blog, ca sa pot aduna toate parerile si sa caut cartile:)

apple_ipad_2Cartea de pe noptiera

Cartea de pe noptiera

text de Sorana Savu

Am iPad de un an – argumentul suprem pentru care l-am cumpărat a fost acela că pot să-mi car pe el toate cărțile pe oriunde m-aș duce, fără să trebuiască să plătesc bagaj extra (cum mi s-a întâmplat de câteva ori). Vă scriu despre el pentru că, după un an în care mi-a schimbat puțin câte puțin viața, am tras linie și am constatat că, puțin câte puțin s-a făcut foarte mult. Dar să vă explic ce și cum.

Când m-am mutat acasă, am dedicat un spațiu enorm (credeam eu) bibliotecilor. În doi ani, ele s-au umplut cu cărți și CD-uri. Asta s-a întâmplat anul trecut. De atunci, mi-am mai cumpărat 2 (două) cărți și 2 (două) CD-uri, dintre care unul special ca să iau și autograf de la trupă.

Citeam oricum destul de mult în engleză, dar acum citesc numai în engleză. Practic, singura carte în română pe care am citit-o în ultimele 12 luni e un volum de amintiri ale lui Zoe Cămărășescu, pe care l-am primit.

Ajungeam să citesc 2-3 cărți odată pentru că aveam una acasă, una la birou, una sau mai multe în vacanță. Acum le citesc secvențial, le am pe toate cu mine, oriunde, oricând. Drept pentru care și citesc mult mai mult.

Șocul cel mai mare a fost când am terminat un prim volum dintr-o trilogie, în print, și am constatat cu neplăcere, în miez de noapte, că-mi lipsește volumul al doilea. În traducere n-aveam de unde să-l iau noaptea, așa că am descărcat toată trilogia în două minute de pe amazon.com/kindle. A fost primul moment de wow.

Un alt șoc a fost biografia lui Steve Jobs pe care, pe iPad, am putut să o citesc la câteva minute de la lansarea mondială. E genul de carte despre care îți vine să vorbești cu toată lumea. Așa am descoperit funcția “share” pe FB, pentru citate. Alt wow!

Un al treilea șoc a venit când o colegă m-a rugat să-i împrumut o carte pe care o iubesc mult și pe care o aveam în print. Nu era vina ei, i-am explicat, dar am pierdut în timp atâtea cărți – fix alea la care țineam cel mai tare – încât am fost necooperantă. DAR – am găsit-o urgent pe Kindle store și i-am trimis-o pe mail, cadou. Alt wow, și pentru mine și pentru ea.

Găsesc un autor care-mi place, am acces instant la tot ce a scris. Pentru un copil care a citit în franceză doar volumul al doilea din “Contele de Monte Cristo” pentru că numai pe acela îl avea în bibliotecă, nu știți cât de mult înseamnă asta…
Și apoi mai e muzica – încărcat cu toate cărțile pe care mi le-am dorit în ultimul an și toată muzica pe care mi-am cules-o în ultimii 15, cred că e ușor de ghicit cu ce obiect aș vrea să fiu lăsată pe o insulă pustie. Numai să aibă curent electric și wi-fi gratuit!

***
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

555
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!