teatru - Blogul Cristinei Bazavan

6 years ago

Cumparati bilete: Festivalul de teatru independent Undercloud are nevoie de sprijinul nostru –

La 12 ani de la lansarea Festivalului de teatru Independent Undercloud lucrurile in ceea ce priveste crearea si promovarea proiectelor independente de teatru nu sunt foarte vesele.

2019 e cel mai trist dintre utimii ani: proiectele independente nu au mai primit finantari de la departamentele de stat create tocmai pentru a le sprijini. E o mizerie ce se intampla si sunt multe festivaluri care nu vor mai avea loc in acest an, desi ele ajutau la construirea unui eco sistem in teatru, film, dans – ecosistem care impinge in fata dezvoltarea acestor domenii.

E deprimant ce li se intampla artistilor din orice domeniu dar nu scriu acum ca sa mai pun si eu o caramida in constructia deprimarii ci ca s ava rog sa ne mobilizam noi, spectatorii.

Ministerul Culturii are cu totul alte probleme, nicidecum sa ajute sustinerea artistilor. E an electoral, vor investi mai mult in ce le e de ajutor in campaniile electorale. Dar noi spectatorii, putem cumpara bilete si putem ajuta ca proiectele sa mearga mai departe.

Stiu din interiorul echipei ca Undercloud a fost la un pas sa nu se mai faca anul acesta si ca practic au venit cu bani de acasa pentru a duce mai departe un festival care a sustinut si a validat comunitatea teatrului independent in vremuri in care lumea se gandea “actorii astia nu-si gasesc de lucru in teatru de stat pt ca nu sunt buni” in loc sa se uite la ei ca la antreprenori curajosi care isi iau destinul in maini si creeaza produse teatrale care sunt in pas cu vremurile, care sunt o oglinda a societatii.

Asadar, va invit sa ne cumparam bilete la Undercloud 2019 ca un manifest – propriul nostru mesaj pentru autoritati: daca voi nu vreti sa mai sustineti arta, o sa ne unim noi spectatorii sa facem asta.

E mult de scris si nu vreau sa devin patetica, dar in vremuri grele sociale si politice, arta in orice categorie (teatru, film, muzica) a fost un punct de echilibru si de incarcare, o oaza pentru linistirea sufletului si a mintii.

Iata spectacolele pe care vi le recomand din inima sa le vedeti in Undercloud.

Bad Talks, un one man show cu Radu Iacoban,

An-tan-ti-na, un one woman show cu Nicoleta Lefter,

Dust – un spectacol multimedia cu o instalatie de papusi- gandit si jucat de Ana Craciun – Lambru,

Viata la Birou – un spectacol cu Oana Pellea intr-o aparitie surprinzatoare:), in regia Letitiei Rosculet (serialul Triplusec e creatia ei),

Persona cu Alina Berzunțeanu si Emilia Bebu,

Aceasta Sonia, un spectacol de Lia Bugnar cu Letitia Vladescu, una dintre cele mai spectaculoase artiste din noua generatie, nu foarte expusa publicului.

Ne vedem la Undercloud incepand de pe 23 august. Pana atunci cumparati-va bilete, le gasiti aici https://eventbook.ro/festival/undercloud

De ce generatia Netflix, iubitoare de House of cards, ar trebui sa vada Richard 3 de la Bulandra –

teatru

6 years ago

De ce generatia Netflix, iubitoare de House of cards, ar trebui sa vada Richard 3 de la Bulandra –

Richard 3 de la Teatrul Bulandra e poate cea mai “umana” dintre versiunile de Richard pe care le-am vazut de-a lungul timpului.

Si sunt dintre norocosii care l-au vazut pe Kevin Spacey la Old Vic in acelasi rol ( in 2011, in regia lui Sam Mendes), dar si pe domnul Marcel Iures in montarea de la Teatrul Odeon, regizata de Mihai Maniutiu. (se juca din 1993, dar cred ca am vazut-o prin 95-96).

Pentru cine nu s-a intalnit cu piesa (dar nici cu partea de istorie care l-a inspirat pe Shakespeare), doua randuri despre subiect: Richard III este unul dintre cei 3 fii ai ducelui de York, dar nu este eligibil pentru tronul Angliei pentru ca fratele sau mai mare, Regele Edward IV, are doi baieti.

Richard s-a nascut diform (e posibil sa fi avut ceva similar cu tetrapareza), e o legenda in jurul lui despre cum s-a nascut cu picioarele in fata, cu par si dinti.

Nimeni nu l-a iubit inca din copilarie. E urat, diferit de ceilalti si, spre compensare, isi dezvolta un spirit manipulatoriu – machiavelic – pentru a avea ceea ce-si doreste cel mai mult – puterea si atentia, iubirea celorlalti. Si calca pe cadavre la propriu ca sa obtina ceea ce isi doreste: regatul Angliei.

In piesa lui Shakespeare, Richard “iese din text” de cateva ori si interactioneaza cu audienta, i se adreseaza direct, dand explicatii despre alegerile sale machiavelice – o directie pe care generatia Netflix o cunoaste de la personajul lui Kevin Spacey din House of Cards (unde din nou aveam dorinta de putere, machiavelism si multe crime).

In noua montare de la Teatrul Bulandra, in regia lui Andrei Serban, Richard 3 interpretat de Marius Manole are toata rautatea si durerea pe care o aduce textul lui Shakespeare dar, spre deosebire de montarile cu Iures sau Kevin Spacey, mai are o nuanta despre incapacitatea lui de a se dezvolta emotional.

Richard e blocat in crestere si emotie undeva in copilarie.

E o nuanta pe care Manole poate sa o duca pentru ca are organic o vulnerabilitate si o energie care cer protectie, te fac sa vrei sa-l iei acasa. E parte din carisma lui, din felul in care e construit.

Dincolo de scena, Marius Manole are acest amestec de forta si vointa, de determinare (alearga la maratoane, e un arhanghel modern al dreptatii gata sa se ia la lupta cu oricine cand vede o nedreptate, e implicat in actiunile societatii civile), toate astea puse alaturi de vulnerabilitate, fragilitate, emotie.

Si prin distribuirea lui in Richard III-lea spectacolul isi schimba putin directia – e mai mult despre cum lipsa dragostei naste monstri. Despre cum un om care ravneste dupa iubire, o ia cu forta de la toti din jurul lui – de forma nu in fapt – iar fiecare nou refuz il inraieste si-l indreapta spre o crima, un viol…

In plus, Andrei Serban a ales ca aproape toti actorii (cu exceptia lui Richard – Manole, Ducele de Buckingham, prietenul lui Richard – Catalin Babliuc si Ducesa de York, mama lui Richard – Mirela Gorea) sa joace mai multe personaje, multe duse intr-o zona caricaturala pentru a crea spatiu de admiratie si intelegere fata de Richard.

De ce generatia NETFLIX care a iubit House of Cards ar trebui sa vada Richard 3 de la Bulandra?

Pentru ca vorbeste despre o realitate care se repeta de 600 de ani, fara ca sa fi invatat nimic din ea.

Pentru ca o sa se scufunde in placerea faptului ca inca un regizor alege sa aduca pe scena intr-un text clasic un semnal de alarma la ceea ce traim astazi, noi romanii care vrem o viata corecta pusi fata in fata cu cei care vor puterea ca sa-si acopere frustrari si frici.

(ma rog, scaldatul acesta in placerea de a-l vedea ironizat pe Dragnea care ia chipul lui Richard – Manole unul dintre cei mai vehementi dintre artistii care-i condamna actiunile politice, placerea aceasta nu tine foarte mult pentru ca – in aceeasi cheie din textul lui Shakespeare, cand eroul vorbeste cu publicul, Andrei Serban si Dana Dima – care a facut adaptarea textului – au ales sa-l aduca si pe autor, pe Marele Will pe scena, ca sa-i scuture putin pe spectatori.)

Pentru ca e o montare foarte actuala, decupata dinamic si o sa va capteze atentia chiar daca tine 3 ore si ceva.

Vizual, decorul care creeaza planuri diferite folosindu-se de neoane in culori puternice iti da imagini cu care esti familiar de pe instagram (sau din expozitiile de arta contemporana)

Costumele sunt moderne, cu solutii inteligente si cu umor pentru a face trecerea de la 1483 cand a fost incoronat Richard III -lea in 2019…

Exista chiar si in comportamentul personajelor actiuni aduse in contextul momentului – Edward, printul de Wales, cel care ar trebui sa-i urmeze la tron lui Eduard al IV-lea, e obsedat de un joc pe consola.

Regina Elisabeth anunta moartea sotului sau Eduard al IV-lea printr-o conferinta filmata cu telefonul, primarul Londrei vrea sa-si faca selfie-uri cu importantii reprezentati ai Coroanei care vin in vizita, consiliul Coroanei e un fel de Parlament etc etc

Limbajul e foarte modern, prin traducerea si adaptarea Danei Dima, partenera de viata si de creatie a lui Andrei Serban. Dar raman in text toate monoloagele devenite referinta in literatura sau cinematografia moderna

(Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat,

Prin soarele lui York, în toi de vară;

Iar norii toţi, ce casa ne-o striveau,

Sunt îngropaţi în sînu-adînc al mării.

Purtăm pe frunţi cununi de biruinţă;

Din ciunte arme am făcut trofeu;

Din aspre trîmbiţi, vesele taifasuri;

Din marş războinic, paşi suavi de dans.)

Pentru ca vorbeste despre noi cei care suntem astazi – cand urlam dupa atentie si iubire si-am face orice tumbe ca sa ne placa lumea sau ca sa avem mai multa putere, influenta.

Pentru ca ne da o cheie emotionanta pentru rezolvarea mizeriei in care ne-am scufundat: lipsa dragostei naste monstri. Si depinde de noi cum intelegem sa folosim cheia aceasta, dincolo de un spectacol public, de fatada, de ambalaj, pe care-l jucam si noi chiar daca nu suntem actori.

Si mai ales pentru ca e o montare istorica, despre care se va vorbi peste ani si e pacat sa fi fost contemporani cu ea si sa o fi ratat din … ignoranta.

Richard …………………………………………………………………..MARIUS MANOLE
duce de Gloucester, mai târziu regele Richard al III-lea

Regele Eduard al IV-lea
Un ucigaș GEORGE IVAȘCU
Lordul Primar al Londrei

Regina Elisabeta
soția lui Eduard al IV-lea RODICA LAZĂR
Un călugăr

Regina Margaret
văduva regelui Henric al VI-lea
Copilul Eduard, prinț de Wales CORNEL SCRIPCARU
fiul lui Eduard al IV-lea
Shakespeare

Lady Anne,
mai târziu ducesă de Gloucester și regină, anterior
casătorită cu Eduard, fiul regelui Henric al VI-lea; ALEXANDRA FASOLĂ
Un Călugăr

Ducele de Buckingham ……………………………………………….CĂTĂLIN BABLIUC

Hastings, Lordul șambelan ADRIAN CIOBANU
Un Cetățean

George, duce de Clarence, fratele lui Richard al III-lea
Lord Rivers, fratele Reginei Elisabeta CONSTANTIN DOGIOIU
Sir Richard Ratcliffe
Un cetățean

Brakenbury, locotenent al Turnului
Dorset, fiul lui Elizabeth dintr-o căsătorie anterioară ALIN STATE
Catesby

Lord Stanley
Un Ucigaș LUCIAN IFRIM
Un Cetățean

Ducesa de York …………………………………………. …………….MIRELA GOREA
mama regelui Richard al III-lea, a lui George, duce de Clarence și a regelui Eduard al IV-lea

Copilul Richard, duce de York
O Cetățeană CATINCA MARIA NISTOR
Un Căpitan

teatru

6 years ago

#devazut 1949 – Judecata – un spectacol de teatru care-ti pune credinta la incercare –

Din decembrie se joaca la Teatrul Metropolis un spectacol in 2 personaje care o sa va zguduie putin.

1949- Judecata e un spectacol care in lumea filmului s-ar numi “de autor”, actorii sunt Adrian Titieni si Emanuel Parvu, textul este scris de Parvu si Bogdan Adrian Toma, iar regia ii apartine lui Emanuel Parvu…

Spectacolul este povestea unui anchetator al Securitatii (Parvu) care e fata in fata intr-o ancheta cu un calugar despre care se banuieste ca face parte din miscarea de Rezistenta (Titieni).

Anchetatorul e micul dumnezeu al torturii din Securitate. Cand e trimis el la Ancheta inseamna ca nu mai ai nicio sansa, pentru ca si-a dezvoltat cele mai rafinate forme de tortura. Dar mai inseamna si ca cel care e anchetat are o vointa extraordinara pentru ca a rezistat zile in sir anchetelor altor securisti.

Calugar e blajin, cald si bun, un singuratic care si-a dedicat viata altora si credintei in Dumnezeu. Pare bolnav pentru ca tuseste des si e slabit.

Spectatorul vede printr-o cusca de plexiglas cum stau fata in fata, cum anchetatorul sapa in mintea calugarului si cum teroarea emotionala creste minut cu minut.

Il cunosc bine pe Emanuel Parvu (as spune chiar ca suntem prieteni) fac precizarea aceasta doar ca sa dau context suferintei mele din timpul primelor 30 de minute de spectacol.

In minutele acelea cred ca mi-am spus de 4-5 ori: “Parvu e un om bun in viata privata, aici e doar un spectacol de teatru, e pe o durata limitata de timp ceea ce vezi acum”

Asta pentru ca in minutele de tortura emotionala il uram pur si simplu pe anchetator si – cum spectacolul se joaca intr-o sala cu doar 55 de locuri, practic esti foarte foarte aproape de actori (chiar daca ii separa peretele transparent al custii in care stau) – si mi se parea ca-mi face rau mie prin nedreptatea pe care o expunea.

SECURISTUL: …eu am schimbat putin metodele astea traditionale…eu n-am treaba cine stie ce cu suspectii, n-am treaba cu ei…eu am treaba cu ce iubesc ei mai mult pe lumea asta…fiecare om are cate-un punct slab parinte, eu la punctul ala ma duc…cunosc peste optsprezece metode de tortura, fiecare implica un alt organ si-un alt instrument…la scoala la NKVD, au un manual cu saizeci. N-am reusit sa invat decat o treime…sau mai bine spus, mi le-am ales pe cele mai bune…iti dai seama?…optsprezece metode de-a face omul sa lesine de durere sau sa-si piarda mintile…si pana la urma tot scot ce am de scos…iar la sfarsit le pun fata la rotisor…ii fac ca la masina de tocat carne…iar aia mai destepti o sa-nteleaga si de ce…ia sa vedem, stii de ce le fac asa?

1949 – Judecata pune problema credintei si a adevarului vazut din perspective diferite. In prima jumatate de ora il urasti pe anchetator si ai in minte marii invatati romani care au suferit cumplit in inchisorile securitatii (Steinhardt, Radu Gyr, Petre Tutea sunt doar cateva dintre numele pe care le aveam in minte cand dl Titieni era in fata mea in ipostaza anchetatului).

Mai tarziu lucrurile se schimba, calugarul nu mai e la fel de blajin, puterea lui de a-l umili si a-l ataca emotional pe anchetator e pe o linie ingusta a dreptatii, iar anchetatorul are justificari oneste pentru drumul pe care l-a ales in viata.

Interpretarea celor doi e atat de credibila, de autentica, de fara sabloane incat imi doresc foarte foarte tare ca juriul UNITER sa le vada spectacolul si sa-l ia in calcul la nominalizari si premii.

In contextul in care traim astazi cand Catedrala Neamului e cea mai mare realizare a anului care a trecut si cand frica e insurubata in mintile noastre in fiecare zi prin orice cale ( de la emisiuni tv pe mai multe paliere intelectuale – cu ghicitori/vrajitoare sau economisti rafinati- pana la telefonul pe care-l detinem toti si ne aduce zilnic informatii dubios selectate de algoritmi care ne speculeaza nevoile), 1949 – Judecata e un spectacol in care o sa simtiti ca vi sa da dreptate… culmea e ca veti avea dreptate si prin vorbele anchetatorului cel rau, dar si prin cele ale calugarului cel bun. Iar credinta voastra o sa fie putin pusa la incercare.

Calugarul: Poate…frica te face sa tii in suflet tot ce ai mai urat. Ura, invidia, razbunarea, pe toate astea le tii ascunse de frica…De aia nu esti intreg la cap. De aia trebuie curatata tara de voi, de comunisti… Ati pus atata frica-n poporu’ asta incat a devenit un fel de-a trai. Sa traiesti in frica si-n minciuna toata viata… asta ati facut din tara asta, ai stat cu pistolu’n mana si-ai putut sa impusti oameni pe strada. Voi comunistii, vreti o societate cu oameni egali, dar chiar voi sunteti aia care anulati egalitatea.

In anul in care Presedintia Romaniei si-a ales ca tema de promovat educatia si cartile, eu as duce oameni ca Emanuel Parvu prin licee sa le vorbeasca copiilor. Sa le spuna cum a mers pe drumul lui oricat de nebunesc sau de greu ar fi fost.

A renuntat la a mai face una dintre cele mai de success emisiuni de divertisment din istoria contemporana a televiziunii si la banii care veneau odata cu ea ca sa faca film si teatru. S-a chinuit mult dar in cativa ani de munca super sustinuta a castigat premiul pentru regie la Festivalul de film de la Sarajevo cu “Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”, film pentru care mai are un brat de premii, la fel ca si pentru scurt metrajele pe care le-a facut; a devenit profesor la UNATC, a jucat in seriale importante de televiziune (cel mai recent in Hackerville la HBO), dar si in filme ale altor colegi regizori (Bacalaureat -ul lui Cristian Mungiu sau Aniversarea lui Dan Chisu sau Portretul luptatorului la tinerete a lui Constantin Popescu) si-a facut teatru si ca regizor si ca actor (sa vedeti O spovedanie).

Cred ca de la genul acesta de oameni copiii ar putea sa invete si respectul pentru carte, dar si sa creada in visurile lor.

Puteti citi aici un interviu cu povestea de viata a lui Emanuel Parvu care include si munca legala in Londra prin restaurante faimoase, un accident cu motocicleta, o boala stranie si un drum lung spre actorie si regie cu mai multe escale emotionante – printre ele, intalnirea cu Liviu Ciulei)

(Citatele din spectacol le am gratie amabilitatii domnului Parvu. )

1949- Judecata se joaca la Metropolis astfel

19 ianuarie de la 17.00 si 19.30,

25 ianuarie 19.30

29 ianuarie 20.00

teatru

7 years ago

(de vazut. teatru) Fugarii – sau cum poate Pavel Bartos sa fie un mitocan bogat, iresponsabil dar cu pretentii intelectuale –

Am vazut ieri Fugarii (dupa Cehov) la Teatrul Odeon.

Anul acesta m-am reintors sa vad spectacole de teatru in mod regulat (cam 3-4 in fiecare luna) si, in acest context, spun ca Fugarii e cel mai bun spectacol pe care l-am vazut de la inceputul anului si pana acum.

Nu cred ca ajuta la aducerea mai multor spectatori in sala ceea ce vreau sa scriu in urmatoarele fraze, dar… E un spectacol foarte destept, fara sa fie ostentativ destept sau sa te frustreze cu simbolistica lui, e tragi- comic si e foarte curat (in interpretare, in costume si in minunatul décor).

Adica ii e fidel lui Cehov in esenta (domnul Cehov era medic la baza, ii placea minimalismul si oricare dintre scrierile sale surprind trasaturi umane cu o precizie de chirurg intr-o forma stilistica asa de curata ca pare apa de izvor intr-un pahar de cristal. Cursurile de scriere ale lui Cehov – urmate printre altii de Raymond Carver, scriitorul american care a dus minimalismul in topurile de vazari de carte din toata lumea – sunt absolut geniale si pot fi gasite spre lectura gratie tehnologiei moderne:) ).

(am mai scris despre impactul lui Cehov asupra scrierilor lui Carver, dar si despre scrisorile lui Cehov care familia lui, aici)

Fugarii e rezultatul unul mix din mai multe descrieri si intamplari din nuvelele si schitele lui Cehov, rezultand o poveste despre oameni care nu-si asuma nicio responsabilitate, care fug de propria persoana, care traiesc mintindu-se pe ei si pe altii in numele unei false filosofii pe care o dezbat grandios si a unei burghezii pe care o traiesc in fals sau pentru ca s–au nascut in familii bogate.

Cu alte arme si alte vorbe puse in discursuri, e o lume pe care o intalnim si astazi.

Pentru cei care vor fi fascinati cum de se potrivesc textele acestea scrise pe la 1890 cu realitatea pe care o traim – si pun aici si feminismul, egalitatea de sanse … cu un twist– si care vor dori sa citeasca povestirile care stau la baza acestui spectacol (si va rog, va rog, va rog sa le cititi pentru ca Cehov e unul dintre cei mai rafinati scriitori pe care ii avem in lumea asta), spun doua dintre textele pe care le-am recunoscut – “Povestea unui necunoscut” – care e rama pentru prietenia si intalnirile barbatilor din spectacol, si “Ariadna” de unde e adus monologul despre educatia femeilor (pe care-l las la sfarsitul acestui text, intru amuzamentul vostru).

(nu sunt atat de desteapta pe cat par aceste trimiteri, am doar o slabiciune pentru tehnica de scris a domnului Anton Pavlovici Cehov si, ieri dimineata inainte de spectacol, m-am mai uitat putin pe Nuvele si povestiri – Polirom…)

Fugarii o sa vi-l arate pe Pavel Bartos intr-un rol principal foarte foarte bun, Orlov – un mitocan bogat iresponsabil dar cu pretentii intelectuale, un don juan care bea absint ca sa-si coloreze viata si se intovaraseste cu oameni care mint la fel de mult ca el, fantazand pentru satisfacerea propriului ego.

Practic, exact opusul a ceea ce e Bartos in viata reala (si spun asta pentru ca-l cunosc, stiu cat de mult munceste pentru tot ceea ce vedeti ca succes al lui in TV sau in teatru, i-am vazut la lucru disciplina si atentia pentru orice detaliu, dar si respectul pentru colegi, stiu bunul lui simt, stiu dragostea profunda pentru familie si cat de frumos isi creste fetele).

Dar si chiar pentru un spectator care nu stie detalii despre Bartos, personajul Orlov e un contre emploi care isi serveste scopul si starneste zambete… Se vede ca Pavel Bartos s-a simtit foarte bine in rolul asta, i-a placut sa se rasfete in el, sa faca tumbe ca un delfin care a dat de apa adanca, iar asta este o bucurie si pentru spectatori.

Nu stiu cum sa scriu despre spectacol ca sa intelegi ca nu e greu de asimilat si de purtat. As vrea sa nu va sperie gandul ca e dupa texte de Cehov, ci mai degraba sa mergeti dupa actori pentru ca pe unii dintre ei ii stiti din productii tv: langa Bartos mai sunt Alexandru Papadopol, Alina Berzunteanu, Marius Damian, Mihai Smarandache, Ruxandra Maniu, Ioan Batinas, Cezar Antal si, intr-un rol foarte scurt dar care mi s-a parut ca un omagiu si un mesaj pentru spectator, Dorina Lazar – fosta directoare a Teatrului Odeon.

In sala o sa descoperiti singuri, fara sa fie nevoie sa stiti multe despre Cehov, cat de puternice sunt mesajele, desi sunt asezate intr-o forma amuzanta; cat de rafinat este decorul – Helmut Sturmer m-a facut sa ma gandesc inca o data ca scoala si geniul se simt in spatii mici (care devin infinite); cat de faini sunt actorii…

Si daca la sfarsit veti dori sa cititi ceva din Cehov, asta e un bonus. ( pe drumul de la Odeon spre casa, dupa spectacol, ma gandeam ca apare un pistol… si-n actul I, si-n II, si-n III… si ca asta e o ironie fina la ceea ce se spune in lumea scriitorilor de teatru ca principiul al lui Cehov “daca apare un pistol in actul I, o sa moara cineva pana la sfarsit” 🙂 )

Dar s-ar putea sa vreti sa mai vedeti ceva gandit si regizat de Alexandru Dabija – si-atunci Viforul de la Teatrul National, un spectacol departe de orice montare de teatru istoric, s-ar putea sa fie o optiune frumoasa. Sau “Pai… Despre ce vorbim noi aici domnule”, din scrierile despre Moromete, spectacol pe care-l vedeti la Teatru Act.

(Am mai scris despre Viforul aici, dar si despre “Pai… Despre ce vorbim noi aici domnule”, aici. )

***

Iata baza monologului pe care-l spune in Fugarii, Kukuskin – Mihai Smarandache si care e preluat din nuvela Arianda.

Deocamdată numai la ţară femeia nu rămâne în urma bărbatului. Ea gândeşte, simte şi luptă îndârjită cu natura în numele civilizaţiei, ca şi bărbatul. Femeia de la oraş însă, burgheză, a rămas de mult în urmă, şi revine la starea ei primitivă; e pe jumătate om, pe jumătate animal, şi din pricina ei s-au pierdut foarte multe cuceriri ale geniului omenesc. Încetul cu încetul, adevărata femeie „cultă” dispare, şi în locul ei îşi face apariţia o femelă. Această degenerare a femeii de la oraşe pune în primejdie întreaga civilizaţie. În mişcarea ei regresivă, femeia caută să atragă şi pe bărbat şi stânjeneşte înaintarea lui spre progres. Asta este incontestabil. (…) Dacă femeia nu vede în mine un egal al ei, ci un mascul şi nu caută toată viaţa decât să-mi placă, adică să mă cucerească, să mă robească, mai poate fi vorba de egalitate de drepturi? O, nu le credeţi! Ele sunt foarte, foarte şirete! Noi, bărbaţii, luptăm pentru libertatea lor, dar ele nu doresc această libertate, ci numai se prefac că o doresc. Sunt grozav de şirete, îngrozitor de şirete!

(… )

La oraş, educaţia unei femei se reduce în principiu la transformarea femeii într-o femeie-animal, cu alte cuvinte o femeie care să placă masculului şi să-l poată cuceri. Da-a. Ar trebui ca fetele să fie crescute şi să înveţe împreună cu băieţii, să fie întotdeauna împreună. Ar trebui ca femeia să fie educată în aşa fel, încât să poată recunoaşte când n-are dreptate întocmai ca şi bărbatul, altminteri ea este întotdea-una convinsă că are dreptate. Femeia ar trebui să înveţe din leagăn că bărbatul nu este un cavaler şi un logodnic, ci este aproapele ei, egal cu ea. Să fie obişnuită de mică să judece logic, să generalizeze; să nu i se mai spună mereu că creierul ei cântăreşte mai puţin decât creierul bărbatului şi prin urmare ea poate îi indiferentă faţă de ştiinţă şi de problemele culturale în general. Un băietan-ucenic cizmar sau zugrav are şi el creierul mai mic decât un bărbat matur, dar el ia parte la lupta pentru existenţă, munceşte, suferă. Ar trebui să se renunţe de asemenea şi la veşnicul argument de ordin fiziologic, invocând sarcina şi naşterea, deoarece, în primul rând, femeia nu naşte în fiecare lună, în al doilea rând, nu toate femeile nasc, iar în al treilea rând, o femeie de la ţară munceşte la câmp până-n ajunul naşterii şi nu păţeşte nimic. Dacă bărbatul cedează unei femei scaunul lui sau îi ridică batista, ea ar trebui să facă acelaşi lucru pentru el. N-aş avea nimic împotrivă ca o fată de familie bună să mă ajute să-mi pun paltonul sau să-mi aducă un pahar cu apă…

(Am vazut) Our Ladies of Perpetual Succour (Fecioarele noastre grabnic ajutătoare) în regia și coregrafia lui Răzvan Mazilu

teatru

7 years ago

(Am vazut) Our Ladies of Perpetual Succour (Fecioarele noastre grabnic ajutătoare) în regia și coregrafia lui Răzvan Mazilu

La teatrul Excelsior puteti vedea musicalul Our Ladies of Perpetual Succour (Fecioarele noastre grabnic ajutătoare) care e o desfasurare de forte in actorie, dans si cantat care te incanta pur I simplu.

Ma asteptam ca spectacolul sa arate bine – in sensul visual (lumini, costume, estetica de pe scena) – pentru ca stiu ce face Razvan Mazilu si ii cunoc gusturile, n-ar lasa ceva la public care sa nu arate cat mai aproape de impecabil.

Ce nu ma asteptam e ca distinsele actrite de pe scena sa cante si sa danseze atat de mult si de bine. Pe unele dintre ele le-am mai vazut in muzicalurile precedente montate de Razvan Mazilu, dar pareau ca au si mai putin text si ceva mai putin de cantat (si pe alocuri mai usor)

De data aceasta au de cantat pe voci(!!!!) bucati corale din Bach, Pergolesi si Handel, dar si Beatles, Eric Clapton sau Rod Stewart, intr-un context dulce amar al povestilor unor adolescente care vor sa descopere viata odata cu o excursie la un concurs intre coruri de liceu.

Actritele sunt insotite pe scena de o orchestra cu doua piane, percutie si chitara bas…

Toata lumea canta LIVE!!!!

Textul are la bază romanul The Sopranos (Sopranele) de Alan Warner si are un premiul Oliver obtinut anul trecut, dar subectul e universal valabil si l-as recomanda mamelor cu adolescente sa mearga impreuna. Ar fi o dovada de incredere si o complicitate mama fiica de care isi vor aduce aminte multa vreme.

Limbajul e usor mai relaxat si apar unele cuvinte licentioase pentru ca sunt conversatii reale, autentice intre adolescente.

Spectacolul de la EXCELSIOR le include în distribuție pe Alina Petrică, Meda Topîrceanu, Aylin Cadîr / Ioana Mărcoiu, Daniela Tocari, Oana Pușcatu și Ana Bianca Popescu.

Orchestra este formată din Adina Cocargeanu – pian, Imola Tamás – percuție, Andreea Archip – pian și Dana Georgescu – chitară bas.

Pentru mine e o mare mirare si un mare mister ce face Razvan Mazilu de reuseste sa ii aduca in fata publicului pe actritele si actorii din distributia spectacolelor sale la nivelul in care canta impecabil, danseaza in sincron de multe ori si au si text cu actorie, iar spectatorul nu aude nicio gafaiala, nu simte ca actorii fac efort.

Uneori ma gandesc ca asta tine de disciplina lui de fost balerin si de dorinta de a fi cat mai aproape de perfectiune care ii sunt imprimate in oase, nu va avea cum sa scape toata viata de asta, asa ca ii “chinuie” pe actori:)

Dar chiar si asa: unde le gaseste pe aceste actrite care canta si danseaza mai bine decat majoritatea cantaretelor din topuri?!!!

Daca aveti un copil adolescent, o fetita mai ales, care descopera acum lumea si dragostea, duceti-o la acest musical. Va rade, o va pune pe ganduri, o sa fie surprinsa ca exista asa spectacole si in Romania si o sa se uite cu muuuult respect la dvs, parintele, pentru ca aveti atat de multa incredere in ea sa ii aratati un spectacol in care se vorbeste (si) despre viata sexuala a unor adolescente.

Spectacolul se joaca pe 22 si 23 februarie, saptamana aceasta, mai sunt bilete si – daca aveti incredere in mine – luati-va bilete. O sa va placa f f mult. Si o sa va ganditi: vaaaai, dar nu stiam ca se poate asemenea spectacole in Romania!

Va puteti lua bilete de aici

teatru

7 years ago

(am vazut) Pulverizare la Teatrul Apollo 111

Zilele trecute am vazut spectacolul Pulverizare la Teatrul Apollo111, un spectacol despre alienarea la locul de munca intr-o societate de consum supra solicitanta.

Textul ii apartine unei tinere de origine romana care scrie (si ia premii) in Franta – Alexandra Badea, regia ii apartine unui tanar regizor (Andrei Majeri) care cred ca e in aceeasi generatie cu Alexandra, deci a rezonat foarte mult cu subiectul. In plus a castigat concursul de proiecte de la Apolo111, asa ca drept premiu a montat acest spectacol.

Spectacolul e sustinut de patru actori care isi spun povestile prin monoloage, plimbandu-se pe un catwalk ca si cum viata pe care o traiesc (cel mai mult la locul de munca) e un show la care altii se uita si, eventual, fac bani.

Pentru mine, care am depasit de aproape 10 ani ipostaza corporatiei, a locului de munca la care ai obiective si responsabilitatea unor oameni aflati intr-un excel, spectacolul a fost dulce amar si pe alocuri amuzant. Tot timpul m-am uitat la personaje cu relaxarea superioara ca mie nu mi se mai intampla asa ceva.

Pentru vecinele mele de rand, care venisera de la corporatie imbracate in taior , cu fuste creion, care-si luasera un vin de la barul de alaturi si-l sorbeau usor din cand in cand, a fost mai greu de purtat. Le-am auzit la inceput chicotind pentru ca unul dintre personaje sta pentru cateva clipe in chiloti si m-am gandit “c’mon n-ati depasit faza asta la aceasta varsta?!”, le-am simtt inghiontindu-se la un moment in care unul dintre personaje face o prezentare in power point pentru ca pana la sfarsit sa le aud oftand. Nu de plictiseala, sunt sigura, ci pentru ca era despre ele mult in spectacolul de pe scena.

Doua tinere doamne si doi tineri domni joaca personaje din viata si activitatea voastra de muncitori silitori pe o plantatie corporatista. Asta e. Nu e un documentar, dar prezinta foarte realist cum e cu alienarea prin munca in mai multe parti ale lumii.

O sa fie greu sa purtati cu voi povestile de acolo pentru ca greselile personajelor sunt si ale voastre.

Tin de ego, de mai multi bani, de a te duce dupa un trend, de a-ti pasa mai mult de judecata sefului decat de ce simti si ce faci efectiv la locul tau de munca. Si uneori nici nu e o greseala, pentru ca tin de dorinta ta de a-ti depasi conditia. Sau a avea ce sa mananci.

Nu e un spectacol care condamna corporatiile, sa nu ma intelegeti gresit. E un spectacol care vorbeste despre crapaturile din structura solida a unei corporatii, a muncii pentru o “viata mai buna”, asa cum ti-o prezinta altii ca ar trebui sa fie mai buna.

La finalul spectacolului m-am gandit ca adevarul e undeva la mijloc. Iar moderatia in munca si in viata ar trebui sa fie calea.

Asta pentru ca in Romania, corporatiile ne-au invatat in primul rand sa muncim sustinut si realist, sa nu mai raportam rezultate maret de false (desi acum ne intoarcem in raportarile statului la recolte uriase la hetarul de orice) si ne-au mai ajutat sa facem multe lucruri frumoase pe care statul nu le poate face (prin ONG-urile pe care le finanteaza). Dar gandul acesta al meu e si pentru ca lucrez mult in zona de CSR cu multe corporatii.

Oricum, vedeti spectacolul din perspectiva celui care munceste ca sa-si indeplineasca planul… O sa va scuture putin. Sa luati si vin de la intrare ca sa fie mai usor de purtat ce vedeti.

Pulverizare ii are in distributie pe Smaranda Caragea, Ada Galeș, Alex Bogdan, Nicholas Cațianis.

Bilete va puteti cumpara de aici, urmatorul spectacol e sambata, 10 februarie.

cum sa distrugi o piesa wondertheatre web

teatru

7 years ago

Cum sa distrugi o piesa – spectacolul cu care un copill de 6-7 ani va incepe sa iubeasca teatrul pentru adulti –

De la inceputul acestui an, am inceput sa merg din nou la spectacole de teatru regulat, disciplinat. Acum incep sa scriu despre aceste spectacole si – anunt in premiera – pregatesc un proiect special pentru online dedicat spectatorilor de teatru. (dar toate la vremea lor)

Inainte de a scrie despre spectacolele pe care le-am vazut de la inceputul anului si pana acum, vreau sa scriu despre un spectacol care a avut premiera anul trecut, spectacol de care sunt legata emotional intrucat am stat multe ore la repetitii, am lucrat pentru caietul de presa (are niste povesti foarte foarte amuzante despre actorii din distributie) si ajut la promovarea lui cu tot ce pot.

E spectacolul cu care il puteti face pe un copil de 6-7 ani sa inceapa sa iubeasca teatru. Daca nu ati fost la teatru „de adulti” cu copilul dvs pana acum, acesta e spectacolul cu care trebuie sa incepeti.

Cum sa distrugi o piesa

Subiectul e simplu si premisa de la care se pleaca permite o multime de nazbatii. O echipa de actori amatori (ai trupei de teatru de la Politehnica din Cornley, deci practic ingineri) monteaza un spectacol nou. Au o istorie generoasa de productii varza, acum au facut rost de bani si au si decor si regizor nou.

Numai ca… nimic nu le iese in seara premierei. Fac toate gafele pe care vi le puteti imagina ca le poate face un actor si ceva mai mult peste imaginatia voastra: uita replicile, dau foc din greseala la decor, lovesc un actor si nu mai poate juca asa ca-l inlocuie cu fata care sufla textul si… multe multe alte prostii.

E considerata cea mai tare comedie a momentului in toata lumea, piesa a fost montata (si scrisa) mai intai in Anglia, dar acum e joaca in 25 de tari.

Pentru adulti glumele si nefacutele pe care si le fac actorii au sensuri pe un nivel diferit fata de copii (ego, concurenta dintre actori, prostia pura), dar copiii se bucura din tot sufletul si rad in hohote de umorul de situatie si de ceea ce e transmit actorii.

Adultii se prind ca tot ce e pe scena, desi pare usor, e foarte complicat si ca e foarte foarte exact calculat totul, ca e o coregrafie respectata la milimetru din considerente de siguranta a actorilor (oricum e joaca avand alaturi o echipa de la Salvare si una de la Pompieri), iar decorul sofisticat se moneteaza in foarte foarte multe ore. Copiii se uita cam cum ne uitam noi la Stan si Bran si rad foarte foarte mult.

Am doua povesti super simpatice legate de acest spectacol.

La unele reprezentatii la care sunt invitati care tin cumva de zona mea, merg sa-i intampin (v-am spus ca sunt apropiata de acest spectacol) si stau la concierge 45 de min cel putin. Intr-o seara a venit un domn pe care-l mai vazusem la o alta reprezentatie. L-am intrebat daca nu l-a vazut prima data, daca a trebuit sa plece sau ceva… si dansul mi-a raspuns „am revenit ca sa ma mai bucur o data de rasul copios al fiului meu pentru ca nu l-am vazut niciodata razand cu pofta asa mare pofta”. Pustiul avea 9-10 ani.

Si eu am cateva momente din spectacol la care imi place sa stau in sala doar ca sa simt reactia publicului. Sa-i aud pe copii cum intreaba „dar cum au facut?!!!” si sa-i vad razand in hohote si pe copii si pe adulti.

Spectacolul are in distributie unii dintre cei mai talentati si mai tehnici actori tineri (stiu ca o sa para simplu ce vedeti pe scena, dar e un efort foarte mare de concentrare si calitati actoricesti serioase – desi fac comedie).

Iata-i pe toti actorii din distributie, sa stii ca se joaca in permutari libere, nu exista distributia A si distributia B.

Ada Gales, Andreea Samson, Ilona Brezoianu, Andreea Mateiu, Vlad Logigan, Catalin Babliuc, Pavel Barsan, Razvan Oprea, Angel Popescu, Andrei Mateiu, Bogdan Cotlet, Dan Radulescu, Marin Grigore, Radu Micu, Adrian Anghel, Silviu Mircescu. Regia este semnata de George Dogaru (care a lucrat cu o parte dintre acesti actori pentru serialele Mondenii, Ai Nostri sau Atletico Textila.)

Spectacolul este produs de Grand Cinema & More si compania Wonder Theatre (care produce in special comedii si – mereu – spectacole pentru intreaga familie).

Urmatorul spectacol e pe 17 februarie, la sala Epika de la Grand Cinema & More, puteti sa va cumparati bilete de aici.

Se joaca si la 17 si la ora 20.

(La sfarsitul spectacolului de la 17 promit sa stau la iesire sa va vad reactiile si sa aflu de la copiii dvs daca au ras sau nu.:) )

E bucuria mea cand vin copiii prietenilor care au fost la acest spectacol si imi spun „vaaaaai, cat am ras”. Cred ca traim vremuri atat de complicate, ca avem din ce in ce mai putine resurse emotionale sa ne distram/ bucuram cu adevarat, ca avem din ce in ce mai putin timp sa punem seminte in sufletul copiilor ca sa-si cultive dragostea pentru teatru sau dans, incat de fiecare data cand se ivesc aceste spectacole – la care bucuria e cu toata familia, iar amintirile sunt nepretuite – ar trebui sa nu le ratam.

SIBIU 2017: Cum a inventat Ohad Naharin un limbaj in dans care l-a recuperat din paralizie si a transformat balerinii in dansatori incredibili-

teatru

8 years ago

SIBIU 2017: Cum a inventat Ohad Naharin un limbaj in dans care l-a recuperat din paralizie si a transformat balerinii in dansatori incredibili-

La editia 2017 a festivalului de teatru de la Sibiu unul dintre invitatii speciali a fost Ohad Naharin, geniul creativ din spatele uneia dintre cele mai mari companii de dans din lume, Batsheva Dance Company (Israel).

Programul gandit in jurul lui Ohad (un workshop, doua reprezentatii ale unuia dintre spectacolele sale manifest, Naharin”s Virus, o conferinta si proiectia filmului Mr Gaga care vorbeste despre viata sa) a fost o celebrare bine gandita a acestei vizite extrem de importante pentru ceea ce inseamna festivalul, dar si Naharin la nivelul mondial al dansului.

Vedeta mai mare (din punctul de vedere al notorietatii, nu neaparat al talentului), Mikhail Baryshnikov spunea despre trupa lui Naharin ca ”n-a mai vazut niciodata o asemenea combinatie de frumutete, energie si tehnica.” (e un citat care apare chiar pe genericul filmului despre viata lui Ohad, Mr Gaga).

Chiar si prezenta simultana a acestor doi mari dansatori la Sibiu a fost un privilegiu pentru spectatori si o incredibila carte de vizita pentru festival.

Folosesc insa acest prilej pentru a va spune povestea acestui om care a inceput sa danseze la 22 de ani, a fost acceptat la marile scoli de dans din lume, a inventat un limbaj nou in dans – Gaga – si crede , ba chiar are si exemple, ca dansul poate sa vindece.

A descoperit regulile de la baza limbajului lui cand, dupa un spectacol la care parea s-a accidentat la un picior, a ramas paralizat. A fost operat la coloana vertebrala si, cand a inceput recuperarea, a devenit constient de fortele pe care corpul lui trebuie sa le opuna fortei gravitatiei ca sa genereze miscarea.

Si, ca o metafora frumoasa, baza stabilirii exacte a fiecarei forte de opunere e prin ”let it go”, prin relaxarea totala a muschilor si mintii pentru a stabili mai intai viteza de cadere si a intelege cum o poti contracara, folosind-o.

Astazi, la mai bine de 20 de ani de la primele constientizari ale noului limbaj, descoperirea lui e folosita in recuperarea oamenilor cu dizabilitati motrice, dar si de catre dansatori amatori sau profesionisti. Aceleasi principii au fost folosite de Naharin in recuperarea tatalui sau dupa ce acesta a suferit doua atacuri cerebrale.

Naharin spune ca intre un alergator olimpic si un om care nu a facut niciodata sport sunt mai multe asemanari decat deosebiri: amandoi pot sa alerge, doar ca sportivul o face mai repede si mai sustinut. La fel e si cu dansul, si cu sariturile… Gaga Mouvement e despre a descoperi si elibera tensiunile din corp pentru a face miscari relaxate si fluide. Tensiuni care vin din propriile blocaje emotionale sau limitari fizice. Gaga mouvement da o sansa fiecaruia de a se exprima prin dans, eliberat de orice judecata si constrangere.

De altfel, in salile de repetitii – sau workshopuri pentru amatori – nu exista oglinzi.

Naharin spune ca ”daca am fi fost pe pamant ca sa ne putem privi tot timpul, am fi avut ochi in degete” si ca ”lumea nu trebuie judecata si privita printr-o oglinda, ci simtita cu tot ce avem, inclusiv privirea”.

”The more you let go of everything in your body all at once, the softness of your flesh will protect you.”

Odah Naharin a trait in Kibutz in saracie, alaturi de sora si fratele sau, dar si de mama dansatoare si tatal actor, specializat in terapii prin psihodrama. Cand era mic a cantat si dansat pentru soldatii care se luptau in Palestina si, mai tarziu, a pus in spectacolele sale durerea pe care o simte legat de acest conflict politic.

A ajuns sa danseze (la 22 ani!, dupa ce terminase stagiul militar) pentru ca mama lui s-a dus la Batsheva – cea mai mare companie de dans din Israel – si le-a spus ca fiul ei e foarte talentat, asa ca ii roaga sa-l primeasca la o auditie. Era talentant, avea un corp ca al unui soldat bine antrenat, dar si o muzicalitate speciala. L-au primit imediat, au inceput sa-l scoleasca iar cand celebra dansatoare americana Martha Graham a venit in Tel Aviv si l-a vazut cat e de spectaculos, l-a luat in spectacolul ei.

De aici n-a mai fost decat un pas sa fie convins sa mearga la New York ca sa dea admitere la School of American Ballet dar si la Julliard si sa fie acceptat in clase in care dansau mari balerini ai vremii. Mai tarziu a recunoscut ca nu avea deloc educatia clasica, dar ca se uita la colegii lui si… ii imita. Asa ii ieseau dansurile.

A dat de greu cand l-a remarcat si Maurice Bejart care l-a invitat in compania lui. Naharin spune astazi ca nu intelege cum nu a innebunit in cele 12 saptamani de munca pentru ca nu ii ieseau miscarile pe care i le cerea Bejart.

S-a indragostit de prim balerina de la Alvin Ailey Company, Mari Kajiwara, care a renuntat la cariera ei spectaculoasa si s–a mutat cu Naharin in Israel unde el a primit directia artistica de la Batsheva. Mari a dansat sub coregrafiile lui, i-a fost alaturi cand – la inceputul directoratului la Batsheva – n-avea mai mult de 10 spectatori in sala, dar si cand spectacolul conceput de el pentru ziua nationala a Israelului in 1996 a fost cenzurat din considerente religioase (un cantec israelian pentru copii fusese transformat in manifest, iar dansatorii erau in lenjerie intima). Sute de mii se oameni au iesit in strada atunci sa-l sustina.

Mira a murit in 2001, la 50 de ani, de cancer, iar Naharin a pus durerea lui intr-un spectacol care se numeste Last Work si a declarat:

”To mourn a big loss and to dance—they don’t contradict each other. It’s like they live in the same space. I really believe in the power of dance to heal.”

(Mira si Ohad)

Astazi Ohad Naharin are 65 ani, e tatal unei fetite de 7 ani si continua sa danseze cu o mobilitate care ii intimideaza pe dansatorii sai, chiar daca il vad la lucru doar la repetitii.

Are un centru care antreneaza persoane care nu au nicio legatura cu dansul si traineri care fac terapie prin Gaga in toata lumea, iar de la momentul sosirii sale in Israel (anii 90) a creat peste 40 de spectacole exclusiv pentru Batsheva Dance Company.

Acolo a format un sistem in doua etape pentru a fi acceptat in trupa – juniorii care petrec 3-4 ani invatand Gaga Mouvement (Batsheva Ensemble- 14 dansatori si 4 stagiari) si veteranii Batsheva Dance company (18 dansatori). Anual compania Batsheva – cu ambele trupe – are peste 230 de spectacole in toata lumea, iar la auditiile pentru Batsheva Ensemble participa 3-400 de dansatori in fiecare an).

La Sibiu a fost prezenta Batsheva Ensemble cu un spectacol creat de Naharin in 2001, Naharin s Virus.

Tot la Sibiu, Ohad Naharin a primit o stea pe Aleea Celebritatilor (drumul care uneste cele doua teatre mari din Sibiu – Radu Stanca si Sala Thalia, prin cetate, o frumoasa metafora despre calatoriile vedetelor mari prin FITS), asa ca vizita lui va ramane cumva in mintea localnicilor si iubitorilor de dans din Romania.

La conferinta pe care a sustinut-o in Sibiu Ohad Naharin a spus ca tot ceea ce a invatat mai bun pentru el in acesti ani a fost ”iubirea”.

Cand oamenii descopera ca a darui iubire e mult mai puternic si aduce o mai mare rasplata emotionala decat sa stai si sa astepti sa fii iubit, viata lor devine mult mai frumoasa. Eu nu vreau sa fiu iubit. Vreau sa fiu inteles. Si sa iubesc si sa daruiesc eu. Ohad Naharin, Sibiu 2017

Puteti citi despre tehnicile Gaga si limbajul inventat de Ohad Naharin, precum si cum arata lectiile de initiere, aici.

Sper din tot sufletul ca unui din trainerii lui Naharin sa tina candva un asemenea seminar si la Bucuresti.

P.S. Am avut privilegiul ca la Sibiu sa locuiesc in acelasi hotel cu Ohad Naharin si sa ma intalnesc cateva zile cu domnia sa la micul dejun. L-am privit de la distanta cu mersul drept si hainele soldatesti de care nu se desparte niciodata, i-am auzit glumele cu dansatorii care voiau sa viziteze diverse locuri prin imprejurimi, iar dupa doua dimineti am schimbat zambete familiare. M-am gandit tot timpul ca e un om atat de introvertit incat nu merita agresat cu dorinta mea de a vorbi cu dansul.

M-am aflat la Sibiu la invitatia Raiffeisen Bank, partener si sustinator al FITS de 9 ani, dar si un sustinator al teatrului romanesc, cu participari consistente la dezvoltarea Teatrului Act, TIFF, Festivalul de teatru Undercloud.

teatru

8 years ago

#credeminteatru – Trei lucruri pe care le-am invatat de la FITS in acesti ani

Prima mea amintire despre festivalul de teatru de la Sibiu e de la 3 ani de la aparitia festivalului – pe vremea aia era local, dar tot cu domnul Chiriac la conducere.

Am amintirea exacta a domnului Chiriac aflat in biroul meu de la Europa FM incercand sa ma convinga sa ne parteneriem media cu festivalul – imi spunea ca o sa fie unul dintre cele mai mari festivaluri din Europa, ca o sa vina unii dintre cei mai mari actori ai lumii, ca va fi ceva cum n-am mai vazut – si eu ma gandeam: ”Doamne, cine e nebunul asta de la mine din birou?!”

Culmea e ca tot ce a spus atunci a devenit realitate, iar pentru mine domnul Chiriac este ce mai bun exemplu de nebun frumos cu o ambitie incredibila si o inteligenta uimitoare care nu se lasa pana nu face lucrurile sa se intample asa cum si le-a imaginat el.

E cel mai bun exemplu ca, daca iti doresti cu adevarat ceva si lupti in draci pentru visul tau, ti se indeplineste. (Domnia sa vorbeste de succese si se incarca din ele, dar nu mentioneaza niciodata greutatile incredibile, oboseala dincolo de limita si… alte sarificii )

Pe vremea aia, la inceputul anilor 2000, nu-mi placea teatrul. Ratasem momentul Andrei Serban de la Teatrul National, deci nu apucasem sa simt teatru pe bune, asa ca toate intalnirile mele post revolutionare erau cu un amestesc de urlet experimental si text care rabdase in sertar sa iasa la vedere atat de mult incat ii simteai frustrarea printre cuvinte.

Nu-mi placea, deci, teatrul.

A fost nevoie sa-i descopar pe Radu Afrim si Andrei Serban, sa am privilegiul imens al unor lungi conversatii cu dansii, sa plang cu suspine la piesele lor, sa ma uit la bucataria din culise (la propriu, la Sibiu, la repetitiile lui Andrei Serban am mancat in bucataria teatrului) ca sa invat sa ma uit la teatru dincolo de text.

Ca sa invat sa ma uit la ce parte din sufletul actorului e oglindita de regizor prin poveste, la cum actorul lucreaza cu el ca sa –mi arate mie, spectatorul, emotia fina care pare autentica si sa ma convinga sa stau acolo, in povestea lui, mult timp si dupa ce textul s-a incheiat.

Abia apoi am inceput sa am curajul sa scriu despre teatru. M-a incurajat Andrei Serban, m-a indrumat si in ce ar fi bine sa citesc si m-a responsabilizat pentru sinceritatea mea. Ne-am certat de cateva ori bune in viata asta pe viziunile noastre diferite asupra unor lucruri, dar fara domnia sa, fara Radu Afrim – si fara Razvan Penescu (care mi-a oferit spatiul Liternet-ului) – n-as fie scris despre teatru niciodata.

Astazi ma uit la tinerii bloggeri care vin la FITS si ma gandesc ca, in lipsa unor intalniri asemeni celor pe care am avut marele privilegiu sa mi se intample, le-ar trebui un training de cateva ore odata cu primirea acreditarii. Un training despre structura unei cronici, despre cum ceea ce vezi e parte dintr-un context pe care ar fi bine sa-l cunosti (sau sa incerci sa-l descoperi prin cercetarea dincolo de wikipedia) si despre cum… parerea ta conteaza prea putin in puzzle-ul mare (adica nu esti dumnezeu, stai linistit si nu pune etichete; fii responsabil cu adjectivele pe care le insiri ca pe niste panglici in jurul unui cadou.)

Ieri, dupa amiaza tarziu, aproape de apusul soarelui, eram in Piata Mica si se auzea foarte tare Ludovico Einaudi – Fly (scrisa pentru coloana sonora de la minunatul film Intouchables)

Muzica era divina, vedeam oamenii cum zambesc si m-am indreptat catre locul unde era un spectacol de strada… doi acrobati cu bicicletele faceau tumbe spre amuzamentul copiilor intr-o poveste despre Rivalitatea Strazii. In public zambea de la distanta domnul Purcarete.

(foto Adi Bulboaca)

M-am gandit ca spectacolele de strada nu sunt doar pentru cei care nu intra des in salile de teatru si spre bucuria copiilor, ci ele dau idei pentru creatorii de spectacole indoor.

Se intampla asta inca de la prima samanta de teatru, inca de la serbarile populare pe pajisti noroioase sau la balciurile din satele sarace. Intotdeauna vor fi artisti care ii vor inspira pe cei care se afla cu o treapta mai sus decat ei (ca productie, ca gand, educatie), dar pentru asta e nevoie de smerenie.

Asa ca ieri m-am gandit ca doar cei mari – cu adevarat mari in gand si spirit – au rabdarea si relaxarea sa se uite inapoi, acolo unde e sinceritate neambalata, unde e o esenta, pentru a se inspira.

(cumva e mai usor de inteles cu ceea ce se intampla in moda – trendurile marilor branduri vin din cercetari ale strazii in zonele cele mai creative)

P.S. e in FITS anul acesta o expozitie cu cateva fotografii facute de regizorul Siviu Purcarete. E minunat sa-l simti dincolo de mesajele pe care le transmite cu ajutorul unui text celebru si al unor actori care-si pun si ei personalitatea intre vorbe. Mi-e rusine sa postez aici fotografii facute la imaginile expuse pentru ca le stric atmosfera, dar pot sa va spun ca la unul dintre cadre m-am apropiat sa-l ating sa vad daca nu e colaj, atat era de surprinzatoare imaginea.

***

Ma aflu la Sibiu la invitatia speciala Raiffeissen Bank care este partener FITS de 9 ani si unul dintre cei mai generosi sponsori in a omagia si celebra personalitatile care sosesc in Sibiu si sunt premiate pe Aleea Celebritatilor.

Gala UNITER, altfel – “Are un agent la Londra. Cum am si eu.”

teatru

8 years ago

Gala UNITER, altfel – “Are un agent la Londra. Cum am si eu.”

~ Are un agent la Londra. Cum am si eu. Avem, de fapt, acelasi agent~, a zis domnul Ion Caramitru in a 4 -a ora de gala UNITER cand o prezenta pe Anamaria Marinca.

Pana atunci vorbise cam doua ore, caci era prezentator al Galei (cum este de cand exista aceasta Gala UNITER), ii intrerupsese pe premiantii de pe scena grabindu-i la momentele lor de multumire, cantase – ceva lautaresc manelistic amestecat cu Astor Piazzolla – si i se dedicase un monolog “ironic”.

Numai ca propozitiile astea ~ Are un agent la Londra. Cum am si eu. Avem, de fapt, acelasi agent~ au spus despre dansul cat toata ceremonia. Si-a fost cel mai trist lucru din toata gala UNITER 2017.

Nu erau relevante in economia show-ului. Nu erau informatii care sa aduca nimic in plus pentru spectator. Anamaria Marina urma sa faca o laudatio pentru scoala de teatru de la Iasi unde a fost eleva, scoala care era premiata in gala.

Aveam pe scena un actor foarte foarte talentat. Cu roluri importante in teatru. Cu putere in “industrie” nu doar prin UNITER, ci si la directiunea Teatrului National din Bucuresti. Un om care a experimentat puterea (a fost ministru al Culturii) si succesul in multe forme in cei 75 de ani de viata.

Era pe scena un om pe care anii nu l-au domolit pe dinauntru si, in adrenalina unui show live – cu multa improvizatie – mai gaseste un moment si inca unul ca sa se “aseze” pe el egalul – daca nu deasupra- tuturor.

Gala UNITER, o productie a unui ONG – pentru ca asta e Uniter-ul – care face legile si da niste repere in teatrul romanesc, se schimba de la an la an. In ultimele editii, multe productii independente au fost nominalizate si premiate, primind validarea unor specialisti care, din pacate, isi micsoreaza randurile biologic. Acum 10-15 ani nici macar nu s-ar fi gandit cineva la asta.

UNITER-ul – o initiativa privata a domnului Caramitru si a colaboratorilor sai – a schimbat multe in teatrul romanesc, uneori le-a dat aripi teatrelor, alteori – punandu-le frana – le-a ambitionat.

Dar vorbele acestea ale domnului Caramitru ~ Are un agent la Londra. Cum am si eu. Avem, de fapt, acelasi agent~ m-au facut sa ma gandesc cu tristete la nemultumirile si neimplinirile din sufletul lui Ion Caramitru.

Un om impacat cu ego-ul sau n-ar fi simtit nevoia unei asemenea completari care, cum spuneam, nu era relevanta pentru show. N-a fost facut comentariul nici macar in gluma, ca sa aiba o nuanta.

Stiu ca am jumatate din varsta dlui Caramitru si ca probabil n-am vazut in toata viata mea spectacole de teatru cate a jucat domnia sa (desi sunt un spectator consecvent), mai stiu ca poate fi considerata o aroganta observatia despre replica cu agentul.

Dar este doar despre tristetea si frustrarea unui actor mare.

Aproape de finalul Galei, primarul Timisoarei i-a oferit domnului Caramitru o diploma de excelenta din partea orasului.

Felicitari tuturor premiantilor, cu o suplimentara imbratisare virtuala pentru Ana Ularu si Andrei Hutuleac pentru munca lor sustinuta si premiul meritat din plin.

teatru

9 years ago

Carousel – cum teatrul il pune in fata pe spectatorul modern

pentru spectatorii care merg zilele acestea la premiera de la Carousel, cel mai recent spectacol al lui Andrei Serban la Teatru Bulandra, intreaga montare va fi o experienta foarte placuta.

spectacolul incepe inca de la intrare, holul teatrului e transformat in parc de distractii, spectatorii se vad in pereti de oglinzi si danseaza cu actorii din distributie.

e o mica magie in primele 10 minute ale contactului cu teatrul pe care spectatorul care vine la Carousel o simte cu toti porii, fara sa se prinda de ce i se intimpla. El devine protagonist (se vede, cum spuneam, in multe oglinzi), se poate fotografia – ca la balci – cu capul in dreptul unor tablouri amuzante, cinta si danseaza alaturi de actori.

in acele prime 10 min Andrei Serban exploateaza toate nevoile omului modern dominat de internet, de ego si de dorinta de a arata lumii ca a fost undeva: ii da cadrul perfect sa fie el protagonistul si sa ia marturii de la intimplarea la care participa. culmea e ca o face cu mijloacele teatrului clasic ceea ce arata ca, pina la urma, nu ne-am domolit ego-ul prea mult in citeva sute de ani:)

contextul functioneaza perfect. am vazut, la ultima dintre repetitiile cu public din vara, trei doamne trecute de 50 de ani care voiau sa-si faca… selfie cu actorii care treceau pe linga ele. iar actorii, in personaj – angajatii de la Carousel – s-au asezat zimbind la cadru.

spectacolul e o metafora frumoasa despre greselile pe care le facem din ego si pe care daca avem noroc le putem repara peste timp, iar montarea (nu vreau sa povestesc nimic din ce e, de fapt, in sala de spectacol) aseaza spectatorul in lumea propriilor greseli. si-o face intr-o forma aparent amuzanta, pe cintec, ca intr-un musical, utilinzind multe dintre mijloacele moderne ale spectacolului de orice fel.

Carousel ( r. Andrei Serban) il are in rolul principal pe Vlad Ivanov (care cinta, danseaza si uimeste pe toata lumea, din nou), dar si alte nume mari ale actoriei (de teatru si film din Ro – Ana Ularu, Rodica Lazar, Maria Obretin, Radu Iacoban) si se joaca la Sala Izvor de la Teatrul Bulandra.

in vara m-am gindit, vazind mijloacele tehnice, in racord cu obiceiurile actuale de consum ale spectatorilor, folosite pentru acest spectacol ca, daca e sa fie folosita o holograma intr-un spectacol de teatru, Andrei Serban ar putea fi primul care sa faca asta:)

teatru

10 years ago

minciuna

Un text scris cu un an in urma. De atunci, fiecare dintre noi – ca asa e in viata – a avut parte de multe minciuni.:)

construiesti ceva emotional cu celalalt/cealalta pe sinceritate.
pui o caramida, si inca o caramida. si incepe sa ti se para ca ai o constructie solida pentru ca poti sa-i spui orice ai in minte. pentru ca-i spui adevarul.

si dupa o vreme minti. din protectie. din diplomatie. din nevoie.
dar minti. si celalalt/cealalta stie ca minti.

nu-ti spune ca ai mintit. nici nu lasa sa se vada ca stie ca ai mintit.
poate ca minciuna e mica, poate ca e neinsemnata, poate pentru ca are consecinte usoare.

dar celalalt/cealalta stie ca are un credit deschis. ca va putea minti o data, macar o data, in baza intelegerii de care a dat dovada.

si incep sa apara gauri in constructie.

cind celalalt/cealalta minte si tu stii, uiti ca ai fost primul /prima care ai incalcat regula (sau deja ti-ai gasit scuze pentru minciuna) si… stii ca ai credit deschis pentru o viitoare minciuna.

asa gaurile din constructie se fac si mai mari.
pina la urma incepi “sa joci teatru”.

There is a crack, a crack in everything. That’s how the light gets in.

m-am gindit la asta in timp ce vedeam viata personajelor din piesa lui Radu Afrim, Cind ploaia se va opri, prezenta in Festivalul International de Teatru de la Sibiu.

e o secventa la finalul piesei cind un tata si un fiu se intilnesc pentru prima oara. se aseaza la masa si tatal, stresat de vizita fiului pe care l-a abandonat (repetind istoria propriei copilarii), vrea sa se justifice.

masa e lunga foarte lunga, ei stau fata in fata in capetele mesei, iar pe o laterala stau toate rudele lor – moarte la momentul intilnirii -, cu valizele la picioare.
o minunata metafora pentru trecutul pe care-l purtam cu noi in toate intilnirile.

foto cover: shutterstock.

Tiberiu Mercurian: Despre inovatie si curajul de a fi altfel

teatru

11 years ago

Tiberiu Mercurian: Despre inovatie si curajul de a fi altfel

(nota mea. Opinia de mai jos ii apartine unuia dintre oamenii care au facut istorie in marketingul din Romania, in multinationale cu renume. Am privilegiul sa-l cunosc si sa se numere printre prietenii mei – sa ma mai si sfatuiasca adesea – si sa stiu pasiunea lui de a convinge oamenii de marketing sa investeasca in cultura sau sport. Ma bucur si ii multumesc mult ca a dorit sa povesteasca din culisele straduintelor lui in crearea unui drum frumos si coerent in asocierile brandurilor cu evenimente culturale.)

text de Tiberiu Mercurian

De mai bine de doi ani si jumatate ma incapatanez sa cred ca actul cultural poate fi o platforma de comunicare pentru branduri. Sigur ca nu pentru orice tip de brand, ci pentru acelea pentru care publicul tinta consuma cultura.

Si da-i si lupta, si lupta, si da-i.

Am propus asocieri intre cele mai puternice branduri cu cele mai interesante evenimente culturale (devenite intre timp branduri culturale).

Am convingerea ca atunci cand vorbim despre asocierea dintre doua branduri, 1+1 da intotdeauna mai mult de 2. La fel se intampla si cu asocierea unui brand cultural si un brand comercial. Suma dintre un brand cultural de genul: Festivalul International de Teatru de la Sibiu (al treilea ca importanta din Europa) sau Festivalul de Teatru Undercloud (primul festival de teatru independent din Romania) sau piese de teatru din reprtoriul companiei Daya (cel mai important brand cultural independent din domeniu) si un brand comercial (aici nu voi da nume sa nu fac reclama gratuita pe blogul Cristinei) face intotdeuna mai mult de 2.

Si din pacate aceste branduri culturale inca se mai finanteaza prin: doamna de la PR de la nu stiu ce companie are o slabiciune pentru dans si se implica, domnul de la nu stiu ce banca s-a intalnit cu presedintele festivalului si i-a placut de ochii lui si se implica, fetita doamnei de la nu stiu ce “cola” este pasionata de teatru si vrea mama sa o introduca in mediul artistic. Offf, iar exemplele pot continua.

Foarte frumos, merge si asa (ca de, suntem in Romania), dar business-ul? Business-ul unde e? Sustenabilitatea unde ramane? Domnul sau doamna de la marketing pleaca si constatam ca firma de telefonie care a finantat ani de zile nu stiu ce festival de film se retrage, pentru ca deodata are alte prioritati.

Si totul incepe cam asa: omul cu care discut, cel de pe partea cealalta a mesei imi confirma tot ce ii spun:

– brandul lui se adreseaza unor oameni care sunt din ce in ce mai greu de “atins” cu mesaje transmise prin medii “clasice”

– targetul lui: nu se mai uita la TV (din ce in ce mai multi constata inutilitatea televizorului in casa si renunta la el), nu mai citeste ziare si reviste (pentru ca se informeaza de pe net), radio mai asculta numai posturi care nu difuzeaza publicitate.

De asemenea, domnul sau domnisoara brand manager sau marketing manager este de acord ca targetul lui este mai activ (face mai mult sport), merge mai mult la terase, se duce mai mult la teatru, este atras de evenimente gen festivaluri.

Pana aici suntem pe aceeasi lungime de unda.

Apoi incepem sa vorbim de brandurile culturale amintite.

Ridica sprancenele a mirare, incepe sa dea din cap admirativ, daca cumva a fost pe la vreun spectacol de care ii pomenesc, e al meu. Discutia se termina pe un ton pozitiv. Va primi o propunere mulata pe nevoile lui asa incat transmiterea mesajului sa nu fie cazuta din luna.

Si totusi, cand e sa dea un raspuns (sunt norocos, unii mai si raspund!!!) marea majoritate zic NU. “Nu anul asta”, “nu prea am cum sa strecor in bugetul de anul asta”, iar lista poate continua.

De cele mai multe ori acest NU vine din frica de a-si asuma sa fie diferit. Daca alege varianta “clasica” nu i se poate intampla nimic. Daca face ceva out of the box poat fi penalizat/a. Paradoxul continua… Toti marketerii fac cursuri: cum sa gandeasca si sa actioneze out of the box, traininguri despre inovatie, blue ocean- TEORIE.

Pe modelul “am vazut si romani fericiti”, simt nevoia sa scot si eu pe cineva in fata careului: un brand de cafea. Am ajuns la ei evident printr-o cunostinta. Insa ceea ce i-a facut sa fie diferiti a fost curajul. Curajul si asumarea de a fi altfel decat turma. Asumarea acelui punct din valorile companiei si ale brandului: inovatia, nu numai la nivel teoretic, ci prin tot ceea ce fac. Proiectul dezvoltat impreuna a avut la baza un dialog in urma caruia propunerea customizata a dat nastere unei prezente a marcii intr-un mod firesc intr-un cadru care a surprins. In mod concret decorul a luat forma brandului care a sustinut spectacolul. Iar ecoul nu a intarziat sa apara. Bravo.

Si ca sa inchei cu un mesaj pozitiv: ne definim prin ceea ce facem, nu prin ceea ce spunem ca facem. Inovatia nu trebuie sa se opreasca la nivelul produsului ci prin toate punctele de interactiune cu beneficiarul. Aveti curaj de a fi diferiti.

PS: brandul scos in fata careului este Tassimo. Bravo pentru curajul de a fi altfel.

*Tiberiu Mercurian, pasionat de marketing

teatru

11 years ago

despre bunatate – Andrei Serban, Ana Ularu, Vlad Ivanov, Rodica Mandache la Teatrul Bulandra

La ora la care cititi aceste rinduri sper ca o parte dintre voi sa fi fost la repetitiile deschise pentru public ale piesei pe care Andrei Serban o monteaza la Teatrul Bulandra, Omul cel bun din Seciuan. Daca n-ati fost inca (sunt marti – simbata de la ora 19.00, intrarea e libera, in limita locurilor disponibile), sper sa va conving acum:)
*

Omul cel bun din Seciuan dupa Bertolt Brecht este povestea unei prostituate cu suflet mare care ajuta intr-o dimineata trei persoane nestiind ca sunt ZEI. Acestia o rasplatesc cu bani ca sa-si faca un magazin si ii spun “ bun sa fii, dar sa traiesti si tu” , iar fata incearca din rasputeri sa respecte porunca zeilor.

Din bunatate ajunge falimentara, se indragosteste de un tinar cu care ramine insarcinata si lucrurile merg din rau in mai rau. Ca sa poata “trai” ia chipul unui var si devine cea mai rea dintre cei din comunitate (negociaza aspru contractele, nu-si respecta promisiunile daca nu o avantajeaza etc )

E a treia oara cind domnul Andrei Serban monteaza acest text, de fiecare data facindu-l in alta cheie.

Dinsul mi-a povestit ca prima data l-a montat la Piatra Neamt in 1968, intr-un context politic european foarte dramatic, iar replicile aveau o incarcatura foarte politica. Peste ceva ani, la New York l-a montat ca un musical, intr-o zona comica, dind un alt context replicilor, mai apropiat de intelegerea americanilor.

Acum, cum textul lui Brecht pune intr-un mod universal problema lui “a fi bun”, Andrei Serban se joaca minunat cu simbolurile iar “vedetele” lumii noastre apropiate, mioritice, isi gasesc corespondent pe scena: un bogatas cu influenta media si politica, dar cu actiuni filantropice care sa-i spele imaginea, o vedeta mondena –“presedinta fundatiei caritabile anonime”.

Am vazut in doua zile citeva ore de repetitii, nu stiu tot contextul montarii si toate simbolurile din piesa, dar pastrez in minte citeva imagini “de lucru”

Ana Ularu (interpreta personajului principal, in distributie dubla – Alexandra Fasola e colega ei de rol) imbracata intr-un maieu negru si o fusta lunga neagra, stind jos pe scena, la picioarele colegiilor care stateau pe scaune si invatau o linie melodica noua. Repeta Alexandra, colega ei, dar buzele Anei se miscau concentrata ca la un playback perfect dupa muzica din mintea ei, in armonie cu ce se repeta pe scena. Era atita concentrare si determinare in atitudinea ei si era asa de frumoasa fara nicio urma de make-up, incit mi-as fi dorit sa o filmez si sa o dau la toate televiziunile drept model de “cum se face ca sa ai succes”.

Vlad Ivanov improvizind pe gospel, cu o voce incredibila, la o fereastra inalta din décor. Era atit de incintat ca poate sa faca ceva nou, diferit de ce a facut in actorie, incit se incarca din fiecare nota si fiecare ritm pe care le aseza la locurile lor pe text.

Doamna Rodica Mandache mergind in genunchi pe scena, impingind o valiza in care se aflau aripi de inger, reluind miscarea de citeva ori, insotita de text, fara sa arate mult din virsta pe care o poarta.

Andrei Serban asezat pe unul din scaunele ramase in mijlocul scenei dupa “scena procesului”, intr-o pauza pentru actori, ca si cum s-ar fi odihnit, dar cautind de fapt (cum avea sa se dovedeasca peste doar citeva minute) traseul pe care Ana Ularu urma sa-l faca in monologul cheie al piesei. Doar ochii care parcurgeau spatii nestiute din scena si se intorceau in acelasi punct il tradau ca “are treaba” pentru ca trupul parea relaxat si foarte linistit.

10 minute mai tirziu, cind a inceput sa construiasca impreuna cu Ana monologul acela, a fost… magie.

Textul a capatat spatiu, Ana – indrumata de Andrei Serban – a inceput sa se foloseasca de elementele de décor ca sa se sprijine emotional pe ele si sa creasca intensitatea replicilor. Cuvintele au capatat atit de multa forta incit parea ca pina atunci, in versiunile de text pe care le rostise la baza scenei, spusese cu totul altceva.

Cind scena a fost construita, Ana gifiia ca si cum ar fi alergat citiva km; era pierderea energiei pe care o pusese intre cuvinte.

*
Sunt mai multe motive pentru care mi-ar placea sa mergeti la repetitii (eu nu sunt in tara si am sa vad spectacolul in versiunea lui finala, cu tot cu costume, abia in octombrie la premiera).

– Sa vedeti citiva tineri buni si frumosi pe care A. S. (imi place simbolul care rezulta din initialele numelui dlui Andrei Serban 🙂 ) are deschiderea si intuitia sa-i aduca in proiectele sale. Printre ei Catalin Babliuc, minunata si delicata Ana Covalciuc (aici intr-o cu totul alta ipostaza) si Alexandra Fasola, cistigatoarea premiului UNITER pentru cea mai buna actrita anul acesta.

– Sa vedeti actori uriasi care au in palmares munca alaturi de super nume, care au super talent si mult har si care acum ies din registrul lor cintind sau mergind in zone emotionale pe care nu le explorasera pe scena. Ma refer aici la Ana Ularu si la Vlad Ivanov, ambii cu performante internationale remarcabile, ambii foarte discreti cind e vorba de a povesti despre “victoriile” din meseria lor.

– Dar mai ales ca sa vedeti aceasta noua versiune a textului lui Brecht si sa va lasati condusi de poveste asa cum e spusa ea acum de A.S. ca sa puteti proiecta pe viata noastra cotidiana o parte din intimplari, pe voi insiva si sa va intrebati daca se poate trai “definitiv bun” sau “fundamental rau”, dar si cum e viata intre aceste doua limite care, la prima vedere, par imposibile.

Si ce vreti sa recunoastem ca poruncile noastre sunt prea greu de urmat? Asta nu se va intimpla!, zice undeva in piesa Rodica Mandache din ipostaza de ZEU si putin mai incolo se intreaba: POATE CINEVA SA SCHIMBE LUMEA?!

fotografii Crista Bilciu, Mihaela Petre

teatru

11 years ago

fiecare spectacol e o poveste – FITS 2014 actorii din Viata fara cash

Vineri. 13 iunie.
Mai sunt citeva minute pina cind incepe “Pai…despre ce vorbim noi aici?”, prima reprezentatie din Festivalul International de teatru de la Sibiu in care Marcel Iures e Moromete, iar George Mihaita e Cocosila.
Spectacolul are loc in sala de sport a liceului Octavian Goga, pe teren au fost puse gradene, iar scena seamana cu spatiul de la Teatrul Act, unde a fost montata piesa.

In culise, imbracati in haine care amintesc de Grecia Antica, rochii lungi invalurite in cordoane grele, o fata si un baiat repeta un text. Desculti. Trebuie sa-i interpreteze pe Hemon si Antigona, intr-o sceneta care aduce publicitatea traditionala in spatiul teatral: promoveaza un nou program Raiffeisen, Viata fara cash.

Momentul lor are un minut, dar s-au pregatit doua zile pentru el, au fost verifcati de doi profesori si, desi e ora 18.00, ora la care ar trebui sa inceapa spectacolul, continua sa repete in timp ce isi trag de hainele care par ca le vin bine. Ca sa faca un gest, oricare, sa mai descarce din energie.

Stiu ca vor juca in fata lui Iures si a lui Mihaita si mai stiu ca vor juca in fata doamnei de la Raiffeisen care le-a oferit job-ul.

Pentru baiat, Iustinian Turcu, sunt primii bani pe care-i obtine ca actor, primul lui job platit in meseria in care vrea sa faca pasi mari. Banii ii va pune deoparte si, cu bursa pe care o ia la sfirsitul semestrului, o sa se duca acasa la Galati, unde locuieste mama lui. Tata a murit in urma cu citiva ani, iar sora lui mai mare munceste in Anglia si-l mai ajuta din cind in cind cu bani pentru micile lui distractii de student care sta in camin. Are in plan sa stea si citeva zile la Bucuresti unde e si nunta unui prieten. Acum munceste pentru darul de nunta.

Fata , Gabriela Parliteanu, si-a cistigat primii bani din teatru inca din clasa X-a, cind a inceput sa joace la Braila in Omul perna, in regia lui Radu Afrim.

Sunt amindoi in anul I la actorie la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu si, in citeva clipe, vor fi pe scena la FITS in fata a 400 de spectatori.
*

Gabriela Parliteanu a intrat prima la actorie in Sibiu dupa ce a fost respinsa la UNATC si-a cazut intr-o lunga depresie. A picat la Bucuresti pentru ca … avea spectacol la Braila si nu s-a putut face o ajustare de program de nicio parte. Si-a respectat contractul,a ratat admiterea , dar a dat la alta facultate ( Istoria Artei) si si-a vazut mai departe de viata si de piesele in care juca la Braila.

Avea experienta de scena, juca inca din clasa a X-a pe scena din orasul ei natal, acolo unde tinerii merg la teatru ca si cum ar merge la biserica, cu religiozitate in fiecare week end, dar s-a gindit ca daca o comisie a decis ca nu e sa fie actrita, e mai bine sa faca altceva ca sa nu piarda timpul. A primit insa un telefon de la seful catedrei de la Sibiu care a anuntat-o ca universitatea lor are si sesiune de toamna.

La aceasta editie a Festivalului International de Teatru de la Sibiu, impreuna cu Iustinian a urcat pe scenele principale de 4 ori, ea -pentru ca are ceva special – a mai urcat inca o data: israelienii din DecaDance au ales-o din public sa danseze cu ei pe scena.

Era printre dansatori, se misca frumos in aplauzele multimii si tot ce avea in minte era “e si Lev Dodin in sala, ce ma fac?” (regizorul rus, Lev Dodin, a fost unul dintre cei mai importanti invitati ai festivalului)
*

Viata leaga lucrurile intr-un fel cum nici nu te astepti.

Gabriela si Iustinian si-au facut botezul in Festivalul International de Teatru de la Sibiu, chiar daca ei inca nu sunt constienti de exercitiul greu pe care l-au dus la capat. (sunt singurii studenti din anul 1 care au fost pe scena in aceasta editie de Festival.) Au facut-o printr-un job oferit de Raiffeisen .

Raiffeisen , care are un program foarte coerent si bine asezat in a sustine teatrul in Ro , este partener al piesei de la Act , “Pai despre ce vorbim noi aici”, a fost unul dintre partenerii principali ai aceste editii a Festivalului International de Teatru de la Sibiu si i-a oferit o stea pe Aleea Celebritatilor lui… Lev Dodin.

Gabriela ma urmareste pe facebook de mai bine de 4 ani (dupa un articol despre teatru pe care l-a gasit undeva, nu mai stie unde), dar n-as fi intinit-o si nici n-as fi stiut nimic din povestea ei, daca Elena Baidan (responsabila pentru proiecte culturale din partea Raiffeisen) nu m-ar fi sunat intr-o zi si nu mi-ar fi zis: “sa-i cauti pe copiii care joaca in scenetele noastre, nu-i cunosc, dar cred ca e o poveste acolo”.

*
La ora 18 si 12 min, vineri 13 iunie, Gabriela si Iustinian, studenti in anul I, actorie, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, au jucat in fata lui Marcel Iures si a lui George Mihaita. La propriu. Pentru ca protagonistii piesei “Pai… despre ce vorbim noi aici” au intrat dupa ei.

In sala, in rindul 1, s-a aflat Elena Baidan de la Raiffeisen, cea care le-a oferit job-urile de care isi vor aminti multa vreme.

Ii puteti vedea mai jos pe Gabriela si Iustinian in sceneta lor despre noul program “Viata fara cash” al Raiffeisen Bank Romania.

PAI DESPRE CE VORBIM NOI AICI DOMNULE©Sebastian Marcovici13062014 (8)

FITS 2014: Pai… despre ce vorbim noi aici?

teatru

11 years ago

FITS 2014: Pai… despre ce vorbim noi aici?

e o secventa in piesa “Pai… despre ce vorbim noi aici” (dramatizare dupa Morometii, de Catalin Stefanescu, in regia lui Alexandru Dabija) in care Moromete ( Marcel Iures) umbla in fosta lada de zestre a fiicelor lui si scoate un sac plin cu fotografii inramate in marmura, in suporturi ovale, ca pentru morminte.

sunt multe rame (peste 20) si Moromete le imprastie nervos pe jos. vezi ca in fotografii chipurile se repeta si ca sunt 3 chipuri de femei de virste diferite si patru chipuri de barbati. Moromete aseaza cite o fotografie, rind pe rind in locuri speciale ale casei in incercarea de a reconstitui un moment care l-a marcat. Ramele cu Catrina (nevasta) si cele doua fete (ilinca si Tita) sunt asezate linga lada cu zestre. Paraschiv si Nila sunt linga pat.

Moromete si prietenul lui Cocosila (George Mihaita) incep sa-si aminteasca disputa dintre tata si fiii lui, care vor sa nu mai munceasca si sa nu le mai protejeze pe femeile casei.

Cocosila – care a ascultat de multe ori povestea – interpreteaza rolurile femeilor si ale copiilor, intr-un ping pong al memoriei. Moromete da replicile care au fost atunci, dar spune si ce n-a putut spune.

e o secventa incredibil de puternica si arata talentul actoricesc al celor doi (e minunat sa-l vezi pe domnul Mihaita jucind drama, cind toti il asociaza cu comedia): spectatorii stiu ca au doi barbati in fata, dar in mintea lor au 3 femei si 4 barbati, toti certindu-se pe viata si pe moarte pentru o bucata de pamint.

si fiecare spectator ofteaza sau zimbeste la replicile pe care le aude, e parte din poveste si realizeaza inca o data, ca istoria se repeta la nesfirsit: parintii cred ca au facut totul pentru copiii lor, copiii se razvratesc si pleaca.

Aseara in mod exceptional titlul piesei “Pai …despre ce vorbim noi aici?” a avut mai multe semnificatii.
sigur ca a fost vorba despre Morometii, dar fiecare dintre cei de pe scena, sau din sala, daca ar fi raspuns la intrebarea “despre ce vorbim noi aici” doar pentru sine, fara sa o faca in spatiul public, ar fi recunoscut ca a fost putin si despre parintii sau copiii lor.

la finalul piesei, Moromete redevenit Marcel Iures l-a imbratisat pe George Mihaita. si-a fost in gestul ala o asa de mare incarcatura incit spectatorii au stiut ca piesa a fost si despre dinsii – ca parinti si copii.

in plus, pentru ca viata potriveste lucrurile intr-un mod care nu e deloc intimplator. “Pai … despre ce vorbim noi aici?” este o piesa care s-a realizat (la Teatrul Act din Bucuresti) cu sprijinul Raiffeisen Bank Romania care este si partener oficial al Festivalului International de Teatru de la Sibiu. Asa ca aseara, in deschiderea piesei a fost un moment special Raiffeisen realizat de doi actori din anul 1 la Facultatea de Teatru din Sibiu – Gabriela Parliteanu si Iustinian Turcu.

Pentru Iustinian acesta a fost primul job platit ca actor din viata lui, a jucat inaintea domnilor Iures si Mihaita si… a vazut o piesa despre cum un tata isi pierde fiii, iar tatal lui a decedat in urma cu ceva ani.

uneori, pe scena, actorii (isi) spun prin vorbele altora si povestile lor.

puteti vedea “Pai… despre ce vorbim noi aici” si astazi de la ora 18.00 in Sibiu la Sala de sport a liceului Octavian Goga, dar si in Bucuresti incepind de saptamina viitoare, in programul Teatrului Act.

fotografii: Sebastian Marcovici/FITS

in spatele lui ‘ce frumos a fost’: Deca Dance

teatru

11 years ago

in spatele lui ‘ce frumos a fost’: Deca Dance

ca in fiecare an la FITS imi stresez prietenii sa vada cite un anume spectacol. cel mai des de dans.

anul acesta spectacolul care a fost la obligatoriu s-a numit Deca Dance si a fost aseara.

***

aseara am avut cel mai puternic senzatia ca nu poti sa-i spui cuiva despre un spectacol “ce frumos a fost” pentru ca el, oricit de educat ar fi, oricit de empatic ar fi, n-o sa inteleaga ce e in spatele lui “ce frumos a fost”.

mai ales atunci cind e o avalansa de emotii generate de conceptul artistic, dar si o uimire foarte mare datorata aptitudinilor tehnice ale celor de pe scena.

aseara, mi-am vazut prietenii dupa spectacol, la bere: le luceau ochii, aveau zimbete timpe pe fatza si spuneau “nu am mai vazut niciodata asa ceva”

Chinezu mi-a zis “n-am inteles nimic din poveste, dar cum au fost!!!! cit de buni erau si ce au facut pe scena, n-am mai vazut asa ceva” si mi s-a parut unul dintre cele mai frumoase exemple pentru cum arta, daca ajunge la esenta, poate sa le umple sufletele tuturor – chiar daca nu inteleg rationamentul din spate.

si e un minunat exemplu despre cum fiecare umplem spatiul dintre cuvintele “ce frumos a fost” cu alte ginduri, alte vibratii si alte semnificatii, chiar daca efectul e acelasi: suntem bucurosi, fericiti.

ce au facut cei de la Batsheva Dance Company aseara a fost despre perfectiune si despre “pot dincolo de orice limita”, despre “feel pleasure in pain” si-au facut-o intr-un limbaj coregrafic (gaga movement) inventat de coregraful lor genial, Ohad Naharin.

la aplauze – care au durat mai bine de 5 minute si erau in urale si fluieraturi admirative – ma gindeam cit de frumos ar fi ca oamenii astia, cu show-ul lor sa poata sa faca un turneu prin mai multe orase din romania ca sa-i bucure pe tot mai multi. si de aici n-a mai fost decit un pas sa ma gindesc cum ar fi sa fie o saptamina de dans al companiilor israeliene, la bucuresti? (stiu, divin, dar cum facem sa fie?!)

erau in sala oameni care, sunt sigura, habar nu aveau care erau referintele unor secvente din show, de unde era inspiratia pentru altele, dar n-am vazut om care sa nu coboare scarile salii si sa nu aiba un zimbet super fericit pe chip.

cum nu cred in exprimarea “nu pot sa exprim in cuvinte ceea ce a fost” (de asta suntem jurn alisti ca sa putem pune in cuvinte emotiile pe care le traim), as putea sa va descriu show-ul si sa va fac sa simtiti putin din el.

dar ar fi versiunea mea, cu reperele mele culturale si, mai mult ca niciodata, in show-ul asta a fost despre cum poate emotia sa ajunga la toti, indiferent de educatia lor si pregatirea lor in dans. sa ajungi la ei cu un mesaj care include muzica electronica, vivaldi si piese moderne.

stiu ca nu o sa fie acelasi impact, dar va rog tare uitati-va 3 minute la acest filmulet. nu e ca sa intelegeti ce a fost in show (n-aveti cum sa simtiti dintr-o inregistrare energia, forta, relaxarea in miscarile complicate ale incredibililor dansatori), e ca sa va doriti sa va intilniti macar o data in viata cu trupa asta de dans si cu munca coregrafului Ohad Naharin.

a fost un moment in spectacol in care dansatorii au coborit in sala, au luat 10 spectatori si au dansat cu ei pe scena. un moment despre “si tu poti face asta”, orice ar fi insemind “asta”.
spectatorii ramasi in sala aplaudau incredibil de tare, bucurosi ca unii de-ai lor ajunsesera (uimitor as spune) sa faca citeva miscari care semanau profesioniste (si asta se intimplase in 3 secunde), iar dansatorii profesionisti isi continuau sincroanele perfecte in ceva ce altfel ar fi parut haos.

si ma gindeam ca geniul lui Ohad Naharin si-a spus din nou cuvintul pentru ca inca de la inceputul spectacolului daduse cheia cu un voice over…

“ignore… ignore all… ignore all possible concepts & posibilities… ignore Beethoven…ignore all possible concepts & posibilities (…) just make it , babe. JUST MAKE IT.”

***
a fost atit de frumos incit chiar daca nu as mai vedea niciun alt spectacol bun in festival (desi stiu ca mai sunt citeva geniale) as spune ca e unul dintre cele mai bune FITS la care am fost vreodata.

***
povestile mele despre FITS 2014 va sunt oferite de Raiffeinsen Bank, unul dintre sponsorii festivalului. unul dintre sponsorii generosi care au investit si in sustinerea filmului (TIFF2014), dar si in sustinerea teatrului. colegul Cristian Manafu va arata festivalul din perspectiva lui, pe blogul sau.

teatru

11 years ago

o femeie magica: Clody Berthola

azi am vorbit mult despre doamna Clody Bertola, o actrita cu un magnetism incredibil. plecasem cu discutia de la o intimplare pe care descrie in cartea biografia, la vie en roze: cum de fiecare An Nou reusea sa-i aduca la aceeasi masa pe toti cei 3 soti ai ei.

redau mai jos fragmente dintr-un text pe care l-am scris cu multi multi ani in urma pentru Jurnalul National, in speranta ca o sa va placa sa descoperiti o femeie magica.

Cei trei bărbaţi cu care s-a căsătorit de-a lungul timpului au avut puterea să-i rămână alături dincolo de orice convenienţă socială. Ba mai mult, timp de 10 ani, a petrecut Anul Nou alături de toţi trei. “Suntem la un loc, trei bărbaţi stând alături de femeia pe care o iubim profund. Este ceva sublim în această imagine, un bărbat de 80 de ani, altul de 60, al treilea de 50 şi o femeie a cărei vârstă nu are importanţă. De câte ori mă gândesc la aceasta, am un sentiment de linişte şi de stabilitate,” spunea într-un interviu, în 1986, soţul numărul trei.

Viaţa ei a fost ca un film: soţul numărul unu, pictorul Ştefan Constantinescu, a fost cu 15 ani mai mare, soţul numărul doi, regizorul Liviu Ciulei era cu 10 ani mai mic, iar soţul numărul trei, regizorul Lucian Pintilie, cu 20 de ani mai tânăr.

“Pe scenă vocea ei suna ca sfâşierea înceată a unei bucăţi de mătase veche”, aşa o descrie soţul numărul doi. “Forţa ei de seducţie, neatinsă de timp, era extinsă asupra tuturor generaţiilor neverosimil, aproape scandalos, de la adolescent la bătrân”, spune despre ea soţul numărul trei.
“E ca o cruce pe care o porţi pe piept” o descrie Cioran, iar Radu Beligan recunoaşte: “Toată generaţia mea a fost îndrăgostită de ea”.

Povestea ei magică (nu există dovadă mai puternică a personalităţii ei extraordinare ca dragostea acestor artişti minunaţi) e publicată într-o carte care se numeşte “La vie en rose“. Nu mai aveţi şanse să găsiţi cartea (a apărut în 1997 şi stocul e epuizat) şi nimeni nu se gândeşte să-i ecranizeze uluitoarea viaţă, aşa că vă transcriu aici gândurile ei preţioase. Fără alte comentarii.

Despre Lucian Pintilie: Eu şi Lucian am fost posedaţi de arta noastră. Am sacrificat tot pentru teatru: prieteni, bucuria unui copil, plăcerile unei vieţi obişnuite. Nu regret. Omul trebuie să trăiască ce simte.

Clipe de fericire mută: când ne plimbam sau când stăteam în pat, întinşi unul lângă altul, ţinându-ne de mână, fiecare cu gândurile lui.

În infernul în care trăiesc acum, când nu mai văd aproape deloc şi nevralgia de trigemen de la cap mă desparte de lume, el e singura mea salvare. Suntem amândoi foarte încercaţi. I-am spus într-o zi: noi suntem pedepsiţi pentru că ne-am iubit. La un moment dat ar fi trebuit să ne despărţim, din cauza diferenţei mari de vârstă. Ştiam că legătura nu e normală dar continua să ne unească un dor de neînvins. Mi-a spus că are nevoie în continuare de mine: “tu nu trebuie să faci nimic, tu trebuie doar să exişti.”

Iubirea este o boală. Multă suferinţă – deşi sunt şi clipe de fericire -, pentru că eşti obsedată de cel care te-ai îndrăgostit, îl ai in tine, te întrebi mereu ce face, de ce nu vine…

A fost un sentiment pe care nu l-am căutat. El a venit şi eu l-am trăit foarte adevărat şi profund. Consider că a cunoaşte dragostea e o fericire în viaţă. Chiar dacă de cele mai multe ori această stare aleasă este însoţită şi de multă suferinţă.”

Bucuria reuşitei îmi provoca tristeţe. Nu ştiu de ce. Mă apuca o oboseală sufletească. Nu zburdam de veselie, mă cuprindea o stare de melancolie. Liviu Ciulei mi-a spus o dată: Tutu, tu nu ştii să te bucuri.

Poate că actoria e o artă – cum a spus Andrei Şerban – mereu pe nisipuri mişcătoare. Moare şi se naşte în fiecare seară.

Diferenţa dintre actorul mare şi cel mic nu e la nivelul talentului, ci la nivelul miracolului.

Mă înspăimântă perisabilitatea profesiunii noaste. Sunt actori care au şansa ca numele lor să fie legat de o legendă sau de o anecdotă, şi alţii care nu au decât o singură sursă de supravieţuire, arta lor desăvârşită.

teatru

11 years ago

vreti sa fiti voluntari la Festivalul International de Teatru de la Sibiu? iata cum procedati

anul trecut am avut si eu voluntarii mei in festival, am ramas prieteni si mai corespondam si sunt tare mindra de ei cum au “crescut” si ce fac la scoala sau in activitatile lor profesionale. e un proiect minunat, daca vreti sa invatati lucruri despre management, comunicare , despre bursa de teatru, inscrieti-va.

Festivalul International de Teatru de la Sibiu anunta deschiderea sesiunii de inscrieri pentru programul de voluntariat dedicat celei de-a XXI-a editii a festivalului. Prima etapa a inscrierilor pentru programul de voluntariat din acest an va avea loc pana la data de 23 martie. Cei interesati sa participe la interviuri sunt rugati sa isi trimită CV-urile in format EUROPASS la adresa [email protected].

Serviciul de voluntariat al Festivalului Internaţional de Teatru de Sibiu este conceput pentru a oferi training şi o multitudine de avantaje specifice acţiunilor de voluntariat, printre care oportunităţi de training, câştig de experienţă în vederea obţinerii unui serviciu mai bun, învăţarea de lucruri noi şi formarea deprinderilor utile, familiarizarea cu diferite sisteme operaţionale şi structuri organizatorice, membru într-o organizaţie prestigioasă, dar mai ales posesia unui certificat nominal de voluntariat ce poate influenţa punctajul la concursurile organizate pentru ocuparea de posturi, dacă doi sau mai mulţi candidaţi obţin punctaje egale (cf. Art. 17 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii Voluntariatului Nr. 195/2001).

teatru

11 years ago

nominalizarile premiile UNITER 2014

Cu citeva minute in urma au fost anuntate nominalizarile UNITER 2014, iata-le.

Premiul de excelenţă: VICTOR REBENGIUC

Premiul pentru întreaga activitate:

Actor: PETRU CIUBOTARU

Actriţă: VIRGINIA ITTA MARCURegizor: MIHAI MĂNIUŢIU

Scenografie: ANCA PÂSLARU

Critică şi istorie teatrală: ZENO FODOR

PREMII SPECIALE

1.Premiul special jurnalistei şi traducătoarei Raluca Rădulescu, pentru contribuţia la redimensionarea într-un discurs contemporan a unei cărţi fundamentale pentru practica şi teoria teatrală: K S Stanislavski – Munca actorului cu sine însuşi.

2. Premiul special pentru teatru-dans:
Andreei Gavriliu şi lui Ştefan Lupu pentru „Zic-Zac”, spectacol de teatru-dans de Andreea Gavriliu rezemată de Ştefan Lupu, cu Andreea Gavriliu, Ştefan Lupu şi Gabriel Costin.

3. Premiul special pentru teatru-document:
Gianinei Cărbunariu, pentru spectacolul-studiu „Tipografic majuscul”, coproducţie dramAcum şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Nitra, Slovacia, în parteneriat cu Teatrul Odeon.

Nominalizările pentru această ediţie a Galei Premiilor UNITER sunt următoarele:

Cel mai bun spectacol:
Hamlet de W. Shakespeare, regia László Bocsárdi, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu Gheorghe
Maestrul şi Margareta, după Mihail Bulgakov, regia Zoltán Balász, coproducţie Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu şi Teatrul Maladype Budapesta
Victor sau copiii la putere de Roger Vitrac, regia Silviu Purcărete, Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Cel mai bun regizor:
Zoltán Balász pentru spectacolul Maestrul şi Margareta, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu
László Bocsárdi pentru spectacolul Hamlet, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu-Gheorghe
Silviu Purcărete pentru spectacolul Victor sau Copiii la putere, Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Cel mai bun scenograf:
József Bartha pentru scenografia spectacolului Hamlet, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu-Gheorghe Dragoş Buhagiar pentru scenografia spectacolului Ce nemaipomenită aiureală, Teatrul Naţional Cluj
Velica Panduru şi Zoltán Balász pentru scenografia spectacolului Maestrul şi Margareta, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

Cel mai bun actor în rol principal:
László Mátray pentru rolul titular din spectacolul Hamlet, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu-Gheorghe
Cornel Răileanu pentru rolul Personajul din spectacolul Ce nemaipomenită aiureală, Teatrul Naţional Cluj
Marius Turdeanu pentru rolul Maestrul din spectacolul Maestrul şi Margareta, Teatrul Naţional “Radu Stanca” Sibiu

Cea mai bună actriţă în rol principal:
Alexandra Fasolă pentru rolul titular din spectacolul Yentl, Teatrul Evreiesc de Stat Bucureşti
Mariana Mihu pentru rolul Woland din spectacolul Maestrul şi Margareta, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu
Rodica Negrea pentru rolul titular din spectacolul Mutter Courage, Teatrul Mic Bucureşti

Cel mai bun actor în rol secundar:
Zsolt Bogdán pentru rolul Charles Paumelle din spectacolul Victor sau Copiii la putere, Teatrul Maghiar de Stat Cluj
Valer Dellakeza pentru rolul Tót din spectacolul Familia Tót, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova
Tibor Pálffy pentru rolul Claudius din spectacolul Hamlet, Teatrul „Tamási Áron”, Sfântu Gheorghe

Cea mai bună actriţă în rol secundar:
Csilla Albert pentru rolul Esther din spectacolul Victor sau Copiii la putere, Teatrul Maghiar de Stat Cluj
Nicoleta Hâncu pentru rolul Elmire, soţia lui Orgon din spectacolul Tartuffe, Teatrul Metropolis Bucureşti
Romaniţa Ionescu pentru rolurile Mara, Mama Marei, Psiholog şi Prezentator TV din spectacolul Profu’ de religie de Mihaela Michailov, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

Critică teatrală:
Cristina Modreanu
Mircea Morariu
Iulia Popovici

Teatru radiofonic:
Aniţa Nandriş-Cudla – Amintiri din viaţã – Aniţa Nandriş-Cudla – 20 de ani în Siberia, regia artistică Petru Hadârcă, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune
Belvedere de Ana-Maria Bamberger, adaptarea radiofonică şi regia artistică Cezarina Udrescu, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune
Două nuvele de Mihail Bulgakov: Ştergarul cu cocoş şi Beregata de oţel, dramatizarea radiofonică şi regia artistică Diana Mihailopol, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune

Teatru TV:
Hedda Gabler, regia artistică Dominic Dembinski, producţie a Societăţii Române de Televiziune
Efectul Genovese, regia artistică Jon Gostin, producţie a Societăţii Române de Televiziune
O noapte furtunoasă, regia artistică Mihai Manolescu, producţie a Societăţii Române de Televiziune

Debut:
Delu Lucaci pentru rolul Agnes din spectacolul Prăpădul, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi
Lucia Mărneanu şi Leta Popescu pentru spectacolul Parallel, coproducţie GroundFloor Group şi ColectivA, Cluj-Napoca
Erwin Şimşensohn pentru regia spectacolului Yentl, Teatrul Evreiesc de Stat Bucureşti

Decernarea premiilor UNITER va avea loc luni, 28 aprilie, la Palatul Culturii din Târgu-Mureş.

Este jurnalist, a creat blogul S!MPA ca o oaza de liniste si frumos (cultural, pe cit posibil). A fost redactor sef al revistei Tabu, a facut parte din echipa care a creat brandul Europa FM si care a formatat si rebranduit Radio 21 la sfirsitul anilor ‘90 si a fost consultant pentru lansarea Radio Guerrilla. A prezentat primul sezon al emisiunii Ca-n filme (Digi 24 TV). A sustinut un curs de branding personal pentru actori, la TIFF, in cadrul proiectului "10 pentru film", este consultant in branding & promotion pentru artisti, industria media. Pentru aproape 2 ani (2013-2014) a facut parte din echipa de comunicare a trupei VUNK si a participat la comunicarea proiectul Orasul Minunilor, singura campanie de comunicare a unui reprezentant din industria divertismentului premiata la Romanian PR AWARDS. In perioada 2012 -2014 a fost social media coordonator al Festivalului International de teatru de la Sibiu. Intre aprilie 2016 -aprilie 2019, a lucrat pentru Loredana Groza in echipa de comunicare.

Owner urban,ro - prima platforma de goingout care creeaza experiente. Speaker la conferinte nationale pe teme legate de media, industria online, femei.

» Mai multe detalii

Category : teatru

Cumparati bilete: Festivalul de teatru independent Undercloud are nevoie de sprijinul nostru –

De ce generatia Netflix, iubitoare de House of cards, ar trebui sa vada Richard 3 de la Bulandra –

De ce generatia NETFLIX care a iubit House of Cards ar trebui sa vada Richard 3 de la Bulandra?

Si mai ales pentru ca e o montare istorica, despre care se va vorbi peste ani si e pacat sa fi fost contemporani cu ea si sa o fi ratat din … ignoranta.

#devazut 1949 – Judecata – un spectacol de teatru care-ti pune credinta la incercare –

(de vazut. teatru) Fugarii – sau cum poate Pavel Bartos sa fie un mitocan bogat, iresponsabil dar cu pretentii intelectuale –

(Am vazut) Our Ladies of Perpetual Succour (Fecioarele noastre grabnic ajutătoare) în regia și coregrafia lui Răzvan Mazilu

(am vazut) Pulverizare la Teatrul Apollo 111

Cum sa distrugi o piesa – spectacolul cu care un copill de 6-7 ani va incepe sa iubeasca teatrul pentru adulti –

Cum sa distrugi o piesa

SIBIU 2017: Cum a inventat Ohad Naharin un limbaj in dans care l-a recuperat din paralizie si a transformat balerinii in dansatori incredibili-

”The more you let go of everything in your body all at once, the softness of your flesh will protect you.”

Cand oamenii descopera ca a darui iubire e mult mai puternic si aduce o mai mare rasplata emotionala decat sa stai si sa astepti sa fii iubit, viata lor devine mult mai frumoasa. Eu nu vreau sa fiu iubit. Vreau sa fiu inteles. Si sa iubesc si sa daruiesc eu. Ohad Naharin, Sibiu 2017

Puteti citi despre tehnicile Gaga si limbajul inventat de Ohad Naharin, precum si cum arata lectiile de initiere, aici.

#credeminteatru – Trei lucruri pe care le-am invatat de la FITS in acesti ani

Gala UNITER, altfel – “Are un agent la Londra. Cum am si eu.”

Carousel – cum teatrul il pune in fata pe spectatorul modern

contextul functioneaza perfect. am vazut, la ultima dintre repetitiile cu public din vara, trei doamne trecute de 50 de ani care voiau sa-si faca… selfie cu actorii care treceau pe linga ele. iar actorii, in personaj – angajatii de la Carousel – s-au asezat zimbind la cadru.

Carousel ( r. Andrei Serban) il are in rolul principal pe Vlad Ivanov (care cinta, danseaza si uimeste pe toata lumea, din nou), dar si alte nume mari ale actoriei (de teatru si film din Ro – Ana Ularu, Rodica Lazar, Maria Obretin, Radu Iacoban) si se joaca la Sala Izvor de la Teatrul Bulandra.

minciuna

There is a crack, a crack in everything. That’s how the light gets in.

Tiberiu Mercurian: Despre inovatie si curajul de a fi altfel

despre bunatate – Andrei Serban, Ana Ularu, Vlad Ivanov, Rodica Mandache la Teatrul Bulandra

fiecare spectacol e o poveste – FITS 2014 actorii din Viata fara cash

FITS 2014: Pai… despre ce vorbim noi aici?

in spatele lui ‘ce frumos a fost’: Deca Dance

o femeie magica: Clody Berthola

vreti sa fiti voluntari la Festivalul International de Teatru de la Sibiu? iata cum procedati

nominalizarile premiile UNITER 2014

Aboneaza-te la newsletter