Category : munca mea

S_McCurryexclusiv  Steve McCurry – Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate

exclusiv Steve McCurry – Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate

Steve McCurry – despre Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si … timiditate

“Esti casatorita, ai o familie, esti single?”

Asta a fost seria de intrebari pe care le-am auzit de la Steve McCurry, unul dintre cei mai celebri fotografi din lume, la mai putin de 2 minute dupa ce intrasem in sala de conferinte a hotelului Carlton din New York unde urma sa aiba loc un interviu. Eu eram reporterul, el subiectul.

In mod ciudat, nu m-au deranjat intrebarile. Am zimbit; nimic din tonul lui nu parea ostentativ.

Cind intrasem in camera, Steve McCurry vorbea la telefon cu cineva din staful sau arajindu-si o plecare in afara tarii, pe 10 ianuarie. Eram in 30 decembrie (2011), McCurry venea de la o lunga sedinta foto, iar a doua zi urma sa faca trei portrete pentru familii din Europa in cadrul proiectului Hotpoint Family Portraits. Am vrut sa ies, sa revin cind termina conversatia, dar ma invitase sa stau in dreapta lui, la o masa mare de sedinte.

Era imbracat in negru: sacou si camasa, pantaloni si pantofi. Nimic care sa-ti atraga atentia. Si n-avea aparatul de fotografiat cu el.

Cind a terminat de vorbit la telefon a inceput sa ma interogheze: “Locuiesti in Bucuresti? Esti bloggerita? Stii blogul meu?”, apoi – pentru ca ii maturisisem ca nu vazusem ultima postare de pe blogul lui- m-a invitat sa ma uit pe telefon. “E despre batrinete”, o serie de fotografii emotionante cu batrini in diverse ipostaze, in diverse colturi ale lumii. Ii placea o fotografie din Macedonia, cu doi batrini (un el si o ea) care se sprijineau unul pe celalalt ca sa urce pe un drum de munte.

“Ati putea gasi lucruri si oameni la fel de frumosi si in Romania. Trebuie sa veniti”, i-am replicat in timp ce isi plimba degetele pe  ecranul telefonului ca sa vad si restul de fotografii…

Atunci au venit intrebarile: “Esti casatorita, ai o familie, esti single? Ce-ar spune prietenul tau daca ai pleca intr-o excursie cu mine? S-ar simti amenintat?”… si-a inceput sa rida…

***

Steve McCurry (61 de ani) este unul dintre cei mai celebri fotojurnalisti, detinator al celor mai importante premii pentru fotografie cu marturiile sale din principalele zone de conflict ale lumii. Fata afgana, fotografia care a fost coperta revistei National  Geographic e una dintre cele mai cunoscute fotografii din lume, poate si pentru ca la 20 de ani distanta, McCurry s-a intors in Afganistan ca sa o caute, nestiindu-i numele, bazindu-se doar pe fotografie si pe ochii ei verzi, iar experienta a fost transformata intr-un documentar. De fapt, portretele sunt “brandul lui” pentru ca reuseste sa surprinda pe chipuri expresii care spun cit o nuvela sau un film.

Cind intilniti pentru prima data o persoana pe care urmeaza sa o fotografiati, la ce va uitati?

Sunt oameni care au fete foarte puternice, au emotii pe fata, chipuri care spun povesti. Unora le intuiesti caracterul din chip. Sunt fascinat de ce poate sa-ti spuna un chip. Pentru ca fiecare dintre noi are mai multe “chipuri”…Unii sunt foarte banali, altii sunt f frumosi, dar dincolo de asta intilnesti citeodata pe un chip ceva arhietipal, ceva care e foarte puternic…

Si cum ii convingeti? Ma gindesc ca sunt timizi…  Sunt oameni obisnuiti si-i convingeti sa se uite in camera, iar rezultatul e o imagine naturala…

Nuuu… Poti sa faci oamenii sa se relaxeze. Cred ca noi toti vrem sa fim placuti, vrem ca oamenii sa ne placa si daca te apropii de cineva si ii spui “cred ca esti extraordinar, iesit din comun si as vrea foarte mult sa fac un portret de-al tau pentru ca pari a fi o persoana minunata.”, cei mai multi dintre oameni se opresc pe strada… Cei mai multi sunt de acord tocmai pentru ca i-ai pus in pozitia asta, le-ai dat acest status…

Pentru ca au ego…

Da, dar si pentru ca vor sa coopereze, vor sa-ti fie de ajutor si, mai ales, vor sa nu dezamageasca. Daca cineva le spune ” esti atit de frumoasa”, nu vor spune ca nu vor sa le faci o fotografie, chiar daca nu sunt de acord cu ce spui. E o informatie pe care vor sa o onoreze acceptind sa faca fotografia.

Uneori ei nu stiu cine sunteti, nu stiu munca dvs.

Nu conteaza cine sunt. Sunt pur si simplu o alta persoana asemeni lor. Trebuie sa le cistigi increderea si uneori pot fi convingator, apoi vazindu-mi incintarea pot si ei deveni incintati. Vor sa participe, vor sa fie parte din aceasta experienta… pentru ca “omul asta poarta o camera, pare ca e un barbat serios, are maniere… hai sa-l ajut.”  Trebuie insa sa stii sa alegi momentul potrivit. expresia potrivita. Cind vorbim, expresiile noastre se schimba si-i poti conduce.

Daca tie, acum, ti-as vorbi despre ceva serios, expresia ta va deveni serioasa, daca ma port intr-o directie amuzanta – o gluma – e posibil sa zimbesti. Chiar si daca o sa o faci din politete. Poti sa-i ajuti pe oameni sa imbrace forma pe care o doresti. Apoi trebuie sa ai ceva experienta ca sa intelegi repede expresiile corpului, momentul in care le ceri ceva, cum sa relationezi cu un anume gen de om, lumina, background-ul… Si cum administrezi toate lucrurile astea in citeva momente…

Dar uneori ei nu stiu engleza; sunt indieni saraci sau tarani din Paraguai sau copii ai strazii din Cambogia.

Nu conteaza, pentru ca daca eu rid sau daca am un comportament care e jovial, o sa zimbesti…

Deci sunteti ca un actor?

N-as spune asta… Uite, noi abia ne-am intilnit. Pe bune, literalmente chiar abia ne-am intilnit. (ride) As putea alege sa-ti povestesc orice – de la amuzant pina la trist – si sa obtin ce vreau de la tine – ca expresie a chipului. Nu e despre a fi actor, ci despre a imparti cu oamenii niste experiente, a relationa cu ei, a te conecta pe o anumita directie…

***

Dupa ce a terminat colegiul, Steve McCurry s-a inscris la universitate sectia cinematografie si imagine, a obtinut insa o diploma magna cum laude in teatrologie in 1974. A lucrat 2 ani pentru un ziar, dar si-a dat demisia si-a devenit fotograf freelancer. Cariera sa a luat amploare cind a traversat ilegal granita in Afganistan inainte de invazia rusilor si a surprins vietile talibanilor in cele mai intime ipostaze, aflindu-se de multe ori in fata mortii “cu naivitate”, dupa cum marturisea mai tirziu. Fotografiile sale au ajuns pe copertele Paris Match, in New York Times etc, iar de atunci a mai fost de citeva ori fata in fata cu moartea.

Daca ar fi sa alegeti o fotografie ca sa va descrieti viata, care ar fi aceea?

Viata e asa de complicata, e greu de descris intr-o fraza, intr-o idee… (se gindeste citeva secunde lungi, privindu-si pantofii) Poate fotografia copilului mic care alearga pe o alee dintre doua ziduri, iar pe ziduri sunt urme de miini de copil… Poate asta e o imagine care sa ma reprezinte. (nota mea, fotografia e coperta cartii Steve McCurry: The Unguarded Moment )

De fiecare data cind se pronunta numele dvs apare imediat si mentionarea “autorul fotografiei fata afgana”, dar sunt sigura ca sunt multe alte fotografii facute de dvs care va plac cel putin la fel de mult.

Sigur, fotografiile din India cu furtunile de nisip (nota mea: una dintre fotografii din aceasta serie o puteti gasi aici ), sau cea cu mama si fiul uitindu-se prin fereastra unei masini, tot din India. Femeia batrina de la trecerea de pietoni din Yugoslavia…Sunt multe alte fotografii care sunt cel putin la fel de bune, dar oamenii decid ce le place si nu poti controla gustul lor.

Cred ca ati facut milioane de fotografii in cei mai bine de 30 de ani de cariera.  V-ati gindit vreodata ca ati putea sa va pierdeti arhiva?

Traim cu o multime de frici; sa ne pierdem vietile, sa ne pierdem prietenii… Nu poti sa traiesti in frica tot timpul, faci tot ceea ce tine de tine si lasi viata sa-si urmeze cursul. Eu le arhivez si fac tot ce depinde de mine sa fie in siguranta, restul… cum va fi sa fie…

Vorbind despre viata, v-a fost vreodata frica ca o sa va pierdeti viata?

De multe ori.

Si de ce continuati?

Asta e o intrebare la care nu stiu sa raspund… E un mister, e valabil pentru fotografii de razboi si pentru jurnalisti… Cred ca vrem sa fim martori la istorie, vrem sa vedem evenimente care n-au fost inca inventariate. Vrem sa fim in locurile in care se scrie istoria pentru ca , de fapt, traim o viata banala si plictisitoare… Vrei sa vezi schimbarea, tranzitia, vrei sa vezi ce fac altii in situatii in care tu nu ai cum sa fii.

Un exemplu bun e tranzitia romaneasca, Timisoara si Revolutia – acelea au fost momente care au schimbat viata multor oameni. Mie nu mi s-a intimplat asta.

Ce faceati la acel moment?

Eram la Belgrad, am venit cu masina si am stat in Timisoara doar 2 zile. Erau momente istorice. M-a impins curiozitatea si posibilitatea de a documenta in felul meu un moment istoric, o schimbare profunda in istoria Romaniei. Mi-ar placea sa mai vin in Romania. As vrea sa fi fost acolo acum 20 de ani mai mult decit cele 2 zile de la Timisoara, sa fiu in mai multe locuri, sa surprind mai mult din ce s-a intimplat.

***

Cind nu este in cine stie ce colt al lumii ca sa fotografieze razboaie sau fatza umana a celor mai dificile- controversate momente, Steve McCurry tine seminarii de fotografii la New York sau in India, tara care l-a invatat sa se uite la viata. Dupa calculele sale sumare, in 2011 a stat mai putin de 4 luni la New York, acolo unde are resedinta.

V-ati gindit vreodata sa va opriti? Sa nu mai faceti meseria asta?

Nu, niciodata. Nici macar o secunda.

V-ati luat vreodata o vacanta fara aparatul de fotografiat cu dvs?

Nuuu. Am intotdeauna aparatul cu mine, chiar daca nu fotografiez mereu, dar nu se stie…

Dar daca ar trebui sa alegeti  un loc in care sa mergeti fara aparat de fotografiat, doar pentru relaxare, unde ati merge?

Italia, poate… Fara camera? (ofteaza)… Japonia. Sunt locuri unde imi place sa merg, nu am nevoie de camera si de job ca sa le vizitez, imi place Japonia… Dar stii ca e mai mult decit ipotetic ca as pleca undeva fara aparatul de fotografiat.

Stiu… Acum munciti pina in ultima zi a anului.

Da, dar asta nu e ceva neobisnuit pentru mine. Uneori nu poti controla lucrurile, se intimpla cind se pot intimpla. Dar e ok, nu ma deranjeaza ca muncesc in ultima zi a anului.

Cite zile de vacanta ati avut anul acesta?

Nu fac asemenea evaluari, nu asa clasific zilele. Daca ma bucur de viata si de ceea ce fac, e minunat – cu sau fara vacanta. Nu ma gindesc la vacante, ma gindesc la ceva interesant, viu – care sa ma tina activ, ceva care sa ma faca fericit si sa-mi dea o energie pozitiva. Asta e mai important pentru mine decit vacanta.  E vorba ca te incarci cu o multime de bucurii, si de pace, ca te implinesti, in timp ce-ti faci munca, arta, fotografiile, scrisul. De asta perseverezi, pentru ca iti aduce un fel de placere si de pace, de liniste interioara. Pentru mine asta e mult mai important decit sa stau pe o plaja si sa ma bronzez, sau… ce fac oamenii pe plaja.

Dar tot cred ca e nevoie de relaxare…

O, sigur; dar relaxarea poate veni in diferite forme. oamenii sunt diferiti si unii se relaxeaza pe munti, la plaja, intr-o tara cu vin…

Si dvs?

Ma duc la un film…

Ati intilnit foarte multi oameni. Mai exista cineva la a carui intilnire sa fiti stingher, sa va emotioneze faptul ca-l aveti in fata?

Da, dar nu pot sa ma gindesc la multi oameni, poate Meryl Streep sau Sean Connery… Nu ma gindesc atit de mult la a intilni personalitati…

Nu e neaparat despre personalitati, sunt curioasa daca sunteti vreodata timid in fata unei persoane pe care o intilniti…

Sigur, citeodata ma intimideaza unele gesturi, unii oamenii. Sunt o persoana foarte timida in viata privata, dar pot sa acopar timiditatea in multe feluri si sa ma imping sa-mi depasesc fricile si limitele…

Aveti fotografii acasa facute de dvs, pe pereti?

Nu, deloc, niciun fel de fotografie.

Dar stati sa vi se faca fotografii?

Mmmm, nu.

De ce?

Nu m-am gindit, nu stiu. (pauza lunga)  Uneori mai stau sa mi se faca o fotografie, dar nu e ceva uzual, fac asta rar, extrem de rar.

Ok, m-am convins, sunteti o persoana timida.

Da, ti-am spus: sunt timid.

***

Ne-am despartit in holul hotelului; el urma sa mearga pe jos catre casa, statea la citeva strazi distanta, iar eu am urcat in camera mea gindindu-ma la zimbetul incurcat si imbujorarea cu care rostise ” ti-am spus: sunt timid”. Abia mai tirziu mi-am dat seama ca seria aceea de intrebari despre viata mea de la inceputul conversatiei era unul din trucurile lui: era o forma de a ma complimenta (era interesat de viata mea), dar si de a-si aseza teritoriul, de a prelua cumva controlul. Si ca de fapt, intrebarile acelea vorbeau indirect tot despre timiditatea sa. Poate ca de asta nici nu ma deranjasera.

A doua zi la sedinta foto pentru portretul familiei din Romania in cadrul proiectului HotPoint Family Portraits am realizat ca Steve McCurry este din categoria aceea de oameni care vrea “sa lase urme”, sa ramina ceva important dupa el in viata – fie ca e documentarea lui asupra unui eveniment istoric, fie ca e o fotografie care va sta la loc de cinste in vitrina unei familii dintr-un colt de lume.

Si am vazut ca, in ciuda timiditatii lui, in fata unui gest frumos asemeni cadoului facut de familia Babos din Cluj (un album cu fotografiile lor de familie) il poti auzi spunind “Nu vreti sa facem o fotografie impreuna, cu totii?”

In citeva zile va fi public portretul pe care Steve McCurry l-a facut familiei Babos din Cluj, iar atunci am sa va povestesc despre implicarea sa in proiectul Hotpoint Family Portraits.

***

(fotografia este un autoportret Steve McCurry realizat pentru proiectul Kodakchrome – a fost fotograful care a utilizat ultima rola de film produsa de Kodak, acesta este frame 32. mai multe fotografii realizate de Steve McCurry puteti gasi pe blogul sau)

o versiune in engleza a acestui interviu puteti gasi aici

steve mccurry interviuInterviu Steve McCurry:”Cand a fost revolutia, am venit cu masina si am stat in Timisoara doar 2 zile. Erau momente istorice. M-a impins curiozitatea si posibilitatea de a documenta in felul meu un moment istoric, o schimbare profunda in istoria Romaniei.”

Interviu Steve McCurry:”Cand a fost revolutia, am venit cu masina si am stat in Timisoara doar 2 zile. Erau momente istorice. M-a impins curiozitatea si posibilitatea de a documenta in felul meu un moment istoric, o schimbare profunda in istoria Romaniei.”

Acest interviu a fost realizat in 30 decembrie 2011 in New York. Cu cateva luni inainte primisem o fotografie facuta de Steve McCurry care acum e inramata si e pe perete in living 😊

https://bazavan.ro/2011/07/am-o-fotografie-de-la-steve-mccurry/

*
Esti casatorita, ai o familie, esti single?
Asta a fost seria de intrebari pe care le-am auzit de la Steve McCurry, unul dintre cei mai celebri fotografi din lume, la mai putin de 2 minute dupa ce intrasem in sala de conferinte a hotelului Carlton din New York unde urma sa aiba loc un interviu. Eu eram reporterul, el subiectul.
In mod ciudat, nu m-au deranjat intrebarile. Am zimbit; nimic din tonul lui nu parea ostentativ.
Cind intrasem in camera, Steve McCurry vorbea la telefon cu cineva din staful sau arajindu-si o plecare in afara tarii, pe 10 ianuarie. Eram in 30 decembrie (2011), McCurry venea de la o lunga sedinta foto, iar a doua zi urma sa faca trei portrete pentru familii din Europa in cadrul proiectului Hotpoint Family Portraits. Am vrut sa ies, sa revin cind termina conversatia, dar ma invitase sa stau in dreapta lui, la o masa mare de sedinte.
Era imbracat in negru: sacou si camasa, pantaloni si pantofi. Nimic care sa-ti atraga atentia. Si n-avea aparatul de fotografiat cu el.
Cind a terminat de vorbit la telefon a inceput sa ma interogheze: “Locuiesti in Bucuresti? Esti bloggerita, jurnalista? Stii blogul meu?”, apoi – pentru ca ii maturisisem ca nu vazusem ultima postare de pe blogul lui- m-a invitat sa ma uit pe telefon. “E despre batrinete”, o serie de fotografii emotionante cu batrini in diverse ipostaze, in diverse colturi ale lumii. Ii placea o fotografie din Macedonia, cu doi batrini (un el si o ea) care se sprijineau unul pe celalalt ca sa urce pe un drum de munte.

Ati putea gasi lucruri si oameni la fel de frumosi si in Romania. Trebuie sa veniti”, i-am replicat in timp ce isi plimba degetele pe ecranul telefonului ca sa vad si restul de fotografii…


Steve McCurry (61 de ani, la momentul interviului – acum 74 de ani ) este unul dintre cei mai celebri fotojurnalisti, detinator al celor mai importante premii pentru fotografie cu marturiile sale din principalele zone de conflict ale lumii. Fata afgana, fotografia care a fost coperta revistei National Geographic e una dintre cele mai cunoscute fotografii din lume, poate si pentru ca la 20 de ani distanta, McCurry s-a intors in Afganistan ca sa o caute, nestiindu-i numele, bazindu-se doar pe fotografie si pe ochii ei verzi, iar experienta a fost transformata intr-un documentar. De fapt, portretele sunt “brandul lui” pentru ca reuseste sa surprinda pe chipuri expresii care spun cit o nuvela sau un film.

Cind intilniti pentru prima data o persoana pe care urmeaza sa o fotografiati, la ce va uitati?
Sunt oameni care au fete foarte puternice, au emotii pe fata, chipuri care spun povesti. Unora le intuiesti caracterul din chip. Sunt fascinat de ce poate sa-ti spuna un chip. Pentru ca fiecare dintre noi are mai multe “chipuri”…Unii sunt foarte banali, altii sunt f frumosi, dar dincolo de asta intilnesti citeodata pe un chip ceva arhietipal, ceva care e foarte puternic…
Si cum ii convingeti? Ma gindesc ca sunt timizi… Sunt oameni obisnuiti si-i convingeti sa se uite in camera, iar rezultatul e o imagine naturala…

Nuuu… Poti sa faci oamenii sa se relaxeze. Cred ca noi toti vrem sa fim placuti, vrem ca oamenii sa ne placa si daca te apropii de cineva si ii spui “cred ca esti extraordinar, iesit din comun si as vrea foarte mult sa fac un portret de-al tau pentru ca pari a fi o persoana minunata.”, cei mai multi dintre oameni se opresc pe strada… Cei mai multi sunt de acord tocmai pentru ca i-ai pus in pozitia asta, le-ai dat acest status…
Pentru ca au ego…
Da, dar si pentru ca vor sa coopereze, vor sa-ti fie de ajutor si, mai ales, vor sa nu dezamageasca. Daca cineva le spune ” esti atit de frumoasa”, nu vor spune ca nu vor sa le faci o fotografie, chiar daca nu sunt de acord cu ce spui. E o informatie pe care vor sa o onoreze acceptind sa faca fotografia.
Uneori ei nu stiu cine sunteti, nu stiu munca dvs.
Nu conteaza cine sunt. Sunt pur si simplu o alta persoana asemeni lor. Trebuie sa le cistigi increderea si uneori pot fi convingator, apoi vazindu-mi incintarea pot si ei deveni incintati. Vor sa participe, vor sa fie parte din aceasta experienta… pentru ca “omul asta poarta o camera, pare ca e un barbat serios, are maniere… hai sa-l ajut.” Trebuie insa sa stii sa alegi momentul potrivit. expresia potrivita. Cind vorbim, expresiile noastre se schimba si-i poti conduce.
Daca tie, acum, ti-as vorbi despre ceva serios, expresia ta va deveni serioasa, daca ma port intr-o directie amuzanta – o gluma – e posibil sa zimbesti. Chiar si daca o sa o faci din politete. Poti sa-i ajuti pe oameni sa imbrace forma pe care o doresti. Apoi trebuie sa ai ceva experienta ca sa intelegi repede expresiile corpului, momentul in care le ceri ceva, cum sa relationezi cu un anume gen de om, lumina, background-ul… Si cum administrezi toate lucrurile astea in citeva momente…
Dar uneori ei nu stiu engleza; sunt indieni saraci sau tarani din Paraguai sau copii ai strazii din Cambogia.

Nu conteaza, pentru ca daca eu rid sau daca am un comportament care e jovial, o sa zimbesti…
Deci sunteti ca un actor?
N-as spune asta… Uite, noi abia ne-am intilnit. Pe bune, literalmente chiar abia ne-am intilnit. (ride) As putea alege sa-ti povestesc orice – de la amuzant pina la trist – si sa obtin ce vreau de la tine – ca expresie a chipului. Nu e despre a fi actor, ci despre a imparti cu oamenii niste experiente, a relationa cu ei, a te conecta pe o anumita directie…


Dupa ce a terminat colegiul, Steve McCurry s-a inscris la universitate sectia cinematografie si imagine, a obtinut insa o diploma magna cum laude in teatrologie in 1974. A lucrat 2 ani pentru un ziar, dar si-a dat demisia si-a devenit fotograf freelancer. Cariera sa a luat amploare cind a traversat ilegal granita in Afganistan inainte de invazia rusilor si a surprins vietile talibanilor in cele mai intime ipostaze, aflindu-se de multe ori in fata mortii “cu naivitate”, dupa cum marturisea mai tirziu. Fotografiile sale au ajuns pe copertele Paris Match, in New York Times etc, iar de atunci a mai fost de citeva ori fata in fata cu moartea.
Daca ar fi sa alegeti o fotografie ca sa va descrieti viata, care ar fi aceea?

Viata e asa de complicata, e greu de descris intr-o fraza, intr-o idee… (se gindeste citeva secunde lungi, privindu-si pantofii) Poate fotografia copilului mic care alearga pe o alee dintre doua ziduri, iar pe ziduri sunt urme de miini de copil… Poate asta e o imagine care sa ma reprezinte. (nota mea, fotografia e coperta cartii Steve McCurry: The Unguarded Moment )

De fiecare data cind se pronunta numele dvs apare imediat si mentionarea “autorul fotografiei fata afgana”, dar sunt sigura ca sunt multe alte fotografii facute de dvs care va plac cel putin la fel de mult.
Sigur, fotografiile din India cu furtunile de nisip, sau cea cu mama si fiul uitindu-se prin fereastra unei masini, tot din India. Femeia batrina de la trecerea de pietoni din Yugoslavia…Sunt multe alte fotografii care sunt cel putin la fel de bune, dar oamenii decid ce le place si nu poti controla gustul lor.
Cred ca ati facut milioane de fotografii in cei mai bine de 30 de ani de cariera. V-ati gindit vreodata ca ati putea sa va pierdeti arhiva?
Traim cu o multime de frici; sa ne pierdem vietile, sa ne pierdem prietenii… Nu poti sa traiesti in frica tot timpul, faci tot ceea ce tine de tine si lasi viata sa-si urmeze cursul. Eu le arhivez si fac tot ce depinde de mine sa fie in siguranta, restul… cum va fi sa fie…

Steve McCurry 2024 s


Vorbind despre viata, v-a fost vreodata frica ca o sa va pierdeti viata?

De multe ori.
Si de ce continuati?
Asta e o intrebare la care nu stiu sa raspund… E un mister, e valabil pentru fotografii de razboi si pentru jurnalisti… Cred ca vrem sa fim martori la istorie, vrem sa vedem evenimente care n-au fost inca inventariate. Vrem sa fim in locurile in care se scrie istoria pentru ca , de fapt, traim o viata banala si plictisitoare… Vrei sa vezi schimbarea, tranzitia, vrei sa vezi ce fac altii in situatii in care tu nu ai cum sa fii.
Un exemplu bun e tranzitia romaneasca, Timisoara si Revolutia – acelea au fost momente care au schimbat viata multor oameni. Mie nu mi s-a intimplat asta.
Ce faceati la acel moment?
Eram la Belgrad, am venit cu masina si am stat in Timisoara doar 2 zile. Erau momente istorice. M-a impins curiozitatea si posibilitatea de a documenta in felul meu un moment istoric, o schimbare profunda in istoria Romaniei. Mi-ar placea sa mai vin in Romania. As vrea sa fi fost acolo acum 20 de ani mai mult decit cele 2 zile de la Timisoara, sa fiu in mai multe locuri, sa surprind mai mult din ce s-a intimplat.


Cind nu este in cine stie ce colt al lumii ca sa fotografieze razboaie sau fatza umana a celor mai dificile- controversate momente, Steve McCurry tine seminarii de fotografii la New York sau in India, tara care l-a invatat sa se uite la viata. Dupa calculele sale sumare, in 2011 a stat mai putin de 4 luni la New York, acolo unde are resedinta.
V-ati gindit vreodata sa va opriti? Sa nu mai faceti meseria asta?

Nu, niciodata. Nici macar o secunda.
V-ati luat vreodata o vacanta fara aparatul de fotografiat cu dvs?
Nuuu. Am intotdeauna aparatul cu mine, chiar daca nu fotografiez mereu, dar nu se stie…
Dar daca ar trebui sa alegeti un loc in care sa mergeti fara aparat de fotografiat, doar pentru relaxare, unde ati merge?
Italia, poate… Fara camera? (ofteaza)… Japonia. Sunt locuri unde imi place sa merg, nu am nevoie de camera si de job ca sa le vizitez, imi place Japonia… Dar stii ca e mai mult decit ipotetic ca as pleca undeva fara aparatul de fotografiat.
Stiu… Acum munciti pina in ultima zi a anului.
Da, dar asta nu e ceva neobisnuit pentru mine. Uneori nu poti controla lucrurile, se intimpla cind se pot intimpla. Dar e ok, nu ma deranjeaza ca muncesc in ultima zi a anului.
Cite zile de vacanta ati avut anul acesta?
Nu fac asemenea evaluari, nu asa clasific zilele. Daca ma bucur de viata si de ceea ce fac, e minunat – cu sau fara vacanta. Nu ma gindesc la vacante, ma gindesc la ceva interesant, viu – care sa ma tina activ, ceva care sa ma faca fericit si sa-mi dea o energie pozitiva. Asta e mai important pentru mine decit vacanta. E vorba ca te incarci cu o multime de bucurii, si de pace, ca te implinesti, in timp ce-ti faci munca, arta, fotografiile, scrisul. De asta perseverezi, pentru ca iti aduce un fel de placere si de pace, de liniste interioara. Pentru mine asta e mult mai important decit sa stau pe o plaja si sa ma bronzez, sau… ce fac oamenii pe plaja.
Dar tot cred ca e nevoie de relaxare…

O, sigur; dar relaxarea poate veni in diferite forme. oamenii sunt diferiti si unii se relaxeaza pe munti, la plaja, intr-o tara cu vin…
Si dvs?
Ma duc la un film…
Ati intilnit foarte multi oameni. Mai exista cineva la a carui intilnire sa fiti stingher, sa va emotioneze faptul ca-l aveti in fata?
Da, dar nu pot sa ma gindesc la multi oameni, poate Meryl Streep sau Sean Connery… Nu ma gindesc atit de mult la a intilni personalitati…
Nu e neaparat despre personalitati, sunt curioasa daca sunteti vreodata timid in fata unei persoane pe care o intilniti…
Sigur, citeodata ma intimideaza unele gesturi, unii oamenii. Sunt o persoana foarte timida in viata privata, dar pot sa acopar timiditatea in multe feluri si sa ma imping sa-mi depasesc fricile si limitele…
Aveti fotografii acasa facute de dvs, pe pereti?
Nu, deloc, niciun fel de fotografie.
Dar stati sa vi se faca fotografii?
Mmmm, nu.
De ce?
Nu m-am gindit, nu stiu. (pauza lunga) Uneori mai stau sa mi se faca o fotografie, dar nu e ceva uzual, fac asta rar, extrem de rar.
Ok, m-am convins, sunteti o persoana timida.
Da, ti-am spus: sunt timid.


Ne-am despartit in holul hotelului; el urma sa mearga pe jos catre casa, statea la citeva strazi distanta, iar eu am urcat in camera mea gindindu-ma la zimbetul incurcat si imbujorarea cu care rostise ” ti-am spus: sunt timid”. Abia mai tirziu mi-am dat seama ca seria aceea de intrebari despre viata mea de la inceputul conversatiei era unul din trucurile lui: era o forma de a isi marca teritoriul, de a prelua cumva controlul. Si ca, de fapt, intrebarile acelea vorbeau indirect tot despre timiditatea sa. Poate ca de asta nici nu ma deranjasera.
A doua zi la sedinta foto pentru portretul familiei din Romania in cadrul proiectului HotPoint Family Portraits am realizat ca Steve McCurry este din categoria aceea de oameni care vrea “sa lase urme”, sa ramina ceva important dupa el in viata – fie ca e documentarea lui asupra unui eveniment istoric, fie ca e o fotografie care va sta la loc de cinste in vitrina unei familii dintr-un colt de lume.
Si am vazut ca, in ciuda timiditatii lui, in fata unui gest frumos asemeni cadoului facut de familia Babos din Cluj (un album cu fotografiile lor de familie) il poti auzi spunind “Nu vreti sa facem o fotografie impreuna, cu totii?”

1797
nartea moderareWebstock 2021. Adi Nartea: “Ce m-a ajutat pe mine, si pot sa ma dau exemplu, au fost momentele grele in viata”

Webstock 2021. Adi Nartea: “Ce m-a ajutat pe mine, si pot sa ma dau exemplu, au fost momentele grele in viata”

 Aceasta este transcrierea interviului cu Adi Nartea de la editia Webstock 2021.

A fost un interviu live cu public, de 40 de minute si ii multumesc pentru relaxarea de a vorbi despre lucruri de care altii se feresc, de la cum exploatezi frumusetea cu care te-ai nascut pana la ce inveti din a fi la un pas de moarte.

Adi Nartea e un foarte bun exemplu despre succesul care vine dupa multa munca facuta cu mult bun simt.

In acelasi panel de interviuri, inaintea acestui interviu a fost o discutie cu Carla’s Dreams a carei transcriere e aici.

*

 

Sa stii ca am scris doua randuri despre cum sa te prezint. Am scris esti cunoscut publicului ca Vlad – James Bond de Romania, ca esti considerat un super erou in imaginea publica din perspectiva rolului din serial, ca foarte multe femei sunt fanele tale (desi e si insurat si cu doi copii acasa, asta e ghinionul nostru) si ca barbatii de invidiaza. (Adi Nartea rade)

Dar dincolo de asta esti un sportiv foarte organizat, un om care care are o rigoare a vietii si un instinct foarte bun pentru supravietuire si vede cu totul altfel frumusetea decat o vedem noi… Si despre asta vreau sa vorbim. Il avem pe Adi Nartea alaturi de noi.

Salutare, multumesc mult de invitatie. Sa stii ca e o misiune grea sa fii super erou si nu vreau sa mi-o atribui. In momentul in care ma imbrac in Vlad – poate, si in momentul in care sunt cu fetitele –  poate, dar in rest nu vreau sa-mi atribui misiunea asta pentru ca sunt multe fapte bune de facut pe care nu ai cum sa le faci niciodata.

Hai sa o luam cu pasi usori. Oamenii te stiu acum din Vlad si cred ca o parte importanta din rolul pe care-l ai este nu doar pentru ca erai un actor bun, ci si pentru ca ai fost model si stii sa porti un costum, ceea ce nu poate orice barbat; sa duca un costum scump care sa arate autentic ca esti bogat, pentru ca asta este rolul, si pentru ca faci foarte mult sport. Si daca ne uitam in industria noastra de cinema, sunt foarte putini barbati –actori care acorda o atentie foarte mare sportului. Tu faci sport, de cand erai mic, ce te -a invatat pe tine sportul?

adi nartea webtock 2021

In Romania cred ca sunt mai putini actori care fac sport, in restul lumii e altfel… In primul rand, alegerea de a face sport nu a fost a mea, a fost a mamei. In clasa a V-a, cand am trecut in gimnaziu, problema era ca eu si cu sora mea, Cristina, sa nu stam in acelasi timp acasa daca parintii sunt la serviciu. Si-atunci mama stia ca la scoala 15 in Brasov programul incepe de la ora 1, era dupa amiaza, si trebuia sa ne separe. Si a spus “sa-l dau eu pe Adita la liceul cu program sportiv”, care avea si gimanaziu in program de dimineata.

Asa am facut practic meditatii sa intru si mergeam din clasa V-a la 7 jumatate la scoala si la ora 13 ajungeam acasa cand sora-mea deja pleca la scoala. Asta a fost prima miscare. In liceul cu program sportiv am fost cooptat in echipa de handbal pentru ca aveam fizicul necesar unui interstanga, am facut 3 ani de handbal. Admiterea la liceu a fost cu o schimbare de profil, in sensul ca a trebuit sa ma mut la volei, pentru ca lectia de handbal se desfiintase. Am facut din nou meditatii, acum la volei.

Cum sunt meditatiile la volei? In ce constau?

Te duci, alergi, sari, incerci sa dai cu mingea (rade)… Nu, sunt niste aptitudini pe care un profesor/ antrenor de volei trebuie sa le urmareasca la tine: inaltime, coordonare, spirit de echipa.

Dupa aceea am fost cooptat si in echipa de volei si uite asa am intrat si la liceu, tot cu program sportiv. De cand am inceput sa joc handbal am inceput practic o disciplina; dar nu e ca eu am vrut sa fac asta, s-au intamplat lucrurile in viata mea care m-au adus aici… Si asta poate sa fie the story of my life, intr-un fel…

Tu natural, esti un barbat frumos (Adi Nartea se stramba usor, in gluma). Ma iertati nu este meritul tau, este meritul parintilor tai.

Da, Corect.

Ai facut si sport, deci ai avut si datele fizice pentru a fi si mai bine structurat si ai ajuns sa fii model… Noi din afara ne gandim ce frumoasa e meseria de model (Nartea rade), jumatate din barbatii din sala asta te invidiaza, fetele spun “mama, ce misto e”. Dupa cum stii am lucrat mult ani la o revista de femei si stiu partea din interior a modelingului si mi se pare ca unul dintre cele mai grele lucruri in aceasta meserie e sa ai mentalul puternic.

Ajungi model la 19 ani, 18 ani sau chiar mai tanar, si trebuie sa faci fata unui NU la casting. Pentru ca tu toata viata esti validat pana la momentul acela pentru ca esti frumos, stii ca esti frumos (n-are cum sa nu iti dai seama ca esti mai frumos decat altii, aveai niste avantaje, iti zambea lumea cand erai mic, primeai bomboane; oricarui copil mai dragalas i se mai intampla niste chestii, e mai ciufulit in par). Si la 19 ani, tu incepi prin meserie sa primesti NU pentru ceva ce toata viata ai stiut ca e atu-ul tau… Cum faci fata?

Aici e chestiunea. Eu nu am stiut ca ma defineste asta. Intr-adevar doamnele din biserica de la tara, cand mergeam si ziceam Tatal Nostru in biserica, ziceau “doamne, ce frumos e”, dar niciodata nu mi-am asumat-o si nu am crezut in asta.

Si cred ca asta a fost norocul meu, faptul ca nu am mizat niciodata pana la un anumit punct, pe treaba asta.

Adica eu am crescut in Brasov cu o disciplina de sportiv, inclusiv in facultate, si niciodata nu m-am gandit ca eu voi ajunge pe podium si voi putea prezenta pentru faimosi designeri, nationali si internationali, sau ca eu voi ajunge vreodata sa joc in Vlad.

Cand eram la liceu/ facultate ma gandeam: ce o sa fac eu? Incepusem sa lucrez ca promoter, ca team lider, incepusem sa vad o viata in industria asta dar pe publicitate si ma gandeam ca o sa ma duc job-uri de la 9 la 6 seara si dupa aceea o sa fac un antrenament.  O sa stau in Brasov sau o sa-mi gasesc “o cale”. Nicioata nu m-am gandit ca podiumul ar putea fi pentru mine…

S-a intamplat in 2000 cand la o prezentare in Brasov a fost nevoie de baieti, eu eram prin preajma pentru ca eram prietenul unei fete care era pe podium; si am zis “why not”. Cam asta a fost strategia mea: ”why not”  pentru ca in momentul in care mi s-a zis te imbraci asa, mergi asa – m-am ridicat, m-am plimbat pana in capatul scenei si inapoi, am coborat.  Am zis “despre asta e vorba?!”

Si de atunci, multi ani de zile, ca erau prezentari de moda, ca erau reclame, ca erau castinguri la care ma duceam si primeam acele Nu-uri, pentru mine deviza era “easy money”. Adica eu ma duc si fac un ciubuc pe langa ceea ce as vrea sa fac lucrul principal. Asta a fost practic mind set-ul meu care m-a ajutat sa imbratisez sau sa ignor acele Nu-uri.

Un exemplu extrem, eram pe placa in Postavaru si ma suna Silvia de la agentia MRA, “Adi, avem o reclama, rolul principal te descrie pe tine si regizorul vrea sa te vada pe tine”/ Ok, cum facem?/ “Pai tre sa vii azi”.

Era dimineata 9 jumatate si mi-a spus ca pana la 5 sa ajung in Bucuresti.

M-am urcat pe placa, din Postavaru cred ca niciodata nu am coborat atat de repede pana jos in Poiana, am luat rapid autobuzul, am ajuns acasa, m-am schimbat, m-am dus la microbuz si am ajuns la Bucuresti. M-am prezentat la proba, m-am impachetat inapoi si m-am dus acasa. A doua zi am fost la scoala. Au trecut doua zile si ma suna – de obicei, dupa castingurile astea nu te suna nimeni daca nu-l iei, pentru ca sunt multi care participa – dar stiind ca eu am venit de la Brasov, m-a sunat sa-mi spuna “Adi, nu te-a ales pe tine”. Si eu am fost: Ok, bun. Asta e. Ce am de facut astazi…

Atitudinea aceasta am avut-o pentru ca niciodata nu mi-am pus sperantele in asa ceva, in meserria asta… Asta a fost secretul meu…

Dar astazi tinerii care cauta o validare in social media, sigur folosesc filtre, iar pe vremea noastra (si acum nu vreau sa spun ca suntem in varsta – Nartea rade – dar la momentul la care faci referire nici nu aparuse instagramul)…

Era Mirc si Yahoo messenger (rade)

Dar tinerii de astazi folosesc aceste artificii ca sa para mai frumosi, sa fie mai “placubili” in spatiu public. Din perspectiva omului care a monetizat frumusetea – pentru ca la capatul liniei, tu ai obtinut niste bani din frumusetea nefiltrata – ce i-ai sfatui pe tinerii de astazi care cauta acelasi lucru?

Nu cauta unde trebuie… Ei – nu doar ei, ca si noi avem o valenta – nu trebuie sa ne luam confirmarile din ceea ce incercam sa proiectam. Pentru ca pe vremea yahoo messenger-ului cu totii am avut “idile” virtuale si stateam si ma gandeam ce inseamna o conversatie cu o persoana care se afla la nu stiu cate sute de km departare, via yahoo msg, unde tot ce poti sa exprimi acolo sunt niste emoticoane. Pe atunci nu erau audio messages.

Ok, 70% din comunicarea noastra este non-verbal, nu este pusa sub niste licente de vorbire, acei 70% pe o conversatie virtuala nu exista. Sunt supliniti de niste emoticoane… care sunt, nu stiu, 50 la numar din care folosesc poate 8, zic si eu asa. Si atunci tot ce folosesti de la persoana cu care vorbesti este efectiv in proportie de 90% proiectia ta pe acea persoana. Iar in momentul in care te vei intalni cu ea in realitate, exista o mare posibilitate sa nu o recunosti, sa nu iti placa si exista o foarte mica posibilitate sa-ti placa si sa o iei de nevasta…

Exact asta se intampla cu toate cele din social media. Exista atat de multe unelte, filtre, tot felul de metode de editare a videoului, incat ceea ce facem noi este ca proiectam o imagine la care multi rezoneaza. Eu daca vad pe cineva pe TicTok si vad ce face – s-ar putea sa-mi placa un video si altul, nu – dar cand vad ceva care imi place, e persoana pe care am proiectat-o in mintea mea. Nu exista in realitate. Si cel care a creat video-ul are 200.000 de oameni care au placut o proiecte, iar la sfarsitul zilei, in anumite momente in viata, isi va da seama ca ceea ce reprezinta in ochii tuturor nu este ceea ce este inauntru.

Si-atunci de asta spun ca ceea ce cauti, nu trebuie sa fie in confirmarea celorlalti, ci trebuie sa fie in confirmarea din tine.

Dar la 17 ani sau la 20, inca nu ai aceste unelte sa cauti in tine si cauti calea cea mai scurta validarea externa. Cred ca si tie ti-au zis parintii “ce o sa zica gura lumii”.

Gura lumii care e dusa in social media prin like-uri si alte validari. Ce le-ai recomanda tinerilor ca sa isi optimizeze suferinta viitoare. Cum spunea Carlas putin mai devreme, nu exista sa le poti interzice sa faca orice in online, fiecare trebuie sa mearga pe drumul lui, dar sa-si optimizeze comportamentul ca sa le fie bine pe mai tarziu…

Aici e greu sa dau un sfat pentru ca ce m-a ajutat pe mine, si pot sa ma dau exemplu, au fost momentele grele in viata.

Adica in momentul in care eu am inceput sa imi asum aceasta “meserie de a fi frumos”, am inceput sa proiectez lucruri care nu fac parte din mine.

Inca din adolescenta am facut asta. Si ce m-a ajutat sa ma intorc la mine si Ia a deveni autentic au fost momentele grele, cum am si marturisit acum 3 ani de zile, au fost momente medicale, sa le zic generic. Asta a fost un wake up call in care, efectiv,  – in engleza se spune turn left –  m-am oprit si am stat cu mine “de ce am ajuns aici? Pentru ca exista o gramada de motive de ce am ajuns aici, hai sa vedem ce este de facut”.

Bineinteles cu terapie, cu lucruri pe care le putem face cu totii, in afara a avea momente din astea critice, ne putem da seama ca acea validare in primul si in primul rand trebuie sa fie in tine. Adica sa ma duc sa ma uit in oglinda si sa pot sa spun “te iubesc Adi, multumesc Adi” si dupa aceea pot sa pun cate filtre vreau eu pe Instagram.

Pentru ca atunci voi sti ca sunt asumat. Asta e felul in care vad eu veridicitatea si ma ajuta sa pot sa continui in aceasta era.

O sa ma duc putin in partea de medical, dar foarte de suprafata pentru ca nu doresc sa intram in detaliile tehnice, desi stiu ca tu nu ai absolut nicio problema sa vorbesti…

Da…

Ai povestit o multime de lucruri din incercarile prin care ai trecut. Am sa rezum doar ca ai avut o tumoare sub creier si ca ai fost operat de doua ori, chiar intre castingurile pentru Vlad.

Toti in viata ne vom intalni cu evenimente radicale – sigur, nu doresc nimanui sa i se intample incercarile prin care ai trecut tu – dar si noi vom avea incercari pe care trebuie sa le depasim… incercarea ta a fost extrema.

Cum ai manageruit pe dinauntru sa poti sa mergi mai departe, pentru ca intre cele doua operatii ai dat un casting si, dupa a doua operatie, ai mai dat un casting pentru “sa fiu frumosul James Bond de Romania”. De unde ai gasit resursele sa mergi mai departe?

Eu cred ca a fost inconstinenta. Am refuzat, sau cel putin o parte mare din mine a refuzat, sa se duca in dramatismul situatiei si in posibilitatile negative. Probabil dintr-un optimism inconstient, dar asta pe mine m-a facut sa nu ma ingrop. Si mi-am transformat tot ce am avut de facut intr-o misiune, si asta practic mi-a dat drive-ul.

Daca stateam sa analizez prea mult – exact sfatul pe care-l dau prietenilor mei atunci cand se despart: sa te tii ocupat. Sa-ti gestionezi lucrurile in asa fel incat durerea aia din spate, sa o constietizezi ca este acolo, dar sa-i dai cat mai putin timp sa te copleseasca.

Sunt momente in care trebuie sa o lasi sa te copleseasca, dar sunt momente in care trebuie sa devii efectiv util, si nu pentru ceilalti, pentru tine in primul rand, chiar daca nu o faci in mod constient, iti impui.

Iesi din casa, sa nu ramai practic tu cu gandurile tale, ci sa faci lucruri intr-un mod activ pentru ca intr-un mod pasiv acasa, sau pe canapea, nu se rezolva mare lucru in situatiile astea de criza.

Cum ti-am si marturisit intr-o conversatie la telefon, am fost foarte uimita ca tu ai facut aceasta marturisire despre probleme medicale; ti-am povestit despre un istoric al meu medical, dar eu nu as povesti in spatiul public nimic care tine de viata mea. Diferenta intre mine si tine este ca, daca eu povestesc astazi ceva, pe mine nu ma baga multa lume in seama pentru ca merg linistita pe strada; daca tu povestesti, esti in toate ziarele a doua zi si toata lumea diseaca dupa reperele lor de intelegere si propria experienta. Care nu are cum sa semene cu experienta ta. Deci te lasi judecat in pielea goala…  De ce ai vrut sa povestesti?

De ce ai vrea o fotografie cand ai medalia nr 1 pusa pe gat. De asta. In momentul in care eu simt ca am castigat si simt ca am avut puterea sa trec peste intamplare, mi-era ciuda sa iau medalia aia si sa o pun in vitrina. Nici macar in vitrina ca despre asta e vorba, sa o pun acasa, undeva, fara sa o vada cineva. Mi-era ciuda sa nu arat lumii ca “bai, uite, I’m a winner”. Si sunt multi care ar putea sa vada asta si sa spuna “daca el a putut, eu de ce nu as putea”. Asta a fost drive-ul meu nr 1, daca vrei intr-un mod ciudat de a ma lauda.

Mi-era ciuda ca aceasta experinta care, mie, practic, mi-a schimbat viata, sa o las sa treaca neobservata, stiuta doar de mine, de apropiatii mei…

Si-am zis eu trebuie sa fac lucrul asta, trebuie sa spun ca sunt out in the wild si a fost o chestie, sunt om ca toata lumea, nu sunt acel super erou, si poate sunt multi care vor rezona si vor vedea ca intr-adevar sunt si alte valente ale unei experiente grele.

adi nartea bazavan webstock 2021 -1

Asta imi aminteste de ceva ce ai tot spus in interviuri “nu-ti plange de mila ca nu ajuta la nimic”. Interviuri care sunt si dinainte de a avea acesta problema, adica tu aveai deja acest mental. Poti sa dezvolti putin mai mult despre ce intelegi prin “nu-ti plange de mila ca nu ajuta la nimic”.

Pentru ca fiecare dintre noi, cand ne e greu, mai simtim nevoia de alint… Si cred ca si tie ti s-a intamplat sa vrei sa vina cineva sa te mangaie pe crestet, la propriu sau la figurat, si sa-ti spuna: ”o sa fie bine”

Da, corect. Cred ca asta vine chiar din educatie, sa nu iti plangi de mila ca nu ajuta. Pentru ca asa este. Plansul din mila mi se pare o victimizare. Si victimizarea mi se pare o unealta pe care nu ar trebui sa o folosim, pentru ca nu esti corect fata de ceilalti. Din punctul meu de vedere, cele mai grele momente ale mele sunt atunci cand eu nu mai pot sa fac nimc si cineva ma ajuta. Alea pentru mine sunt cele mai cumplite momente. In momentul in care nu mai pot eu sa fac nimic.

Si-atunci stai si te gandesti ca acest plans de mila este, din punctul meu de vedere, o tradare a faptului ca tu nu mai poti sa faci nimic cu tine.

Stiu ca am niste arme in debara, nu le folosesc, mai bine stau si ma plang. E ca si cum as avea 200.000 euro in banca si as ofta “bai, asa mi-as dori sa-mi iau o masina”. Atitudinea asta, asa percep eu cand zici ca iti plangi de mila.

Citind declaratia ta m-am gandit ca abordarea este “de ce sa consum energa plangandu-mi de mila, cand pot sa o consum facand ceva care muta intr-o directie constructiva”.

Asta e un derivat, asa este. Pentru ca eu stiu ca am banii aia in banca, dar de ce sa nu-i folosesc, care ar fi principiul. De ce sa nu-i sparg pe toti daca asta vreau sa fac. De ce stau si sa ma lamentez si sa-mi plang de mila cand stiu ca am resurse…

De ce sa nu te duci pana la capat cand stii exact ce vrei. Inseamna ca nu stii ce vrei si plansul de mila nu este despre situatia in sine, ci despre ce cauti tu sa faci, nu stiu.

Am sa mut discutia intr-o zona putin mai pe veselie. Povesteai mai devreme ca la 10-12 ani te-au dat la sport ca sa nu te mai ciondanesti cu sora ta si n-ai visat niciodata sa fii erou in Vlad, prima versiune de James Bond de Romania, insist pe asta mai ales ca vine si noul James Bond acum. (Nartea rade).

Te incurca faptul ca esti atat de cunoscut astazi? Ca nu cred ca mai poti sa mergi pe strada fara sa te stie lumea…

Ma incurca si nu ma incurca. Norocul meu este ca pot avea masca, ochelari, sapca, si de multe ori lumea nu ma recunoaste daca ma imbrac mai sport si atunci nu ma incurca. Si pot sa rezonez cu Carlas…

Si uneori, intr-adevar, ma incurca pentru ca sunt lucruri pe care as vrea sa le fac si nu pot pentru ca, na, voi fi ingreunat de faptul ca lumea o sa ma opreasca pe strada, sau lumea o sa ma judece.

Dar simti o responsabilitate in plus pentru lucrurile pe care le faci in spatiul public?

Categoric… Norocul meu este ca ai mei m-au crescut bine si-atunci, by default, indiferent daca as fi fost sau nu o persoana publica, ma comportam normal, politicos. Si asta e noroc. Pentru ca daca nu as fi avut o educatie buna, lucrurile ar fi putut deriva intr-un fel sau altul.

Si faptul ca lumea se uita aspirational la mine e o responsabilitate foarte mare si atunci revin la faptul ca, daca eu sunt autentic cu mine si nu trebuie sa proiectez o alta imagine cu mine, atunci intr-adevar n-am foarte mari probleme cu aceasta responsabilitate.

Ma gandeam daca simti si o responsabilitate de a face fapte bune, de a transmite mesaje sociale. Sigur, inclusiv marturisirea ta despre operatie a fost manifestarea unei responsabilitati publice, stiind ca o sa-i motivezi pe altii.

Da, asa a fost. Fapte bune am facut dar la anumite nivele. Acum sunt brand ambasador Hope & Homes for Children, primesc tot felul de solicitari pe care nu le pot onora pe toate pentru ca fiecare trebuie verificata, nu pot sa fac o postare sau ceva care sa nu fie real; lucrurile trebuie echilibrate foarte bine.

De asta cumva apelez la ONG-uri care sa ma ajute in momenul in care devin intermediar; dar fapte bune am facut si cand nu eram cunoscut, fapte bune fac si acum. Poate nu suficient de multe, dar e vorba de un echilibru pe care trebuie sa-l ai cumva.

Daca vorbesti de echilibru, si ne indepartam de zona de care vorbim a faptelor pentru altii, ce iti da tie echilibru… Si cu aceasta perspectiva a vietii a unui om care a trecut prin situatii atat de la extreme, intre viata si moarte.

La nivel foarte profund, faptul ca eu sunt AICI si ACUM.

In momentul in care se intampla ceva, fac un pas in spate, respir si zic “Ok, hai sa vedem. Bun, am toate mainile? le am, doua. Picioare am, da; respir, e totul in regula, da… Hai sa o luam de aici.” Asta imi da echilibru. Faptul ca eu reusesc sa ma intorc la mine si sa-mi zic “esti tu cu tine, hai sa vedem ce e de facut”

Urmatoarele prioritati sunt copiii, sotia, familia, job-ul si dupa aceea, daca mai am timp, un antrenament de sqash sau ceva… (rade)

Asta ma ajuta sa te intreb cum arata o zi a ta de filmari si una de nefilmari…

Vreau sa fac doar o mentiune la ideea de dinainte: sa nu creada lumea ca este vorba de egoism, ca eu vreau mai intai sa fiu bine cu mine si dupa aia sa fiu bine cu copiii mei.

Cu copiii tai nu esti bine decat daca esti tu bine cu tine. Fiicele mele vor invata de la mine, iar daca eu nu sunt bine cu mine si am tot feul de lucruri pe care nu le rezolv, ignorandu-ma pe mine de dragul lor, ele asa vor invata si vor face mai departe.

Si atunci vreau sa fiu bine cu mine chiar daca asta implica si sacrificiul suprem pentru copiii mei; dar mi-l asum. E vorba ca pentru a fi mai puternic trebuie sa fii tu ok cu tine in orice situatie.

Si sa revenim la zilele obisnuite… ce vrei mai degraba sa afli: disciplina mea…

adi nartea bazavan webstock 2021

Da. Si pentru cineva care n-a fost pe set vreodata nu stie cat de solicitant este. E un consum emotional si intelectual foarte mare, dar si unul fizic, nu e o operatie pe creier, dar este ceva care te consuma foarte mult… Si a doua zi, sper ca nu e cazul zilei de astazi, sa te duci la alergat…

(Nartea: de aici ma duc la un antrenament)

Iata… deci ce te motiveaza? Eu, dupa o zi ca asta, as vrea sa dorm sau sa am vacanta o saptamana… De unde gasesti resursele pentru asta?

Pentru ca nu simt ca am nevoie de resurse pentru asta, efectiv. Sunt lucruri pe care le fac cu o extraordinar de mare placere si-atunci nu simt ca sunt obosit. In momentul in care afirmi ca esti obosit sa mai faci asta, inseamna ca nu iti place foarte mult lucrul pe care trebuie sa-l faci.

Spre exemplu, ieri am avut intr-adevar patru secvente consecutive foarte grele din punct de vedere emotional, in care Vlad trece prin niste lucruri destul de complicate la capatul razbunarii, sa zic asa. Si-antuci, dupa ce m-am consumat, stateam in masina – pentru ca inainte sa te sun am avut un moment cu mine: Ok, bun, este ora 9. Copiii trebuie pusi la culcare undeva la 9 jumatate, as putea sa o las pe Alina sa le culce pe fete sau sa ma duc acasa si sa ma mai bucur putin de Mara, de fata cea mare pe care de obicei o culc eu in ultima vreme.

Fac aproape o ora pana acasa, gandul meu era sa o prind pe Mara, desigur depindea si de ce voia si ea. M-am pus pe drum, te-am sunat pe tine, am ajuns acasa, am stat cu Mara putin peste program, ne-am culcat la 10 si n-am simtit oboseala decat dupa ce a adormit Mara. Am pus capul pe perna si am adormit instant. Mi-am dat seama cand am pus capul pe perna, cat de grea a fost toata ziua. Pentru ca niciodata nu m-am gandit “ bai, sunt obosit as vrea sa se culce Mara, sa stau si eu linistit cu mine, stii…”

Sau astazi, dupa interviul asta, o sa am o fereastra de doua ore in care as putea sa stau sa nu fac absolut nimic, dar nu imi face placere treaba asta. Imi face placere sa ma duc la un antrenament fizic, unde nu ma consum foarte mult mental, dar ma consum fizic pentru ca nu am mai facut antrenament de cateva zile.

Si atunci daca imi place nu voi fi niciodata obosit. Cred ca e o chestiune de perceptie inversa.

Pentru ca ne apropiem de final, as vrea sa te intreb, ceva ce l-am intrebat si pe Carlas si l-a incurcat, dar asta pentru ca era vorba de modestia lui, si sper sa nu te duci si tu in zona asta de modestie…

O sa fiu sincer, asta pot sa garantez..

Daca ar fi sa-ti multumesti tie, pentru ceva personal sau profesional, pentru ceea ce esti tu astazi, aici, Adi Nartea, pentru ce ti-ai fi recunoscator?

Pentru ca sunt aici. Si pentru ca SUNT. Ma uit la mine si imi spun multumesc mie, nu-mi spun pentru ce. Ca sunt situatii in care, bai da am avut ambitie, nu m-am batut, sau da- am cedat; lucruri de genul asta, pot sa spun: Adi iti multumesc ca ai fost ambitios, iti multumesc ca ai fost inconstient peste anumite etape ale vietii pe care le-ai trecut, pentru ca asta te-a ajutat, iti multumesc ca iti asumi lucrurile pe care le faci si pe care le proiectezi, iti multumesc ca incerci sa fii un parinte bun si un sot bun; si iti multumesc ca se dovedeste ca pare ca esti talent.

Si cam atat. Si, Doamne ajuta pentru inainte. Doamnele ajuta, ca sunt trei acasa. (rade)

Eu iti multumesc pentru relaxarea de a vorbi despre lucruri atat de importante de viata si de moarte, dar si despre unele care par frivole, cum ar fi frumusetea…

Nu e un noroc sa te nasti frumos, am vrut sa te corectez. Sa stii ca daca te nasti frumos este cu doua taisuri foarte ascutite; pentru ca lumea nu se asteapta de la tine sa mai fii altceva in afara de frumos. Si-atunci e o chestie superficiala care nu te ajuta, pentru ca nimeni nu se asteapta sa fii si talentat in ceva.

Multumesc mult pentru dialog.

octombrie 2021

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

4291
capote-lebedeele-de-pe-fift-avenue(Interviu) Melanie Benjamin, autoarea bestseller-ului Lebedele de pe Fifth Avenue – despre adevarul emotional din vietile unor oameni faimosi –

(Interviu) Melanie Benjamin, autoarea bestseller-ului Lebedele de pe Fifth Avenue – despre adevarul emotional din vietile unor oameni faimosi –

Astazi toata america vorbeste despre disputa dintre Truman Capote si doamnele care erau numite Lebede, gratie premierei de acum cateva zile a mini seriei Feud Capote vs The Swans, mini serie gandita si regizata de Ryan Murphy, unul dintre regizorii si producatorii momentului cu o fina intelegere a cum ot fi transformate in povesti marile scandaluri din istorie.

Murphy (58 de ani) a produs si regizat American Horror Story, serialul Dahmer despre criminalul Jefferey Dahmer, American Crime Story – despre moarte alui Versace si multe altele.

Acum cu Capote vs The Swans da o  noua lovitura pentru ca a ales ca personajele iconice numite Lebede ( doamne socialite care dadeau tonul in moda) sa fie interpretate de actrite iconice…iar transformarile sunt spectaculoase: Naomi Watts, Demi Moore, Calista Flockhart, Chloë Sevigny si Diane Lane.

Nu despre film vreau sa va povestesc ci despre o carte care le descrie pe aceste doamne numite Lebede, accesul la o lume de lux, in relatia cu Capote, carte care e tradusa si la noi.

In aprilie 2018 a aparut in Romania cartea Lebedele de pe Fifth Avenue scrisa de Melanie Benjamin, la editura Humanitas (o gasiti aici) si am avut onoarea si privilegiul sa o intervievez pe doamna care a studiat arhivele cautand dincolo de articolul defaimator al lui Capote, care au fost bazele prieteniei dintre ele si influenta lor asupra lumii.

interviul de mai jos a fost publicat in aprilie 2018.

Daca e sa cititi o carte in vacanta aceasta de inceput de primavara, atunci aceasta ar putea fi Lebedele de pe Fifth Avenue scrisa de Melanie Benjamin.

V-am mai povestit despre carte: e o poveste inspirata de realitate, de prietenia lui Truman Capote cu cele mai bogate si mai stilate femei din New York-ul anilor 50-60, e o carte care dezvaluie cum erau crescute si educate aceste femei care excelau prin eleganta, tineau prima pagina a marilor reviste de moda si erau muzele marilor designeri (adevaratele influencer 🙂 ), e o carte despre prietenie si tradare, despre cum aceste femei spectaculoae ascundeau dincolo de aparitiile senzationale vieti triste cu infidelitati, cu spaime despre imbatranire sau despre trecutul lor nu foarte curat.

Daca vreti sa va petreceti vacanta ca si cum ati fi intr-o mica excursie in HiLife-ul new yorkez din anii 60, cititi aceasta carte, credeti-ma e o delectare si de stil (in senul de moda), dar si de scriere.

Lebedele de pe Fifth Avenue

Am avut norocul si privilegiul sa citesc cartea inainte de aparitia ei in Romania, sa am logo-ul blogului meu alaturat de acest titlu de carte si… sa fac un mic interviu cu autoarea cartii – Melanie Benjamin.

Numele Melanie Benjamin e un pseudonim rezultat din numele scriitoarei (Melanie Hauser) si numele baiatului ei cel mare (doamna are 2 baieti si locuieste in Chicago impreuna cu sotul sau, Dennis Hauser)

A devenit cunoscuta in toata lumea pentru cartile in care readuce in prim plan viata unor femei care au influentat vremurle in care au trait, dar pe care istoria le-a consemnat foarte pe scurt. Trei dintre cartile domniei sale vor fi transformate in film.

Iata micul nostru interviu, realizat via email.

 (aici puteti citi un fragment din cartea Lebedele de pe Fifth Avenue.)

Melanie Benjamin 2© Deborah Feingold

Din cartile dvs reiese ca aveti un interes special pentru povestile femeilor care au facut lucruri importante dar istoria le-a pierdut cumva printre alte intamplari. De ce scrieti despre aceste femei nu foarte cunoscute? Va considerati o feminista?

Am inceput cautand povestile care s-au pierdut cumva in istorie si am realizat in timpul documentarii ca erau mai ales povestile femeilor. Asa a aparut acest pattern al personajelor mele. Evident, intotdeauna caut o poveste buna, asta e primul lucru pe care-l caut, asa ca nu e trebuie sa fie numai povesti despre femei.

Si da, ma consider feminista. Daca a fi feminist inseamna sa lupti pentru plata egala cu barbatii, pentru aceleasi oportunitati, indepartarea barbatilor care hartuiesc femeile, inclusiv in zona culturala, atunci da, sunt feminista.

 Pare ca aveti o obisnuinta sa va imaginati ce s-a intamplat cu oamenii dincolo de ceea ce au consemnat ziarele vremii…

Da, sunt interesata de ceea ce e dincolo de usile inchise, de colturile ascunse ale vietilor publice – dincolo de ce scriu ziarele sau a pastrat istoria. Asa pot, ca scriitor mai degraba decat ca istoric, sa –mi gasesc un loc unde imaginatia sa se desfasoare.

Cat timp faceti research pentru o carte? De exemplu, cat timp ai facut documentarea pentru Lebedele…

Obisnuiesc sa scriu despre o perioada istorica cu care sunt deja familiara, despre oameni ale caror obiceiuri de baza le stiu. Asta face ca documentarea mea despre perioada istorica sa fie mult mai mica decat isi imagineaza oamenii ca ar fi…De obicei e vorba de cateva luni in care citesc carti, reviste vechi, ma uit la filme despre subiectul meu acolo unde este posibil, uneori vizitez locurile in care s-a petrecut actiunea. Apoi ma asez la scris.

Pentru Lebedele… ati avut mood board cu obiecte de moda din acea perioada? Ati facut o documentare separata pentru partea de fashion?

N-am facut mood board-uri dar m-am distrat o vreme uitandu-ma la reviste vechi Vogue, uitandu-ma pe Pinterest, citind carti despre moda care prezentau fotografii din acea vreme… Chiar a fost un mic rasfat sa fiu inconjurata cu toate aceste detalii despre frumusete!

Ma gandesc ca atunci cand lucrati pentru un roman, petreceti mult timp gandind  si traind in mintea personajelor. Vi s –a intamplat sa va dea batai de cap vreun personaj?

Cateodata am batai de cap, dar nu la aceasta carte… Chiar si cu Truman care ar fi putut fi mai dificil, mi-a fost usor sa-l inteleg, sa-I “intru sub piele”.

V-ati gandit ce ar fi spus Babe sau Slim (nota mea. Doua dintre femeile cheie din carte) despre cartea dv?

Probabil n-ar fi fost foarte bucuroase. In ciuda faptului ca Slim si-a scris memoriile (Babe nu a facut-o), cred ca amandoua erau persoane foarte atente la intimitatea lor. Se bucurau sa fie fotografiate, dar voiau sa arate doar perfectiunea imaginii lor, nu ceea ce era in viata lor tumultuoasa.

Lebedele sunt pe cat de diferite pe atat de asemanatoare, in comportament si stil de viata. A fost vreuna de care v-ati smtit mai apropiata?

Cred ca Slim. Ea avea o atitudine mult mai sanatoasa despre viata pe care o traia, a stiut sa gaseasca ironia pentru ce traia, absurdul. Ea imi place foarte mult.

Cred ca la momentul la care va pregateati sa scrieti cartea, Marella Agnelli (nota mea. Personaj descris in carte pe larg) mai traia. Ati vorbit cu ea despre carte?

Nu, i-am respectat intimitatea.

Cum arata o zi de lucru pentru dvs?

E foarte plictisitoare, de fapt. Ma trezesc, verific mailurile, beau cafea, apoi scriu. Scriu cam 2000 de cuvinte zilnic cand ma aflu la primul draft. Scriu in biroul de acasa – care e de fapt cel de-a doilea dormitor al casei – in fata unei ferestre prin care vad un perete de caramizi al unei cladiri de langa mine. Deci n-am nici macar o priveliste fabuloasa.

Care sunt scriitorii care v-au influentat scrierile? Si, luand in considerare, experienta dvs din lumea teatrului, ce piese v-au influentat?

La inceputul carierei mele, inainte de a fi fost publicata, cred ca Anne Tyler a fost cea care m-a influentat cel mai mult. Ii iubeam cartile, as fi vrut sa scriu ca ea. Am realizat insa repede ca lumea nu are nevoie de inca o Anne Tyler si ca e mai important pentru mine sa-mi gasesc propria voce ca scriitor.

Cred ca ma influenteaza si cartile, si spectacolele, si muzica, dar si ce vad in muzee sau la televizor. Ma incarc constant cu creatiile altora pentru a-mi hrani propria seva creativa.

Mai aveti timp sa mergeti la teatru?

O, da! Locuiesc in Chicago la cativa pasi distanta de unul dintre cele mai bune teatre din regiune, Steppenwolf Theater. Multe dintre spectacolele montate aici au ajuns si pe Broadway. Mergem des la acest teatru, cum mergem si la un alt teatru mare din Chicago, The Goodman Theater.  Plus ca vedem si spectacolele de teatru care vin in turneu aici. Chicago este un oras minunat pentru cei care iubesc teatrul.

Este o linie fina intre fictiune si non fictiune in scrierile dvs… Cum reusiti sa va manageriati propriile emotii ca sa nu va judecati personajele, sa nu puneti – in partea fictionala – lucruri care sa schimbe perceptia in spre bun sau rau?

De fapt, sper sa schimb perceptia oamenilor despre personajele mele. Vreau ca oamenii sa poata sa se gandeasca la personajele pe care le stiu dintr-o pagina de istorie ca la niste fiinte reale, ca noi toti, care nu sunt intotdeauna eroi sau fiinte idealizate asa cum ne imaginam noi ca sunt. Sigur ca fac asta din imaginatie, dar intotdeauna ma bazez pe lecturile despre faptele respective, e o interpretare a mea asupra lor. Ma straduiesc sa gasesc adevarul emotional in aceste vieti faimoase.

Imi imaginez ca la fiecare carte, odata cu fiecare documentare despre o anume perioada si cu o vreme petrecuta in imaginatie alaturi de niste personaje reale, descoperiti lectii de viata si pentru dvs. Ati invatat ceva nou despre dvs lucrand pentru Lebedele…

Cred ca am invatat ca intre mine si Truman Capote exista o asemanare. Ceea ce le-a facut el Lebedelor  fac si eu prin cartile mele. Amandoi spunem povestile altora. Diferenta dintre noi este ca  el a facut asta unor prietene, le-a povestit viata intima, cand ele ii facusera confesiuni ca unui prieten nu unui scriitor. Eu scriu despre oameni pe care nu-i cunosc, care nu mai traiesc. Dar chiar si asa, ca scriitori, exista o asemanare intre noi.

9064
razvan popoviciInterviu Razvan Popovici, Sonoro Festival “Am văzut pe Carnegie Hall afișul cu fotografiile noastre și pasărea SoNoRo. Părea ca un vis, ca un basm.”

Interviu Razvan Popovici, Sonoro Festival “Am văzut pe Carnegie Hall afișul cu fotografiile noastre și pasărea SoNoRo. Părea ca un vis, ca un basm.”

In aceste zile se desfasoara Festivalul de muzica de camera Sonoro, cu editii la Bucuresti si Cluj.

Festivalul initiat de Razvan Popovici si realizat alaturi de directorul artistic Diana Ketler a ajuns la editia 18 cu un parcurs exceptional pentru o tara mica ca Romania. Brandul s-a dezvoltat cu programe paralele: Sonoro Conac – concerte in palatele si conacele vechi din Romania, Sonoro Interferente – burse de studio pentru tineri muzicieni si workshopuri speciale in care tinerii lucreaza si concerteaza apoi alaturi de mari muzicieni.

Longevitatea festivalului Sonoro nu ar fi fost posibila fara sustinerea partenerilor de incredere, printre ei aflandu-se Vodafone Romania care m-a ajutat la intermedierea acestui interviu cu Razvan Popovici.

Imi place foarte mult modul in care isi priveste meseria si vocatia Razvan Popovici. Da, e un violist foarte talentat si apreciat, munceste si studiaza mult pentru concertele sale, dar – pentru mine – e emotionant si inspirational felul in care construieste oportunitati si pentru colegii lui mai tineri, precum si felul in care merge cu muzica de camera si la un public tanar si neconventional, nu doar catre cei pasionati de muzica clasica.

Daca fiecare dintre noi am face la fel in domeniile noastre de activitate, daca am fi preocupati constant ca in domeniile in care activam sa fie tineri tot mai bine pregatiti (iar noi i-am ajuta ) tara noastra ar fi o oaza si mai frumoasa intr-o lume nebuna. Dincolo de muzica de camera pe care o aduce in fata publicului, aceasta e una dintre lectiile superbe pe care ni le preda, involuntar, Razvan Popovici.

foto: Șerban Mestecăneanu.

Tema din acest an, On the Couch, isi propune sa vorbeasca despre intimitatea emotiilor. Sunt 18 ani de Sonoro, o viata de om, din perspectiva temei acestui an, care a fost cel mai emotionant moment pentru tine in acesti ani?

Cel mai emoționant moment a fost atunci când am sărbătorit 5 ani de SoNoRo la New York, la Carnegie Hall, și am coborât din taxi și am văzut pe Carnegie Hall afișul cu fotografiile noastre și pasărea SoNoRo. Extraordinar! Părea ca un vis, ca un basm.

Cand am citit ca Sonoro vorbeste despre emotii ca tema anul asta, m-am gandit la perioada pandemiei. Atunci mai mult ca oricand, am realizat fiecare dintre noi – civilii, nu neaparat voi, muzicienii – cat de bine ne face muzica. Pe tine te mai emotioneaza anumite lucrari? Care sunt acelea? S-a schimbat post pandemie perspectiva ta de muzician si de organizator de festival de muzica de camera?

Deloc, am rămas mai departe sensibil la muzica interpretată bine. Pot să povestesc două experiențe extraordinare, în care chiar am plâns: prima – o bursieră SoNoRo, într-un concert de la finalul workshop-ului din acest an, în Montepulciano, a interpretat atât de captivant și de emoționant o piesă de Franz List încât mi-am șters lacrimile; a doua – la ultimul concert al acestei ediții a Festivalului Enescu, când am ascultat Simfonia nr. 3 de Mahler al cărei final m-a dus complet pe altă planetă. Într-o sală în care este relativ greu să transmiți emoția, a ajuns până la mine, în spatele sălii; chapeau!

Pentru ca am urmarit ce ai facut in ultimii 18 ani cu SoNoRo, si Sonoro Conac, si Sonoro Interfente (cu burse pentru sute de tineri muzicieni), m-am gandit intotdeauna ca esti genul de persoana care daruieste… construieste pentru altii. Ce moment din educatia ta de copil te-a dus in acesta directie? De unde ai gandirea aceasta de “pay it forward”?

Îmi amintesc de prânzurile și cinele din familie, mai ales la bunicul meu, care era un doctor renumit și invita mereu oameni la masă. În plus, părinții mei, care erau profesori la Enescu, dădeau lecții private și erau mulți copii pe care îi ajutau. Pur și simplu cred că am moștenit plăcerea de a da și a primi, de a invita oameni la cafea, la prânz, la cină. Îmi place să glumesc cu ideea că dacă nu aș fi făcut un festival, îmi deschideam o cafenea.

Iar ca violist, în ansamblul în care cânt, sunt un agent coagulant, ajut celelalte instrumente să comunice mai bine – viorile, violoncelul și pianul. În plus, mie îmi plac oamenii și întotdeauna am avut încredere în ei.

Cât despre a construi, când am început ceva, îmi place să planific bine și pe termen lung. Chiar și când au fost perioade mai complicate, nu am putut concepe că nu va fi rezolvată situația. Nu renunț niciodată.

Lucrarile pe care le propuneti spre auditie in aceasta editie – Mozart, Brahms, Beethoven printre altii – sunt vienezi, un oras care ne-a inspirat pe toti ca turisti. De ce ati ales aceste lucrari? (Stiu ca ai o simpatie speciala pentru Mozart si pasiunea lui pentru popice, ai si declarat candva ca ti-ar fi placut sa joci popice cu el.)

Evident, Mozart, Schubert, Beethoven sau Brahms sunt foarte legați de Viena, dar ceea ce este extrem de captivant în această ediție a festivalului sunt ceilalți compozitori vienezi, care arată Viena prin alți ochi și alte talente – Alexander von Zemlinsky, Anton von Webern, Alban Berg, Ignaz Friedman, Arnold Schönberg și alții. Mulți au emigrant în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial din cauza naziștilor și a rădăcinilor evreiești sau din alte motive. Majorității i-a fost frântă coloana vertebrală de acest război, deoarece ei compuneau într-un fel pasionant, post-romantic, iar după război muzica aceasta nu a mai fost căutată și au apărut multe drame.

Din punct de vedere psihologic, repertoriul este extrem de interesant și de ofertant pentru o ediție On the Couch.

Un muzician de top e ca un medic, invata tot timpul si “munca” lui face bine sanatatii – fizica sau mentala. Stiu ca esti foarte disciplinat si perfectionist… pentru SoNoRo din acest an cat timp ai alocat? – si pentru organizare, si pentru exersatul lucrarilor din concerte.

Tot timpul! Pregătirea festivalului este o chestiune ongoing, dar secretul este ca organizarea să fie rapidă și eficientă, apoi să mă ocup de studiu. Anul acesta interpretez piese noi și complexe, dar ceea ce mă ajută (este o premieră!) e faptul că echipa din acest an este cea mai bună de până acum și reușesc să studiez în fiecare zi. Mă gândesc că dacă apuc să studiez ca director de festival, în timpul festivalului, atunci echipa chiar zbârnâie!

Tu esti si muzician, dar si antreprenor, pentru ca SoNoRo sa ajunga la 18 ani intr-o tara ca Romania, a avut nevoie de multa organizare si de sprijin din partea multor parteneri. Cum ii convingeai la inceput, cum ii convingi acum – cand SoNoRo e deja un brand foarte mare?

Cred că pe cei noi îi conving exact cum i-am convins pe cei de la început. Crezând atât de mult în festival și știind ce avem de oferit ca inițiativă culturală, ca ambianță și efervescență, nu am schimbat nimic. Pe cei pe care i-am păstrat timp de mulți ani, i-am convins cu calitate – am oferit mereu cea mai înaltă calitate și cea mai înaltă ținută.

La început i-am entuziasmat cu ceva ce nu exista și suna bine; în plus, am crezut puternic în Festivalul SoNoRo și asta s-a transmis. Programele și tot ceea ce am planificat împreună cu Diana au funcționat, căci, iată, suntem aici și după 18 ani. Aș zice că am oferit ce trebuie și mai ales o planificare pe termen lungm iar oamenii și-au dat seama de seriozitatea și potențialul festivalului. Cineva care se alătură unei inițiative noi trebuie să creadă că aceasta va dura.

Ai fost genul antreprenor de mic? Care organizeaza lucrurile, le provoaca sa se intample si nu sta sa astepte sa i se intample singure situatiile care sa-i indeplineasca visurile…

Nu am avut nimic din spiritul antreprenorial când eram mic, am descoperit întâmplător că pot organiza un festival cu 3 ani înainte de a începe SoNoRo, la un festival pe care l-am organizat în Germania.

Cum ai descrie SoNoRo la 18 ani, daca te-ai gandi la el ca la un tanar muzician?

Aș spune că este un muzician cu o carieră internațională bine conturată și cu un potențial maxim.

Si asta imi permite sa merg mai departe cu intrebarea, pentru ca stiu ce ati facut cu Interferente, cum le-ati deschis mintea unor tineri muzicieni sa nu se multumeasca cu ceea ce au reusit in muzica si sa tinteasca tot mai sus international, ce i-ai spune unui tanar de 18 ani care astazi termina Dinu Lipatti…

I-aș spune să își urmeze visul, să devină cât mai bun și să creadă în ce vrea să facă. Apoi, să nu uite că ce vrea să facă, adică să devină muzician, e foarte conectat cu generozitatea. Când înțelegi lucrul acesta, începi să cânți altfel, să studiezi altfel și începi să dăruiești. Începi să înțelegi că a face muzică nu înseamnă doar a mânui bine un instrument, ci are extrem de multe valențe. În plus, să fii un bun muzician implică și o cultură generală amplă, deci îi recomand să fie mereu curios.

Sunt sigura ca intregul program de concerte de la SoNoRo din acest an e pe placul tau, pe gustul tau pentru ca ai lucrat impreuna cu colega ta la realizarea lui. Dar pentru cineva de 20-25 de ani care se gandeste ca muzica de camera e ceva elitist si poate nu e suficient pregatit sa asculte, ce i-ai recomanda?

Cred că în 18 ani am dovedit că muzica de cameră nu este ceva elitist sau un Bau-Bau cu care sperii publicul tânăr. I-aș recomanda să vină la concerte, să asculte artiști extraordinari și piese pe care nu le-a auzit vreodată, să își deschidă inima și sufletul și să asculte.

Si pentru un public avizat, care e concertul de neratat (daca poti recomanda, fara sa suparam invitatii)

Finale – Eros și Thanatos, de la Ateneul Român. Acesta adună toată energia primei părți a festivalului din București, căci din 6 noiembrie vom fi în Cluj, unde invităm publicul local să ni se alăture timp de o săptămână.

*

Multumesc frumos Vodafone pentru ajutorul la realizarea acestui interviu, dar si pentru ca ai sustinut strategic peste ani unele dintre cele mai importante proiecte culturale din tara noastra, care au schimbat vieti ale tinerilor artisti, muzicieni sau nu.

5238
RebeccaMiller_lrg(repost)Rebecca Miller – Despre casatorie, cu sotia lui Daniel Day Lewis

(repost)Rebecca Miller – Despre casatorie, cu sotia lui Daniel Day Lewis

Mi-am adus astazi aminte de acest dialog (care a fost realizat si publicat in 2009) pentru ca citesc o carte care se numeste LIVES OF THE WIVES de Carmela Ciuraru.

Sunt 5 povesti de viata cu 5 cupluri celebre de artisti in care echilibrul familiei a fost bulversat de succesul sotiilor si cum au dealuit fiecare micile sau mai marile probleme aparute din gelozie, invidie, frustrare, ego.

Povestea criticului de teatru Kenneth Tynan a încurajatcare a incurajat-o pe sotia lui  Elaine Dundy sa devina scriitoare si apoi a devenit f gelos pentru ca ea avea super bestselleruri. Roald Dahl a fost casatorit cu Patricia Neal,  o super vedeta de cinema pe care a ajuns sa o urasca din invidie pentru ca ea aducea banii in casa.

Lives of the Wives a aparut la inceputul acestui an, nu e tradusa in ro, am versiunea knidle.

*

Ar putea fi una din dovezile ca talentul e ereditar. Are 46 de ani si e fiica celebrului dramaturg Arthur Miller si a faimoasei fotografe Inge Morath. E scriitoare, actrita si regizoare. {i ca si cum toate acestea n-ar fi de ajuns, e sotia si mama celor doi copii ai lui Daniel Day Lewis. Cea mai recenta dintre creatiile sale se numeste „Vietile secrete ale Pippei Lee”, o poveste despre sacrificiile pe care le fac femeile in casatorie care, dupa ce a fost o carte de succes, e transformata acum in film. Cind am realizat acest interviu, Rebecca Miller se afla la New York regizånd ecranizarea cartii sale cu o echipa de actori care-i includea pe Julianne Moore, Winona Ryder, Keanu Reeves, Robin Wright Penn si Monica Bellucci.
(Tabu, 2009)

S-a nascut la doi ani dupa ce tatal ei divortase de Marilyn Monroe. A avut o copilarie normala pentru ca parintilor ei faimosi nu le placea lumina reflectoarelor, dar a dus si o viata boema locuind påna la sase ani in apartamentul 614 din celebrul hotel Cheslea din New York, hotel pe care l-au considerat „acasa” nume ca Norman Mailer, Lou Reed si Bob Dylan. {i-a cautat o vreme drumul prin viata si, dupa o adolescenta tumultuoasa, a facut pictura la Yale avånd cåteva expozitii inainte de a ajunge pe scenele de teatru new yorkeze. A lucrat cu celebrul regizor de teatru Peter Brook cu trupa caruia a facut un turneu international, iar apoi a ajuns la cinema unde a fost actrita pentru ca, la scurta vreme, sa incerce regia si sa ia un premiu la festivalul de la Sundance cu primul ei film, „Angela”. Doi ani mai tårziu si-a publicat prima carte si de atunci in palmaresul ei se afla mai multe premii ca regizoare si trei carti de succes. „Pentru mine viata asta este: o cautare continua. N-am fost niciodata pragmatica”, mi-a raspuns simplu cånd am intrebat-o cum priveste ce a lasat in urma, cu toate aceste cautari in a se exprima artistic cautari ale expresiei artistice autentice – de la pictura, la regie si literatura.

Dar n-a fost un drum usor de parcurs. |ntr-o vreme a refuzat sa vorbeasca despre radacinile celebre si cerea PR-ului sa mentioneze jurnalistilor ca nu va mai raspunde la nicio intrebare despre Arthur Miller sau despre sotul ei, Daniel Day Lewis. „E greu sa porti un nume ca acesta?”, am intrebat-o stiind framåntarile ei din tinerete. „Acum nu mai e. Deloc”, a raspuns scurt, ocolind in continuare subiectul care pare sa o båntuie. L-a exteriorizat intr-un mod inedit in cartea “Vietile secrete ale Pippei Lee”, povestea sotiei perfecte de artist: inteligenta, mereu zåmbitoare, devotata, frumoasa si gospodina. Cartea vorbeste cu o uimitoare atentie a detaliului despre sacrificiile si eforturile pe care le fac femeile care aleg sa ramåna „doar” neveste. Femei care reusesc dupa o reteta magica sa creeze in jurul barbatilor lor o lume protectoare, o platforma de neclintit pentru ca ei sa se poata dezvolta artistic. Femei care continua, in mod miraculos, sa se reinventeze de la seducatoare påna la mame si, daca e nevoie, påna la asistente medicale.
„Nevestele ca Pippa Lee sunt din ce in ce mai rare. Mai intåi pentru ca femeile considera ca si cariera lor e importanta, si mai apoi pentru ca societatea actuala devalorizeaza foarte mult ceea ce am putea numi ‹‹treaba femeii››. Sa fii nevasta de artist nu este o profesie recunoscuta, dar aceste femei creeaza o intreaga lume in jurul unui barbat care altfel ar orbecai? ingrozit si nesigur intr-un birou ori studio rece si neprimitor. Munca acestor femei nu e apreciata. Femeile se uita la acest gen de nevasta si spun ‹‹dar nu face nimic toata ziua››. Nu e adevarat. Ele au in grija o lume intreaga.”
E evident ca subiectul, spectaculos si putin discutat in forma lui reala, neambalat comercial, e unul pe care Rebecca Miller il stie din interior, dar scriitoarea tine sa precizeze: „Am scris ceea ce stiu fara sa fie o autobiografie. |n felul acesta m-am protejat, scrierea e autentica dar nu imi expune viata. Dar stiu ca orice creatie buna e, intr-un fel, personala.”

Dar tentatia, in calitate de cititor, de a compara cartea cu ceea ce stii despre viata ei e foarte mare pentru ca nu doar Rebecca vine dintr-o famile de artisti, nu doar ea este nevasta de artist, ci si pentru ca sotul ei are radacini similare. Daniel Day Lewis este fiul celebrului poet Cecil Day Lewis si al actritei Jill Balcon. Pentru multe dintre fanele lui Daniel Day Lewis, la fiecare dintre aparitiile publice ale acestuia cu sotia sa, a aparut intrebarea: „Cum de s-a casatorit cu femeia asta care nu e cea mai stralucitoare de pe covorul rosu, care zåmbeste stingher si e evident ca nu se simte bine in lumina reflectoarelor?”. Dar daca le cunosti radacinile similare si le urmaresti parcursul de dupa momentul intålnirii lor, iti dai seama ca sunt minti pereche.
La premiile BAFTA, Rebecca a parut incurcata de speech-ul sotului ei in timp ce-si primea premiul pentru filmul There will be blood, mentionånd ca-i multumeste „sergentului major Miller”, tot asa cum a fost evident ca nu–i place pe covorul rosu la Oscar. {i cu toate astea, prietenii cuplului spun ca ea este motorul casniciei si ca are umorul si intelepciunea pentru a trece peste toate incercarile grele la care se supune Daniel Day Lewis pe parcursul cautarilor in rolurile sale. (Lewis pleaca adesea de acasa, in perioada pregatirilor unui nou film, se imbraca in hainele personajului si traieste cu noua identitate.) |n plus a existat un moment foarte special in familia lor, pe care Lewis l-a administrat cu multa intelepciune. Rebecca a mai avut un frate, care suferea de sindromul Down, pe care tatal ei l-a trimis la un azil fara sa mai vorbeasca cu el foarte multi ani. Daniel Day Lewis a fost cel care l-a convins pe Arthur Miller sa-si revada fiul inainte de a muri.
„Nu exista o reteta pentru un bun mariaj, dar daca exista dragoste adevarata, ai vointa de a fi tolerant si un bun simt al umorului, ai o sansa sa razbati”, mi-a spus Rebbeca atunci cånd am pus-o fata in fata cu modul straniu de lucru al sotului si reusita ei de a ramåne obiectiva in casnicie.

E in carte o urma de regret ca Pippa Lee, personajul principal, n-are nicio ambitie decåt aceea de a fi o sotie iubitoare; personajul chiar spune undeva ca mariajul este o expresie a vointei, functioneaza pentru ca persoanele implicate au aceasta vointa. Rebecca recunoaste ca in cazul ei n-a fost nevoie sa-si intrerupa activitatea ca sa fie o sotie devotata pentru ca meseria pe care o are ii permite sa lucreze de acasa, iar atunci cånd regizeaza, pleaca pentru perioade foarte scurte si nu incurca mult vietile celor din jur. „Cred ca lucrul cel mai rau i se poate intåmpla unei femei intr-o casnicie este sa-i fie ruinata increderea in sine, sa ajunga sa nu mai aiba respect pentru propria persoana. E normal ca oamenii sa se schimbe de-a lungul vietii lor. Unii, cum e Pippa, traiesc vieti diferite de-a lungul existentei lor. Dar e normal ca un parinte sa simta ca viata copilului lui e mai importanta decåt a sa. {i uneori acest sentiment duce la eradicarea totala a propriei vieti.”
Cum arata viata de sotie a unei femei care cerceteaza cu atåta finete nuantele din emotiile unei neveste? „Cånd nu filmez, ma trezesc dimineata odata cu copiii, ii pregatesc pentru scoala, adesea ii duc eu cu masina påna acolo. Apoi scriu toata dimineata påna cånd ma duc sa-i iau de la scoala, pregatesc cina, le fac patul si ii culc.”

Cartea descrie cu o finete remarcabila ce efect are batrånetea asupra oamenilor puternici, cum intervine vanitatea si dorinta de a controla banii. {i daca te gåndesti ca Arthur Miller avea 46 de ani cånd Rebecca s-a nascut, descoperi o parte din temerile pe care le-a recunoscut inca din primii ani de cariera. „Tata mi se parea foarte batrån si cred ca, asemeni multor copii, ma intrebam ce se va intåmpla cu mine cånd parintii mei nu vor mai fi”. |n urma cu ceva vreme spunea ca de la tatal ei a invatat ca un artist trebuie sa stie sa-si administreze singur viata profesionala pentru ca nu e nimeni altcineva care sa –i poarte de grija. La aceeasi intrebare, acum prefera sa-si aminteasca altceva. „De la tata am invatat ca fiecare poveste pe care o scrii trebuie sa fie construita ca o masa: orice element trebuie sa aiba o functie précisa.”

Cånd ii spun ca exista o teorie care arata ca pentru un scriitor, fiecare noua carte e o continuare, o corectie inconstienta a precedentei, raspunde foarte analitic. „Nu stiu care e dorinta care ma pune in miscare. Pentru mine personajele sunt importante. Ele ma intereseaza pentru ca prin ele vorbesc despre mai multe aspecte ale aceleiasi prisme, din perspective diferite. Am mai multe personaje pe care le pastrez in minte si imi place sa le explorez lumea.”

Se spune despre ea ca ii place sa pastreze controlul situatiei, ca a renuntat la actorie nu pentru ca n-ar fi obtinut roluri bune (a jucat alaturi de Harrison Ford si Kevin Spacey), ci pentru ca in ipostaza de regizor putea controla mai bine ceea ce se intåmpla, dar ea se apara de o asemenea eticheta. „Accept ca nu pot sa controlez aproape nimic din ceea ce mi se intåmpla. Am tendinta de a conduce, de a fi lider, dar asta e diferit de a detine controlul. {i, da, cred ca securitatea emotionala, structura pe care o are viata mea, familia, sunt foarte importante, psihologic vorbind, pentru munca mea.”
Cånd am intrebat-o care e cea mai importanta decizie pe care a luat-o in viata, a raspuns scurt „sa ma casatoresc”, iar succesul care a venit odata cu decizia de a alege regia nu pare sa fi intrat in calcul. „Cånd vine vorba de succes, ma tem. Nu-mi doresc sa fiu recunoscuta pe strada. Asta m-ar impiedica sa mai observ in detaliu lumea.”

Daca ar fi sa o descriem repede, am spune ca Rebecca Miller e fiica unui dramaturg faimos si sotia unui actor minunat. Pentru cei care i-au vazut filmele, ar putea fi o doamna care se exprima cu foarte multa finete si cu un control al detaliului care sfårseste prin a te emotiona profund. Iar pentru cei care i-au citit cartile, ar putea fi femeia care are gusturi rafinate la lecturi . („Printre preferatele mele recente sunt ARLINGTON PARK de Rachel Cusk si THE SECRET HISTORY de Donna Tartt. Dintre clasici, ii prefer pe Dostoevsky, Henry James, F. Scott Fitzgerald.”)
Dar pentru o femeie de oriunde din lume care, din intåmplare, citeste „Vietile secrete ale Pippei Lee”, Rebecca Miller este scriitoarea care a avut curajul sa puna in cele mai potrivite cuvinte viata reala a unei neveste cu un barbat celebru. Cu sacrificiile, temerile, eforturile, placerea, zåmbetul si bucuria cu care o asemenea femeie realizeaza in jurul barbatului ei un cocon pentru ca el sa-si duca viata profesionala la cele mai inalte standarde. {i pentru asta, ar fi bine sa va intålniti cu ea.

Cartea „Vietile secrete ale Pippei Lee” a aparut la Editura Trei si se gaseste in librariile din toata tara.

15701
OnteachingJournalism1Despre interviuri, cum se schimba ele in functie de suportul pe care sunt expuse sau mediul in care sunt realizate. Dintr-un interviu pentru revista PR FRW, ca sa vedeti altfel orice interviu veti citi

Despre interviuri, cum se schimba ele in functie de suportul pe care sunt expuse sau mediul in care sunt realizate. Dintr-un interviu pentru revista PR FRW, ca sa vedeti altfel orice interviu veti citi

Zilele trecute a aparut revista studentilor PR FRW in care editoarele de acolo m-au invitat sa raspund la cateva intrebari despre munca mea…

Am sa las mai jos doua raspunsuri care au legatura cu tehnica de interviu nu doar ppentru cei care fac interviuri, ci si ca sa puteti identifica calitatea informtaiei, in calitate de cititori…

Revista studentilor o gasiti aici.

De-a lungul carierei tale, ai intervievat multe personalități de talie internațională, precum Margaret Atwood, Steve McCurry, Victoria Abril și – în urmă cu doar câteva luni – Tim Burton. Povestește-ne despre prima experiență de acest gen. Cum gestionezi potențialele emoții datorate interacțiunii cu figuri culturale atât de importante?

Nu mai stiu exact care a fost primul interviu international. Dar stiu ca prima deplasare internationala cu treaba a fost la Oscar in 2001. La acel moment am fost si la premiera mondiala a unui film cu Julia Roberts si Brad Pitt, o prostioara de film, dar ei erau in fata mea la Q&A si ma uitam uimita si cu emotii. Si-atunci am facut multe mini interviuri ca sa adun informatiile care-mi trebuiau. Transmiteam pentru Europa FM si un ziar al epocii, Jurnalul National, iar Pro TV prelua din ce povesteam la radio.

Eu sunt genul foarte tocilar si foarte panicos. Trebuie sa am foarte bine pregatite lucrurile, mai ales la interviurile internationale, unde ai o sansa unica – nu poti sa revii sa mai pui alte intrebari – si ai si un timp limitat alocat. Si-atunci ma pregatesc 2-3 saptamani, citesc tot ce a declarat omul respectiv, ii vad o parte din munca (filmele, ii ascult muzica), las totul sa se sedimenteze si abia apoi imi fac intrebarile si strategia cu ce incep ca intrebare ca sa castig credibilitate in fata vedetei internationale si sa se deschida dialogului. De multe ori ma indepartez de la intrebari in timpul interviului pentru ca simt ceva in plus in emotiile celui din fata mea, in pauzele dintre cuvinte si speculez si acele lucruri.

Dar ma pregatesc mult mult mult si tot mor de frica inainte. In momentul in care spun Hello, se activeaza insa tot ce am invatat din documentare si ma descurc:) Dar fac asta mai ales pentru interviurile internationale si cele live cu public, la celelalte e o pregatire de o zi doua…

Dar sa stiti ca am dat si rateuri, doamna Margaret Atwood, ca sa dau un exemplu din ce ai mentionat – care e cea care a scris Povestea slujitoarei transformata in serialul de mega succes – m-a executat in raspunsuri foarte scurte si nu foarte prietenoase. Sigur a fost vina mea si nu am stiut sa abordez mai bine.

Pentru ca ne-ai spus cum  arată procesul tău de documentare pentru un interviu și cât durează acesta, în medie, ne poți împărtăși câteva tips and tricks?

Pot scrie romane despre tips and tricks  pentru interviuri, nu doar din munca mea ci si pentru ca am citit despre culisele unor mari interviuri din istorie, tocmai pentru ca sa invat cat mai mult. Si citesc in continuare orice carte noua pe tema gasesc.

 Dar sa o luam pe scurt si metodic din perspectiva celui care face interviul (pentru ca e si perspectiva celui care raspunde, iar eu fac traininguri cu artisti sau oameni de afaceri cum sa raspunda ca sa le fie cat mai bine lor)

Conteaza mediul pentru care e interviul si forma prin care e facut,

Daca e un interviu in scris pe mail, acolo pierzi tu controlul ca realizator. Pentru ca omul primeste intrebarile inainte, stie unde te duci cu ideea materialului si răspunde ce vrea el, tu – ca jurnalist – intervievator nu poti ajusta nimic cu intrebari suplimentare.

Din perspectiva asta, cel mai bun pt tine, daca e interviu care va fi scris, e sa faci prin telefon. Ai oricum intrebarile pregatite, omul din partea cealalta e sincer pt ca nu stie ce il intrebi si nu a pregatit raspunsurile cum ii plac lui, il iei prin surprinde pe anumite teme daca esti bine documentat, si tu detii controlul.

Daca e un interviu video pt stiri/emisiune conteaza foarte mult documentarea si…sa-l asculti si sa-l incurajezi din priviri pe cel care raspunde ca sa spuna cat mai mult. Pentru ca rezultatul final e din sound bytes si nu poti intrerupe subiectul de multe ori.

Daca e pentru vlog – aici nu e interviu, e o conversatie – e un echilibru intre ce spun cei doi, intervievat si intervievator, si il poti sustine sa spuna cat mai multe prin intrebari (documentarea e dumnezeu oricand), dar si prin mici chestiuni pe care le imparti cu el din experienta si viata ta. Conteaza insa foarte mult sa nu fie mai mult despre tine decat despre intervievat.

Problema cea mai mare la vlogurile de acum este ca, in lipsa documentarii, cel care raspunde livreaza de multe ori minciuni si intervievatorul, gazda, nu-l contrazice pentru ca nu are backgroundul. Si raman in spatiul public niste gogomanii pe care unii le recunosc drept minciuni si iti pierzi credibilitatea; nu la audienta de amatori – de real people – ci la profesionisti si asta se intoarce impotriva ta cand soliciti un interviu cu o persoana foarte importanta pentru ca nu esti credibil.

Ma rog, mai conteaza limbajul trupului pentru cel care pune intrebarile, mai conteaza cum creezi confortul…

Daca e pt un interviu live cu public, e necesar un preinterviu cu subiectul ca sa poti sa-ti construiesti un fir narativ, sa incepi cu o intrebare care duce la o marturisire puternica, sa faci apoi catre final ceva care va conduce catre o marturisire motivationala pentru ca publicul sa plece cu ceva emotii si lucruri invate. La un interviu cu public, tu si cel care e subiectul interviului sunteti parteneri pentru un moment memorabil… e pentru spectatori in primul rand.

*

Ce e mai jos nu e dintre raspunsurile pentru revista

Podcastul nu e chiar un interviu, este altul regimul de intrebare raspuns, e mai degraba o conversatie si o alta raportare invitat- gazda.

am scris pe larg despre podcasturi aici

https://bazavan.ro/2022/02/carti-pentru-autorii-de-podcast/

10127
virginia 008Virginia Zeani: Intotdeauna m-am simtit servitoarea publicului

Virginia Zeani: Intotdeauna m-am simtit servitoarea publicului

Doamna Virginia Zeani a incetat din viata ieri dimineata ( 20 martie 2023) Avea 93 de ani si a fost una dintre cele mai impresionante voci si personalitati modiale  ale operei

Articolul de mai jos a fost publicat initial in 19 octombrie 2012.

***

Duminica este ziua de nastere a uneia dintre cele mai mari soprane ale Romaniei, Virginia Zeani. Implineste 87 de ani. “Cind o femeie poate sa-si spuna virsta, poate sa spuna orice”, crede doamna Zeani.

Interviul de mai jos este o miime de milimetru din personalitatea fabuloasa a doamnei Zeani care are in cariera sa profesionala performante incredibile: a cintat pe toate marile scene ale lumii, a avut unii dintre cei mai faimosi parteneri de concerte. Intr-o vreme in care Callas era numita La Divina, Virginia Zeani era L’Assoluta.

Cititi printre rinduri si remarcati obsesia pentru perfectiune (cit de des apare cuvintul “perfect” in vorbele domniei sale) si modestia (atentie! ne vorbeste o femeie care e considerata oriunde in lume o DIVA ABSOLUTA).

Sunt multe detalii in vorbele domniei sale care ne arata ce caracter frumos avem in fata, dar fragmentul meu preferat e cel in care povesteste cu exactitate motivele pentru care a anulat doua spectacole in toata cariera sa (dintre mii de reprezentatii). Doar doua spectacole anulate. Pentru mine, e in detaliul asta o foarte mare dragoste pentru meseria pe care si-a ales-o, dar si o vointa incredibila.

La Multi Ani sanatosi, Doamna Virginia Zeani.

(Multumiri speciale lui Bogdan Enache pentru tot sprijinul si efortul pus in realizarea acestui interviu. Fotografii: Bogdan Enache , Arhiva personala)

***

Am citit cartea in care dl Sever Voinescu va intervieveaza (Canta che ti passa) si-am fost foarte impresionata de dorinta dvs de a impartasi ceea ce ati invatat, de generozitatea de a spune si altora ce stiti. Sunt foarte rari oamenii care vor sa dezvaluie secretele meseriei lor. De ce ati ales sa faceti asta?

Mi s-a cerut de multe ori sa scriu o carte despre viata mea, dar e mai interesant sa faci un interviu decit sa scrii o literatura care de multe ori trebuie inflorita si nu rezulta realitatea. Eu cred in interviuri pentru ca sunt momente unice, nu poti sa le schimbi. In carte insa poti sa schimbi mereu, sa rescrii. Depinde de umorul pe care-l ai.

E un fragment in carte in care spuneti ca pentru cineva care lucreaza cu vocea mult, cind invata sa impinga aerul corect pentru anumite sunete ajunge chiar la dureri de cap. A fost pentru prima data cind am constientizat ca exista si durere in meseria asta.
Puteti sa explicati mai exact ce se intimpla cu cineva care studiaza muzica si cum isi poate modifica/ antrena muschii corzilor vocale? Unde apare durerea.

(ride) Draga mea, n-am stiut niciodata ca exista o durere in voce. Nu, noi putem sa exprimam cu intensitatea vocii o anumita faza a unei dureri, a unei tristeti sau a unui plinset, dar vocea nu poate provoca dureri.

Citeodata poate provoca – asta mi s-a intimplat sa aud – cite o … aproape o lesinare, la cite un tenor. Nu intotdeauna si nu la toti. Se invirte ceva cu el. Se zice ca tenorul, daca ajunge la do natural, trebuie sa se tina de pian… Nu-mi amintesc ca printre colegele mele sa fi auzit ca au dureri de cap cind cinta. Nici mie nu mi s-a intimplat. Femeile au dureri de cap cind barbatii se comporta urit cu ele (ride).

In carte descriati ca un medic si mi-am dat seama ca stiti anatomie. Ati invatat anatomie cind ati inceput sa predati sau inainte?

Anatomia o inveti incet, incet cind incepi sa cinti. Anatomia cintului e ceva diferit de anatomia pe care o cunoaste un om obisnuit. Cintul este o miscare a muschilor diafragmei intr-un mod diferit de un om normal.

Uitati-va la un balerin cind intra pe scena, imediat are o atitudine. La fel trebuie sa facem si noi, chiar daca nu ne miscam picioarele. Vocea se aude intr-un fel sustinuta de diafragma, o miscare pe care o fac si bunii balerini. Ei au o incordare a corpului si in acelasi timp o mare relaxare.

E un sistem care nu se invata in cuvinte, nici in interviu. Trebuie sa arati celor care invata, ce trebuie sa faca. De obicei cu burta inauntru, coastele in afara. E la fel cum munceste un balerin care intra pe scena: facem aceleasi miscari ca sa dureze mult timp piruieta noastra vocala.

Va invidiez, cu drag, pentru prietenia cu Federico Fellini. Acum citiva ani m-am dus special la Roma pentru ca, mai bine de o saptamina, sa merg prin multe dintre locurile in care a trait, lucrat, mincat etc. Daca ar fi sa-l descrieti intr-o imagine, care ar fi aceea?

Era un om special, absent in societate, dar cu gindire specifica si o distribuire a prieteniilor cu foarte mare discretie. Ceea ce m-a impresionat la el este asemanarea in multe lucruri cu sotul meu , Nicola Rossi Lemeni, care si el parea citeodata absent si era in lumea lui. Dar, de exemplu, Nicola era un mare poet, a publicat 5 volume, a luat de 2 ori primul premiu pe Italia. Si el, Fellini, care a produs atitea filme speciale, vedeti ca e un om diferit, special, nu e comun. Avea o imaginatie a lui, isi exprima poezia lui prin filme.

Prietenia noastra a inceput cind lucram la casa noastra la Fregene, linga casa lor care era construita in acelasi an. Lucra Le notte di Cabiria in timpul acela, a vazut arborii pe care ii aveam in gradina – pini romani – si i-a folosit in film.

Era un om foarte viu, dar cu ochii foarte absenti. Avea ochi care priveau creierul, nu priveau in pamint.

Si frumusetea prieteniei noastre e ca lui ii placeau femeile plinute. Pot sa spun ca atunci cind eram tinara eram plinuta – acum sunt plina (ride) – si intotdeauna ma stringea in brate si imi zicea “Daca as fi fost Casanova, te-as fi invitat la pat”
“Din fericire, nu esti Casanova, si am un alt Casanova care e sotul meu”, rideam eu.

Sa nu uitam ca el a fost casatorit cu o alta mare actrita care de multe ori a fost sacrificata vietii lui, Giulietta Masina, daca va reaminti filmele ei. S-au cunoscut foarte tineri si s-au casatorit. Au murit acum citiva ani, dupa moartea sotului meu care s-a intimplat acum 21 de ani.  I-am vazut ultima data cind au fost sa-si ia Oscarul si am plins. Atunci Fellini a vorbit ultima data in public, rugind-o pe Giulietta: “non piangere”. Giulieta stia ca el nu e bine cu sanatatea.

E incredibil de frumoasa si de emotionanta secventa din carte in care Fellini si sotul dvs, Nicola Rossi Lemeni, se converseaza tacind. Spuneti ca amindoi aveau o lume interioara bogata, dar nu mentionati nicaieri despre lumea dvs interioara. In momentele dvs de tacere la ce va ginditi?

Dumnezeule bun si drag, ma gindesc la o mie si o mie de lucruri, dar dominant este intotdeauna o melodie. Si nu stiu cum imi vin in cap, pentru ca eu nu ma gindesc la o arie nici de-a mea, nici de-a altora. Deodata imi vine ceva in cap care-mi sufoca celelalte ginduri. Si ma gindesc: de ce imi vine in cap aria asta? N-am inteles niciodata de ce.

Cind ma gindesc la dvs va asociez cu un talent urias, dar si cu o mare responsabilitate pe care v-ati asumat-o pina la capat . Dar responsabilitatea implica seriozitate, foarte multa seriozitate. Ce va distreaza? Ce va amuza? Trebuie sa fie ceva care sa va si distreze.

Tot muzica. Si in special muzica de opera. Sau muzica usoara frumoasa, cintata de cintaretii de muzica moderna, dar nu “bum bum bum”, cum se spune. (ride) Pop.

Parca din muzica imi plac toate, dar nu cea cu versuri vulgare – nu m-a atras niciodata. Imi place muzica populara din multe tari, imi place Grigoras Dinicu. Imi vin in cap multe dintre cintecele noastre populare pentru ca, de cind m-am nascut, i-am auzit tiganii mei de la Solovastru care cintau la tambal ca sa joace taranii. Eu stateam intr-un colt si imi placea sa ii aud. Abia dupa ce am implinit 4 ani am inceput sa iubesc muzica. De mai inainte nu -mi amintesc multe lucruri.

[caption id="attachment_19414" align="alignnone" width="333"] Virginia Zeani la 4 ani[/caption]

Opera e pentru oamenii educati muzical, dar mi se pare cu atit mai frumos cind cineva care nu are educatia necesara – are urechile astupate, cum spun eu – se emotioneaza profund ascultind o interpretare de clasa. Vi s-a intimplat sa vina cineva la dvs si sa va spuna “M-ati emotionat? Nu am repere, nu stiu de ce, dar sunt profund miscat”?

Sigur, m-au impresionat persoanele care veneau pline de dragoste si de afectiune si de intelegere. Intotdeauna m-am simtit servitoarea publicului. Am cintat pentru mine, sigur, dar m-am gindit cum pot emotiona prin mine insami, adica trebuia sa dau eu emotia mea. De aceea multe lucruri poate nu sunt perfecte, dar emotia mea era enorma ca sa pot sa transmit celorlalti.

Si daca m-as intoarce inapoi as schimba multe lucruri, pentru ca evolutia unui spirit, a unei voci, nu se face intr-o saptamina ci intr-o viata. Te-ai intoarce inapoi sa pui punctele gresite la o parte, dar asta nu o putem face. Mergem inainte cu fruntea sus, cu drag pentru muzica si pentru cei care o iubesc.

Pentru cei needucati muzical, cum i-ati invata sa asculte opera? Ce ar trebui sa faca sa li se deschida inima si urechile?

Multe dintre persoanele pe care le cunosc si le frecventez nu iubesc opera, nu se lasa sedusi de melodie. Iubesc alte lucruri si nu pot sa le impiedic sa se duca pe strada lor, cum nimeni nu m-a impiedicat sa merg pe strada mea.

Dar sunt rare persoanele care nu iubesc niciun fel de muzica. Sunt atirea ramuri ca, daca nu iubesti opera, opereta sau nimic din ce e clasic, gasesti altceva sa-ti placa. De exemplu, mie imi place muzica country. E asa de inteligenta, de sentimentala.

Nu sunt suparata pe cei pe care nu iubesc muzica, e treaba lor. Nu ma bag in gusturile altora, le sustin pe ale mele.

Aveti o cariera fabuloasa – nu e la trecut, o aveti, e a dvs, va fi pentru totdeauna. Spuneati mai devreme ca, avind experienta de acum, ati face diferit  unele lucruri daca vi s-ar da posibilitatea…

Da, as face total diferit. Eu nu cred ca am facut lucruri extraordinare, dar tot ce am facut a fost cu o imensa placere pentru ca simteam muzica intr-un fel total. Exista lume mult mai culta muzicalmente decit mine, critici, dirijori, muzicologi…

Dar vreau sa te contrazic. Cariera fabuloasa nu exista, intotdeauna este un muzician mai mare decit tine. Cit timp placi si esti iubit – asta este fabulos. Daca reusesti sa ramii in memoria publicului care vine dupa tine, 50 – 100 de ani, inseamna ca era o cariera fabuloasa. Dar eu nu voi trai peste 100 de ani ca sa stiu cum va fi. Nu ma consider fabuloasa.

Care e cea mai pretioasa amintire din toti acesti ani? Cea care va vine in minte prima data…

Sunt un sir de amintiri. Ziua in care m-am casatorit cu Nicola, aveam mari emotii si stiam ca viata mea o sa aiba mari schimbari. Pina atunci eram carierista, nu stiam altceva decit sa studiez, sa studiez si, foarte rar, sa ma distrez. Nu aveam timpul necesar sa studiez cite opere am facut la inceputul carierei mele.

Dupa asta a fost momentul in care mi-am vazut parintii, in aeroportul din Roma, dupa 16 ani.
Ei ramasesera in tara, eu i-am cumparat in timpul regimului comunist ca sa-i pot aduce linga mine. Era ziua de 8 martie 1963.

Ati intilnit unii dintre cei mai mari si mai importanti oameni din lume si nu -i intilneati din ipostaza unui om obisnuit, ci din perspectiva unei persoane pe care ei o admirau. Ati fost vreodata emotionata- incurcat-rusinata  in fata vreunei persoane pe care ati intilnit-o?

Emotionata, dar nu incurcata. Cum sa nu! Intilnesti lume incoronata, ai emotii. Chiar si lume pe care nu o stii, dar o simti intr-un mod diferit decit pe ceilalti. Am cunoscut de la inceput lume foarte importanta din domeniul muzicii, dirijori celebri, colegi foarte talentati.

Prima mea iesire din Italia a fost la Cairo si Regele Farouk, dupa editia mea de Traviata, mi-a dat medalia de aur si m-a invitat sa cint la logodna lui cu Narriman Sadek. Eram asa de emotionata ca am intrat la aceasta logodna de vis, in 1951,ca n-am putut minca nimic. Si s-au servit lucruri in-cre-di-bi-le. Dar cind cinti nu poti sa maninci imediat inainte. Mi-am luat numai o inghetata care se numea Ali Baba, am riscat.

I-am cunoscut pe printul Rainier si pe Grace Kelly. Am fost la ei la masa la prinz, iar printesa si mama ei au venit sa ma vada in Traviata. La final mi-au adus o sampanie, dupa ultimul act, in cabina mea. Un gest foarte emotionant.

Emotiile sunt mari si cind ai si deschideri mari de scena, ca la Arena di Verona. Si trebuie sa te stapinesti si sa te domini intr-o maniera nemaipomenita ca sa iasa vocea corect. Asa ca am trecut prin mari emotii si am cunoscut multe multe personalitati din toate ramurile culturii. Le conserv si poate intr-o zi o scriu si o carte.


Ati avut extrem de putine spectacole pe care nu le-ati onorat in toata cariera dvs, iar asta arata o vointa incredibila si un mental teribil. Ce va spuneati, din ce va motivati?

Uite: e o problema foarte interesanta cum forta vine cintind si pofta vine mincind, cum se spune in Romania. Chiar daca incepeam un spectacol si ma gindeam “Dumnezeule, in seara asta nu ma simt bine”, pur si simplu ma concentram si ajungeam la sfirsit chiar daca poate cite o nota nu era perfecta. Si publicul ma iubea si ma astepta la usa. Ziceam “citeodata si imperfectiunea devine perfecta”. Se intimpla si minuni de genul asta.

Am pierdut doua spectacole.  O data am avut gitul intepenit. Era unul dintre spectacolele mele din Lucia di Lammermoor. M-am dus inainte sa vizitez o grota cu vinuri grozave, era foarte frig, in timpul primaverii, si se vede ca m-am bolnavit. A durat 3 zile si am pierdut un spectacol.

Si a doua oara a fost  la al treilea spectacol de la Traviata la Metropolitan cind am racit grozav. Am iesit in zapada de la o masa si am asteptat cam mult taxiul; a doua zi am avut o raceala grozava si dureri de cap, dar si vocea mi-era complet joasa. Atunci am pierdut un alt spectacol. Restul le-am cintat chiar daca nu am fost perfecta, dar multa lume n-a observat, stiam sa acopar.

Ma gindeam sa va intreb pentru final ce ma sfatuiti sa fac daca as fi o tinara care vrea sa aiba o cariera de succes in muzica (nu sunt, n-am deloc talent la muzica), dar mi-am dat seama ca e mai util sa va intreb “cum ne sfatuiti sa ne traim viata frumos”?

Imitati-ma pe mine, treceti prin greutati plingind, dar zicind “cinta ca-ti trece”. Asa am trecut de multe ori si mi-au trecut durerile si suferintele; poate ca perna era uda de lacrimi dimineata, dar cind ma trezeam imi ziceam:  “am un spectacol de cintat sau altul de invatat”. Asa ca durerile trec cind te gindesti ca viata este o minunatie dumnezeiasca.

***

Premii primite de Virginia Zeani de-a lungul carierei

1950 – Medalia de Aur pentru merit artistic – acordata de Regele Farouk al Egiptului – personal. Virginia Zeani a fost invitata sa aniverseze cei 100 de ani de existenta ai Teatrului Liric din Egipt
1961 – Commendatore della Republica Italiana
1963 – Medalia de Aur din partea Operei din Barcelona
1964 – Medalia de aur Roma Campidoglio – pentru cei mai buni cantareti – acordata Virginiei Zeani si tenorului Franco Corelli
1965 – Premiul National Diapason D’oro – (acordat doar de doua ori in 30 de ani – pentru Virginia Zeani si lui Mario del Monaco – tenor )
1967, 1970, 1974 – Premiul MASCHERE d’Argento – acordat celor mai buni interpreti de opera, dar si actori
1982- Verdi Prize
1992 – Puccini Prize
2000 – Steaua Romaniei in grad de Comandor
2011 – Ordinul Nihil Sine Deo – acordat de Regele Mihai al Romaniei

stella stevensRepost RIP Stella Stevens. Interviu: Istoria Hollywoodului cu Stella Stevens –  colega lui Elvis Presley, Jerry Lewis, Dean Martin

Repost RIP Stella Stevens. Interviu: Istoria Hollywoodului cu Stella Stevens – colega lui Elvis Presley, Jerry Lewis, Dean Martin

a incetat din viata una dintre superbitatile Hollywoodului de alta data, Stella Stevens, asa ca republic un interviu de la intalnirea mea cu domnia sa

interviu de mai jos a fost realizat si publicat in 2014

O gasiti in clasamentul celor mai frumoase femei ale secolului, pe locul 27, le-a fost partenera pe ecran lui Elvis Presley, Jerry Lewis, Dean Martin, Martin Landau, Bing Crosby, a scris si a trait o parte din istoria Hollywoodului despre care se fac astazi filme, are un Glob de aur, iar in portofoliu aproape 150 de pelicule ca actrita, doua filme care regizoare si mai multe scenarii gata sa intre in lucru. Are 72 de ani, trupul unei tinere de 20 si ceva de ani (fara sa fi apelat la operatii estetice) si energia unei clase intregi de liceeni. Luna trecuta a fost din nou in Romånia pentru ca scrie un scenariu despre Iele, inspirat de folclorul nostru.

Chiar daca-ti spune cineva ca Stella Stevens era acum aproape o jumatate de secol una dintre cele mai fotografiate femei din lume, alaturi de Marilyn Monroe, Rachel Welch si Brigitte Bardot, nu esti pregatita pentru o intålnire cu frumusetea ei aparte. Ne-am vazut la mijlocul lunii mai si sunt gata sa jur ca, daca o priveam din spate, nu i-as fi dat mai mult de 25 de ani pentru ca primul impact a fost asupra picioarelor spectaculoase, alurii impecabile si atitudinii foarte sexy. E o femeie incredibila si isi poarta cei 72 de ani cu atåt de multa tinerete si energie incåt te intrebi „la ce bun atåtea campanii anti ageing?”

Ati inceput sa lucrati de foarte tånara. Cum s-a intåmplat?

La 16 ani eram model in ceainaria Goldsmith de la magazinul central din Memphis Tennessee. Un agent de presa care a trecut pe acolo mi-a spus ca, daca merg la New York, va putea sa ma prezinte celor care lucrau la studiouri.


Si ati avut incredere in el, inca de la inceput?

Da. O adusese acolo pe Tina Louise (nota red. model si actrita celebra in anii ‘50, una dintre vedetele filmului original The Stepford Wifes – 1975) si stiam ca e conectat la lumea filmului. Iar Tina arata superb, era imbracata cu o blana micuta ca un top, pe deasupra unei bluze cu bretele foarte subtiri, cu parul rosu si stralucitor. M-a impresionat look-ul ei. Agentul acesta de presa a fost prima mea legatura cu lumea filmului. Apoi am facut niste fotografii foarte frumoase in alb negru, le-au vazut cei de la 20 Century Fox si mi-a propus un job.

„Say one for me” in 1959…

Da. A fost primul meu film, dar nimeni nu mi-a spus ca trebuie sa pontez cu o cartela intrarile si iesirile mele din studio, la inceputul si la sfårsitul zilei de munca. SI, desi lucrasem multe ore suplimentare, n-am fost platita in plus, ba mai mult, la sfårsitul filmarilor mi-a fost incheiat contractul pentru ca parea ca nu am lucrat deloc. Imi facusem treaba, filmul era foarte de succes (nota red. A avut o nominalizare la Oscar), cu doua dintre vedetele studioului la acea vreme Bing Crosby si Debbie Reynolds, si nu intelegeam de ce m-au concediat.

Cum era Crosby?

Il stiam din copilarie, ma uitam cu familia la filmele lui, asa ca am fost foarte incåntata sa ii fiu pe aproape. Mai tårziu am aflat ca toata lumea credea ca pe platourile de filmare noi doi am avut o relatie, dar nu a fost asa. Eu eram doar foarte dornica sa fiu pe långa el, ii urmaream toate gesturile, eram ca o fana, pur si simplu.

Si cum ati ajuns la Paramount?

S-a intåmplat ca la studiouri sa trec pe långa Edward Dmytryk care facea un remake dupa un film cu Marlene Dietrich , Blue Angel. Mi-a spus ca am chipul pe care si-l doreste pentru film  si m-a chemat sa joc un rol mic , o blonda dragalasa plina de cårlionti. Dupa premiera m-a sunat presedintele de la 20 Century Fox sa ma intrebe daca n-as vrea sa semnez un contract cu ei si l-am anuntat ca ma concediasera cu o luna in urma.

Am ramas laParamount pentru o vreme si am facut aici cåteva filme frumoase. Mai ales ca trecusem la un alt nivel, primeam si roluri vorbite nu doar cele in care imi aratam picioarele, plus ca aveam alt gen de contract, mai avantajos.

Pentru ca  ati amintit de picioarele dvs care sunt si acum spectaculoase, puteti sa-mi spuneti daca a fost vreun moment in cariera in care v-a deranjat frumusetea dvs ?

Darling, dar eu nu ma vedeam frumoasa. Erau alte femei mult mai frumoase decåt mine la Hollywood, iar dimineata cånd ma uitam  in oglinda nu vedeam  nimic special, eram doar eu.

Dar nu voiati sa primiti si roluri cu mai mult accent pe interpretare, nu doar pe infatisarea dvs?

O, ba da. Ei voiau o blonda naiva si primeau o blonda naiva. Dar pe vremea aia voiam doar sa obtin roluri ca sa –mi cåstig existenta. Intotdeauna mi-a placut comedia, nu cred ca aveam fata potrivita pentru tragedie. Eram fericita cu orice rol as fi primit, dar pe parcurs am inceput sa-mi doresc sa fac tot mai multe pentru ca invatasem mai multe lucrånd. Doar ca lor le ramasese in minte ca sunt „blonda naiva” si ma distribuiau in rolul acela.

Si-am facut asta mult timp. Interval in care mi-am luat si diploma in literatura engleza pentru ca vroiam sa scriu. La vremea aceea nu stiam exact ce vreau sa scriu, dar pe parcus am inceput sa ma descopar. Iar mai tårziu am trecut la regie. Acum am trei westernuri si oamenii cred ca sunt nebuna ca scriu si regizez filme western, dar eu vorbesc in ele despre familie, iar astea sunt povesti care trebuie spuse si tinerilor de astazi.

Da, dar e un gen de cinema care e pe cale sa moara.

E mort daca ne gåndim doar la oamenii care calaresc. Dar western-ul e mai mult decåt atåt. Westernurile mele nu au nici un „fuck” in ele. Si mai sunt povesti nespuse. De exemplu, am aflat ca femeile din perioada aceea nu aveau lenjerie pe sub fuste pentru ca erau putine sanse sa gaseasca toalete atunci cånd aveau nevoia, asa ca isi faceau necesitatile pur si simplu desfacåndu-si picioarele, pe sub fuste. Nu-i asa ca nu stiai asta?

Da, nu stiam. De ce ati plecat de la Paramount?

Noul presedinte al studioului a refuzat sa faca un film in care eu aveam rolul principal dar personajul avea doi copii. Nu vroia ca bomba lor sexy sa fie transformata in mama intr-un film serios. Asa ca mi-am intrerupt contractul si am plecat la Columbia. Iar faptul ca am lucrat cu trei mari studiouri inca de la inceputul carierei m-a ajutat sa invat cum sa ma comport, ce sa fac, cum sa vorbesc in lumea aceasta care are ritualurile ei.

Ati avut rolul principal intr-un film cu Evis. (nota red: Girls! Girls! Girls!)

Da si inca de la prima intålnire i-am dat replica la ceva nepoliticos ce spusese el, asa ca n-a mai vorbit cu mine påna la sfårsitul filmarilor. Am lucrat 6 zile si nu mi-a mai adresat nici un cuvånt in afara cadrului de filmare. Cred ca nu stia foarte multe despre business la vremea respectiva. Banuiesc ca pe parcurs a devenit un actor mai bun, dar atunci el se astepta sa ma opresc in patul lui pe loc. Si n-am facut asta, veneam de la scoala catolica, credeam ca sunt o doamna, nu o vagaboanta. El n-a crezut asta.

Mai apoi am jucat cu Jerry Lewis in Nutty Professor, apoi cu Dean Martin cu care am facut doua filme. Dean era minunat, un gentlemen, i-am cunoscut sotia si familia, toti au fost foarte draguti cu mine. Se lucra foarte frumos cu el, am amintiri foarte placute despre acele filme.

V-ati casatorit si ati facut un copil de foarte tånara, apoi ati inceput sa lucrati ca actrita. Cum ati reusit sa administrati cele doua laturi: familia si cariera?

N-am reusit deloc. Am divortat dupa trei ani si copilul a ramas prin hotaråre judecatoreasca la sotul meu. Si-au facut tot posibilul sa ma urasca. I-au cumparat toate lucrurile pe care si le dorea, l-au rasfatat foarte tare si i-au spus mereu ca am plecat laHollywoodsi nu-l mai iubesc.

Fiul dvs a ajuns un producator cunoscut la Hollywood (Andrew Stevens a produs filme cu Jack Nicholson, Michael Douglas sau Robert de Niro), ati lucrat in filmele lui. Ati rezolvat relatia dvs cu el mai tårziu?

Am incercat dar nu am reusit. Imi place sa cred ca are in jurul lui oameni pe care-i iubeste, chiar daca nu sunt eu. E ok, face ceea ce-si doreste, a ales calea asta. Cred ca uneori trebuie sa lasi lucrurile asa cum sunt si sa mergi mai departe, sa-ti continui viata oricåt de greu ar fi. Si la un moment dat am renuntat sa-l mai vreau inapoi in viata mea, chiar daca-l iubesc.

Imi imaginez ca era la fel de greu si acum 50 de ani sa reusesti la Hollywood.

Da, era greu si am avut si momente foarte dificile. Dar am avut si unele minunate cånd am fost inBeverly Hillssau in Bel Air si am cunoscut oameni minunati. Fred Astair era un gentleman impecabil, un om minunat. Si Cary Grant era extraordinar. Ei erau barbati frumosi si as fi putut avea relatii cu ei, dar nu vroiam sa iau nicio initiativa in partea asta pentru ca aveam un fiu si nu vroiam ca el sa auda lucruri uråte despre mine, de la tatal lui.

Sunteti membra a Academiei Americane de film, iar asta inseamna ca votati pentru Oscar. Chiar vedeti toate filmele care sunt in competitie?

Da. Sunt cam 30- 40 de filme, le primesc acasa cu un aparat la care doar dvd-urile lor pot fi vazute pentru a fi protejate de piraterie. Imi ia cam doua trei saptamåni, vad 2-3 filme pe zi.

Dar exista legende despre lobby-ul pe care-l fac unii ca sa cåstige un film sau altul. Ati primit vreodata un telefon prin care erati rugata sa votati ceva anume, promitåndu-vi-se o alta favoare?

Nu. Dar Hollywood-ul e un loc inselator. Mereu ti se spune ca daca faci asta, primesti la schimb altceva. Tu trebuie insa sa alegi ce e cel mai bun pentru tine, pentru ca daca alegi lucrurile ieftine o sa spuna „e ieftina, face oricum ce vrem noi, sa nu-i dam chestiile mari.”

Am remarcat ca vorbiti despre Dumnezeu ca despre o Ea (“she”), de ce?

Pentru ca este Creator de viata si doar o femeie poate da viata. Dumnezeu a creat toata viata de pe Pamånt si trebuie sa fi fost o femeie, nu un barbat. Eu si la Soare ma refer ca fiind femeie, pentru ca si ea este o sursa de viata.

E parte dintr-o teorie sau e credinta dvs?

Asa cred eu. Noi femeile purtam viata in trupul nostru, noi creem. Barbatii pot fi cel mult creatori de razboi. Dar Dumnezeul creator de viata, e femeie.

Da, dar femeile ii cresc pe barbaii, ca mame, ele ii educa. Ele ii ajuta sa fie asa cum sunt.

Nu, pentru ca ei sunt mai mari decåt noi, mai puternici decåt noi, si vor sa fie vazuti ca Dumnezei. Dar sfårsesc prin a crea razboaie care ucid oameni. Ei ajung la violenta pentru ca nu pot polemiza. Noi, femeile putem; suntem foarte bune la argumentatie, avem bun simt, cunoastem durerea nasterii si avem intelegere mai multa. De asta sper ca Hillary Clinton sa devina presedinta pentru ca e femeie si ea nu va incuraja razboaiele. A fost acolo, la Casa alba, e foarte desteapta, are copii, cred ca ar fi o presedinta foarte buna. Mai sunt femei care sunt presedinti si care fac treaba foarte buna pentru ca le pasa de oameni. E o femeie foarte puternica, gåndeste-te ca a putut sa-si ierte sotul dupa scandalul cu fata aia. Uite, un barbat daca e inselat ori divorteaza ori bate femeia, pe cånd o femeie e mult mai inteleapta.

Ce ati gasit atåt de special in Romånia de v-ati intors sa scrieti un scenariu?

Imi place Romånia pentru partea ei veche, dar imi plac foarte mult si oamenii. M-am imprietenit cu Smaranda (nota red. Smaranda Comanescu a lucrat ca asistent personal pentru Heather Graham la filmul Blessed in care juca si Stella), m-am intors pentru ea, e una dintre cele mai bune prietene ale mele. Am vizitat impreuna Romånia, m-am indragostit de folclorul vostru, am scris un scenariu despre povestea Ielelor si acum sunt aici sa scriu continuarea, care se va numi Iele M. Vreau sa fac o poveste in care si barbatii tineri sa fie asemeni Ielelor. Sper sa ma reintorc sa fac filmul aici, la studiouri in Romånia.

*

Acest interviu a fost publicat in revista Tabu, iunie 2008. Astazi (2014) doamna Stella Stevens are 76 de ani si  continua sa participe la evenimente mondene si caritabile la Hollywood.

14766
harry-penis-moheringer-manole-richardPenisul degerat al Printului Harry, Shakespeare, cateva telefoane si multe carti de citit – sau cum trei interventii la radio de saptamana asta le-am facut cu informatii din care oamenii sa invete ceva…

Penisul degerat al Printului Harry, Shakespeare, cateva telefoane si multe carti de citit – sau cum trei interventii la radio de saptamana asta le-am facut cu informatii din care oamenii sa invete ceva…

Biografia Printului Harry a fost subiectul inceputului de an si, la urban.ro, eu m-am ocupat de el pentru ca imi doream sa-l tinem cat se poate de upmarket desi banuiam ca vor fi detalii cancanist oribile…

Eu stiu scriitorul din spatele biografiei – JR Moheringer (am scris pe larg despre el aici inainte de a incepe nebunia cu citatele din carte), castigator de Pulitzer si cu alte carti minunate in spate. Intre timp am pus pe urban.ro si fragmente din toate cele 4 carti traduse in Romania ca sa puteti testa si un altfel de context pentru literatura lui minunata.

https://bazavan.ro/2023/01/biografia-printului-harry-j-r-moehringer/

Cand au inceput sa iasa fragmente din carte m-am panicat pentru ca nu mai vedeam lumina de la capatul tunelului in directia elegantei.  (spaniolii, mai poeti si mai relaxati, au incalcat protocolul si au scos cartea cu o saptamana inainte in librarii. Au retras-o in aceeasi zi, dar au avut timp unii si altii sa o ia si sa inceapa sa traduca pentru presa britanica)

Pasul 1. Cum spun lucruri destepte in premiera la RFI, statie super serioasa si un realizator foarte pregatit de cate ori ne-am intalnit. Marti 10 ianuarie.

Pentru ca urma ca in ziua lansarii sa vorbesc la RFI (la solicitarea lui Valentin Panduru, caruia ii promisesem cu cateva zile inainte de aparitia fragmentelor) am inceput sa caut un unghi jurnalistic. Aici interventia de la radio.

Si deviza mea in viata “intodeauna e un unghi local de la o mare poveste internationala cu impact global” s-a verificat si de data asta.

M-am bucurat ca n-am fost noi ca spaniolii sa ne apuce mandria si ego-ul sau o mica afacere si niciuna dintre persoanele care puteau intra in contact cu cartea nu a spus nimic. Si de aici, pentru ca imi era clar ca am avut in tara un manuscris cu multe saptamani inainte pentru a-l traduce in romana si pentru a face audiobook-ul, n-a fost decat un mail la Andreea Lupescu – PR-ul Nemira care mi-a dat-o imediat la telefon pe directoarea editurii, Ana Nicolau.

Asa am scris textul cel mai preluat in aceste zile – despre conditiile de Securitate si cat de bine si frumos au fost organizati cei de la Nemira pentru a publica aceasta carte in standard international.

Il gasiti aici.

https://www.urban.ro/exclusiv-culisele-aparitiei-in-romania-spare-rezerva-memorii-harry/

Si ma bucur tare ca profesionalismul lor se va simti acum in vanzari – s-au vandut 15000 de exemplare, s-au mai tiparit 25000 .

Am avut deci material unic de povestit la radio si am scapat basma curata, ba chiar am avut loc sa fac o referire la Shakespeare si Richard al III-lea unde ideea de Rezerva la tron, cu frustrarea ca nu te baga lumea in seama, dar si dorinta de putere, are un final tragic – Richard isi omoara verisorul si ajunge Rege.

( e o montare superba a acestui text la Bulandra, in regia lui Andrei Serban, cu Marius Manole in rolul lui Richard III-lea. Textul a fost scris in 1580 deci nimic nou sub soare cand povesteste si Harry)

Pasul 2. Radio Hit Iasi, Violeta Cincu de la stiri si Andrei Ivasc, gazda matinalului Play the Day. Joi 12 ianuarie.

Cand m-a sunat Violeta sa-mi spuna ca m-a auzit la RFI si vrea si ea sa povestesc cu Andrei, iar m-am panicat. Dar stiam ca Violeta e om de stiri (a relatat pentru Europa FM, acum o face pt RFI de la Iasi in momente cu evenimente importante), ma mai invitase si alta data la ei in matinal si Andrei (pe care nu-l stiu personal) fusese foarte civilizat si foarte manierat in dialog cu multe trimiteri culturale.

In live am aflat ca Andrei e fan Moheringer, i-a “chinuit” pe oamenii de prin radioul din Iasi sa citeasca Dulcele Bar… el a vazut  si filmul inspirat de carte, a citit si biografia lui Agassi… nu stia de Sutton, cartea pe care Moheringer a scris-o despre un mare spargator de banci, i-am dat eu link sa o caute.

Dar pasiunea cu care s-a purtat dialogul despre munca lui Moheringer m-a facut sa cer la editurile care l-au publicat in Romania fragmente din toate cartile, sa fac un special pe urban.ro (gasiti fragmentele aici). Iar lantul a functionat si mai frumos, pentru ca editura Pandora m-a anuntat vineri ca reediteaza Sutton pentru ca tirajul e epuizat de multa vreme si in 3 saptamani va fi din nou in librarii (cartea e o minunatie despre relatia care se creeaza intre jurnalist si subiectul sau, Sutton, care nu e cel mai rau om din lume, desi sparge banci)

https://www.urban.ro/special-j-r-moehringer/

Pasul 3. Europa FM, Desteptarea, Vlad Petreanu, George Zafiu (aka Zaff fratele meu de cand eram mici si la inceput in ale radiourilor). Vineri 13 ianuarie

Aici eram pe teritoriu sigur, ii stiu bine pe baieti, ei ma stiu pe mine, stiu ca nu m-ar baga niciunul in live intr-o situatie delicata sa povestesc lucruri sordide din carte sau din alta parte…

Mai stiu ca Vlad e super jurnalist si documentarea e f importanta pentru el, asa ca am fct singura 2 pagini de informatii si context despre carte, sa-i fac viata omului usoara.

Vlad m-a intrebat cum functioneaza sistemul de ghost writer (am scris si aici), am povestit si despre fee-ul si modul de lucru pentru un asemenea proiect, despre cum s-a facut in ro, si evident si detalii din carte dar am avt loc si de lucruri din care oamenii sa invete ceva. aici inregistrarea interventiei.

Si pentru ca el a fost un domn si a mentionat urban.ro de doua ori in discutia noastra, oamenii s-au dus pe site unde pregatisem de peste noapte articolul cu fragmentele din toate cartile lui Moheringer, asa ca poate cativa oameni si-au mai cumparat o carte in plus azi.

Stiu pe cineva care si-a cumparat Agassi, ieri, pentru ca m-a anuntat 😊

*

Imagine cu JR Moheringer, Marius Manole in Richard III

Ce n-am apucat sa zic la niciun radio si mai las context aici, pentru ca nu ma las si cred ca oamenii trebuie sa vada si altfel aceasta poveste, este ca…

Harry nu e primul reprezentant al Casei Regale care scrie carti cu subiecte personale, pe motiv de razbunare si a-si face singur dreptate la scala istoriei.

Regina Victoria la 1860 isi scria jurnale care au fost facute publice post mortem si au fost transformate in film acum cativa ani. Filmul s-a numit Victori & Abdul, cu Judi Dench in rolul reginei Victoria si este despre relatia sa cu unul dintre slujitori, Abdul, care devine consilier de stat.

Ducele de Windsor, regele Edward VIII a scris dupa ce a abdicat in 1936 a sris A King’s Story (1947)  in care povesteste cum nu a fost inteles de casa regala in dorinta lui de a se casatori cu Wallis Simpson, o americanca divortata.

Si cum scriam mai devreme nici ideea de rezerva nu e noua, e o traditie regala, e modul in care sunt construite monarhiile – iar Shakespeare ne-a povestit disputele dintre frati pentru tron

-in regele Lear, intre surori care sunt simpatice cu tatal lor pana se stabileste ierarhia si mostenirea si apoi il alunga pe Rege

– sau in Richard al III-lea care e scrisa la 1580, cu Richard care isi omoara verisorul si se casatoreste cu sotia tatalui sau pentru a ajunge el eligibil la tron, pana atunci fiind “rezerva” in ierarhia mostenerii tronului. Fiind veriga slaba, cu o deficienta locomotorie.

Ce vreau sa spun cu toate astea – da, e oribil momentul din carte in care Harry povesteste ca i-a degerat penisul in excursia la Polul Nord, detalii sordide care nu au nicio relevanta pentru o biografie de om de stat (monarhic), dar care au fost peste tot zilele astea.

Dar cu oamenii potriviti, in cazul asta gazdele emisiunilor de care vorbesc care n-au luat in ras subiectul, se poate spune si lucruri din care lumea sa invete ceva, sa-si mai cumpere o carte si sa se bucure de o alta experienta din viata cuiva care spune lucruri care-l motiveaza. Scrise de acelasi autor,

Cam asta e presa care imi place mie si ma bucur ca simpaticii astia de la RFI, Radio Hit Iasi si Europa FM nu aleg calea usoara , scurtaturile, ci cele cu citit, documentat si vorbit elegant.

Salutari.

4589
addams family desene hitchcockDin documentarea pentru interviurile cu Tim Burton si Colleen Atwood – 15 desene originale cu Familia Addams si o referinta foarte smart la Hitchcock

Din documentarea pentru interviurile cu Tim Burton si Colleen Atwood – 15 desene originale cu Familia Addams si o referinta foarte smart la Hitchcock

In lunga mea documentare legata de familia Addams inceputa prin martie cand am stiut ca a fost aprobat interviul cu Tim Burton (care filma aici serialul Wednesday, am ajuns si la desenele originale din The New Yorker ale lui Charles Addams.

Dl Charles Addams avea o perspectiva foarte speciala si amuzanta asupra vietii; in copilarie s-a mutat pentru o vreme intr-un cimitir – suparandu-si parintii – pentru ca voia sa inteleaga perspectiva mortilor. Mai tarziu a si pus asta in desenele lui dark, dar pline de sarcasm.

Ceva mai tarziu a vazut o casa stranie, un conac foarte mare si foarte vechi, si a intrat ilegal in ea pentru ca i se parea foarte diferita. L-a prins politia, a fost ceva scandal, dar casa aceea e inspiratia pentru locuinta Familiei Addams din desene, nu familia lui Charlie.

Pana la sfarsitul vietii in 1988 a publicat peste 1300 de desene in presa americana.

A fost prieten cu regizorul Alfred Hitchcock, care avea si cateva dintre desenele lui in colectia personala.

Asa ca atunci cand doamna Colleen Atwood ( creatoarea costumelor pentru toate filmele lui Tim Burton, dar si pentru multe alte filme de Oscar de la Tacerea Mieilorla recentul Bombshell ) mi-a spus via zoom ca a vrut sa-I aduca un omagiu lui Charles Addams cu anumite culori puse pe personajul directoarei scolii (interpretata de Gwendoline Christie) , a carei atitudie e inspirata de un film al lui Hitchcock – The Birds, prin personajul lui Tippi Hedren – ceea ce spunea dansa a avut o profunzime mai mare…

Am glumit putin si a adaugat ca pe vremea aceea, desenele lui Charles Addams erau un fel de jurnalism, pentru ca nu erau camere digitale ca sa se faca fotografii in fiecare secunda.

Va las aici cateva dintre desenele lui Charles Addams de la inceputul povestilor cu familia Addams pentru cultura voastra generala.

Dar si o comparatie intre Gwendoline Christie si Tippi Hedren, ca sa aveti putin o alta perspectiva asupra muncii din spatele a ceea ce vedem pe ecrane in cate un film, in cazul de fata Wednesday, serialul Netflix filmat in Romania.

Interviul cu doamna Colleen Atwood e aici, iar interviul cu Tim Burton e aici (detalii din spatele acestui interviu va mai spun zilele viitoare pentru ca documentarea a fost ampla – si e pacat sa nu va mai arat ce lucruri am descoperit, acum mai fac inca o data o plecaciune in fata celor care au avut incredere si au facut posibila o conversatie unica cu dl Burton, unul dintre cei mai mari regizori ai lumii)

Gwendoline Christie vs Tippi Hedren

1818
media relations prezentareTranscriere speech PR Summit 2022: media relations international vs autohton

Transcriere speech PR Summit 2022: media relations international vs autohton

Mai jos este transcrierea prezentarii mele de la PR Summit 2022, unde am vorbit despre media relations international vs autohton.

Inainte de a citi prezentarea fac doua precizari.

Nu am inventat noi/urban.ro apa calda; media relations in acest fel exista de multi ani; in Romania – pentru ca si mass media s-a erodat si diminunat (nu doar numeric, ci si calitativ la nivelul angajatilor) respectam- tot mai putin regulile de baza. Uneori credem ca ni se cuvine – si sa facem interviuri (ca jurnalisti), dar si sa ne fie publicata informatia cand vrem (ca PR-i). Si pentru ca nu mai avem rabdare sa construim corect, cautam scurtaturile care, cel mai adesea, se rezuma la bani.

Ce e mai jos nu pune nicio clipa pret pe bani, e despre a fi constient ca nici PR-ului, nici jurnalistului nu i se cuvin nimic si trebuie sa munceasca la calitatea si relevanta produsului, ca sa conteze la “negocierea” din care trebuie sa castige AMBELE PARTI.

 

 

Buna ziua

Sunt Cristina Bazavan, in programul evenimentului sub numele meu e trecut urban.ro. E un site de lifestyle cultural pe care  le-am luat in grija acum 2 ani si jumatate si pe care-l impart la munca si plata lefurilor cu Orlando Nicoara. Eu administrez partea de munca si strategie editoriala (mai am doi colegi –Eduard Enache si Oana Vasiliu), Orlando ne ajuta sa platim lefurile atunci cand nu avem un cash flow bun, pentru ca da, am inceput gratie multora dintre colegii si clientii dvs sa facem bani din publicitate, dar mai avem nevoie de ceva timp si sustinere pana vom fi stabili financiar.

 

Ce treaba am eu cu PR si cu tema de astazi, care este despre etica in media relations la nivel global vs ce se intampla la noi?

Aici sunt o parte din interviurile internationale pe care le-am facut – impreuna cu colegii mei, Oana si Edi – pentru urban.ro ceea ce a insemnat respectarea unor proceduri si intelegerea unor mijloace de media relations la nivel international.

slide-interviuri-straineze

Primul din stanga sus e Morgan Freeman, am sa va povestesc putin mai incolo despre el; ultimul din dreapta jos e William Shatner, a jucat in Star Trek in tinerete si despre el am sa va vorbesc. Intre fotografii e si Amy Adams, castigatoare de Oscar, colega mea Oana Vasiliu a facut un interviu cu ea…

 

Iar aici sunt o parte din artistii sau evenimenele culturale pentru care am facut media relations, pentru ca atunci cand nu am in grija urban.ro fac tot ce pot ca unele evenimente culturale sa aiba vizibilitate mai buna, ca sa vanda mai multe bilete…

slide-PR

Undeva in randul de sus e o imagine din musicalul We Will Rock You, cel mai mare musical care s-a produs in Romania, in randul al doilea langa Serban Pavlu, in stanga e Lior Askenazi, un mare actor israelian, care cu filmul Foxtrot fost nominalizat la Oscarul pentru film strain. A filmat in Romania si la premiera filmului – Vanatorul de spirite, regizat de Dragos Buliga – l-am avut in grija la media relations, am intermediat aparitii cu el in presa de la noi. Serban Pavlu si domnul care e langa el, regizorul Emanuel Parvu, sunt parte din filmul Mikado/Maroko care a fost la San Sebastian si la momentul filmarii am intermediat o vizita a jurnalistilor pe platouri. Filmul va avea premiera anul acesta in toamna. Sunt mult mai multe evenimente sau artisti pentru care am facut media relations decat cei din fotografia de mai sus, dar ne-am oprit la acestea pentru ca distinsul meu coleg, Eduard Enache – care are in grija si estetica vizuala de la urban.ro-  a dorit un colaj curat si elegant. Si oricum il deranjasem aseara sa-mi faca colajele cand el era in mijlocul unui press junket cu Kaley Cuoco – pe care o stiti din “The Big Bang Theory” si care are un serial pe HBO Max in care e vedeta “Insotitoarea de bord”.

 

Muncesc in meseria asta de mai bine de 20 de ani  si m-am  aflat de foarte multe ori si de o parte si de alta a tabelului de media relations. Am fost cea care a trimis informatii catre presa, cum am fost si cea care le-a primit. Am negociat aparitii in diverse publicatii, cum mi-am pitchuit publicatia la nivel international ca sa obtinem un subiect sau altul. Am facut asta si inainte de urban.ro, pentru EuropaFM sau pentru revista Tabu, care nu mai exista pe piata pentru ca e destul de greu sa ai o publicatie in print, rentabila, in Romania, dar care la vremea ei a avut multe exclusivitati internationale.

Pentru mine evaluarea muncii nu este sa fiu buna in raport cu cineva din Romania, ci sa avem in acelasi timp un subiect mare international, facut exclusiv de noi, cu una dintre publicatiile pe care le admir. Printre ele, Time si The New Yorker.

Ce am invatat de la strainii care fac media relations…

slide-valori

Ii intereseaza intotdeauna calitatea.

Pentru ei, ca sa te lase la masa interviurilor internationale trebuie sa ai credentials bune – sa ai in portofoliu lucruri similare de nivelul respectiv (actori, muzicieni de A list, daca pentru asta aplici) si sa fii la o publicatie curata, profesionista.

In epoca globalizarii si a stirilor online toti stiu ca un interviu din orice tara, in orice limba, poate fi tradus imediat pe net, iar artistul tau poate ajunge intr-o disputa internationala daca nu ti-ai facut bine treaba. Asa ca omul de media relations incearca sa-si reduca in avans orice posibilitate de eroare.

Si, desi intr-un interviu telefonic de exemplu sau pe zoom, esti tu jurnalist cu artistul fata in fata, undeva in lateral e un PR care te asculta, face niste insemnari si trimite o raportare superiorilor lui la final despre tine ca jurnalist si despre articolul tau in relatia cu confortul artistului si ce ai reusit sa afli de la el diferit de altii, dar in decenta si eleganta lucrurilor pe care si le doresc.

 

Sa va dau un exemplu de bune practici – de la History Channel, intamplator acolo PR-ul care se ocupa de toata regiunea e un fost jurnalist Reuters, de origine romana, Bogdan Popescu. Birourile lor sunt in Polonia.

In 2020 a fost un press junket cu jurnalisti din toata lumea legat de o emisiune care era prezentata de William Shatner care a fost capitanul Kirk din Star Trek. Acum are 90 de ani si de atunci a avut o viata foarte tumultuoasa. Pe lista pentru interviuri telefonice am fost selectionti si noi. Cred ca am avut 15 min…

Eu sunt modelul foarte tocilar, ma stresez foarte mult pentru orice interviu desi doar anul trecut am facut putin peste 100 de interviuri, romanesti si internationale.

Si atunci m-am stresat profund, am citit 3 zile tot ce am gasit despre domnul Shatner (care anul trecut a fost in spatiu cu una dintre navele lui Jeff Bezos) si la interviu am pus cateva inrebari care i-au dat ocazia sa vorbeasca si despre emisiunea pe care o promova, dar si despre viata domniei sale, fara sa scoatem in evidenta senzationalul care era usor de exploatat pentru ca a trait cativa ani intr-o rulota la marginea Los Angelesului, dupa StarTrek, in conditii nu foarte bune.

Ne-am facut treaba foarte bine, omul de PR a raportat mai departe ca suntem ok sau ce o fi spus dansul acolo despre noi si peste un an am fost singurii selectati din ro la un press junket cu Morgan Freeman pentru emisiunea vedeta care e chiar acum in difuzare Mari evadari cu Morgan Freeman.

Dar ceea ce numim bune practici se afla cel mai adesea in detalii. Domnul Popescu a tinut minte cam cat de stresata am fost eu inainte de acel interviu (desi cred ca mi-am facut treaba bine) si acum cateva zile cand discutam acordul pentru un alt press junket, dar eram inainte cu o ora de un interviu cu Tim Burton – cu care el nu avea nicio legatura – dar eu voiam sa inchei repede discutia sa ma mai pregatesc putin, a tinut sa ma incurajeze. “Si atunci, acum 2 ani erai stresata, si a iesit f frumos.”

Dincolo de compliment, aceasta intamplare arata f multe.

Nu sunt singurul jurnalist cu care au avut treaba – dar undeva intre notitele lor exista insemnari despre cum m-am comportat la interviu, despre ce a rezultat la final si arata mai ales ca exista empatie fata de cel cu care iti faci treaba. O vorba buna spusa si cand nu e proiectul tau, arata foarte mult despre caracterul tau in meserie.

*

Ma intorc la lucrurile pe care le-am invatat uitandu-ma la cei care fac media relations international.

Fac o diferenta foarte clara intre media relations si publicitate – media buying.

Nu platesc niciodata pentru continut/  interviu /ca sa apara  informatiile dintr-un comunicat de presa. Publicitatea cumparata – bannere, spoturi etc e cu totul si cu totul alta treaba.

In schimb, continutul pe care ti-l propun e intotdeauna cu afinitate foarte mare pentru publicul tau si nu e facut niciodata ca sa bifeze ceva intr-un tabel. Nici n-ar avea cum cand in press junket-urile respective sunt nume foarte mari internationale.

Stabilesc reguli pe care TREBUIE sa le respecti

Nu te cenzureaza sau te verifica la ce intrebi la un interviu, dar te anunta de la inceput cate minute ai, directiile recomandate si primesti un brief despre munca/emisiunea/filmul/albumul celui cu care faci interviul. Apoi ti se spune data pana la care e embargoul.

Foarte rar ai facut astazi un interviu si il publici maine pentru ca mecanismele de planificare si promovare la nivel global sunt mult mai ample. Iar un press junket organizat pentru Europa de exemplu, chiar daca se defasoara din America, va avea date de publicare in functie de aparitiile pe fiecare tara.

De exemplu, spuneam mai devreme ca am participat la  un press junket cu Morgan Freeman. Ei bine a fost in septembrie anul trecut pentru un program pe care History Channel l-a lansat in urma cu cateva saptamani. Nu am facut public nimic pana la momentul in care mi s-a spus ca s–a ridicat embargoul.

Au stiut doar prietenii mei apropiati ca am participat la acel press junket, nu mi-am pus problema sa filmez inregistrez fotografiez ceva separat, nici sa ma laud pe instagram in ziua aia “iete ce am facut io”… chiar daca Morgan Freeman vorbea de acasa de la el, din birou si era intr-o ipostaza foarte informala, de-a dreptul inedita. Nu mi-am pus problema sa incalc nicio regula.

Media relations la nivel international e ca o strada cu doua sensuri: esti respectat pentru munca ta, dar daca incalci regulile muncii omului de PR nu mai ajungi niciodata pe strada aia.

In Romania, e un pic mai dificil pentru ca se respecta regulile cam cum respecta si regulile de circulatie in tara, versus atunci cand conducem in strainatate. Dar ajung imediat si la asta…

Acum dvs cred ca va ganditi ca e mult mai usor sa faci media relations cu staruri ca le vrea oricum toata lumea fata de produsele pe care le aveti in grija care pot fi mai aride – cine stie ce  produs bancar, o napolitana, o inghetata sau o bautura… nu ca inghetata n-ar fi atractiva.

Cred ca, de fapt, si la noi ar trebui respectati aceeasi pasi: afinitatea, calitatea si empatia fata de cel cu care lucrezi si fata de produsul media in care vrei sa a-ti plaezi informatiile.

Sigur ca lucrati in agentie si aveti multe produse si clienti in acelasi timp, multi recipienti pentru media relations din directii profesionale foarte diferite, dar cheia e afinitatea – relevanta informatiei pentru cel care o primeste, calitatea informatiei pe care o trimit (de la cum arata comunicatul de presa si brieful prin care propun un subiect) si empatia fata de cel care scrie.

In plus, curajul sa-i spui superiorului de ce urmezi niste pasi etici care poate nu se potrivesc cu numerele pe care si le doreste el intr-un tabel.

Noi astazi ca oameni de media relations in Romania suntem obligati sa cautam cantitatea, nu calitatea, asa ne-a dus viata, dar daca am face un pas in spate si am fi onesti cu munca noastra, cu ceea ce e corect, am putea face o diferenta, din ce in ce mai mare.

Nu numarul de aparitii e relevant, ci afinitatea cu publicul unde apare pentru un impact mai mare si mai bun. Si chiar daca vi se pare ca decizia e la altcineva si ca nu aveti ce face mai mult, ca trebuie sa va supuneti la ce cere seful, nu e asa: pentru ca intotdeauna se poate sa faceti o schimbare in bine. Intotdeauna.

Sa va dau un exemplu de curaj si bune pratici din Romania, ceva ce nu credeam ca se poate intampla la noi, dar le sunt foarte foarte recunoscatoare fetelor de la Golin pentru curajul si diplomatia si decenta lor.

Acum ceva vreme Golin a venit cu o propunere pentru urban.ro pentru un proiect special cu o gazda, o tanara care e destul de cunoscuta in online.

O tanara care are o comunitate a ei, obtinuta pe charisma, e frumusica tare, dar nu are pregatire autorizata/certificata pentru lucrurile pe care voia sa le promoveze in comun cu un client in proiectul special.

Le-am spus fetelor din agentie ca e frumos proiectul, dar as prefera ca special guest sa fie cineva autorizat si certificat pe tema, pentru ca asta e formatul nostru. Suntem foarte preocupati de forma corecta a lucrurilor si nu suntem fani ai expresiei fake it till you make it.

Si domnisoara care se ocupa de proiect, am sa-i spun si numele pentru ca are tot respectul meu – Andreea Tudor – a avut curjul sa mearga mai departe la superiorii ei si la client si sa spuna opinia noastra. Putea sa abandoneze, sa spuna “hai la revedere, trebuie sa muncim noi mai mult pentru ca aveti voi un cod de etica”, dar ea a spus: “ok, sa facem cu afinitate pe valorile si publicul vostru”. Si a schimbat guest starul proiectului.

Cred ca asta e calea sa facem diferenta: sa ne gandim ca fiecare dintre noi cand suntem in ipostaza de a fi media relations, de a trimite catre un suport media ceva – sa ne gandim si la nevoia clientului dar sa avem empatie si intelegere si pentru publicul pe care-l tintim acolo.

E mai greu? Desigur. Mult mult mai greu; si ne ocupa mult mai mult timp.

Dar fiecare dintre noi, in momentele noastre de oboseala si uzura, suntem necajiti pentru ca nu mai avem suporturi media curate, pentru ca e prea mult zgomot si cancan in jur, iar produsele sofisticate de care ne ocupam si ale caror mesaje am vrea sa ajunga in presa, nu-si mai gasesc locul. Nu mai au unde sa fie expuse.

Dar daca noi, in fiecare zi, cautam macar un singur loc  nou media curat, il propunem si-l sustinem cu curaj in fata sefior si clientilor, vom face diferenta.

Sa nu credeti ca atunci cand faci media relations in Romania e mai simplu daca e cu vedete. Daca vrei sa pui in paginile ziarelor vedete in chiloti e foarte simplu, dar nu despre asta e vorba.

Mi s-a intamplat ca un ziar – candva cu sute de mii tiraj – sa-mi ceara bani pentru un comunicat de presa despre o piesa de teatru. Nu am platit. Media relations facut corect nu plateste pentru continut. Aceea e publicitate si e cu totul alta treaba. Cum mi s–a intamplat ca jurnalistul sa incalce regulile si sa se duca direct la artist pe principiul, las ca imi raspunde el pentru ca il cunosc. Doar ca artistul, daca e profesionist, te trimite la PR ca sa primesti un brief si sa-l lase pe PR sa urmareasca proiectul stiindu-i programul de spectacole, repetitii, concerte etc..

Sigur ca e enervant ca in Romania astazi un comunicat de presa e copiat integral, copy paste si la revedere… foarte putini isi pun problema sa faca un text personalizat pe audienta si formatul lor, eventual sa va dea si telefon pentru informatii suplimentare.

Dar asta e parte din filosofia cu numarul mare de articole pe care trebuie sa le punem in tabel la sfarsit, nu conteaza unde au aparut.

Iar noi, fiecare, putem face diferenta. Eu am un tabel – in zona mea de interes – cu oamenii care respecta regulile, oamenii care-si fac un text al lor in baza informatiilor date de mine. Si pe ei ii cultiv mai mult.

Iar acolo unde stiu ca e cu copy paste scriu eu o versiune noua a comunicatului, uneori am trimis si 8 versiuni de comunicate la 8 site-uri agentii etc…

La dv unde aproba clientul comunicatul e putin mai greu, dar tabelul cu oamenii cu afinitate si decenta profesionala ar trebui sa fie biblie.

Si nu ma refer la tabelul cu toti jurnalisti care ar putea scrie pe tema respectiva…

the new yorker collection

Ultimul lucru pe care as vrea sa vi-l spun e destul de intim si pe muchie de cutit al intelegerii, dar am vorbit despre curaj, asa ca imi fac curaj sa va spun asta.

Noi, fiecare dintre noi, traim aici in spatiul balcanic, gregar, adesea vulgar, ne incepem zilele uitandu-ne pe Instagram la multe chestii superficiale si bizare, multe ambalate in categoria fake it till you make it. Si vazand asta zi de zi, ne obisnuim cu ele si credem ca e normalitate, ca astea sunt lucurile, asta e situatia, asa e viata si ne descurcam cu ce avem.

Dar daca facem un pas in spate si ne luam un reper international de mare tinuta profesionala in domeniul nostru si il urmarim saptamanal, incepem sa ne reasezam pe sinele eticii profesionale si sa relizam cat de departe suntem de lumea civilizata in domeniul nostru.

Nu e o scuza pentru nimeni replica “fac asta pentru ca asa a zis clientul” cand eu stiu ca e o mizerie. Daca am diplomatia si cunostintele profesionale la standardul corect international, pot sa explic ce e mai bine sa facem.

Si de fiecare dintre noi depinde ca mediul acesta in care lucram sa fie mai curat si mai profesionist.

Si poate vi se pare o utopie ce zic, dar e doar o scuza pe care o cautati ca sa evitati o confruntare intre ce e etic si ce facem pentru ca asa se face aici in Romania. Mai trecem si pe rosu la semafor daca strada e goala si e 12 noaptea….

V-am spus ca pentru mine reperul absolut profesional e sa avem acelasi subiect facut de noi, exclusiv, un subiect important international, care sa se regaseasca in Time sau The New Yorker in acelasi timp.

Ca sa nu ma pervertesc in lumea in care traim, ca sa nu ma ia valul vetii si sa-mi pastrez reperele si standardele profesionale la nivel international, citesc fara exceptie in fiecare week end revista The New Yorker – jurnalism curat, fara dantelele si supozitiile romanesti, fara tumbe de” eu sunt dumnezeu si am opinia unica adevarata”, atat de specifice la noi.

Ma ajuta pe mine sa-mi tin picioarele pe pamant si sufletul intr-o zona profesionala corecta care e foarte foarte departe de calea usoara pe care o alegem in Romania. Pun mereu pe instagram imagini din diminetile mele de week end cand literalmente ma scufund in placere citind The New Yorker.

Si iata… februarie 2021, Nick Bilton in urban.ro cu interviu exclusiv, one to one by telefon, aceasi subiect 2 saptamani mai incolo in The New Yorker.

nick bilton urban.ro

 

nick bilton new yorker

Nu e cu daca iti doresti cu adevarat iti iese. Asta e poezie; e de fapt cu foarte multa munca si cu rigoare si cu dorinta de a respecta niste reguli care nu sunt calea usoara.

Ce vreau sa spun e ca se poate sa faci lucruri de nivel international in meseria ta daca tii foarte mult la standardul tau si la etica profesionala. E mai greu si uneori pare imposibil.

Daca – eu sau colegul Eduard – i-am fi spus cuiva acum 3 ani cand faceam noul format al site-ului urban.ro ca un site cultural din Bucuresti pe dreapta o sa aiba acelasi subiecte exclusive ca The New Yorker sau o sa intervieveze vedete cu Oscar, s-ar fi uitat la noi si ar fi spus ca suntem nebuni.

Dar e ok, se poate. E varianta fara scurtaturi, cu mai multa munca si mai mult curaj, dar se poate.

Si fiecare dintre dumneavoastra puteti face asta. Cum puteti face diferenta ca in domeniul dv sa se produca o schimbare in bine.

Va multumesc.

 

 

 

 

2747
carlas dream cristina bazavan interviuInterviu Webstock 2021- Carla’s Dreams “Tu peste 5 ani sa-ti spui merci pentru ce faci azi.”

Interviu Webstock 2021- Carla’s Dreams “Tu peste 5 ani sa-ti spui merci pentru ce faci azi.”

Aceasta este transcrierea interviului cu Carla’s Dreams pe care l-am facut la webstock 2021. In acelasi panel i-am mai intervievat pe Adrian Nartea si Horia Brenciu (voi posta curand si transcrierile acelor interviuri).

Alte interviuri live, cu public, pe care le-am facut la Webstock de-a lungul a mai multi ani le puteti descoperi aici. Printre intervievati – Andreea Esca, Vlad Voiculescu, Andreea Badala (Murmur), Pavel Bartos, Andrei Selaru, Cornel Amariei,

 Durata de citire a interviului e de 30 min. 

Le multumesc inca o data aici, lui Carla’s pentru ca a raspuns invitatiei, chiar daca a fost un efort in plus pentru el, si a fost atat de sincer si de generos in raspunsuri, dar si lui Cristi Manafu pentru ca de aproape 10 ani imi ofera aceasta platforma de a face interviuri care nu si-ar putea gasi locul in niciun alt program (radio, tv etc)

 carlas dream cristina bazavan interviu

Cum a fost pentru tine aici in Romania la inceput; erai cunoscut la Chisinau, dar nu te stia lumea aici.

Trebuie sa le spun celor care ne urmaresc ca am avut privilegiul sa te cunosc inca din 2013 cand ai venit in Romania, pentru ca prietenii nostri comuni din industrie ti-au spus ca imi place foarte mult muzica ta si m-ai sunat. Am purtat niste conversatii la telefon foarte tehnice despre muzica si despre ceea ce faci…

Ne-am si vazut…

Da, ne-am si vazut in civilie…

Corect, in civilie.

Eu am amintiri despre acea perioada de inceput despre cum cantai in baruri mai mici, stiu despre unul din Brasov. Astazi, cand ai intrat aici, a fost rumoare pentru ca toti te cunosc, dar atunci in anii de inceput nu erai asa cunoscut in Romania. Cum a fost atunci, la inceput?

Greu… Si cand spun greu, am in vedere foarte greu. Eu nu stiu daca e cazul sa intru in foarte multe detalii, dar foarte multe dintre intamplarile pe care le povesteste lumea despre greutatile unui “artist” la inceput sunt adevarate… Insista, te rog, un pic daca vrei sa povestesc ceva anume.

Am aceasta amintire: mi-ai povestit ca ai cantat la Brasov in fata unui public foarte mic.

Nu doar la Brasov, asta s-a intamplat si la Bucuresti. Proiectul era pentru basarabeni, l-a mai vazut cineva – vreun prieten, doi, romani – dar asa de companie, in rest nu ne stia nimeni.

Concertele pe care le-am avut atunci in Romania erau, in principiu, pentru studentimea basarabeana… Primele concerte au fost Iasi, Bucuresti si am mai fost noi prin tara inca un pic, dar nu erau asa de multe. Dupa un timp au fost mai multe. Bine, nu stiu daca sa le numesc concerte, sincer, reprezentatii muzicale poate, pentru ca ele nu erau concerte. Erau niste..  cred ca cuvantul potrivit e aparitii.

Si da, a fost greu. Peste un an jumate cumva de la vremea aia, cred ca ma lasam de muzica in maximum cateva saptamani, o luna. Pentru ca trecuse vremea, eram deja in Bucuresti, eram cu Luci cu Global (n. mea. Lucian Stefan, managerul si fondatorul Global Records), ei tot erau la inceput atunci si inchiriasem noi – ei, nu eu – o vila in nord, in Baneasa. Acolo erau si trei studiouri, adica doua studiouri echipate, si al meu: doua boxe, un laptop si un pat. Si eu am trait acolo o jumatate de an; despre asta foarte putina lume stie, dar cred ca asta a fost un moment in care era sa ma frang.

Dar nu m-am frant, asa ca deocamdata cant…(rade)

Dar pe vremea aceea nu castigai foarte multi bani; astazi esti vedeta de televiziune, proiectul Carla’s – cu toti oamenii din spate – e foarte cunoscut la nivel national, insa pe vremea aceea – stiu povesti de la tine – despre onorariile care nu erau foarte mari.

(Carla’s rade)

Da, nu erau mari. Eu pot sa spun si asta, pentru ca deja a trecut foarte mult timp, a trecut perioada de prescriptie morala pentru a spune asta, mi-era cumva rusine sa spun asta inainte… Nu rusine in sens de vina, dar imi parea ca pescuiesc complimente sau cersesc ceva…

Primul meu onorariu in Romania, am factura pentru asta, a fost de 87 de euro. Atat am primit eu dupa toate cheltuielile, dupa tot tot, atat am facut eu prima data in Romania. Si nu o sa uit asta niciodata. Eu nu spun ca e putin, dar am in vedere ca pentru a creste un proiect era foarte descurajant. Extrem de descurajant.

Si era contextul in care proiectul Carla’s facea bani frumosi la Chisinau pe care tu, de fapt, ii cheltuiai ca sa traiesti in Romania si sa cresti proiectul…

Da, asta e un pic paradoxal, dar eu plecam la Chisinau si cu baietii acolo lucram, nu doar in Chisinau ci in toata Moldova unde eram un pic mai cunoscuti intradevar, si cheltuiam banii pe zacusca si pateu aici… Dar eu stiam ca merita. De fapt, nu stiam, e un cuvant greu “stiam”… simteam ca merita… Pentru ca, din cate intelegeam eu atunci, toate datele pentru a face ceva erau.

Si ti-ai urmat un vis. M-am intrebat daca nu a existat niciodata un moment de ego… Sigur ca este un proiect foarte frumos, o comunitate, ai gandit totul foarte strategic, inteligent si structurat,  dar tu, Sergiu, si nu poate nici Sergiu ca el e purtatorul de mesaj al proiectului, ci omul de acasa, n-a avut niciodata dorinta sa  spuna cine e? Toti avem orgolii, n-ai vrut sa spui “Eu am creat Carla’s Dream”?

Dar eu spun, adica Narcis – ul din mine se simte bine… e ok, are masaje, totul e bine. Asta nu e insa pe o scara larga, dar oamenii cu care eu lucrez stiu. De exemplu, eu tie ti-am spus.  Asa ca orgoliul din mine e bine, e sanatos si bine.

Doar ca sunt si cazuri, care imi par mai mult amuzante decat frustrante, am mai spus chestia asta, ca pot sa fiu in circumstante in care sa fie vorba despre proiect si eu sa fiu de fata fara ca oamenii sa stie. Dar nu-mi provoaca o frustrare pentru ca, cumva, datorita faptului ca pana acum imi pare ca reusim sa facem ceva muzica, partea asta orgolioasa, a oricarui artist in principiu, imi este hranita dar intr-un mod indirect iar pentru mine este suficient. Si in muzica, si in general in orice tine de media.

Cum ai descrie tu o persoana care la 12 ani sau la 16 ani, ia telecomanda in mana, e acasa singura sau singur, in pijamale, se duce in fata oglinzii, sau se imbraca frumos – de duminica, canta, compune ceva – despre mare soare, iubire si dor – si in cap ii vine ideea: “eu cred ca ceea ce am cantat acum trebuie sa auda o tara.” Ce om e asta?

Un om curajos…

Un om extrem de indragostt de sine si de orgolios, un om foarte slab in sens de caracter, un om care cauta solutii simple. Oamenii din domeniu asta in general, si muzica, si teatru, actorie, tot domeniul artistic, sunt de regula oameni foarte slabi. Sensibili, indragostiti de sine – sunt si exceptii, nu spun ca toti sunt asa- , dar daca te uiti mai de aproape un pic, astia nu-s neaparat oamenii cu care vrei sa fii prieten. Astia-s oamenii care pot duce discutia despre ei in orice circumstanta, chiar si intr-un spital de cancer… eu te asigur.

De aceea trebuie sa fii foarte, foarte atent pe cine alegi. Mie imi pare ca, in viitor, lumea o sa fie mai atenta la chestiile astea si o sa inceapa sa aleaga –  nu stiu cum sa ma exprim -, chestiile mai adevarate, care nu-s doar despre ambalaj…

Eu cred ca ideile o sa conduca business-ul si, in general, domeniul acesta mai departe, ideile si nu oamenii. Ca e muzica, ca e teatru, ca e film.

carlas dream

Cu o asemenea intelegere si perspectiva asupra zonei divertismentului, cand ii ai pe copiii acestia care sunt in fata ta la concursurile de talente – cum a fost X Factor cum e Superstar acum – dar avand si background-ul ca ai construit totul pe mintea si pe sufletul tau si n-ai avut pe nimeni in spate care sa te ajute… te emotioneaza vreun copil?

N-am fost chiar singur…

Sigur, ai avut toti colegii din proiect, un colectiv, dar nu ai avut “pile”, nu a venit cineva sa zica “bag bani in asta”, voi ati construit totul pas cu pas, pana ati ajuns ceea ce sunteti.

Circumstantial da, multe decizii s-au luat la rascruce…

Dar te emotioneaza astia micii care doresc sa fie ca tine, sau ca Delia…

Nu. Asta e un vis stupid, ceea ce este de asteptat pentru ca sunt copii. In fine, asta e pozitia mea si cred ca nu o sa o schimb niciodata, sau daca am sa o schimb o sa am argumente bune, dar deocamdata nu am.

Eu cred in puterea de strabatere a talentului, eu nu imi fac niciun fel de griji pentru viitorul muzical, teatral, cinematografic, sau in orice domeniul artistic al Romaniei, deloc nu am niciun fel de dubii ca oamenii talentati sunt… Dar nu toti o sa strabata.

Dar eu nu imi fac nicio grija ca noi o sa avem si anul acesta, si peste 10 ani si cand o sa fim noi batrani, ce sa ascultam. Da, o sa fie si mult noroi, dar si oameni de calitate mereu. Asa ca eu cred ca trebuie depus un efort special pentru asta, si mai e lupta cu lenea asta a noastra, a tuturor, cu ignoranta. Media, inclusiv social media. In rest eu cred ca suntem bine si ne facem probleme in zadar.

Ne urmaresc foarte multi tineri, ce crezi tu, indiferent de cariera pe care o vor urma, ca ar trebui sa citeasca ca sa le fie mai bine… sa se cultive ca sa nu fie ignoranti, cum zici.

Carti, dar nu ziare… carti, dar nu postari sau comentarii.

Nu cred ca, in general, eu ar trebui sa ma exprim pe tema asta. Nu cred ca exista vreo carte anume, eu am cateva carti preferate pot sa vi le spun daca vreti, dar procesul basic e format in doua etape. Daca as avea un prieten sau un frate mai mic, sau un copil baiat de varsta cu care se poate deja vorbi, eu as impune… as depune eforturi, ca el sa urmeze doua procese.

  1. De creare a unui repertoriu de notiuni abstracte care sa-i largeasca orizontul ca el sa poata sa aiba idei nu doar pentru maine, sa poate sa inteleaga lucrurile mai larg pe mai departe.
  2. Deconstructia conceptelor, asta e obligatoriu, ca sa inteleaga esenta cuvintelor pe care le spune. Sa inteleaga “estetic”, sau “bine”, sau cuvantul “relativ”. Nu e suficient sa stii DEX-ul pe de rost…

Stii ca te-am intrebat despre aceasta teorie, despre destructurare care iti da adancime si informare care iti da perspectiva si context, daca tu ai invatat asta la scoala voastra din Chisinau care e diferita de a noastra.

Nu. Nu cred ca e diferita scoala. Putem sa ne uitam in curricula, e acelasi lucru. Asta nu e scoala, asta inseamna prieteni si intalniri cu oamenii vii. Astea-s discutii nu numai despre cluburi, femei, fotbal si masini, asta-s niste dezbateri, infantile uneori, dar care in timp cresc. Astia-s ani totusi, plus experienta, dezamagiri…  Dar asta e o tema foarte trista, noi o sa incepem sa plangem acus…

Asta nu e un proces usor, in schimb premiul il primesti zilnic. Adica nu exista un scop “peste 10 ani o sa iei diploma de nu stiu ce”; nu, in fiecare zi se intampla lucruri, in fiecare zi oricine dintre noi intelege ceva… Relativ vorbind, noi toti suntem prosti comparativ cu cineva si destepti comparativ cu altcineva… Hai sa devenim in fiecare zi un pic mai adanci si un pic mai larg vazatori.

Asta e tot. Un pic.

Dar pentru asta este absolut necesara comunicarea umana. Pentru ca, pentru a observa niste procese si sociale – si vorbim despre influenceri si despre artisti –, este foarte importanta intelegerea a cum se raporteaza oamenii la tine sau tu la oameni. Dar pentru asta e nevoie de perspicacitate, si ea vine din ochi, trebuie sa vezi multi ochi si sa-i compari ca sa poti sa ai o intuitie pentru a manevra mai usor prin viata si prin cariera…

Cand am vrut sa inteleg cum procedezi tu, mi-ai explicat ca la fiecare lucru nou intalnit cauti sa intelegi si te documentezi in profunzime si faci asta zilnic; termenul tau a fost Wikipedia, desi nu te refereai doar la wikipedia. E un antrenament de zi cu zi ca sa capeti aceasta perspicacitate sau aceasta intelegere a contextului.

Nu. Perspicacitatea e un termen care se refera doar la oameni, dar mijloacele de informare – Wikipedia, apropos, s-a stricat; e foarte influentata politic in ultima perioada, dar spre bucuria noastra, domeniile exacte inca nu au fost atinse de ultraprogresivism si asa mai departe si poti sa afle multe lucruri interesante si utile. Oamenii care spun “auzi, mai mare filosof”, o sa piarda in viata.

Eu as recomanda oricarui adolescent sa faca si un pic de filosofie, dar in sensul foarte basic. Sa inteleaga ce inseamna vointa, sa inteleaga ce inseamna negare, nihilism, stoicism, niste lucruri de baza. Dupa asta o sa inteleaga unde el se afla, ce il atrage si asta o sa-l faca mai fericit in viata pentru ca scopurile lui – posibil o sa se schimbe – dar o sa-l defineasca mai mult. O sa stie ce schimbari vrea sa faca, ce cale vrea sa urmeze; el o sa fie mai liber in decizii si mai elocvent in deciziile pe care le ia, mai ales in tinerete.

Asta e o tema atat de larga (ofteaza) intrebarile pe care le pui tu par simple dar nu sunt deloc simple… sunt foarte largi…

Te salvez, ne mutam in alta directie. Ai spus candva ca tu crezi ca social media este depasita. Poti sa explici putin?

Ma rog ea nu este inca depasita, e in firescul dezvoltarii si o sa continue sa se dezvolte.

Ea e depasita in sensul faptului ca inainte, 5- 10 ani in urma, toate trendurile aratau Social Media in urcare, pe toate segmentele. Acum nu… Lumea cauta realul si o realitate mai sumbra e mai bine decat o falsitate frumoasa, cumva. Oamenii de varste… nu tineretul si nici persoanele cu un buchet de flori in poza de profil … se distanteaza putin cate putin. Eu am din ce in ce mai multi prieteni care, da folosesc cumva social media (in afara de lucru care tine de promovare, vanzare si asa mai departe) mai putin pentru ca, daca e mult, e foarte stresant.

Cumva lumea tinde spre o realitate mai intima chiar daca e rece si sumbra, catre o personalizare a lucrurilor. Nu spun ca sunt toti, si nici ca e majoritatea, dar trendul asta se amplifica.  Si eu cred ca in urmatorii 5 ani, hai poate 5 e cam optimist, in urmatorii 5-10 ani, asta o sa fie majoritatea. Si cred ca social media o sa ramama ca pentru cei de pana facultate.

Dupa asta o sa fie atatea cazuri si atatea alte date pentru ca, daca tu petreci 6 ore pe facebook la 35 de ani … mmmm.

carlas-dreams-webstock-2021

Dar tu nu le dai o veste foarte buna celor care vor sa fac o meserie din a fi, a trai din online.

Ce inseamna a trai in online?

Sa monetizeze aparitiile lor din online, sa faca bani din expunerea lor in online.

N-am nimic impotriva. Daca ingustam un pic si folosim alta lentila de analiza pentru asta: lasa-i sa faca. Eu nu sunt impotriva chestiei asteia sub nicio forma. Sunt pentru mersul natural al lucrurilor… dar antiprostie. Asta nu trebuie promovata, dar in momentul in care rasare, creste si infloreste, inseamna ca asta este si noi nu o sa putem sa controlam asta.

Imaginati-va ca noi suntem toti intr-un club antifacebook aici, sau anti Instagram, putem sa numim sala asta sala impotentilor. Nu ai ce face. Noi trebuie sa avem o privire nu agera, dar realista asupra lucrurilor. Si asta o sa sune… si o sa schimb topul cliseelor pe care le-am spus anul asta… dar banii nu-s tot.

E ok o sa facem niste bani, dar ei vin cu un pret, atentie, publicul nu costa ieftin, pe tine personal in viata reala; ma rog, mie mi-e usor ca sunt mascat, dar stiu despre ce vorbesc.

Analizeaza-ti costurile si ia niste decizii care sa tina. Sfatul meu in sensul asta ar fi: tu, peste 5 ani, sa-ti spui merci pentru ce faci azi.

Sa pot sa fac acele lucruri pentru care peste 5 ani sa-mi zic merci, sa fiu mandra…

Poate nu toate, ca nu ai cum sa le faci pe toate, dar sa aiba sens ce faci pentru ca peste 5 ani o sa vina un alt prezent si este foarte important sa faci ceva pentru tine din viitor. Daca nu tot, macar ceva…

Dar diferenta intre a fi Carla’s in Social Media, care este un orientat pe promovare si sales in acel spatiu,  si a fi eu sau un spectator de aici in SM e foarte mare… Tu promovezi un concept, noi ne expunem pe noi..

Ce ne-ai sfatui pe noi – nu e cazul meu pentru ca am 30 de fotografii toate in spatiul public pentru ca asa e felul meu – dar sunt foarte multi tineri care primesc validare din fotografiile lor pe Instagram – ce ne-ai sfatui sa facem  ca sa ne tinem mintile acasa sa nu o luam razna cand dupa o fotografie primesti multe like-uri si te crezi important, sau, habar n-am, te simti bine, poate nu te crezi important…

In primul rand eu cred ca este o greseala sa credem ca asta e doar un efect al consumerismului, nu este. Toata lumea are haine de duminica, fetele cand se duc la intalniri isi pun cerceii mai scumpi si mai stralucitori, toata lumea cand vin oaspeti pune fata de masa mai buna, toata lumea incearca sa para “gospodar”. Si nu e vorba doar de curatenie.

Si nu e vorba doar de Romania sau Moldova, sau de spatiul balcanic sau Est European, e o chestie globala si milenara, nu are 20 de ani. Asa ca ceea ce se intampla acum pe Instagram, cu coltul asta bogat plin de aur si doamne fereste, este un lucru care s-a intamplat mereu doar ca noi nu-l vedeam; el mereu a fost asa…Acum s-a amplificat – si-l amplificam si noi prin discutia asta –  dar eu nu stiu daca e “din pacate”.

Nu cred ca asta trebuieste schimbat, cred ca asta trebuie dus spre maxim ca el sa se omoare singur pe el, printr-o opozitie care o sa apara oricum. Totul e in balanta si oricand va fi, asta e regula regulilor. Lasa-i pe toti sa mearga incolo. O sa apara tot mai multi oameni care o sa inteleaga si o sa simta, o sa aprobe sau o sa aprecieze, aspectele frumoase ale unei vieti mai line, mai personale.

Noi o sa intelegem cat mai repede ca viata e scurta.

Eu nu-mi fac mare griji pe tema asta, lasa-i sa-si faca de cap; si nici nu cred ca trebuie opriti si nu cred ca suntem in pozitia in care sa-i oprim.

Nu, invers: du-te tare.

Dar daca tu ai avea un copil, care ar fi adolescent, si si-ar dori sa se expuna in social media sa fie influencer, cum ai administra aceasta situatie?

Prost. Adolescent ce varsta?

16-18?

Depinde. Eu cunosc lume de 16-18 ani, influenceri, care sunt buni. Noi vorbim de parca toti oamenii de 16-18 ani sunt la fel; nu, sunt diferiti. Asta e o problema. Si se leaga si de viziune, de apreciere sociala. Noi am spus, de exemplu, ca buletinul se da la 18 ani. De ce nu am spus ca se da la 16 ani si 11 luni. E o generalizare.

Dar sunt copii de 16 ani care au ce spune. Da, nu au ce spune pentru cineva de 50 si daca ai 50 sau 45 sau 35 si scrii un comentariu rautacios, “ba esti prost?!”… e absolut irelevant.

Dar el are ce comunica pentru semenii lui, plus de asta, nu uitati inca un lucru: noi nu putem sa ne prefacem ca gandim cu mintea de 16 ani, noi acum suntem ca niste medici la o boala gresita.

Si eu te asigur ca daca un tanar de 16 ani asculta discutia asta o sa ne spuna noua amandorura “habar nu aveti despre ce vorbiti, baieti.” Si o sa aiba dreptate pentru ca noi vorbim in alta categorie decat gandesc ei, dar asta nu inseamna ca ei nu au dreptate. Ma rog, asta nu inseamna ca ei nu sunt sinceri si nu vor binele…

Asa ca chill. Eu cred ca orice fel de implicare, mai ales statala Doamne fereste, este o prostie; eu cred in puterea exemplului si niciodata in restrictii.

Ne apropiem de final, si as vrea…

Stai, sa spun de carte, sa-i bag in depresie…

Te rog

Stimati adolescenti…

“Insemnari din subterana” (n. mea Feodor Mihailovici Dostoievski) ca sa nu mai posteze o saptamana cel putin si “Ganduri catre sine insusi” (Marcus Aureliu); ca-s de moarte.

Dar eu altceva vreau sa intreb se refera nu la proiectul Carla’s, poate nici la Sergiu, ci la omul de dincolo de toate astea si e singura dintre intrebari in directia asta. Daca ar fi sa-ti multumesti tie, personal sau profesional, dar sa-ti multumesti (tu care esti foarte aspru cu tine, foarte dur si analitic, dupa cum a putut sa descopere lumea) pentru ce ti-ai fi tu tie recunoscator pentru momentul care esti acum in viata?

O intrebare care ma provoaca la cel mai narcisist exercitiu: bravo, mai …

Un aspect al caracterului tau care te-a facut sa ajungi unde esti…

Nu stiu, Cristina, eu… Ma bucur ca am muncit, ca n-am lenevit, dar pe de alta parte il urasc si i-as da o palma omului asta ca s-a apucat de fumat; ma bucur ca nu am mers prin cluburi si la jocuri de noroc, dar pe de alta parte i-as da o palma pentru ca nu s-a bucurat de viata; ma bucur ca a fost ascet intr-un sens de hainarit si bling blinguri, dar pe de alta parte i-as da o palma pentru ca si-o distrus sanatatea prin 18 ore de munca, ani…

Asta e atat de … nu stiu, asta e o intrebare foarte intima si foarte complicata, desi iarasi pare foarte simpla; uite tu esti maestru la chestia asta, sincer. Pare totul simplu cand intrebi, la la la, dar la intrebarea asta e foarte greu de raspuns.

Ma bucur ca m-o lasat cu ceva, dar pe de alta parte am si esuat in multe. Cred ca eram mai linistit, poate intr-un sens mai fericit, daca nu exista proiectul asta, dar pe de alta parte am si plusuri, am facut niste bani, niste relatii, m-am ”realizat” ca barbat… Slava Domnului, Sergiu ala de atunci si-o gasit timp sa mai si iubeasca din cand in cand, sa nu-si piarda prietenii; macar atat.

Multumirile mele ar fi mai mult despre ce cred ca putea sa faca si n-o facut, din prostie, decat din lucruri marete…

Sigur ca acum oamenii descopera partea analitica si foarta aspra cu tine, dar reamintesc ca la momentul in care am intrat in sala, pentru ca esti in personaj, a fost rumoare… E parte din succesul tau si n-ai fi ajuns aici daca nu erai, cum spuneai, muncitor. Dar stiu din conversatiile noastre ca nu accepti sa lucrezi cu artisti care nu muncesc foarte mult, care nu sunt foarte perfectionisti, care nu inving lenea.

Da, eu vreau sa te vad ca transpiri, ca suferi si nu intr-un sens rau al cuvantului. Eu nu cred in lucruri usoare. Si chiar daca cuiva lucrurile i se dau mai usor decat altcuiva, si asta e realitatea vietii – noi nu suntem egali-,  eu nu lucrez cu oameni pe jumatate de masura, da. Asta ma enerveaza si ma indispune. Si e o bataie de joc; tu iti bati joc de ceea ce esti. Eu nu o sa fac asta si nu o sa fac niciodata.

Si merg mai departe din ce am discutat noi, ca nu crezi ca e un artist cel care nu-si compune si nu isi creeaza singur, ajutat de oamenii din jur de profesie, sigur. Dar daca translatam asta in zona de civilie, a noastra nu a ta, ca sa fim standardul acesta, ce ar trebui sa facem noi?

Nimic. Noi nu putem face mai mult decat putem face. Vorbim de creativi, mai ales vorbim de influenceri si internet, peste 90% dintre ei fura. Fura, nu se inspira, direct fura.

Tu poti intr-un moment dat sa crezi in minciuna proprie, dar ea nu o sa dureze pentru ca o sa treaca timp si tu nu o sa poti sa-ti multumesti. Sa te mandresti cu sine.

Dar creatorii de content vlogeri, influenceri care au ganduri, sau n-au dar sunt carismatici, eu ii salut si ii felicit. Ma bucur ca exista cat mai multi de alte voi si mai putini furaciosi, asta e tot ce conteaza. Si noi, ca public, putem sa ii abandonam pe aia falsi si sa-i sustinem pe cei buni, chiar daca nu ne plac. Macar sa nu-i pedepsim… asta trebuie sa facem, asta e adevarul obiectiv.

Asta e chirurgie, nu se rezolva cu pastile.

Ai devenit pasional cand ai zis ca sunt unii care fura…

Majoritatea fura, vorbesc de furt, nu de inspiratie. Nu sunt eu cineva care sa-i judece. Furati domnilor, dar ideea este ca asta nu are un rezultat bun in consecinta, nici pentru altii, asta e o lupta continua pentru un balon de sapun.

Sunt si care fura intelegand si ca e doar un balon si o fac numai pentru bani sau alte interese (pentru ca nu pot sa spun cum as vrea sa le numesc)… ok, bravo, prostiti prostimea…

Dar daca totusi intrebarea a fost despre esenta, in asta esenta nu este. E inca o smecherie, dar exista oameni si eu cunosc oameni are sunt talentati care au ce spune, chiar daca eu nu ii inteleg pana la capat, pentru ca e diferenta de varsta… care sunt, nu stiu daca as spune chiar adorabili, dar sunt foarte simpatici si se vede ca fac ceva. Si sper sa faca bani, sa fie cunoscuti in masura in care isi doresc…

O sa incheiem cu aceste ganduri despre sinceritate si cu ceva care mi-a placut foarte mult din ce ai zis: “sa facem lucruri de care sa fim mandri peste 5 ani”

Macar cateva, toate nu putem pentru ca trebuie sa corespundem varstei, nu trebuie sa ne purtam la 20 ca la 30, intelegeti-ma corect. Trebuie sa corespunzi varstei, dar daca nu faci cateva lucruri pentru tine, macar nu face cateva lucruri de care sa-ti para rau… Macar atat si o sa fii mult mai bine.

Octombrie 2021

2752
petreanu bazavan webstockWebstock 2020 interviu Vlad Petreanu – “Dar daca ai microbul asta al povestitorului, al relatarii, sa spui povesti, atunci nu te opreste faptul ca te citeste numai o persoana.”

Webstock 2020 interviu Vlad Petreanu – “Dar daca ai microbul asta al povestitorului, al relatarii, sa spui povesti, atunci nu te opreste faptul ca te citeste numai o persoana.”

Vlad Petreanu e pentru generatia care are astazi 20-30 de ani, domnul pe care-l aud la matinalul Europa FM si cel pe care-l mai descopera pe blog explicand o alta perspectiva a chestiunilor politice si sociale.

La o iesire in macro in timp, e unul dintre jurnalistii care a reusit sa stea in picioare in meseria asta mai bine de 30 de ani, exprimandu-se in ziare, tv, radio, online, conducand redactii de stiri de televiziune, prezentand jurnale importante de stiri in momente care au scris istorie in Romania. 

Aceasta este transcrierea conversatiei noastre de la Webstock 2020, o editie online, in pandemie, in care eram in sala doar noi si echipa tehnica, iar publicul ne urmarea de acasa.

Daca aveti pe aproape tineri care vor sa se faca jurnalisti, care vor sa fie vloggeri/bloggeri sau sa se afirme online, dati-le sa citeasca aceasta discutie.

octombrie 2020

 

Ai acest parcurs foarte serios, foarte sobru in jurnalism si vii dintr-o familie de istorici. M-am intrebat tot timpul, cat din educatia ta s-a imprimat in munca? Eu zic ca tu esti modelul tocilar, super documentat, super riguros adica nu te duci niciodata la emisiune la radio fara sa stii toate informatiile, background-ul informatiilor pe care le prezinti. Imi cer scuze pentru termen – si eu sunt modelul tocilar..

 

Acum ca ai folosit termenul asta – tocilar – cred ca e cel mai departe posibil de ce am fost eu in scoala cand oscilam intre loaza, copil genial si rebeliunea adolescentina fara rost.

N-am avut note grozave decat la materiile care-mi placeau sau mai bine zic la profesorii care-mi placeau.  Istoria este o poveste spusa cu date riguroase. Adica da, parintii mei erau istorici, mama inca traieste, tata era un profesor care avea darul povestirii, asta era farmecul lui. Povestile mele din copilarie erau povesti din istorie cu voievozii si domnitorii romani, dar si cate un pic despre Grecia Antica, despre Roma si Imperiul Roman.

Cred ca asta mi-a dezvoltat curiozitatea foarte devreme, de a asculta povesti. Dupa aceea, poate printr-un soi de imitatie careia ii cadem cu totii victima fata de parintii nostri, am incercat sa spun si eu la randul meu povesti mai departe.

Eu m-am dus o data pe ascuns sa-l vad pe tatal meu la o ora de istorie, el era profesor universitar, n-am vrut sa stie ca sunt acolo. M-am dus cu inima stransa pentru ca il iubeam foarte mult si aveam speranta de a nu fi dezamagit cumva, stii, sa nu fie vreun profesor din ala bleg si plicticos, asa cum cunoscusem atat de multi in scoala si in facultate. Si tipul era fascinant, adica era o placere sa-l asculti asa cum si eu il ascultam pentru ca povestea frumos, nu pentru ca era doar tatal meu.

Poate de acolo mi-a venit inclinatia asta de supra-documentare pe subiecte care este si o capcana pentru ca intr-un interviu, de exemplu, e foarte bine sa fii super documentat, dar asta te si impinge intr-o zona in care vrei sa si folosesti tot ce-ai aflat si trebuie sa controlezi fluxul interviului foarte bine ca sa nu treci momentele in care interlocutorul tau iti deschide oportunitati, lucruri la care nu te-ai gandit, pe care nu le-ai anticipat…

Daca te tii numai de planul respectiv risti sa pierzi momentele in care chiar poti sa dai o lovitura si trebuie sa inveti sa manageriezi.

Dar te-ai gandit sa predai vreodata jurnalism?

 Eu acum profit ca suntem singuri aici, ma simt foarte bine in dialog cu tine, dar eu nu sunt bun la interactiune, adica am tracul asta, timiditatea fata de interactiunea cu oameni reali.

Sunt ok la interviu 1 la 1, sunt ca pestele in apa intr-un studio de radio sau de televiziune, pot vorbi cu tine, dar Cristi Manafu stie foarte bine ca daca ma invita la Webstock conditia e: “bai, nu ma pune sa vorbesc la oameni, ca nu stiu sa le vorbesc oamenilor”.

Am incercat sa predau cate ceva si am imbatranit ani de zile in orele alea; am ajuns acasa leoarca. Mi s-a parut inspaimantator. Nu stiu, nu inteleg paradoxul asta, cred ca fiecare are nebuniile lui.

Cand intri in televiziune sunt 2 praguri psihologice pe care trebuie sa le depasesti: primul e ca “e ok sa vorbesti cu un obiect”, pentru ca vorbesti la o camera si trebuie sa convingi camera respectiva. Iar asta e impotriva instinctelor si a educatiei ca esti invatat pana la varsta respectiva ca a vorbi cu obiecte este “no-no”, ca nu poti sa vorbesti cu obiecte. Dupa ce treci peste pragul asta trebuie sa intelegi ca in spatele obiectului respectiv se afla multi oameni, sute, mii, in unele situatii poate si milioane si daca treci de asta, esti ok.

Eu nu am avut niciodata problema sa trec de acest obiect, sa vorbesc cu obiecte si sa vorbesc cu ma rog multi oameni in spate, dar daca sunt in sala aici 20 de oameni sunt mort de frica.

 Acum sunt sub 20, deci suntem bine (rade).

Da, suntem super bine, salut (rade) ma bucur ca sunteti in spatele camerei, imi face placere sa va salut pe toti si va multumesc ca va uitati la noi.

Cand te prezentam spuneam ca ai acest background in care te-ai exprimat pe toate suporturile media care exista in comunicare. Mai putin …

Mai putin agentia de presa (rade)

 Exact, da, agentia de presa si mai putin PR si comunicare propriu-zisa …

Da, pai stai ca sunt lucruri diferite.

Sunt, dar tot e o utilizare a unui alt mediu in comunicare. Mai ales in directia in care merge astazi PR-ul. Sunt multi jurnalisti din Romania care s-au dus in directia aceasta. Nu-mi imaginez ca nu ti s-a propus sa faci consultanta politica si PR politic.

 Mi s-a propus, sigur. Dar cred ca sunt lucruri incompatibile.

Observi ca principiile jurnalismului au devenit destul de relative in ultimul timp, dar eu continui sa cred ca unele lucruri nu se amesteca, Si unul din lucrurile cu care jurnalismul nu ar trebui sa se amestece deloc este asta: sa faci consultanta politica sau training media pentru politicieni si in acelasi timp sa faci jurnalism, e o granita care nu trebuie depasita. Pentru ca inevitabil dezvolti un subiectivism pentru niste oameni cu care interactionezi in permanenta.

Eu am fost jurnalist pe politic un timp, multi ani de fapt si acolo te vad si le place de tine si te intreaba: “dar n-ai vrea sa ma sfatuiesti?” Nu e in regula, nu poti sa faci asta, adica e o meserie legitima …

Dar nu exista si tentatia banilor?

Sigur ca exista tentatia banilor, da’ pana la urma trebuie sa te gandesti “bine, dar ce fac?”

Stii si securitatea oferea avantaje, adica nu poti sa accepti bani pentru orice, cred ca fiecare trebuie sa-si stabileasca niste limite, sunt domenii sunt industrii cu care eu nu as interactiona.

As scuza de exemplu pe cineva care este absolut disperat, o mama singura cu 5 copii in prag de evacuare; ok, face pact un cu diavolul pentru supravietuire. Asta da, dar altfel … multumesc nu sunt mort de foame, pot sa-mi castig banii sau macar pot incerca sa-mi castig banii din alta parte si nu neaparat din incalcarea acestor principii.

Daca pot sa-mi respect tot mai mult principiile, cu atat mai bine. Asta nu inseamna ca nu fac ca nu fac publicitate pe blog, ca nu scriu advertorial, dar nu am facut advertorial sau nu am facut publicitate cat timp am lucrat la stiri, pentru ca si acolo e o problema, stiristii nu trebuie sa aiba contracte comerciale. Acum sunt entertainer, viata e mult mai libera din punctul asta de vedere, fac un program matinal de infotainment, de divertisment in care rad, spun glume iar publicitatea pe care o fac eu este marcata intotdeauna.

Nu scriu la comanda, adica trebuie sa scrii asa si asa. Relatia este …”ne-ar interesa, vrei sa scrii despre acest produs sau despre acest serviciu?” Si daca-mi place, ma intereseaza zic : “ok, dar abordarea este a mea, cu verificarile voastre, sunt, dar sunt pe chestiuni tehnice…”

Vlad-Petreanu-si-Cristina-Bazavan-la-Webstock

Revenind la principii si la reguli pe care ti le stabilesti, ai fost redactor sef de redactie de stiri si cand esti manager de presa este mai greu sa iti pastrezi niste principii, pentru ca intotdeauna sunt presiuni…

Ce vrei tu sa spui cred ca este faptul ca oricat de sef ai fi, intotdeauna mai e un sef peste tine intr-o societate.

Sefii tai sunt adesea actionarii daca esti CEO-ul, daca esti cel mai mare si atunci e un consiliu sau actionarii te preseaza in anumite directii, dar in Romania, in trusturile de presa redactiile sunt detinute de patroni care actioneaza si ca sefi.  Nu doar trusturile de presa, sunt echipe de fotbal care actioneaza asa, in care patronul considera ca este si seful echipei cu toate riscurile care decurg de aici.

Acum cred ca fiecare se descurca cum poate, eu am considerat intotdeauna ca fiecare om, angajat are o anumite rezerva de negatii pe care le poate folosi, de NU-uri si in functie de cat de bun esti in meseria respectiva si cat de multe lucruri faci pentru organizatia respectiva, pentru dezvoltarea ei sau pentru functionarea ei corecta, anumarul acesta de NU-uri e mai mare, dar dupa un timp rezerva asta se epuizeaza ca nu poti sa spui nu intr-una.

Poti sa spui “nu” de mai multe ori cand apar diverse presiuni ca ele exista, sa nu ne mintim. Acolo e momentul in care trebuie sa decizi ce faci, daca ramai in continuare dar spunand DA de acolo inainte si ramai pe un statut profesional, de fapt statutul profesional e naspa ca devii o sluga, dar ai un salariu bun… Da, esti sef, esti nu stiu ce….

Sau nu accepti sa te transformi intr-o sluga si viata ta sa devina din ce in ce mai, cum sa spun, o viata in care iti e din ce in ce mai dificil sa te uiti la tine in oglinda pentru ca stii ca si astazi trebuie sa faci un compormis, pentru ca nu mai poti spune NU, ai spus de multe ori NU si depinzi atat de tare ori pe masura ce inaintezi in varsta e si mai greu sa te eliberezi si atunci e o decizie: te arunci, pleci, te desprinzi sau ramai in continuare si spui DA din ce in ce mai des. Am colegi care au ales sa spuna DA, e treaba lor, eu nu am mai vrut sa spun DA, am spus NU.

Asta e raportarea la partea de sus in schema companiei, dar ca sef pe scara ierarhica exista si o raportare la partea de jos, in partea de jos a subalternilor. Un sef are de manageruit o multime de situatii emotionale foarte puternice cu echipa (eu cand am dat prima data un om afara, ti-am povestit, am ajuns acasa si am plans, nu eram pregatita pentru asa ceva).

Cum ai manageruit tu partea aceasta a situatiilor? Oamenii, din perspectiva subalternului, se gandesc: ” ala e biroul sefului, e privilegiat”, nu se gandeste nimeni niciodata la emotiile managerului de acolo.

Exista o diferenta intre lider si manager din punctul asta de vedere si cred ca fiecare trebuie sa se gandeasca cu cine i-ar placea mai mult sa lucreze cu un lider sau cu un manager.

Liderul e ala pe care-l urmezi in batalie, managerul e ala care iti face sa functioneze o organizatie.

Un lider nu iti face intotdeauna sa functioneze o organizatie, pentru liderul ala te arunci si-n foc, dar el ar putea sa te arunce el in foc si sa-i si multumesti. Nu e deloc comod sa fii sef peste o companie, peste o organizatie destul de mare si de emotionala si plina de, cum sa spun, hormoni si de energie cum este o redactie de stiri.

Oamenii de la stiri sunt  super adrenalizati in permanenta. E aproape ca pe front. Intr-o redactie de stiri de exemplu, unde mai exista redactii de stiri ca sunt din ce in ce mai putine, oamenii sunt foarte competitivi si se raporteaza in permanenta la ce fac ceilalti.

De ce au avut aia stirea si nu am avut-o eu; de ce au stiut-o inaintea mea.  Si se autoselecteaza pentru ca daca pierd stiri, o data, de doua ori, de trei, nici colegii nu prea ii mai ajuta.

Si atunci sunt decizii care vin de la sine: “ba, trebuie sa pleci, imi pare rau, nu merge, la revedere”. Sunt alte decizii de acest gen care tin pur si simplu de chestiuni de organizare, de resurse financiare, n-ai ce face, trebuie sa reduci, personalul.

Mai este un tip de concediere exemplara, pe care am vazut-o la un lider de redactie, nu la un manager de redactie care a venit sa preia departamentul respectiv si s-a uitat, a zis :” o sa va fac niste salarii, nu o sa aveti ce o sa faceti cu banii, dar in acelasi timp o sa va pun sa munciti ca niste caini, iubiti-ma” si a doua zi sau a treia zi nu mai tin minte a dat afara o vedeta.  A dat-o afara in mijlocul redactiei, a concediat-o si mesajul pentru redactie a fost: “ba frate, stii ce? Trebuie sa ii dam astuia tot pentru ca daca nu-i dai tot, daca da afara o vedeta, pai pe mine cum sa nu ma dea afara?”

Noi traim intr-un context media care e “tinerete fara batranete”, toate prezentatoarele de la televizior sunt foarte tinere (comparativ cu americanii unde avem jurnalisti care au 70 de ani, care au 80 de ani, care au scris istorie si care au carti despre fiecare presedinti). Noi avem o alta cultura media, sigur avem si doar 30 de ani de presa reala…

Daca te uiti la ce se intampla pe ecran – e foarte bine ca sunt tineri sigur – dar e incercarea televiziunilor sa “intinereasca” publicul. Imi pare rau, nu merge asa, e o incercare esuata. Tinerii sunt mai usor de mutat de colo-colo pentru ca n-au experienta necesara: de la un timp inveti trucurile patronatelor si opui rezistenta. Raman aia mai in varsta  care sunt mai harsiti in rele, care nu mai au NU-uri de spus si incep sa spuna multe DA-uri si vedem ce se intampla in platourile majoritatii talk show-urilor din Romania unde realizatorii de talk show de fapt fac un soi de ping-pong amical cu invitati.

Cat despre relevanta, pana la urma asta e cumva in oglinda cu respectul, stii? Nu pot eu sa spun, sa ma consider relevant; adica eu continui sa spun publicului, sa relatez ceea ce observ si sa le spun care sunt concluziile mele si publicul alege sa consume ce spun eu sau nu.

Dar daca ai microbul asta al povestitorului, al relatarii, sa spui povesti, atunci nu te opreste faptul ca te citeste numai o persoana.

Cand mi-am facut blogul, cred ca sunt 13 ani de atunci, mi s-a parut incredibil 2 lucruri: 1 ca pot sa public orice, fara niciun fel de filtru eu, numai eu cu mine  si 2, ca dupa o saptamana sau doua aveam 100 de cititori.

M-am gandit, bai frateee, sunt 100 de oameni care vor sa ma citeasca doar pe mine. Pe blog eram doar eu si mi s-a parut fascinant, incredibil.

Deci daca ai microbul povestirii, e suficient sa te asculte un om si o vei face, ii vei spune o poveste unui singur om, asa cum tatal meu imi spunea mie povesti, pentru ca asta era microbul lui, sa fie povestitor si probabil ca l-am mostenit.

Sigur au existat in aceasta cariera – care este de 30 de ani – momente in care sa te fi emotionat teribil si sa iti fie greu, la radio sau la TV, sa faci fata emotiei propriu-zise.

Acum, daca esti profesionist iti stapanesti emotiile; pentru ca important nu e sa te vada lumea pe tine cum plangi, tu trebuie sa pui in valoare sau sa oferi publicului pe omul respectiv care produce aceasta emotie. Dar uneori sunt si exceptii, exceptiile intaresc regulile. Uite a fost un astfel de moment, la radio a fost si s-a intamplat  anul trecut…

Noi aveam o campanie la Europa FM care se numeste “Urmeaza-ti visul” care radioul impreuna cu niste oameni minunati si sponsori si public, ajutam copii care au diverse dificultati in viata.

Sunt niste povesti absolut extraordinare si oamenii sunt atat de fericiti si cand vor sa ajute si cand sunt ajutati. Si unul dintre cazuri a fost cu o fetita de 12-13 ani care era bolnava de cancer si era deja mutilata de boala, in sensul in care .avea un picior amputat. Visul ei era sa zboare cu avionul, nu zburase niciodata, voia sa scrie o carte, lucruri de genul asta.

A venit in studio, o fetita extraordinar de frumoasa, cu niste ochi albastri, extraordinar de pozitiva, de energica in conditiile respective. O priveam si ma gandeam cat de cumplita poate fi viata si cat de crud poate fi un destin sa faca asa ceva unui copil – si sunt enorm de multi copii care au astfel de destine cumplit de crude si de nedrepte.

Am discutat si a venit un moment care m-a rupt. Cu ea venisera evident niste oameni sa o ajute si un profesor de-al ei; noi i-am dat cadoul si profesorul a spus ca are si el un cadou si a scos o rama foto in care erau 4 sau 5 fotografii puse.

Alea erau momentele ei fericite din viata ei – 5 momente fericite, asta avusese ea pana la 12 ani, 5 momente in care fusese fericita in viata. A fost un moment greu, mi-am dat seama ca atat de putin a primit copilul asta din partea vietii, atat de putin intr-o perioada a vietii in care trebuie sa te bucuri, sa te joci, sa fii fericit, sa nu ai niciun fel de grija si…aia m-a rupt si, ma rog, am iesit din emisie, si dupa aia m-am ascuns undeva si m-am descarcat pentru ca pur si simplu nu am mai putut. Fata e bine, adica continua sa lupte, asta e lucrul cel mai important, am vorbit cu ea, a zburat cu avionul, a fost in simulator, i-am mai oferit cateva momente fericite.

Daca tu ai avea un copil si ar veni si ti-ar spune: “tata vreau sa ma fac jurnalist, nu blogger, el crescut in epoca digitala vrea sa se faca jurnalist…Ce i-ai spune sa faca sau daca l-ai lasa sa faca meseria asta?

Da, fara nicio indoiala. Uite o sa iti explic de ce sau o sa va spun de ce. N-are nicio legatura epoca digitala. M-ai prezentat la inceput ceva de genul ”a prins ziarele cand erau in print, da rotativ… si dupa aia televiziunea pe vremea cand nu existau televiziuni private in tara asta si dupa aceea bloggeri de cand bloggingul era ceva nou si acum e totalmente fumat si asa mai departe”. Nu…

Conteaza mai putin mediul, asta sunt medii prin care tu te exprimi, Important e mesajul sau, mai bine zis, important e ca tu vrei sa spui ceva.

Revin la ce ziceam despre povestitor. Important e ca tu ai drive-ul asta, ca esti, ca ai microbul cum se spunea pe vremuri, nu stiu daca se mai spune acum, bai ai microbul presei, adica vrei sa te duci sa te uiti, ce se intampla undeva si vrei sa impartasesti cu cineva lucrul asta, sa ii spui uite ce am vazut eu si de ce cred ca e important si de ce cred ca ar trebui sa te preocupe lucrul asta, sau sa te faca sa razi sau poate sa te faca sa gandesti. Asta inseamna jurnalismul…

Ori daca copilul are microbul asta nimic nu-l va opri sa faca asta…

Dar ceva trebuie sa citeasca macar putin … ce sa citeasca?

Sa citeasca tot, sa citeasca orice (rade)  indiferent, asta e un sfat: indiferent de meseria pe care ti-o alegi important e sa citesti cat mai mult, citeste mult, mult si o sa iti dai seama singur in ce directii te duci si ce iti place mai mult.

Asta o sa te ajute sa te orientezi pentru ca atunci cand citesti nu doar ca primesti informatii, dar iti deschizi si mintea. Cititul si calatoriile sunt cele doua activitati umane care pot fi facute relativ simplu si care deschid mintea… cu cat ai mintea mai deschisa cu atat esti mai pregatit pentru experiente noi si dupa aceea sa te adaptezi intr-o lume care se schimba in permanenta.

Spune-le o carte oamenilor pe care ai descoperit-o  recent si care ar fi si pentru ei o calatorie, pentru ca astazi calatorim mai greut.

Uite, ieri am terminat de citit o carte a unui fost ambasador britanic, la Moscova in anii caderii Uniunii Sovietice, dar este o carte pe care o recomand oricui ii place istoria ma rog, despre invazia sovietica in Afganistan. De fapt, despre cei 10 ani de invazie sovietica in Afganistan, e foarte bine scrisa, omul este foarte obiectiv… Acum am trecut la o nuvela de Arkady si Boris Strugatsky. Dar daca vreti o recomandare, cartile care m-au impresionat sau mai bine zis autorul care m-a impresionat profund, in sens emotional in ultimii ani, a fost Svetlana Aleksievici.

Incepeti cu cartea ei despre Cernobîl si daca reusiti sa treceti de primul capitol fara sa plangeti e mare lucru.

Daca ar fi sa-ti multumesti tie pentru ceva, sa iti fii tie recunoscator pentru ceva din viata ta, din ce-ai facut tu in acest timp, poate sa fie personal sau profesional, pentru ce ti-ai multumi?

Uite interesanta intrebarea, nu m-am gandit niciodata sa-mi multumesc mie pentru lucruri, mi s-a parut natural sa fac ce-am facut pentru ca, de exemplu, am refuzat sa semnez un angajament la securitate pe vremea lui Ceausescu si atunci am invatat ca pot sa rezist la presiuni. Dupa aceea am facut chestia asta, mai bine plec sau mai bine spun NU cu orice risc, refuzand diverse avantaje, poftim.

Acum sa nu credeti ca sunt vreun soi de… Doamne Fereste, nu cred ca sunt un model in viata; am si eu lista mea de compromisuri. Dar nu intru in politica, nu cer nimanui sa ma voteze… Cine ma citeste, ma citeste pentru cum sunt eu, nu… nu vreau sa (rade) ma laud cu mine, de asta intrebarea m-a luat prin surprindere.

Cred ca trebuie sa ne fim recunoscatori noua pentru niste lucruri pe care le-am facut bine pentru noi, niste fapte si niste actiuni.

  Pentru ca am fost, pentru ca mi-am urmat instinctul.  Eu trebuia sa am alta cariera profesionala; am facut Inginerie, dar pentru ca am crezut in microbul meu, am vrut sa fiu povestitor si, chiar daca am fost impins de viata si de regim intr-o directie, am stiut sa ma intorc intotdeauna la rolul meu de povestitor, la ce voiam eu sa fiu.

Asta cred ca e o lectie pe care merita sa o inteleaga oricine si sa o aplice oricine: fratilor cand vi se spune “urmati-va visul”, pai chiar asa e, urmeaza-ti visul.

E ca-n dragoste stii, am citit undeva asta, ai multi parteneri pana cand il intalnesti pe acela, stii ca asta este: asta este dragostea ta, stii ca cu omul asta sau cu femeia asta o sa vrei sa imbatranesti.  Asa e si cu profesia. Incearca, fii ok, fii corect in ceea ce faci, nu fura, nu minti, nu…ba dar la un moment dat o sa iti dai seama : asta vreau sa fac! Si atunci fa aia.

Sa incheiem intr-o nota foarte pozitiva si optimista, da-mi o reteta pe care as putea sa o fac eu, stiindu-ma cum sunt ca nu petrec mai mult de o… jumatate de ora in bucatarie, adica nu zi ceva super complicat, ceva pe care sa-l poata face toata lumea in acest weekend.

Oricine poate sa gateasca, sa stii, nu exista ca nu pot sa gatesc… Trebuie doar sa dai gres de suficiente ori ca sa intelegi unde gresesti (rade). Cu paine sau fara?

Pentru mine fara, dar hai sa zicem cu paine pentru public. 

Bine, atunci uite iti dau ceva de se face pentru sambata dimineata. Dar va duceti vineri si luati doua avocado d-alea care sunt gata ripe si niste ricotta sau urda si va mai trebuie si lamaie si ulei de masline si paine de buna calitate.

Nu luati toast, luati niste paine adevarata, paine taraneasca daca se poate. 2 felii de paine daca aveti toaster, daca nu va descurcati, pe care le taiati si le puneti impreuna in toaster si ele se vor praji pe o parte, sunt semi-toast, se prajesc pe o parte si in mijloc raman fragede si cand faceti ce va zic eu, puneti compozitia pe partea prajita, atunci cand o sa muscati, muscati din partea soft si aici in mijloc va fi crunchy, da?

Paine de buna calitate, nu prostii si aici puneti asa: putin ulei de masline pe toast-ul ala, feliute de avocado pe care puteti sa le apasati nitel, deasupra ricotta sau urda, niste suc de lamaie, poate si inca un strop de ulei de masline si niste frunze de busuioc.

 Si acum tot publicul a lesinat de pofta iti dai seama (rade)

…(rade) sau feliuta de ceapa murata, ceapa rosie murata. Vreti sa va dau reteta? (rade)

Se ia un borcan de iaurt, se mananca iaurtul, se spala bine-bine de tot borcanul, ceapa rosie se taie feliute foooarte subtiri, se pun toate in borcanelul respectiv impreuna cu niste frunze de dafin, piper si daca aveti piper boabe si niste chilli, se toarna pana la jumatate otet, de buna calitate si asta, apa fierbite se pune capacul, se da la frigider, s-a mai racit nitel si a doua zi dimineata obtii niste feliute d-astea care sunt crunchy, dulci, mmm putin picante, numai bune de pus pe sandvici.

Si daca vrei fara paine folosesti jumatate de ardei gras, dar zic ca merita putina paine

 

Stii ce e foarte simpatic? Am vorbit foarte mult despre jurnalism, erai foarte serios,
iar acum ti s-a schimbat expresia fetei  vorbind depre retete si ingrediente… Acum cand ai vorbit despre mancare esti Vlad Petreanu pe care-l stiu din civilie

Nici nu stii cat de mult muncesc la sport si la astea ca sa pot sa mananc tot ce vreau, nici nu stii cata munca e in spatele  acestui hobby (rade)

Iti multumesc foarte, foarte mult Vlad pentru aceasta intalnire.

1966
laurence dunmore kobe bryant johhny deppCu regizorul Laurence Dunmore despre noul spot al Retelei de Sanatate Regina Maria, despre Johnny Depp, John Malkovich si Kobe Bryant si… despre ce va filma in curand in Romania –

Cu regizorul Laurence Dunmore despre noul spot al Retelei de Sanatate Regina Maria, despre Johnny Depp, John Malkovich si Kobe Bryant si… despre ce va filma in curand in Romania –

Cand ne uitam la spoturile publicitare din programele tv, rareori ne gandim la cine e regizor, ce poveste de viata are el, de ce a acceptat un asemenea proiect.

De cateva zile ruleaza pe tv un spot foarte emotionant al Retelei de Sanatate Regina Maria legat de lupta pacientilor cu cancerul. E filmat si realizat foarte atipic, diferit de ce avem acum in publicitate la tv.

 

El este realizat de Laurence Dunmore, un regizor britanic care a facut si filmul The Libertine cu Johhny Depp, Rosamund Pike si John Malkovich, dar si o parte din reclamele care-l au protagonist pe Kobe Bryant pentru Turkish Airlines.

Am vorbit zilele trecute cu Laurence Dunmore, despre implicarea in acest proiect, despre Libertinul, despre Kobe Bryant si… despre ce va filma in curand in Romania

LaurenceDunmoreheadshot

Noul tau proiect in Romania pentru Reteaua de Sanatate Regina Maria spune o poveste emotionanta despre cum ne luptam cu cancerul. Ce obiectiv ai avut cu acest spot, pentru ca arata ca un film, cu montaje speciale, scurte, dinamice.

Am vrut sa aratam o noua atitudine, despre empowerment, despre a sta alaturi de pacient in timp ce el preia controlul in lupta cu cancerul, in relatia lui cu boala sau cu tratamentul pe care-l face. Este despre a da mai multa expunere ideii ca doctorul si pacientul sunt o echipa intr-o calatorie pe care o fac impreuna, dar e si despre puterea individuala a fiecarui pacient, e despre suportul pe care-l primeste ca sa poata sa preia controlul asupra propriei Vieti.

Felul in care e filmat si montat imi aminteste de Gaspar Noe. De ce ai ales directia aceasta?

Abordarea a fost aleasa pentru a sustine ideea agentiei si viziunea clientului. Au vrut un film cu imagini puternice care sa fie in legatura cu aceste emotii. De asta arata ca o calatorie intr-un rollercoaster care, ca si in viata, merge de la diagnostic la tratament si apoi la recuperare.  Am incercat sa folosim imagini care – pe de o parte – erau ca niste metafore, dar – pe de alta – ilustrau emotiile puternice.

Sunt foarte flatat ca il amintesti pe Gapar ca referinta, imi place sa cred ca e o surpriza acest nou limbaj care nu e folosit doar ca efect ca sa creeze senzatii in public, dar e utilizat ca sa transmita o emotie. Pentru ca aceasta calatorie in lupta cu cancerul este literalmente un drum care iti redefineste viata.

Cancerul e o boala foarte complicata si foarte prezenta in viata multora dintre noi. Ai avut oameni din apropierea ta care s–au luptat cu aceasta maladie?

Da, in familia mea si intre prietenii apropiati sunt oameni care s-au luptat cu cancerul. Am vazut povesti uimitoare de lupta cu aceasta boala, chiar recent am fost martor si al unei lupte pierdute. E o poveste cu care ma pot identifica, nu direct, dar o stiu din perspectiva apropiatilor mei. Si inteleg complexitatea emotiilor si parcursul complicat pe care-l face un pacient in lupta cu cancerul.

Nu e prima ta colaborare cu Romania; esti cel care a facut spotul despre fotograful Samuel Marza care a realizat fotografia de la Unirea din 1918. Cum ai ajuns sa faci acel proiet? Pentru ca, banuiesc ca acum faci proiectul Regina Maria in continuarea colaborarii in Romania.

Nu stiu de ce a venit la mine proiectul cu Samuel Marza. Prietenii mei de la Multimedia Est mi-au trimis acel scenariu care a fost gandit ca un trailer pentru un film foarte mare. Am fost foarte norocos pentru ca voiau un povestitor in imagini si au vazut ca munca mea ar putea fi calea potrivita pentru a fi spusa aceasta poveste.

Pentru ca este o poveste istorica, si foarte importanta, m-am simtit obligat sa onorez cum se cuvine memoria lui Marza si celebrarea unui moment foarte important din istoria Romaniei. A fost despre respectul si iubirea pe care le am pentru istorie in general, apoi dragostea mea pentru Romania – care e o tara minunata.

Asta e partea frumoasa a ceea ce facem noi ca regizori, pentru ca atunci cand filmezi intr-o tara nu mergi doar sa filmezi si gata. Nu zici doar uite ce mancare buna, ce oras fumos si ce cladiri frumoase, oamenii frumosi. Ajungi acolo si vrei sa intelegi cultura si istoria tarii ca sa poti sa-ti faci treaba cat mai bine si  e o oportunitate frumoasa sa descoperi lucruri noi.

Ce lucrezi acum?

Acum lucrez la cateva reclame, pentru ca asta e parte din munca mea zilnica, dar mereu am in background munca mea pentru film de lung metraj – cinema sau tv. In acest moment am 3-4 proiecte pe care sper sa le pun in lucru in urmatorii 2-3 ani, care sunt o combinatie intre film de lung metraj si serial de televiziune. Si discutam acum ca o parte din proiect sa fie filmat in Romania pentru ca Bucurestiul si studiourile pe care le aveti acolo se potrivesc foarte bine cu povestea care e in mai multe locatii europene.

libertinul 1 libertinul

Priml tau film – Libertinul – a fost foarte frumos, nu doar ca poveste, dar si in termeni de imagine. Daca imi permiti, as spune ca imaginea mi-a amintit de Regina Margot a lui Patrice Chereau…

Am lucrat cu un director de imagine care e un foarte vechi prieten al meu; am crescut impreuna, am facut filme impreuna, reclame si videoclipuri. Alex Melman a facut imaginea si e cel care a facut si imaginea pentru clipul cu Samuel Marza.

Am stabilit impreuna cu Alex ca nu era timpul necesar, si nici nu aveam banii, sa folosim luminile asa cum se folosesc in cinematografia clasica. Asa ca am folosit lumina naturala si lumina de la lumanari aprinse. Toate imaginile de la interior au lumina obtinuta din diverse variante de lumanari aprinse. Uneori foloseam candelabre care aveau foarte multe lumanari.

Filmul e iubirea mea, amanta mea, e totul pentru mine. Filmul imi creeaza oportunitatea de a arata cum simt eu ca as putea spune povesti. Unul dintre lucrurile care mi-au placut foarte mult la Libertinul a fost sa muncesc cu actorii de un asemenea calibru. Am invatat foarte mult din lucrul cu Johhny Depp, Samantha Morton, Rosamund Pike, John Malkovich… Experienta lucrului direct cu ei este cel mai important lucru pe care le-am invatat in cinematografie. Pentru ca poti sa lucrezi cu o echipa geniala sa creezi sentimente prin poveste, o energie din costume sau decoruri, dar actorii sunt cei care transporta emotia si te duc in acea poveste. Si cand ai asemenea actori si le dai spatiul sa creeze alaturi de tine, e o experienta umitoare. De asta vreau sa mai fac alte filme, sa retraiesc experienta de a produce emotii cu ajutorul actorilor.

Pentru ca mentionezi magia de a lucra cu actori, nu pot sa nu te intreb cum gasesti calea de mijloc sa lucrezi si cu cei care nu sunt actori. Si aici ma gandesc la celebra ta colaborare cu Kobe Bryant. Cum l-ai facut sa se simta confortabil pe set, un sportiv care nu are rutina unui actor…

Cel mai simplu sa faci pe cineva sa se simta bine e sa te conectezi la dorintele lui. Nu poti sa fortezi pe nimeni sa joace pe ecran ceva in care nu se simte confortabil pentru ca se va observa. Daca regizezi pe cineva cu personalitatea lui Kobe, care e unul dintre cei mai frumosi oameni cu care am lucrat – era generos, amuzant, inteligent – tot ce ai de facut este sa-l pui intr-o lume pe care o intelege, sa-i explici povestea si scenarul si sa-i spui “Distreaza-te. Cand o sa simt ca e ceva ce putem adauga  in poveste, am sa-ti dau indicatii, dar distreaza-te in acest context”.

Si asta am facut: l-am observat cum se distra, i-am dat doar mici indicatii si ne-am facut treaba. E despre a crea o lume comuna.

Cred ca, de fapt, poti sa creezi foarte repede o relatie de incredere cu ei

(rade) Da, dar asa merg lucrurile pentru ca e o munca foarte intima. Camera e un lucru foare intim, se spune ca iti poate prinde sufletul. Si ca un film sa aiba succes chiar trebuie sa de uiti dincolo de vorbele actorilor si sa le prinzi sufletul.

Cum ai gasit echilibru in lockdown, in perioada de izolare totala?

Nu sunt foarte sigur ca am gasit un echilibru in acea perioada de izolare totala. Am devenit bucatar, om care face curatenie in casa, gradinar. Am pictat multe ferestre. Vremurile acestea ne dau o sansa sa reflectam la ceea ce e cu adevarat important, sunt vremuri pentru a invata pentru ca fiecare dintre noi sa putem merge mai departe cu un alt bagaj emotional si de cunostinte.

Uite un exemplu bun. Am filmat spotul Regina Maria imediat dupa lockdown. Si eram atat de dornic sa fac filme din nou. Imi lipsise atat de mult lumea de pe set, din spatele camerelor, si am venit in acest proiect cu o cu totul alta energie. Poate de asta am avut curaj sa fac cu totul altceva decat in celelalte proiecte ale mele. Era tehnica mea, erau aceleasi indicatii ale mele catre actori, dar erau si energia si dorinta de a face din nou film dupa o perioada in care am reflectat la propria persoana si propria munca.

3060
MEWEM_Cristina BazavanPrimul program de mentorship dedicat femeilor din industria muzicala din Romania. Inscriere gratuita.

Primul program de mentorship dedicat femeilor din industria muzicala din Romania. Inscriere gratuita.

Cred ca aceste vremuri in care pare ca stam pe loc, mai ales daca avem meserii care sunt in zona divertismentului si a culturii, ar trebui folosite pentru a invata lucruri noi.

Eu m-am inscris la un curs, dupa ce-l termin mai vreau sa fac unul, sper sa dovedesc de scris o carte gandita pentru online  (pe chestiuni tehnice, nu literatura pentru ca nu ma pricep si nu vreau sa fac compuneri libere) si am acceptat sa fiu printre mentorii in primul program de mentorship dedicat femeilor din industria muzicala din Romania

Nu mai merg de multa vreme la conferinte (ca speaker) pe teme de comunicare, media si publicitate pentru ca mi se pare ca nu am invatat (eu personal, nu stiu de altii) ceva dramatic in plus in ultimii 5 ani. Citesc cu aceeasi constanta de o carte pe saptamana (jumatate tehnice, jumatate literatura), dar … cred ca mi-ar trebui mai mult ca sa spun si alte lucruri fata de ceea ce vorbeam in conferinte acum 5-6 ani. 

Am acceptat acest program de mentorat pentru ca e gandit pe experienta unu la unu cu mentorul si pentru ca e dedicat femeilor care vor sa faca o meserie in industria muzicala.

In dreptul meu e comunicarea pe care o cunosc si din perspectiva jurnalistului care scrie despre cultura si divertiment si lucreaza direct cu PR/Publicists romani si internationali, dar si din experienta de a fi lucrat ca PR pentru artisti romani din muzica si actorie, pentru statii radio si festivaluri de teatru si film.

Programul de mentorat dureaza 3 luni si cred ca e un timp decent sa poti transmite mai departe o parte din ce ai invatat in aceasta meserie – e mai mult decat o conferinta in care vorbesti maximum o ora.

 

Programul MEWEM este o premiera pentru industria muzicala din Romania si adreseaza o problema frecventa din industriile culturale si creative – subreprezentarea profesionala a femeilor. Cu toate ca scena româneasca se bucura de prezenta multor artiste, mediul antreprenorial din spatele scenei este in continuare dominat de barbati. Aceasta nu este o problema specifica doar pietei muzicale românesti – un studiu recent realizat de EBU Media Intelligence Service arata ca femeile reprezinta doar 30% din intreaga forta de munca din industria muzicala globala.

Mentori-poster-MEWEM

 

Mentorii programului MEWEM Romania sunt:

 

Alina Manole – Artist independent

Anca Lupes – Fondatoare Mastering the Music Business

Anamaria Hancu – Communications Manager INNA & Antonia

Carina Sava – Fondatoare si artist manager Watermelon Agency

Cristina Bazavan- Jurnalist, specialist in comunicare

Ioana Chereji – PR Manager UNTOLD & Neversea

Iulia Pop – Co-fondatoare & PR Manager Overground Music

Iulia PopoviciJurnalist, curator de arte performative

Laura Coroianu – Managing Partner EMAGIC

Olga Juverdeanu – CEO Global Records

 

Inscrierea in program este gratuita prin completarea formularului disponibil pe http://rawmusic.ro/mewem. Inscrierile se vor desfasura in perioada 1 martie – 18 aprilie 2021, iar numele celor 10 participante selectionate pentru participarea in proiect se vor anunta in data de 26 aprilie.

Programul va consta in participarea la sesiuni one-to-one cu mentorii, la workshop-uri si intâlniri pe diverse teme legate de industria muzicala. 

MEWEM Romania este organizat de Asociatia RAW Music, co-finantat prin programul Europa Creativa, sustinut de Mastering the Music Business si Women in Music Romania.

Daca vreti sa faceti o cariera in acest domeniu si va inspira intalnirea cu una dintre doamnele de mai sus, inscrieti-va. Cred ca va fi o experienta din care se va invata si de o parte si de cealalta, un program onest, un fel de scoala alternativa care e gandit sa dea ma multe sanse femeilor.

 

2622
sanatate-emotionala-pandemie-3-1024x538La un an de la declansarea pandemiei in RO o perspectiva asupra mintii noastre.  Psiholog Dr Gina Chiriac: “Nimeni nu ne poate face furios, anxios. E doar o interpretare a mintii.”

La un an de la declansarea pandemiei in RO o perspectiva asupra mintii noastre.  Psiholog Dr Gina Chiriac: “Nimeni nu ne poate face furios, anxios. E doar o interpretare a mintii.”

E un an de cand am constientizat – pe cai oficiale si prin interdictii de deplasare – ca pandemia aceasta inseamna o schimbare importanta pentru noi. In primele zile de lockdown prea putini au fost cei care s-au gandit la impactul emotional asupra noastra si care vor fi efectele emotionale.

La un an distanta, intr-o continua avalansa cu stiri despre morti, restrictii, adaptari la situatii grele, mintea noastra e mai obosita chiar daca poate am muncit mai putin.

Imi pare rau ca autoritatile vorbesc prea putin in aceste zile despre o recuperare emotionala, ii inteleg ca au alte prioritati – vaccinarea, numarul mare de infectari – dar felul in care multi oameni si-au trait emotiile in anul acesta va lasa multe urme in cateva generatii.

E motivul pentru care am vorbit cu una dintre cele mai lumitate minti ale psihologiei noastre, dna doctor Gina Chiriac – fondator si președinte al Asociatiei Române de Psihoterapie Integrativa, presedinte al Institutul European de Studii pentru Terapia Copiilor si Adolescentilor, cea care a adus in Romania psihoterapia integrativa (o modalitate terapeutica care integreaza corpul, mintea si emotiile)

Va rog sa cititi pe indelete cu obiectivizarea propriilor ganduri din mintea fiecaruia. Chiar cred ca aceasta perioada poate sa fie un inceput pentru a ne uita altfel la mintea noastra, fiecare dintre noi.

dr psiholog gina chiriac

 

Cum credeti ca ne-a afectat emotional acest an de restrictii generate de pandemie?

Cercetarile din neurostiinta arata ca noi avem un principiu 60- 70.000 de ganduri pe zi. Si pentru ca avem atat de multe ganduri zilnic ar fi bine sa stim ca sunt, in principiu, aceleasi ganduri, iar mintea noastra este o colectie de amintiri din trecut din care se construiesc imagini.

Din nefericire, toate aceste descoperiri moderne ale neurostintei inca nu au ajuns la publicul larg deoarece sunt cercetari foarte recente de cativa ani. In contextul acestor descoperiri, intelegem ca  mintea noastra traieste foarte mult din cunoscut si contextul exterior ne influenteaza foarte mult necunoscutul.

Deoarece corpul uman nu face diferenta intre imaginar si realitate, noi repetandu-ne mereu si mereu aceleasi ganduri, nu mai avem aceasta constienta prezenta – cum ca gandurile pe care le avem nu au, de fapt, legatura cu momentul prezent.

De aici apar o serie de probleme.

Desi pandemia este posibil sa fi scazut din intensitate, noi nu o percepem in felul acesta, noi o percepem exact asa cum era acum cateva luni cand era – sa zicem – momentul de criza. Si-atunci agitatia, stresul, nelinistea, nemultumirea, furia pe care e posibil sa le avem pentru ca nu mai facem anumite lucruri este posibil sa ne influenteze si sa ne streseeze la fel de mult, fara ca noi sa realizam.

Practic, dvs spuneti ca noi suntem atacati de propria minte zilnic prin 70.000 de ganduri, dar care provin din aceleasi multimi stocate in mintea noastra…

90% din aceste ganduri, cercetarile au aratat, sunt gandurile pe care le-am avut in ziua trecuta sau acum cateva luni pentru ca mintea noastra este o colectie de amintiri din trecut. Mintea este creierul in actiune.

Si eu cetatean obisnuit ce fac cu aceasta informatie, cand nu am antrenamentul de a merge la psiholog si de a lucra cu mintea mea… cum ma apar…

Cel mai important lucru este sa invatam sa ne detasam de gandurile noastre. Ce mi-ar placea sa intelegem si sa invatam cu totii este ca noi nu suntem mintea noastra. Si sa percepm mintea, din afara, ca un observator.

De exemplu, tehnicile din Asia, Buddhism-ul zen de acum cateva mii de ani pana la cercetarile moderne din vestul Europei arata ca observatia acestui fapt – ca noi nu suntem mintea noastra – ne ajuta sa nu ne mai confundam cu gandurile noastre. Pentru ca tendinta noastra este nu sa le observam, ci sa le credem ca sunt adevarate.

Ar fi bine sa invatam ca ele nu sunt in totalitate adevarate.

Pema Chodron, o calugarita buddhista foarte draga mie,  spune ca o furie sau o suparare genereaza un impuls in organismul nostru care dureaza nu mai mult de 90 de secunde, restul e vocea noastra din cap care reimagineaza situatia si intretine/ hraneste emotia.

Este foarte adevarat si cercetarile moderne au confirmat aceste tehnici stravechi din buddhism. Aici este locul unde neurostiinta intalneste mostenirea pe care ne-a lasat-o aceasta cultura estica extrem de avansata.

Ca sa intelegem: un gand declanseaza cortizol. Atunci suntem – ca sa avem o harta – in zona inferioara a creierului, in creierul acela reptilian imi place mie sa spun, stravechi, unde ni se activeaza instinctul de supravietuire. Corpul nostru secreta cortisol pentru ca atunci cand eram amenintati de un animal salbatic, trebuia sa fugim. Asa suntem noi creati, aceasta ne e biologia, este ca un boost de energie, ca si cum am pune mai multa benzina in rezervor.

Ei bine, de aici pana la pericol sau a ne confrunta real cu un pericol e distanta de mii de an. Atunci aveam nevoie sa fugim ca sa ne aparam, dar acum o stire de la televizor, de exemplu, ne activeaza acelasi instinct de supravietuire si noi nu realizam ca nu mai suntem acolo in jungla sa alergam.

Acea calugarita avea foarte mare dreptate. Corpului ii ia doar 90 de secunde sa metabolizeze adrenalina, cortisonul secretat de acest gand. Nenorocirea este ca noi ne repetam din imaginatie acelasi si acelasi lucru, desi in exterior nu mai exista acest pericol.

Creierul uman nu stie sa faca diferenta intre imaginatie si realitate. Este posibil ca noi sa nu mai fim in contact in exterior cu acel stimul care ne-a provocat o stare de spaima, de anxietate, nemultumire sau frustare si totusi in mintea noastra sa repetam la infinit. Si atunci iata cum apar bolile, sau stresul.

Dvs cu experienta dv si cu nivelul dvs de constienta ridicat fata de medie, ce ati facut in perioada de lockdown, cum ati primit ceea ce ni se intampla cand eram cu totii inchisi in casa?

 

La inceput m-am panicat ca toata lumea.

Si as vrea sa invatam cu totii sa fim foarte onesti si autentici. Este un indem la autenticitate. Era firesc sa ne speriem.

Era prima data in viata cand m-am confruntat cu o asemenea situatie. Cu o saptamana inainte eram in America la o conferinta, unde tocmai vazuzem cum NASA prezinta un program despre cartografierea creierului. Si eram foarte fericita ca il aduc in Romania.

Imaginati -va ca dupa nicio saptamana de la toata povestea asta atat de moderna pentru sistemul meu de credinta, pentru creier, ma vad pusa in fata unei pandemii.

La inceput mi-am imaginat ca totul o sa decurga repede si foarte normal. Insa pe masura ce vedeam amploarea pe care o iau lucrurile, am inceput sa realizez ca, de fapt, nu este ceva cunoscut. Si atunci creierul meu  -intrand in starea de necunoscut –  s-a panicat.

Foarte rapid am updatat tot ceea ce stiam la situatia de criza pandemica. Si am inceput sa tin webinarii pentru ca colegii mei pe care ii am in supervizare, sa invete sa lucreze cu astfel de probleme.

Asta facem noi in permantenta: practic am fugit in ceea ce stiam sa fac – in munca. Dupa 4-5 luni, dupa seminarii saptamanale cu 100-200 de colegi, aparitii la tv, eram deja obosita. Atunci a fost momentul in care m-am oprit si m-am intrebat: oare ce fac eu aici? Nu pot sa am un viitor predictibil, pentru ca omenirea nu a trait pana acum aceasta situatie.

M-am oprit si am luat vreo 3 saptamani de pauza. In care nu am mai facut nimic si abia dupa ce mi-am linistit sistemul nervos  si am inceput sa observ ce se intampla, am stiut sa ma ajustatez la ceea ce se intampla.

Chiar si mie ca specialist in domeniu sanatatii mintale mi-a fost destul de greu sa inteleg ce se intampla si sa ma uit la situatie, nu cu neliniste neaparat, ci in starea de curiozitate, incercand sa ma protejez de toate aceste informatii.

Dar in aceasta perioada sunt oameni care nu-si mai gasesc locul, se invinovatesc ca, din cauza presiunii, simt ca nu mai au acelasi nivel de reactie la munca, poate simt depresia si sunt necajiti pe ei ca ii incearca aceasta stare. Ce sa faca?

Cel mai bun lucru pe care-l pot face este sa se detaseze de context si sa se detaseze de gandurile lor. E foarte simplu de spus asta, dar se obtine prin practica.

Tehnica cea mai simpla si concreta pe care o putem recomanda este aceasta: sa incepem sa practicam constienta –  la ce ma gandesc eu in acest moment? Si apoi sa punem intrebarea. Este adevarat ceea ce gandesc eu/ ce se intampla cu mine in acest moment?

Adica se ne obisnuim sa avem aceasta metoda de introspectie pentru ca gandurile ne pot fura imediat. Si intradevar 10% provin din exterior, 90% din imaginatie.

Cei care citesc aici aceasta informatie, daca ar invata sa se intrebe “oare este adevarat ceea ce traiesc eu acum?” ar face primul pas spre mai bine.  Pentru ca emotiile noastre nu sunt generate pe baza realitatii. Nimeni nu ne poate face furios, nimeni nu ne poate face anxios, nici nu ne poate face sa fim suparati. Obisnum sa spunem “din cauza ta sunt suparat”, nu este adevarat e doar o interpretare a mintii mele.

 

Acum ascultandu-va ma gandesc la situatii in care particip la acelasi eveniment si am perceptie, reactie diferita de a cuiva de langa mine.

Exact. Despre asta e vorba. Emotiile iau nastere pe baza perceptiior noastre despre realitate si nu pe baza realitatii din interiorul nostru.

Sa luam ploaia care e un fenomen pe care noi nu-l putem controla.

Daca la 2 ani prima ploaie din viata noastra sa zicem ca ne-am imbratisat cu vecinul de la bloc si a fost o ploaie de vara eu am sa-mi formulez un “program” fara sa stiu de ce o sa-mi placa ploaia tot restul vietii. Insa un alt copilas care a trait o experienta neplacuta – sa zicem ca a racit la prima ploaie din viata lui si a facut injectii, atunci o sa-si inregistreze ca ploaia fiind neplacuta.

Si atunci avem acest filtru cu care vedem lumea – 95% din filtru e din ce am trait, din perceptiile trecute, doar 5% este constient.

Percetiile noastre dau emotia si nu realitatea obiectiva. Cu alte cuvinte, realitatea obiectiva este un teritoriu. Iar emotiile mele iau nastere pe baza perceptiilor mele despre acest teritoriu.

Cum putem sa-i invatam pe copii sa aiba o educatie a propriului gand?

Ar trebui sa incepem prin a-i obisnui de mici sa observe, sa-i invam ce e acela un gand, desi este o notiune abstracta. Sa facem diferenta intre ganduri si emotii, adica sa recunoasca o emotie, sa recunoasca starea de frica, starea de bucurie. Macar emotiile fundamentale. Apoi sa le activam in relatii empatia. De exemplu, daca cineva isi pierde o minge si copilul nostru o gaseste si vrea sa o ia casa, ii putem pune o intrebare “cum crezi ca te-ai simti tu daca ti-ar pierde mingea si alt copil ti-ar lua-o?”. Noi trebuie sa invatam sa cultivam aceasta inteligenta emotionala la copiii nostri.

Credeti ca vom invata ceva special din aceasta perioada?

Cuvintele acestei perioade sunt adaptabilitatea si flexibilitatea. Important e sa mergi cu valul, nu sa te opui, pentru ca tendinta noastra este sa mergem in cunoscut si sa cautam repere ale unei vieti pe care am avut-o. Ori iata ca nu despre asta e vorba. Pentru ca nu mai avem cum sa fim impliniti cu stilul de viata pe care l-am avut inainte de pandemie.

Sa luam in calcul si partea buna care exista in aceasta perioada, pentru ca sigur exista si o parte buna; nu mai muncim atat de mult, cu siguranta ca exista niste plusuri. Daca ne-am face o lista cu plusurile pe care ni le-a adus perioada asta, dincolo de toate frustrarile si nemultumirile, s-ar putea sa devina interesanta aceasta perspectiva.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

4709
cover urban bazavanCe am invatat dupa 1 an si jumatate de urban.ro – part 1: actorii/ artistii

Ce am invatat dupa 1 an si jumatate de urban.ro – part 1: actorii/ artistii

 

De un an si jumatate am in grija site-ul care se numeste urban.ro pe care stiti ca l-am transformat intr-un site cu stiri culturale – accesibile publicului larg. Un site de lifestyle cultural – cu lucruri pe care le vezi rar in presa, dar care sunt menite sa-ti faca viata mai frumoasa.

In brieful pe care l-am facut la momentul in care faceam pozitionarea era trecut si „lucruri despre care oamenii sa vorbeasca cu drag ca le-au descoperit pe urban.ro. Fara barfe, fara viata personala a artistilor. Fiecare articol sa fie accesibil ca  informatii dar sa ofere si date din care cititorul sa invete ceva nou. Prin activitatea noastra sa dam ceva inapoi artistilor care ne-au adus bucurie, sa-i ajutam in meseria lor, in promovarea muncii lor”.

Mai lucram la asta, dar aceste luni lungi de multa munca au sedimentat cateva obervatii care ar putea fi utile si pentru profesionistii din domeniile despre  care scriem pe urban.ro.

Iata doua dintre observatiile rezultate din cele aproape 100 de interviuri facute doar in acest an jumatate, fara sa iau in calcul cei aproape 20 de ani de activitate in domeniu. Ele sunt despre actori (dar sunt valabile si pentru muzicieni, sau artisti din alte zone) si ce le-ar fi util sa faca pentru a le fi mai usor in relatia cu jurnalistii, pentru a avea mai multa acoperire in aceasta presa romana care nu e foarte generoasa cu spatiile pentru ei.

 

  1. Fotografii bune postate in spatiul public (facebook, instagram, site-ul personal daca e cazul)

Astazi e mai important ca oricand ce fotografie e alaturi de informatiile depre tine, iar facebook-ul de exemplu este considerat spatiu public, deci jurnalistii pot folosi fotografiile de acolo.

O fotografie buna cu tine este cand te uiti in cadru, cochet aranjat/a ( spalat/a pe par si, daca esti doamna/domnisoara cu o coafura ingrijita).

Oricat de ciudat ar parea, sunt foate putine actrite in Romania care merg la coafor sau isi ingrijesc parul acasa, iar o fotografie cu ele intr-un colaj cu actrite din alte tari e total in dezavantajul celor de la noi.

E foarte usor sa faceti astazi fotografii, le poate face un prieten sau chiar voi cu telefonul, dar felul in care va expuneti in fotografii de multe ori va face un mare deserviciu.

Daca as fi actrita/actor si as fi suparat/a ca nu primesc atentia presei, ca lumea nu scrie si despre mine desi muncesc mult, as da un google search images dupa propriul nume si m-as uita la ce fotografii ies in rezultate. Daca nu e niciuna care ar putea sa stea pe o coperta de revista, mi-as face alte fotografii. AZI.

cover urban bazavan

Povesti reale emotionante de spus la un interviu sau o intalnire cu un jurnalist

E o aptitudine care se deprinde prin munca, la fel ca orice alta aptitudine. Scoala de actorie din Romania nu pune deloc accent pe ceea ce inseamna brandingul personal al unui actor, pe cum sa vorbeasca la un interviu (si nu ma refer aici la a vorbi in fraze lungi, corect gramatical).

Daca ai ajuns, prin munca ta, fata in fata cu un jurnalist care ti-a oferit spatiul a fi prezentat unei audiente, trateaza acest lucru cu multa responsabilitate: spune ceva relevant despre tine, da context despre munca ta, ai pregatite de acasa povesti  care ar putea fi spuse mai departe de cititor in categoria „ai vazut ce i s-a intamplat/ce a spus actorul acela?”

E pe urbanro o sectiune care se numeste „inapoi la teatru”, unde in fiecare zi alti actori raspund la acelasi chestionar despre emotiile si problemele care au aparut in perioada in care teatrele au fost inchise. E cel mai bun exemplu despre cum, desi avem aceleasi intrebari, rapunsurile nu vand o emotie la toata lumea, nu spun o poveste care sa-l faca pe cititor sa tina minte protagonistul. Puteti citi aici articolele din serie

E un bun exemplu pentru ce Papadopol sau Bartos sunt unde sunt. E adevarat ca muncesc foarte mult, sunt foarte talentati, dar acorda atentie oricarui mic detaliu din meseria lor, iar relatia cu presa e o parte foarte importanta din meserie. Uitati-va la seriozitatea cu care raspund la intrebari si detaliile suplimentare pe care le dau.

Desi nu e frumos sa fac comparatii, daca sunteti actor va recomand sa cititi raspunsurile lui Andreas Petrescu – actor, scenarist, dramaturg specializat in texte de comedie, dar si autor al multor texte care apar la iUmor. E un om care are tehnica de a spune povesti care sa genereze reactii, iar la aceleasi intrebari ca toata lumea a reusit sa dea context despre debutul lui, emotiile lui, actvitatea lui din ultimul timp, ce-i place si ce nu.  Se pozitioneaza foarte frumos aratandu-si munca fara sa se laude, dar intelegi ca a facut multe lucruri importante in ultimii ani si intoarce subiectul catre nevoile colegilor lui, nu doar in beneficiul propriei persoane. Gasiti interviul aici. Cititi-l in paralel cu celelalte pentru a intelege diferentele.

Timp de cativa ani am tinut un training media in programul 10 pentru film din cadrul TIFF de la Cluj, in care incercam sa le arat actorilor selectati cum pot sa-si eficientizeze prezenta in spatiul public pentru a se simti asta si in aparitiile lor in presa.

Cea mai mare problema pe care o aveau era ca nu stiau sa se prezinte printr-o poveste si se aparau cu „ mie nu-mi place sa ma laud, nu pot sa fac asa ceva, nu am nevoie de media, de aparitii in presa”. Dar cand scoala scoate la nivel national cateva sute de actori pe an si cand orice produs cultural privat vrea si o audienta, notoritatea artistului e foarte importanta in luarea multor decizii.

„Nu am nevoie, nu stiu, nu pot sa ma laud in presa” e o reminiscenta a scolii noastre si e calea comoda prin care ne ascundem de putina munca cu noi.

Tehnica cea mai buna de folosit in asemenea situatii se numeste „show dont tell”: arat rezultatele muncii printr-o anecdota, sau prin recunostinta fata de ceea ce mi s-a intamplat in viata.

Ana Ularu si Vlad Ivanov sunt un exemplu exceptional in acest sens. Sigur ca rezultatele lor internationale sunt foarte importante, sigur ca au muncit foarte mult, dar in fiecare interviu au opoveste frumoasa accesibila, nu se lauda dar arata munca lor. Si daca va uitati la interviurile lor de acum 10-15 ani comparat cu ce raspund si cum raspund acum, veti intelege ca e ceva care se invata, se deprinde prin exercitiu.

E posibil ca respectivul training media de la TIFF sa mai circule in niste printuri printre actori, cum se intampla acum cativa ani, dar ma gandesc sa-l fac mai organizat intr-un ebook, sa-l las liber online poate ajuta pe cineva.

Perioada aceasta de furtuna din cauza pandemiei, nu doar in lumea artelor ci peste tot, ar fi util sa fie folosita ca sa invatam lucruri noi. In cazul actorilor cred ca putem lua in calcul de la o limba straina, abilitati sportive (calarie, coregrafie dans) pana la curatarea si perfectionarea a ceea ce se spune/ pune in spatiu public.

Mai dau un exemplu, Marius Manole este unde este, si-l invidiaza multa lume, pentru ca munceste imens si pentru ca nu se teme sa invete lucruri noi de fiecare data cand i se dechide o usa noua in meseria lui. Il cunosc de mai bine de 15 ani si in tot acest timp nu a existat un moment in care sa-i solicit ajutorul pentru un material si sa ma refuze. A tratat intotdeauna fiecare solicitare cu maxima atentie la detalii si cu foarte mult respect i generozitate, chiar si cand nu era vorba de aparitia lui in articol, ci doar o informatie de context.

 

 

2506
bazavan otherside 3Despre revista ELLE si plata fotografilor din alta perspectiva. Nu mai dati cu pietre –

Despre revista ELLE si plata fotografilor din alta perspectiva. Nu mai dati cu pietre –

Zilele trecute  Mircea Badea in stilul lui caracteristic, pamfletar dus la extrem si cu o doza mare de rautate care merge catre razbunare, a publicat un mail trimis de redactorul sef al revistei Elle catre angajati in care anunta reduceri de costuri si imposibilitatea de a mai plati sedinte foto de orice fel.

Intr-un interviu pe pagina de media, Roxana Voloseniuc – redactorul sef al revistei ELLE – explica cum si-a facut calculele pentru supravietuirea revistei in aceste momente: sunt oameni care vor expunere – Elle e un brand foarte mare si foarte credibil-, iar prezenta in revista va da bine pentru portofoliul lor fie ca sunt modele, fotografi sau vedete, asa ca daca isi acopera costurile singuri, vor putea aparea in ELLE.

Nu e cazul sa dati cu pietre in revista ELLE. Sau in redactorul ei sef. As vrea sa va arat lucrurile din alte perspective

Pentru cei care nu stiu, am fost redactorul sef al revistei Tabu, in vremea ei cea mai glorioasa – si ca publicitate, si ca tiraj, si ca audiente. Asa a fost contextul economic care ne-a ajutat sa putem sustine fianciar din publicitatea pe care o faceam pictoriale care costau 3-5000 de euro, pentru ca aveau figuratie mare, decoruri complicate si multa prelucrare pe calculator, pe langa cei mai buni fotografi si make-up artisti de pe piata.

Iar asta costa. Mult.  (spre comparatie, astazi 5000 de euro e bugetul pentru un an de sedinte foto al unei reviste din RO)

Scriu deci din perspectiva unui om care intelege piata si mai ales cum functioneaza revistele glossy.

Nici eu nu cred ca oamenii trebuie sa munceasca gratis (aceasta e principal suparare la datul cu pietre), dar industria are mai multe nuante.

  1. Nu e elegant si nici just, drept, adevarat, cand ziceti repede ca redactorul sef al revistei are bani si sa dea banii ei fotografilor.

In primul rand daca scrii la o revista care are treaba cu luxul si produsele up market e bine sa-l stii din propria viata, nu pe banii altora. Iar Roxana traieste pe proprii bani de cand era f mica, la standarde inalte pentru ca munceste de foarte mica ( a fost unul dintre cele mai importante top modele internationale ale Romaniei.)

Cei care scriu despre lux dintr-o garsoniera de langa obor sunt sarlatani, impostori (si-avem “influencerite” impostoare cat cuprinde). Nu e cazul aici. Deloc.

Apoi, e degradant pentru cel care spune ca daca o femeie e frumoasa si are bani, sigur nu are si minte sa conduca o revista. Ce sa vedeti,  in acest caz specific vorbim de o publicatie care e licenta internationala si care ar fi schimbat de zeci de ori conducerea publicatiei de la noi daca nu ar fi fost la standardul sau.

In plus, ca fapt divers, toate revistele de pe piata care apartin de trusturi sunt manageruite de oameni cu multa experienta,  in jurnalism, in moda.

 

E mai relaxant pentru cel care comenteaza sa spuna despre cineva care are multe calitati si a ajuns intr-o ipostaza de conducere, ca sigur are pe cineva care o “sustine”, sigur e “proasta”. Ajuta la moralul celor care rateaza des.

(cand lucram la Tabu, oamenii cu care aveam dispute de opinii pe internet incheiau cu  “ar trebui sa taci, esti o pitipoanca care plimba genti pe dorobanti, ce stii tu…”. E o gandire – parte din prejudecatile oamenilor, din asemenea comentarii intelegi nivelul celui care are ceva de zis si-l lasi deoparte pentru ca… n-are rost. Daca va apuca dorinta de asemenea comentarii, le accept fara problema, doar ca va rog sa cititi in dreapta paginii la prezentarea mea cu ce ma ocup si ce am facut in meseria asta, ca sa nu ne pierdem timpul)

 

 

  1. Suntem intr-o criza economica mondiala si, vrem nu vrem, piata se va regla singura, inclusiv in dreptul revistelor tiparite. Cred ca in viitor revistele nu vor fi cele care vor plati fotografii, ci vedeta sau designerul care isi organizeaza sedinta foto pentru revista va fi cel/cea care va face dealul direct cu fotogaful. In cazul publicatiilor de tiraj mediu, cu costuri cat mai mici.

 

Sigur ca intr-o asemenea situatie vor aparea si anomalii: cocalarul, vedeta nimeni in drum, care poate cumpara orice ca sa fie in revista si sa ia din credibilitatea brandului respectiv ca sa urce pe scara sociala si sa arda niste etape, sa gaseasca niste scurtaturi.

Dar depinde mult de etica celor care conduc publicatiile, depinde de ce pictorial accepta in revista si cat de multe compromisuri in selectia oamenilor (vedete, modele, designer) vor face.

 

Modelul acesta de a livra “de-a gata pictorial” cand esti vedeta exista de foarte multa vreme. Managementul starurilor, dorind sa pastreze controlul imaginii artistului, organizeaza de cand e lumea si pamantul propriile sedinte foto si livreaza fotografiile catre publicatii.

 

Inna e unul dintre artistii care asa si-a facut loc la nivel international la inceput. Managementul ei trimitea catre publicatiile din teritoriile in care incercau sa faca business multe sedinte foto catre cele mai importante reviste.

Cand privesti din afara aceasta perspectiva pare stranie, dar iata un alt unghi:  pe un artist ca Beyonce nu ajungi sa il fotografiezi tu, din Romania, pentru o sedinta speciala aproape niciodata. Pentru managementul artistului va fi intotdeauna mai usor sa-ti livreze fotografii pentru orice interviu/ coperta ai nevoie. Sigur ca Beyonce va face mereu o sedinta foto pentru Vogue de exemplu, dar costurile de acolo sunt uriase (cam cat bugetul pe un an de sedinte foto al tuturor revistelor din ro), iar orice imagine e negociata in detaliu intre echipa revistei si cea a artistei.

 

 

  1. Piata din Romania astazi pentru reviste glossy printate e cumplita. Nu mi-ar placea sa mai fiu in industria asta, pentru ca astazi – in aceste conditii de piata – ai mainile si picioarele taiate.

N-ai distributie, oamenii nu ies din casa ca sa cumpere reviste- mai degraba isi iau informatia online,  n-ai piata de publicitate mare pentru ca tara noastra nu poate sustine la cumparare marile branduri. (noi avem mai degraba magazine multi brand, in locul magazinelor de marca, pentru ca nu e cost effective pentru cei care aduc aceste businessuri).

Asa ca, daca n-ai puterea si vointa interioara a lui Nick Vujicic, n-ai cum sa supravietuiesti astazi ca manager de presa.

 

In plus viata m-a invatat ca tu, ca manager, ai sa faci orice tine de tine sa-ti tii alaturi cat mai multi oameni din echipa, sa poti sa le dai niste bani lunar care conteaza mult in aceste vremuri grele.

Si m-a mai invatat ca in ipostaza de manager esti incredibil de singur: nu le pot spune oamenilor problemele zilnice, ca sa nu-i incarci cu ceva ce nu pot ei rezolva deloc. Ii incarci in munca – pentru ca raman putini si ai nevoie de rezultate – dar nu le poti da bani mai multi ( tu te bucuri ca ii poti plati lunar, fara intarziere), iar ei care muncesc acumuleaza frustrari pentru ca stiu ca li se cuvine mai mult.

 

Cu site-ul meu micut – urban.ro –  (unde sunt 4 oameni) ajung mai des de cat va ganditi la momente de cumpana si disperare, in conditiile in care partea financiara e acoperita de Orlando Nicoara, plus putinele publicitati pe care le-am obtinut in aceste 10 luni de reformatare a site-ului.

Dar ma trezesc in fiecare dimineata, epuizata ca am muncit in ziua precedenta si pentru alte proiecte, gandindu-ma ca in aceste vremuri grele cativa tineri primesc bani de la noi, in timp ce aducem – speram – putina bucurie altor oameni care primesc bucuria for free. Si invariabil, in fiecare dimineata ii multumesc in gand lui Orlando ca vrea sa crestem un produs de calitate.

Cred ca traim vremuri in care piata se reaseaza, nu l-am dat exemplu intamplator pe Vujicic care n-are nici maini, nici picioare si e celebru in toata lumea pentru darzenia lui. Cred ca in aceste vremuri avem cu totii nevoie de multa darzenie. Si-avem nevoie sa ne fim alaturi, unii de ceilalti (nici Vujicic nu poate face totul singur, are oameni alaturi)

 

Si mai cred ca, in cazul ELLE – la fel ca in cazul oricarei publicatii print sau online de calitate – industria trebuie sa stea unita: e momentul ca publicitarii din zona de public a revistei ELLE sa spuna: platim noi x pictoriale pe an.

Cred ca sunt vremuri in care daca vrem sa avem calitate, trebuie sa o sustinem mai mult ca oricand – sa alegem (cand punem publicitate, dar nu numai) – locurile unde intalnim oameni profesionisti cu SCOALA SI EXPERTIZA pentru ceea ce scriu. Altfel, vom avea o lume mare de cocalari si impostori.

 

Unul dintre cele mai scumpe si mai sofisticate pictoriale de la Tabu, ultimul numar pentru care am lucrat, refacea in haine actuale tablouri celebre avand-o pe Monica Barladeanu protagonista.

A fost un pictorial foarte scump, cu multe decoruri, cu doua zile de sedinte foto si foarte foarte mult digital de la Dan Samoila (care a facut si fotografiile).

Pictorialul in cauza, din care vedeti cateva imagini mai jos, a fost realizat cu sprijinul Procter & Gamble.

monica-birladeanu-tabu-klimtmonica-barladeanu-tabu-5

monica-barladeanu-tabu-7monica-barladeanu-tabu-main

 

Cum ziceam, nu cred in munca gratis, cred ca fotografii trebuie platiti. Presupun doar ca vor fi platiti intr-o alta formula in viitor. Si da, poate ca exprimarea Roxanei Voloseniuc in pagina de media n-a fost cea mai fericita. Dar nu dati cu pietre.

Si nu cred ca revistele vor disparea: vor ramane insa cele care au materiale care conteaza cand le vezi in marime naturala, nu pe telefon. Care au materiale pe care sa vrei sa le colectionezi si sa le poti reciti peste ani.

 

 

 

 

 

 

6418

Interviu Exclusiv Andrew Georgiou, CEO Eurosport: “A fost un privilegiu pentru Eurosport sa organizam un “bine ai venit acasa” special pentru Simona Halep la Aeroportul din Bucuresti” –

Zilele acestea, ne-am petrecut nopti si dimineti uitandu-ne la Eurosport sau pe Eurosport Player pentru meciurile Simonei Halep la Australian Open, primul Grand Slam al anului.

Chiar in perioada turneului am avut privilegiul sa fac un interviu exclusiv cu domnul Andrew Georgiou – CEO Eurosport – despre evolutia transmisiilor sportive, aplicate pe tenis pentru ca asta inteleg mai bine, dar si pe ceea ce va urma la Jocurile Olimpice unde Eurosport are un studio in care, prin VR – AR, sportivii pot muta din ecranul plat in 3D orice miscare pentru a arata ce au executat si unde a fost bine sau nu.

E absolut SF pentru noi, dar e foarte incitant si ne da posibilitatea sa intelegem incredibilul efort pe care-l fac sportivii in timpul competitiilor.

Cred ca noi, romanii, abia asteptam sa intelegem mecanica din spatele salturilor la gimnastica. La sfarsitul interviului am sa las un film demonstrativ cu aceasta tehnologie, acum o discutie aplicata pe Romania cu dl Andrew Georgiou care cunoaste foarte in detaliu piata noastra.

  

Romanii iubesc tenisul, in special datorita Simonei Halep si a lui Horia Tecau, si multumita Eurosport, anul trecut l-am avut in Romania pe Mats Wilander. E un semn ca Europort acorda atentie fanilor romani. Aveti si alte planuri in ceea ce priveste Romania?

Romania este o tara prioritara pentru Eurosport si suntem total dedicati sa le oferim cele mai bune servicii milioanelor de fani pasionati de sport din tara dvs. Am stiut intotdeauna ca eroii nationali sunt cei care sunt adevaratele motivatii pentru fani si ca ei ii fac pe spectatori sa fie implicati total intr-un sport. E ceva ce observam in Romania dar si in toate celelalte teritorii, in toate sporturile si in special in timpul Jocurilor Olimpice in toata Europa.

Avand aceasta experienta, am fost incantati si bucurosi pentru telespectatorii nostri romani cand Simona Halep a avut meciuri exceptionale si a castigat titluri de Grand Slam. Au fost momente minunate in sport, nu doar pentru tara dvs.

Dupa ce Simona a castigat Wimbledonul anul trecut, trebuia sa celebram alaturi de fani aceasta realizare. A fost un privilegiu pentru Eurosport sa organizam un “bine ai venit acasa” special pentru Simona la Aeroportul din Bucuresti si sa ajutam organizarea la ceremoniei in care Simona a aratat trofeul miilor de fani din oras.

Si e doar inceputul. Pentru ca intarim promisiunea noastra fata de fanii din Romania cu o noua intelegere pentru a prezenta Wimbledon pentru inca 4 ani in acest teritoriu, dar si prin a adauga la transmisiile noastre meciuri din turneul ATP. Pentru fanii tensiului, Eurosport este “casa tenisului”

Ce pregatiti pentru jocurile Olimpice?

Eurosport este onorat ca va fi casa Jocurilor Olimpice in Europa. In timp ce ne pregateam pentru Tokio 2020, am avut privilegiul sa acoperim aproape 80% din intrecerile Jocurilor Olimpice de vara – PyeongChang 2018, o productie care a avut recorduri de audienta si a fost premiata la nivel international.

Ne dorim sa ridicam stacheta la Jocurile Olimpice de la Tokio.  Pe toate platformele Eurosport ne dorim sa aducem fanilor cat mai multa actiune din evenimentele care conteaza, expertiza de neegalat si tehnologie inovatoare pentru a analiza performatele si povestile din spatele Jocurilor. Vor mai fi noutati in aceasta directe in lunile urmatoare.

Planuim de asemenea sa devenim cea mai mare platforma digitala pentru Jocurile Olimpice de Vara, toate serviciile digitale Eurosport vor oferi posibilitatea de a vedea compettiile in orice moment. Deci orice atlet roman vreti sa urmariti in timpul competitiei, veti putea face asta fara problema cu Eurosport.

Tocmai am terminat de citit biografia lui Robert Iger (CEO Walt Disney) si am fost surprinsa sa descopar ca si-a inceput cariera in televiziunile care acopereau sport si a facut parte din echipele care negociau drepturile de difuzare, inclusiv in regiunea noastra. Dvs mai participati la asemenea negocieri? Care e partea cea mai provocatoare in negocierile pentru drepturi de difuzare?

Piata globala a drepturilor de difuzare e un domeniu in care am lucrat multi ani. Transmisiile live sportive au puterea de a aduna atentia a milioane de oameni pasionati intr-un singur loc in acelasi timp, iar asta face ca obtinerea drepturilor de difuzare sa fie un domeniu cu multa adrenalina.

Cea mai frumoasa parte a acestui domeniu este sa identifici oportunitatile care, impreuna cu o oferta fair, sa creeze o platforma care sa se adreseze comunitatilor de fani printr-un continut complet care sa devina parte din viata si pasiunea lor pentru sport.

Andrew Georgiou Tehnologia e parte din viata noastra si vine tot mai profund in activitatile noastre zilnice. Noi, consumatorii, ne dorim astazi sa fim parte – intr-un fel cat mai imersiv – din fiecare experienta pe care o traim, pe orice platforma. Pentru tenis, sportul pe care-l inteleg mai bine, Eurosport ofera deja posibilitatea sa –ti personalizezi optiunile de vizionare in functie de preferinte, dar cat de departe ne poate duce tehnologia? Eurosport are si alte planuri in care include tehnologia in analiza altor sporturi?

In calitatea noastra de specialist ai transmisiilor sportive, Eurosport are datoria sa spuna povestea dincolo de competitie. Vrem sa le oferim fanilor o analiza cat mai profunda a ceea ce se intampla pe teren. Credem ca daca un spectator intelege cat mai in profunzime ce se intampla si de ce se intampla pe teren, va deveni si mai implicat in ceea ce urmareste.

Si lucram sa inovam si sa exploatam cat mai mult tehnologia pentru a transforma analizele noastre intr-un mod cat mai atractiv pentru spectator, in toate sporturile pe care le prezentam.

In tenis avem “The Coach” unde folosim Realitatea Augmentata si datele statistice pentru a duce spectatorii in inima actiunii de pe teren, pentru a le arata diferentele de performanta intr-un anumit moment al fiecarui sportiv.

La Jocurile Olimpice de iarna PyeongChang 2018 am prezentat Eurosport Cube, care deja e o platforma multipremiata. E vorba de primul studio care combina tehnologia de ultima ora –  VR si AR – si muta analiza unui meci din ecranul plat, cu ajutorul expertilor si al sportivilor – in miscari 3D: sportivii explica prin propriul corp miscarea pe care au facut-o si ce rezultat puteau obtine. Asta ne ajuta sa spunem o poveste foarte imersiva si sa explicam diferente in executiile unor momente tehnice, dar si sa facem o analiza foarte apropiata de spectator, foarte simplu de inteles. Intentionam sa folosim acelasi studio si la Tokyo 2020.

Dar avem curajul sa mergem mai departe de atat. Mereu cautam sa ducem fanii cat mai aproape de actiune. De exemplu, la Tour de France expertul nostru, Sir Bradley Wiggins, medaliat cu aur la Olimpiada si castigator al Turului Frantei, a relatat live din spatele unei motociclete din mijlocul curselor, uneori facand interviuri cu sportivii chiar acolo in timpul competitiei. A fost riscant, la limita, diferit, dar fanii ne-au spus ca n-au mai vazut asa ceva si ca a fost o experienta minunata pentru ei.

Daca ar fi sa faceti o previziune, cum credeti ca va arata experienta in transmisiile sportive in 10 ani?

Intr-un domeniu atat de dinamic si in continua evolutie, e extrem de greu sa ai pareri definitive despre cum vor fi televiziunile de sport in 10 ani.

Ceea ce e clar este ca sportul va continua sa implice o masa mare de spectatori si o dorinta de implicare a lor cat mai directa; sportul e o pasiune pentru toata viata. Si datoria noastra cea mai mare este sa oferim fanilor acea experienta care ii aduce cat mai aproape de sport, de eroii lor, de momentele importante fata de care ei sunt pasionati.

Cand vorbim de experienta, avem deja cateva programe cheie care vor deveni din ce in ce mai importante in anii viitori. Fanii vor experiente care sunt foarte personalizate pe nevoile lor, cu un continut foarte relevant pe care sa-l primeasca in termenii si conditiile de care au ei nevoie. Sa aiba sansa si posibilitatea de a alege sa urmareasca orice, atunci cand vor ei. In plus vor o legatura care sa le permita sa inteleaga in profunzime ceea ce se intampla.

Fie ca prezinta Jocurile Olimpice sau ceea ce se intampla pe orice teren de la Grand Slam-uri,  Eurosport a inceput deja aceasta calatorie care ofera experiente speciale fanilor.

Eurosport ofera meciurile din ATP TOUR pentru intregul an. Aveti in plan sa cumparati drepturile si pentru turneul fetelor, la fel ca la baieti?

Nu pot sa fac comentarii specifice pe drepturi individuale, dar Eurosport ia in calcul toate oportunitatile care ofera un pret corect si pot oferi experiente care sa implice audiente de fani pasionati. Suntem foarte dedicati nevoilor pietei din Romania, si pe langa drepturile pentru ATP tour, am achizitionat recent drepturile pentru Wimblendon pentru inca 4 ani.

Aveti in acest moment o multime de drepturi pentru sporturi importante, pentru transmisiile in Romania. Cum intentionati sa manageruiti transmisiile cand se vor suprapune mai multe competitii si nu vor putea fi vazute simultan pe tv? Poate fi Eurosport Player solutia?

Cred ca Discovery, si Eurosport cand vorbim de sporturi, sunt singurele companii media are ofera adevarate platforme cu distributie multipla. E vital pentru ca ne ajuta sa le oferim fanilor continut live de cate ori doresc, pe orice platforma si orice device. Si ne ajuta sa maximizam reach-ul si implicarea in fiecare comunitate, fie ca e noua, fie ca nu. Lucram sa optimizam distributia atat pe tv cat si in digital. Platforma digitala este calea prin care poti sa implici fanii care vor sa consume sportul in ritmul lor si isi folosesc deviceurile drept “al doilea ecran”.

Pot sa va asigur ca urmarim cu atentie sa construim content de care sa fie direct interesata piata din Romania unde este o audienta care doreste competitiile sportive premium si alege televiziunea ca prima optiune pentru a le urmari.

**

Iata un film care arata ce face Eurosport Cube

3793

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!