Category : munca mea

vlad voiculescuInterviu Webstock 2018: Vlad Voiculescu: “Cel mai bun lucru pe care il pot face parintii pentru un copil e sa-i arate, din cand in cand, ca are o valoare, indiferent ce face, si sa-l incurajeze” –

Interviu Webstock 2018: Vlad Voiculescu: “Cel mai bun lucru pe care il pot face parintii pentru un copil e sa-i arate, din cand in cand, ca are o valoare, indiferent ce face, si sa-l incurajeze” –

Iata in continuare transcrierea interviurilor pe care le-am facut la Webstock 2018, in sectiunea Inspiration.

In acelasi panel au mai fost interviuri cu Cornel Amariei, Andreea Esca si Mihaela Noroc

inspiration stage

Invitatul urmator este creatorul mecanismului neoficial, dar legal, prin care sute de pacienti si-au primit medicamentele de care aveau nevoie in lupta cu cancerul. Celebra retea a citostaticelor care a ajuns subiect de stiri in toata lumea si chiar film documentar. A fost ministrul sanatatii in Guvernul Dacian Ciolos si a creat MagiCamp – tabara in care copiii bolnavi de cancer merg sa si recapete increderea de sine. A schimbat mii de vieti cu munca lui  si cu viziunea lui despre lume. Doamnelor si domnilor, Vlad Voiculescu.

 

In ultima vreme, in ultimele luni, a fost foarte prezent in online discursul tau de la TEDx Cluj din februarie, de la inceputul acestui an. Pentru mine a fost o surpriza acel discurs pentru ca am descoperit punctul, sa zicem, de plecare al faptelor tale bune. Ai povestit atunci cum o familie din satul tau ti-a cerut ajutorul, si l-ai dat cu putina intarziere, dupa ce ai cerut opinia mai multor persoane. Intrebarea mea este daca ai primit reactii si au simtit oamenii la fel ca mine ca te-au descoperit prin acel discurs si daca parintii au reactionat si au primit simpatie sau cum au primit mesajul publicului legat de acel discurs de la TEDx.

Discursul de la TedxCluj a inceput cu povestea unui baiat de la mine din judet, care a fost gresit diagnosticat si mi-a fost cerut ajutorul si l-am oferit foarte tarziu si s-a dovedit a fi prea tarziu. Nu stiu daca oamenii m-au descoperit pe mine, dar cu siguranta filmuletul a ajuns foarte departe. Mi-a spus cineva chiar zilele trecute ca sunt cativa calugari de la o manastire din nordul Moldovei care vor sa ma cunoasca si asta cumva m-a bucurat foarte tare, c-a ajuns filmuletul la manastire, un filmulet de la Tedx.

Ce sper ca au inteles multi sau ca au vazut multi, ca au descoperit multi e nu persoana mea, cat cateva mesaje. Si sper, de asemenea, ca am vazut de la inceput, ne vorbea Cristi Manafu despre Robert Cadar, el este, de asemenea, unul dintre cei foarte multi care au fost gresit diagnosticati. Tanarul despre care am vorbit in discurs a fost, de asemenea, gresit diagnosticat. Ce am inceput apoi a fost pe de o parte reteaua citostaticelor, pe de alta parte ajutor punctual pentru pacienti din Romania.

E un lucru pe care nu l-am povestit de multe ori sau aproape deloc, dar atunci cand ai un potential diagnostic de cancer, asta se face pe baza unei biopsii care se duce la anatomopatolog si se analizeaza in laborator. Am luat cateva sute de astfel de bucati de tesut de biopsii si le-am dus la laboratoare din strainatate specializate pe un anumit tip de tumora si pot sa va spun ca de-a lungul anilor, undeva pe la 40% erau diagnostice gresite. Deci daca ar fi un mesaj, dincolo de orice emotie, dincolo de orice mesaj mai inalt de transmis, ar fi second opinion intotdeauna atunci cand se pune un diagnostic grav. E esential.

De ce spuneam ca eu te-am descoperit prin acel discurs este pentru faptul ca am interactionat cu tine cand deja aveai Magicamp si cand apoi ai fost Ministru al Sanatatii in guvernul Ciolos, dar nu stiam ca ai plecat dintr-un sat, ca ai avut o bursa in Austria si ce m-a marcat pe mine, si asta vreau sa subliniez pentru ca e un exemplu foarte puternic despre caracterul tau, ai plecat la o bursa la care ai invatat germana in timp ce erai in bursa. Adica ai munci in draci, imi cer scuze pentru exprimare. Cat de greu ti-a fost sa te adaptezi acolo? Cred ca avem si parinti care vor sa-si trimita copiii afara, cred ca avem si tineri care vor sa meaga sa studieze afara. Povesteste-ne putin despre cum era sa pleci dintr-un sat si sa ajungi in Austria ca student.

Eu am plecat mai intai de la mine din sat, unde mama era invatatoare si eu premiant, in consecinta, am plecat la oras, la Pucioasa si nu stiu daca mai greu mi-a fost sa plec de la mine din sat la Pucioasa sau apoi sa plec de la Pucioasa la Viena. Au fost cumva relativ grele amandoua.

Cand am plecat la Viena nu stiam germana si m-am inscris la facultate mergand la un internet cafe la Targoviste, asta era la 15 km, si am pacalit secretara de la Universitatea de la Viena ca stiu germana, mi-am invatat replici de acasa, si apoi neavand bani de cursuri de germana, am avut destui bani sa-mi cumpar un CD pe care era un dictionar german-englez si aveam un calculator 486, nu stiu.. isi mai aminteste cineva de calculatoarele 486? Sunt cativa, dar nu multi. Am pus CD-ul acolo si traduceam fiecare manual de la facultate.

Din fericire, in Austria si in general in lumea civilizata, nu trebuie sa notezi tot ce spune profesorul la cursuri sau sa copiezi notitele altora, ci ai un manual dupa care daca inveti poti sa fii sigur ca iei examenul, asa ca le-am tradus pe toate aceste handbooks, cuvant cu cuvant, si mi-a luat 3 ani, dar 3 ani pana sa vorbesc cu adevarat germana si 3 ani in care am fost destul de mut, am adunat atunci destule frustrari pentru toata viata.

Banuiesc ca si partea sociala era destul de grea.

Vlad: Da, practic, a fost o perioada relativ lunga cand am trait foarte singur. Si viata mea era in vacantele in care veneam acasa. Undeva la 2-3 luni imi cumparam un bilet de tren. Pe vremea aceea facea 14 ore, acum face 17. Dar asta era momentul cand eu ma simteam acasa, cand ma urcam in tren, la cuseta de 6 locuri. Cei care vindeau biletul spuneau „Vrei la 12 picioare?”

Pentru ca ziceam ca sunt foarte multi tineri care vor sa plece la studii in strainatate, cu experienta ta din aceasta perspectiva, ce sfaturi le-ai da? Ce recomandari? Ca sa le fie mai usor acolo?

Sa plece. Serios. Cred ca pentru mine a fost o experienta esentiala si cred ca pentru orice tanar, e esential sa pleci. Calatoriile, in general, sunt esentiale cred ca sa pleci undeva si sa locuiesti intr-o tara straina pentru mai mult de una, doua, trei luni, este esential.

Cred ca e bine sa pleci ca sa recunosti ce ai lasat in urma si ca sa te intorci acasa cu tot ce ai invatat acolo. Cred ca e bine sa pleci, cred ca e bine sa stii ca insemni ceva, to know your worth. Your own somebodiness.

Cred ca e foarte important sa stii ca esti cineva si cred ca apropo de, am ascultat cu atentie interviurile de mai devreme, cred ca cel mai bun lucru pe care il pot face parintii pentru un copil e sa-i arate, din cand in cand, ca are o valoare, indiferent ce face, si sa-l incurajeze. Eu am avut norocul asta.

Apropo de parinti, pentru oricine te vede si prima data, chiar daca nu te stie, desi tu in ultima vreme ai avut multa expunere publica, este absolut evident ca esti un om foarte bun pana in maduva oaselor. Nu cred ca este cineva aici care se indoieste de asta. Ce ti-au spus tie parintii si cum te-au crescut de-ai ajuns asa?

Eu cred ca in fiecare dintre noi e bunatate. Avea Catalin Tenita o postare pe Facebook la un moment dat spunea ca fiecare avem in noi ceea ce se cheama clasa, si normal ca trebuie hranita. Cred ca esentiale sunt, stiti ca-i vorba aceea ca … o sa uiti ce ti-au spus altii sau ce ti-au facut altii, dar n-o sa uiti cum te-au facut sa te simti.

Cred ca e esential sa descoperi bucuria de a-i bucura pe altii sau bucuria de a-i ajuta pe altii, destul de devreme. De asta cred ca e foarte bine atunci cand cineva face voluntariat inca de la o varsta frageda sau pur si simplu sa descoperi bucuria asta imensa care este in a-i ajuta pe altii.

Suntem animale sociale si avem nevoie de aprecierea altora. Einstein spune foarte frumos cat de enorm de mult conteaza fiecare gest, fiecare uitatura buna sau rea, fiecare lucru pe care il facem e esential. Daca atunci cand am intrat in sala asta am intalnit cateva priviri bune, asta m-a ajutat si asta cu cat esti mai la inceput de drum si cu cat esti mai sensibil, mai firav, cu cat nu esti atat de constient de propria valoare, cu atat lucrurile astea mici iti pot influenta viata si cred foarte tare in asta.

Am o curiozitate, daca tu te enervezi vreodata. Pentru ca in ultima vreme, de cand esti in spatiul public dincolo de Magicamp, ai fost tinta orchestrata al unor atacuri, bullying-ul la tine este pe scara mare, mai ales cand erai Ministru, si n-am vazut niciodata, nici macar in postarile tale de pe facebook cand justificai si argumentai lucruri, n-am simtit un ton de enervare. Deci te enervezi si cum faci in cazul ca te enervezi?

Da, ma enervez. Ma enervez mai ales, dar atat de tare ca in ultimii 3 ani nu m-am enervat in toata viata mea. La minister e foarte interesant cred ca daca or sa ia domnii aceia care inregistreaza ce se intampla prin birourile demnitarilor, daca or sa ia vreodata inregistrarile de la mine din birou or sa auda niste lucruri.

Dar cumva in ce scriu pe Facebook sau unde reusesc sa mai scriu, in raspunsurile pe care le dau unor oameni, care sunt furiosi ar putea fi incadrati la categoria „hateri”, cumva nu iau deloc in nume de rau atunci cand cineva nu intelege ceva sau cand cineva a fost alimentat cu ura si cu cine stie ce idei, si cred ca a fost intr-o buna masura si greseala mea, greseala pe care am facut-o multi in 2016.

Cand am intrat in guvernul tehnocrat, multii mi-au spus ce defineste politicienii? Politicienii sunt definiti prin faptul ca vorbesc si nu fac nimic, nu? Si am zis eu sunt tehnocrat, eu o sa fac, n-o sa vorbesc. Prost, dar prost rau. Pentru ca daca nu spui ceea ce faci, daca nu-ti spui propria poveste, oamenii o interpreteaza prin propriul filtru si altii spun lucruri.

S-a spus ca sunt actionar AKH, ceea ce e un concept interesant, ca si cum cineva ar fi actionar la, nu stiu, spitalul Floreasca. O gramada de lucruri. M-am gandit c-o sa ma afecteze mult mai tare, dar ceea ce e foarte interesant e ca atunci cand iti asumi responsabilitatea pentru ceea ce faci, mai ales atunci cand responsabilitatea asta te apasa destul de tare pe umeri si stii ca ceea ce faci e bine si ca ai dat tot ce ai putut, lucrurile astea nu te ating, dar nu te ating deloc, pe mine nu m-au atins absolut deloc tot ce a fost.

Apropo de atins, cred ca traim niste vremuri in care avem nevoie de foarte mult bine in prezenta noastra si de fapte bune cum le numesc eu, iar ceea ce ati reusit voi cu Magicamp, cu MagicHome chiar, a fost sa atingeti niste resorturi in oameni, care sa se indrepte si sa faca alaturi de voi fapte bune. Cum crezi sau care a fost reteta sau cum facem fiecare dintre noi sa atingem ceva in sufletelul celui de langa noi sa faca si el bine impreuna cu noi?

Cred ca media de varsta e destul de joasa aici in sala, dar stie cineva Cat Stevens, Father and son?  Cat Stevens are o vorba, spune “You can argue with a philosopher, but you can’t argue with a good song. ” Poti sa te certi si sa te contrazici cu oricine, pe orice, de fapt, dar nu poti sa contrazici o melodie buna. N-ai cum sa contrazici o melodie buna si faptele bune, lucrurile pe care le facem  mai mult decat lucrurile pe care le spunem. Lucrurile pe care le facem asta sunt, sunt o melodie buna.

Daca faci lucruri bune, si daca iti pui sufletul si energia si timpul pentru a face niste lucruri, asta vorbeste de la sine, intr-o masura mult mai puternica decat orice altceva. Si un exemplu foarte bun a fost campania pentru MagicHome, cu scaunul de spital. Si atunci promisiunea a fost cat se poate de simpla.

Am spus asa: pentru cine nu a vazut, am pus un scaun de spital, langa un pat de spital, intr-o expozitie din Bucuresti si am pus o camera si totul transmis live pe Youtube, si am zis asa: noi echipa Magicamp ne vom aseza pe scaunul ala si vom sta asa cum stau parintii copiilor bolnavi de cancer si vom sta pe scaunul ala unul dupa altul pana se gasesc 100.000 de oameni care sa doneze cate 2 euro printr-un sms si nu ne vom ridica.

Si asta are cateva componente de care cred ca avem mare, mare nevoie si care sunt si esenta succesului din punctul meu de vedere – 1. Commitment – nu ne vom ridica. 2 – o explicatie foarte clara a ceea ce vrem sa facem. Ce vrem sa facem e o casa unde vrem sa stea acesti parinti. Foarte clar exprimat ce vrem, foarte simplu. Commitment foarte clar si cererea de ajutor foarte clara. De multe ori avem nevoie de ajutor dar nu stim sa-l cerem si asta e un lucru pe care eu l-am invatat dupa foate multa vreme.

L-am invatat cand nu am putut sa transport destule medicamente in Romania si a trebuit sa-mi fac cont de Facebook si sa scriu acolo cine zboara de la Viena la Bucuresti. Apoi a trebuit sa gasesc pe cineva care sa mearga de la un aeroport sau altul din alt oras din Romania catre spitale ca sa duca medicamentele. Apoi la Magicamp retelele de socializare sunt esentiale in tot ce am facut, pentru ca acolo poti sa faci lucrurile astea. Sa exprimi ceea ce vrei sa faci, sa arati propriul commitment si trei, sa ceri ajutorul. Foarte foarte important.

In ce stadiu este acum MagicHome?

MagicHome a strans 500.000 de euro in 3 saptamani, noi ne gandeam c-o sa dureze vreo doua luni si, de fapt, din toata echipa eu eram singurul care credeam c-o sa stranga 100.000, toti credeau ca sunt nebun, iar dupa 3 saptamani aveam 500.000 de euro, intre timp suntem pe la 1 milion si jumatate. Am asteptat aproape un an de zile dupa autorizatia de constructie, desi e o renovare, nu e o constructie, schimbam fatada, si probabil ca in noiembrie o sa fie gata casa din Bucuresti, dar surpriza o sa vina in noimebrie, va spun ca n-o sa fie doar o casa.

Minunat. N-am cum sa nu te intreb si de politica. In speech-ul tau de la Tedx de la Cluj, plecai de la o plida – „N-am om” – care spunea despre un paraplegic care se afla langa un rau vindecator si n-avea om care sa il arunce in apa ca sa se vindece. Ai anuntat ca vei candida la primarie si cred ca nu e nimeni din sala asta care sa nu-si doreasca sa insanatosesti Bucurestiul. Sincer. Ai creat o platforma in care sunt peste 90.000 de oameni alaturi de tine, printre care si eu. Deci tu ai oameni. Cum te putem noi ajuta?

Multumesc. E o minge la fileu asta. Cred ca noi in tara asta, in care am decis sa ma intorc dupa 14 ani acum 3 ani, cred ca trebuie sa facem 3 lucruri sau 3 lucruri trebuie sa se intample. Astea sunt cele 3 mari pariuri pe care le avem:

  1. Cred ca implicarea civica, asta insemnand si implicare, macar sa intelegem ce se intampla in politica sa votam si lucrurile de genul asta. Cred ca asta e primul pariu.
  2. Implicarea politica. O societate asa functioneaza, o democratie asa functioneaza. Noi delegam puterea, oamenii deleaga puterea catre politicieni si politicienii vin cu niste promisiuni pe care dup-aia ca sa le indeplineasca au nevoie de putere pentru a le indeplini promisiunile alea, nu altceva. Deci punctul 2 sa avem mai multi oameni implicati in politica.
  3. Aici trebuie sa ajungem in 5-10 ani, sa construim institutii puternice, asta face diferenta dintre o tara de succes si o tara care esueaza. Nu resursele naturale, nu nimic altceva, ci institutii puternice.

Ce inseamna institutii puternice? Inseamna institutii cu oameni cu cap si sira spinarii. Atat. Cap si sira spinarii. Si daca va uitati in orice domeniu in Romania, ai oameni care sunt si muncitori si n-au nicio intentie sa fure sau sa se imbogateasca rapid si stiu ce au de facut, isi cunosc meseria, dar oamenii astia foarte foarte rar ii gasesti la stat, foarte foarte rar ii gasesti in institutiile statului.

Si mi se pare ca asta este esential dincolo de orice ideologie, dincolo de orice alt program de guvernare, dincolo de o fata sau alta fata. Asta e ceea ce trebuie sa facem. Cum aducem oameni noi in institutii publice, oameni competenti in institutii publice, din pacate nu se poate face asta decat prin politica.

Deci trei pariuri: implicare civica, implicare politica si prin asta institutii puternice, institutii autonome, independente care sa nu atarne de vointa unui politician sau altuia. Asta aveam in minte,  exista o carte White Nation, daca cititi, e o carte esentiala din punctul meu de vedere. Concluzia daca ar fi s-o tragem intr-o propozitie asta e: institutii puternice, asta-i diferenta.

In Ministerul Sanatatii, dupa experienta de acolo, am inteles cateva lucruri. Mai intai am inteles cat de grava e situatia, cat de praf sunt institutiile publice, dincolo de cat de destept sau cat de bine vorbeste limba romana un ministru sau altul. E esential sa ai oameni care sa stie sa-si faca treaba, sa ai o structura functionala. Daca capul se schimba asta ar trebui sa fie  mai putin important.

Uitati-va la America, la tari precum Austria. Poti sa ai la un moment dat un esec al democratiei, dar daca ai institutii puternice lucrurile merg mai departe, asta trebuie sa facem. Cum putem sa facem asta?

Prin politica si politica este elementul asta pe care, acum ma gandeam cand m-ai intrebat despre povestea asta pe care am spus-o la TEDx, cu un tanar diagnosticat cu cancer, politica este intr-o anumita masura ca un cancer. In ce sens? Atunci cand iti afecteaza viata personala, atunci cand o simti personal s-ar putea sa fie prea tarziu. Daca nu te intereseaza sa vezi semnele dinainte, atunci cand o simti s-ar putea sa fie prea tarziu.

Este esential sa ne intereseze politica. Politica nu este o nebunie de la televizor, nu este circul de la diverse talk-showuri. Politica este despre fapte.

Ce vreau eu sa fac? M-a interesat intotdeauna impactul. M-am dus catre sanatate pentru ca acolo am crezut ca pot sa am cel mai mare impact. In momentul asta cred ca cel mai mare impact putem sa-l avem pornind de jos, de la alegerile locale, pornind de la administratia locala. Prin asta se tine in momentul asta si peste tot in lume, prin asta politicienii din partidele mari, reusesc sa tina o tara prizoniera. Pornind de acolo, de acolo vine puterea. De asta cred ca schimbarea trebuie sa inceapa de acolo si ce poate sa faca fiecare dintre noi.

Cred ca suntem intr-o lupta complet inegala. Ai tari precum Romania, Ungaria, Turcia, Polonia si din ce in ce mai multe, care aplica un software. Este un software realizat in alta parte si care este downloadat aici la costuri foarte mici. Acelasi software care spune, acelasi virus daca vreti, care ne face sa spunem ca noi suntem buricul pamantui, ne scorneste dusmani, fie ca este un domn ungur cu origini evreiesti, straini, in general, mutinationalele. Este exact acelasi virus peste tot. Si repet: costurile de dowloadare al acelui virus intr-un sistem sau al altuia sunt foarte mici. Si noi, ceilalti, care intelegem ce se intampla, ce arme avem? Avem propriile retele personale, propriile retele de cunostine si de prieteni si de familie, avem retele de socializare in masura in care functioneaza, avem cateva metode de a ne exprima.

Daca noi nu reusim sa ne mobilizam si asta n-o sa vina un politician sau altul sa faca „tzac” si lucrurile sa se intample. Cealalta parte a societatii care intelege trebuie sa se mobilizeze pentru ca, repet, nu e vorba de un circ la televizor, este vorba despre viata fiecaruia dintre noi si a copiilor din tara asta si a viitorului tarii asteia. Cred ca vremurile pe care le traim sunt extrem de serioase si problemele sunt extrem de serioase.

La nivel politic, lasand la o parte problemele pe care le constatam, faptul ca nu avem spitale, n-avem scoli, n-avem.. daca nu intelegem ca la nivel politic lucrurile se duc intr-o directie extrem de periculoasa. E extrem de periculos si de asta sunt aici, si de asta si pentru mine a fost o decizie extrem de grea,  sa ma focusez pe activitatea asta politica. Asta vine cu niste costuri, asta vine fara deloc sa incerc sa ma martirizez aici, dar e o expunere care mie nu-mi vine natural.

Si in directia asta vreau sa te intreb ce zic parintii tai ca te-ai intors la politica?

Da, e foarte interesant cum este vazuta politica in aceasta tarisoara, stiti despre tot in lume daca ai spune ca mergi sa lucrezi pentru Ministerul Finantelor sau spui c-o sa fii ministru intr-o tara, asta ar trebui sa fie mandria familiei, adica trei generarii, bunicul, strabunicul a fost ministru, unchiul nu stiu care.

Ai mei m-au incurajat teribil de mult, chiar cand nu aveam dreptate si cand am plecat la Viena stiu ca taica-miu..  cateodata primeam un telefon si eu ma speriam cand primeam telefon de acasa ma gandeam  mai intai nu aveam bani sa vorbim despre asta si mai tarziu cand ne puteam permite asta – na, te suna mama, tata la ora 10 seara, te intrebi ce dracului s-a intamplat. Si era taica-miu care zicea: Alo, Viena, uite sunt aici cu vecinul, voiam sa-i spun ca fiul meu e la Viena, si spune cum mai e vremea la Viena? Apoi ce face era sa ia carti de vizita de la diversele mele joburi care sunau din ce in ce mai bine, functiile sunau din ce in ce mai bine si logo-urile erau cunoscute de la diverse banci, si cand veneam acasa taica-miu mereu ma intreba “Ai niste carti de vizita?”. Si cartile astea de vizita le impartea prin sat, pe la prieteni: “uite, fii-miu, e la Viena.”

E, si asta s-a intamplat pana cand m-am intors in Romania. Si cand m-am dus acasa si le-am spus “Stiti, am vorbit cu Dacian Ciolos si mi-a spus ca ar trebui sa ma gandesc si am 2 zile sa ma duc ministru la sanatate”, “- vaai, mama, dar de ce faci asta? Dar nu mai bine stai tu sef de cabinet acolo? Ca poti sa-ti faci si treaba si nici nu te injura nimeni, hai ca-i mai bine asa.

Cam asta este respectul sau cumva cum se vede functia publica, iar ce a fost interesant dupa, dupa ce s-a terminat si mi-am luat toate injuraturile de rigoare si la un moment dat a venit o matusa de-a mea si mi-a spus: “Dar de ce nu-i lasi sa faca transplant pulmonar, ca mor oameni?” I-am explicat si a inteles, si dup-aia le-a explicat si colegilor de la serviciu.

Iar ce s-a intamplat dupa e foarte interesant, ca am avut o perioada in care eram in dilema, si m-am reapucat de MagicHome si alte lucruri, si la un moment dat am mers acasa si am intrebat-o pe maica-mea:” – Mama, uite, ce sa fac?” “ – Pai ce sa faci? Baga-te, mama, da-i dracului.”

Deci cam asa.

 

 

24350
mihaela norocInterviu Webstock 2018 – Mihaela Noroc (The Atlas of Beauty) “daca toti am improsca cu dragoste, cred ca n-am mai avea probleme si suferinte” –

Interviu Webstock 2018 – Mihaela Noroc (The Atlas of Beauty) “daca toti am improsca cu dragoste, cred ca n-am mai avea probleme si suferinte” –

Si anul acesta la Webstock am gazduit prima sesiune, cea motivationala. 4 invitati cu povesti exceptionale de viata, povesti care ascund – dincolo de zambete si de aparenta de “usurinta” – foarte multa munca.

Invitatii au fost in ordine: Cornel Amariei, Andreea Esca, Mihaela Noroc si Vlad Voiculescu. Pentru cei care n-au fost la webstock si, mai ales, pentru ca sunt de moda veche si cred ca google search functioneaza pe text cand vrei sa te documentezi despre cineva, transcrierile acestor interviuri le gasiti rand pe rand aici.

Interviul cu Cornel Amariei poate fi citit aici, aici interviul cu Andreea Esca, iar aici cel cu Vlad Voiculescu.

inspiration stage

A plecat de la un proiect mic online si a ajuns cunoscuta in foarte multe tari din lume.  A renuntat la job-ul ei pentru a fotografia femei din lumea intreaga iar munca ei a ajuns la CNN sau BBC, a luat forma unui album de arta care e bestseller in multe piete de la Japonia pana la Germania. A transformat o pasiune intr-un job si a creat atlasul frumusetii, un proiect global despre diversitate, acceptarea altor culturi si despre frumusetea feminina… doamnelor si domnilor, Mihaela Noroc.

 

Multi dintre cei care se afla in aceasta sala viseaza sa renunte la jobul lor si sa plece in lume ca sa-si indeplineasca marele vis. Tu ai luat decizia asta, ai renuntat la tot si ai plecat prin lume ca sa-ti urmezi visul. Iti mai aduci aminte fix momentul cand ai luat decizia? Si cum a fost? Ti-a fost teama?

Da. Pe mine foarte multa lume ma intreaba lucru asta si pot sa spun ca mi-a fost foarte usor sa iau decizia pentru ca eram extrem de nefericita la locul de munca. Asa cum spunea si Andreea, ma duceam la munca, si nu mi-a fost deloc greu, a fost o decizie usoara, ce ma astepta in fata era oricum infinit mai frumos si infinit mai interesant decat tot ce am lasat in urma. Deci n-a fost greu, a fost foarte usor. Momentul exact nu stiu sa ti-l spun pentru ca a venit de la sine. Pur si simplu cand am avut destui bani am zis „Gata, plec in lume.” Si asta a fost.

Dar facusei un plan inainte? Sa pun bani deoparte ca sa-mi indeplinesc visul?

E foarte mult sa spui voiam sa-mi indeplinesc visul. Si niciodata nu am facut lucrurile in felul acesta, „ma duc sa-mi indeplinesc visul” pentru ca m-as fi speriat si as fi lasat totul balta. Deci nu as fi procedat in felul asta, am luat-o incet, pas cu pas. Azi un pic, maine inca putin si cred ca asa functioneaza pentru unele persoane, inclusiv pentru mine, sa iei lucrurile incet incet, ca sa nu-ti fie frica de ce te asteapta.

Stiu ca te-ai apucat sa faci fotografii pe la 16 ani si te-ai lasat de fotografie pentru ca sa te intorci dupa aceea. Cum ai inceput sa faci fotografie? Ca era clar ca acum s-a dovedit ca e o pasiune si ca e directia ta in viata, ca sa spunem. Dar cumva cineva ti-a taiat aripile pe drum. De ce?

Da, uite, asa este si din pacate foarte multi oameni renunta la ce este pentru ei pentru ca cineva nu ii incurajeaza sau nu le da destula incredere, dar si asta s-a intamplat si cu mine. Am mers la Facultatea de Arte Plastice din Bucuresti la sectia foto-video si, din pacate, acolo nu am gasit sustinerea sau poate directia mea nu era potrivita cu directia lor si atunci am zis la final „Asta nu e pentru mine. Fotografia in niciun caz nu este pentru mine. Sunt atat de multi oameni care se pricep mult mai bine decat mine si o sa las asta pentru ei.” Am mers si am lucrat in alte domenii, pentru ca aveam nevoie de sustinere financiara, deci acolo am gasit, la joburi, partea asta foarte importanta, si la un moment dat am simtit ca nu mai pot sa lucrez unde lucrez si hai sa incerc din nou fotografia, care ramasese deoparte.

Eu nu m-am atins de aparatul de fotografia vreo 6 ani. Nu l-am atins. Era acolo, ramasese asa ca un fel de, nu stiu, o mica durere, sa zic. Am avut probabil si o teama sa-l ating. Era un proces psihologic foarte dificil si in momentul in care am zis „Asta e ultimul tren. Il iau, ma urc in el. Daca n-ajung nicaieri, asta este.”

Iti mai aduci aminte ce ai pus in bagaj cand ai plecat? Prima calatorie mare?

Esentialul. Pentru ca asa e cel mai usor sa calatoresti si mi-aduc aminte ca dupa primul an de calatorie mergeam cu un backpack si aveam dureri foarte mari de spate si am trecut ulterior la trolly. Pentru ca nah, backpacker poate sa fie si cu un trolly. Si ce iau cu mine? Un sac de dormit foarte mic, care sa-mi ajunga pentru 10-15 grade, 2-3 perechi de pantaloni, nu stiu, esentialul, nu iau foarte multe. Chiar si bagajul de fotografie este foarte mic, iau cat mai putine pentru ca trebuie sa le car singura si nu vreau sa-mi fac rau singura.

Dar nu ti-e greu uneori? Stiu ca la inceput ai calatorit impreuna cu sotul tau, in primul an si inca cativa. Dar se mai intampla sa nu calatoresti cu sotului tau. Si nu ti-e greu singura pe drumuri in hau pe dreapta?

Unu la mana incerc sa ma protejez cat mai mult. Nu o sa plec niciodata noaptea pe strazi, imi dau seama de pericolele din jurul meu, sunt o femeie care din pacate poate sa cada prada usor unor probleme. Sunt protejata de fapt, avand acces la internet absolut tot timpul imi dau seama unde sa ma duc, ce sa fac, cu cine sa stau de vorba, ma uit la omul respectiv imi dau seama “stai ca poate nu e ceea ce pare”, imi dai seama cand un taximetrist poate nu o sa ma duca unde trebuie daca.. nu stiu, ai un instinct, il urmezi.

M-am documentat uitandu-ma la interviul tau cu doamna Esca caci ai fost la interviu la Europa FM (Mihaela: care a fost sustinatoarea proiectului de la bun inceput si ii multumesc foarte mult). Asta stiu ca te-ai dus cu proiectul la The One, pe vremea cand exista revista si era foarte foarte la inceput proiectul, dar acolo am descoperit ca o parte destul de dificila a proiectului tau a fost sa convingi femeile. Pentru ca mergi pe strada si vorbesti cu ele si am pus asta in balanta cu faptul ca ii povesteai Andreei ca nu esti o persoana care are chiar foarte mare incredere in sine.

Nu, nici acum nu am. Nu vedeti ca nu stiu sa fiu ok pe scena.

Si atunci cum faci? De unde iti gasesti curajul sa abordezi pe strada niste oameni intr-o limba straina cu o cultura diferita si sa le spui „Eu vreau sa te fotografiez” si unde se petrece magia ca uneori in 5-10 minute tu te duci la ele acasa.

Asta-i chestia, ca tu abordezi omul respectiv pentru ca te fascineaza persoana respectiva, trece pe langa tine femeia si pe mine uneori ma lasa si fara respiratie. Imi dau seama ca ea este o opera de arta. Si asta e ceea ce ma motiveaza, in sensul ca stiu ca exista acolo ceva extraordinar, pe care ea nu-l vede de cele mai multe ori, din pacate, si trebuie sa-i fac o fotografie. Uneori reusesc, alte ori nu.

Dar si cum le zici? Adica.. (in toate felurile) Iti dai seama ca daca vine cineva pe strada, se duce la doamna Esca si ii spune ”Doamne! Domnisoara, Doamna, sunteti atat de frumoasa! Vreau sa merg acasa la dvs sa va fac o fotografie”, Bine, doamna Esca cred ca ar accepta. E gresit exemplul. Dar… cum le convingi?

Fiecare loc este diferit, fiecare tara, fiecare cultura este diferita si atunci trebuie sa te adaptezi. Aici in Europa e usor, adica stim toti ce inseamna social media, unde o sa ajunga o fotografia, ce efecte o sa aiba asupra mea ulterior. Cand te duci in alte zone ale lumii, lucrurile devin foarte complicate, decizia nu este doar a femeii pe care o abordezi, decizia este si a sotului, poate a fratelui, si tot asa lucrurile se extind. Sau in America de Sud,  de exemplu, iarasi e o problema cu criminalitatea, imaginea poate ulterior sa fie folosita in detrimentul ei, cineva poate sa o sechestreze, sa o abuzeze. Lucrurile aceasta se intampla pentru ca mi le-au spus femeile pe care le abordam, „nu, nu pot sa fiu fotografiata pentru ca poate faci parte dintr-o grupare mafiota si cineva o sa-mi faca ceva rau”. Si atunci trebuie sa te gandesti de 10 ori. In momentul in care insisti sa-i faci o fotografie, ca ok, e placerea si nebunia mea sa-ti fac o fotografie, dar ce inseamna asta pentru tine ulterior este cu totul altceva. Mi s-a intamplat, de exemplu, eram in Egipt si am fotografiat o fata, studenta la Medicina, tocmai absolvise si ea era foarte multumita si foarte fericita, dar cred ca ceva din limbajul nostru nu s-a pupat pentru ca dupa ce i-am publicat fotografia pe social media mi-a dat repede mesaj si mi-a spus „Tata, da repede fotografia jos c-o s-o vada tata”. Ea fiind femeie de 25 de ani pentru ca absolvise medicina. Mi-am dat seama atunci ca – stai un pic-  nu pot sa ma joc cu asa ceva. Da, deci lucrurile sunt diferite. Cum le conving? Nu le conving pe toate pentru ca am abordat mii de femei si am pana la urma mii de fotografii, dar am abordat de doua ori mai multe sau de trei ori mai multe.

Ce zic eu ca este important, este sa nu renunti. Cand pleci de dimineata de acasa si o iei pe o straduta dintr-un loc oarecare din lumea asta mare, trebuie sa te incarci cu foarte multa energie pozitiva. Noi, oamenii, suntem intr-un fel ca niste animale, si simtim, avem un al cincisprezecelea simt. Simtim omul care vine spre noi si ce poate el sa ne ofere. Si atunci eu daca sunt intr-o dispozitie foarte proasta, ca nu stiu ce mi s-a intamplat mie, persoana respectiva o sa ma simta. Eu trebuie sa ma incarc cu energie pozitiva si sa reusesc sa transmit bunatate si faptul ca nu vreau nimic rau, si poate uneori reusesc sa transmit asta, alteori nu.

Ai plecat de la un mic proiect online si ai ajuns la milioane de oameni care te stiu in online global. Aparitii la CNN, la BBC, o campanie cu Facebook. La inceput, tu si sotul tau ati avut o strategie de comunicare si de promovare in online?

Iarasi un lucru foarte benefic in viata mea, sotul meu, pentru ca el se ocupa de tot ce inseamna partea asta, „birocratia” din viata noastra si eu pot sa ma ocup de tot ce inseamna partea artistica si sa fiu libera si creativa. Daca am avut un plan? O iei gradat. N-ai cum sa ai un plan, cel putin viata noastra nu functioneaza asa. Si viata mea in niciun caz pentru ca sunt genul de om care daca stie ca a doua zi are ceva foarte important de facut, nu doarme toata noaptea, si atunci mai bine eu nu imi proiectez absolut nimic. Si daca se intampla ceva extraordinar, foarte bine. Daca nu, iarasi foarte bine.

Ce am incercat, si asta mi se pare foarte important, sa incerci sa iesi din online cat mai mult. De asta am si insistat sa am o carte tiparita, m-am bucurat foarte mult ca exista pe mai multe piete pentru ca ajunge la cat mai multi oameni. Online-ul se schimba foarte mult. La inceput am avut o viralizare cu Bored Panda care s-a intamplat acum 3 sau 4 ani, ceva de genul asta, si ulterior am avut o viralizare cu un video pe care l-a facut sotul meu si a facut vreo 20 de milioane de vizualizari.

Si putin mai tarziu ai avut o campanie cu Facebook? Despre care poate povestim.

Da, dar important pentru mine este sa fiu prezenta fizic in mainile si in vietile oamenilor, prin expozitie si prin carti.

Si ce zic oamenii care iti vad munca? Care poate n-au fost subiectii fotografiilor.

Sunt foarte multe raspunsuri. Si pozitive si negative. Am si hateri, e ok, si am si oameni care iubesc proiectul si de fiecare data cand sunt un pic mai jos asa, ca am si eu momentele mele, ma duc frumos pe Amazon sau pe Good reads si ma uit la review-uri si zic „Stai ca oamenii inteleg procesul muncii mele, fotografia pe care o fac.” si atunci e bine.

Te incarci mai degraba din reactiile lor, nu? Exact cum spunea Andreea, ca ea isi incarca bateriile din oameni.

E foarte important. Ca asta e, uneori stai si te intrebi „Dar de ce nu ne improscam noi cu mai multa dragoste? De ce alegem sa facem opusul?”. Bineinteles ca fiecare are frustrarile lui. Dar noi ca oameni de la bun inceput, ca acum am un bebelus, e fragila si are nevoie de dragostea mea si incerc sa-i ofer si imi dau seama ca toti trecem prin asta. De la bun inceput avem nevoie de dragoste si undeva, la un moment dat, ne rupem si nu mai primim dragostea respectiva, dar ce lume frumoasa ar fi daca toti am improsca cu dragoste, cred ca n-am mai avea probleme si suferinte.

Apropo de asta, care crezi ca este una dintre cele mai frumoase lectii pe care le-ai invatat de la femeile cu care te-ai intalnit? Caci banuiesc ca ai avut povesti incredibile si super emotionante.

Sunt foarte multe povesti, si emotionante si vesele si triste. Un roller coaster cu tot felul de emotii. Pentru mine, imi este foarte draga Ania care s-a nascut in Polonia, are acum 30 de ani si este o femeie care s-a nascut fara un picior, si din cauza asta mama ei care avea o situatie financiara foarte grea, a trebuit s-o lase in spital si s-o dea spre adoptie. Doctorul care avea grija de ea a incercat sa-i gaseasca o familie in afara Poloniei, undeva in Europa de Vest si asa a ajuns ea in Belgia. Acum, eu am fotografiat-o in momentul in care se pregatea pentru jocurile paralimpice, la alergare, si voia sa ajunga faimoasa ca sa-si gaseasca mama si sa-i spuna ca „nu sunt suparata pe tine ca m-ai dat spre adoptie, ca uite acum pot sa-mi indeplinesc visul si sa fiu alergatoare”. Ceea ce s-a si intamplat, ea si-a intalnit mama, urmeaza sa ma duc sa le fotografiez la un moment dat impreuna.

Ce frumos!

Da, foarte frumos. Ania este o minunata si este de un pozitivism extraordinar, si ne intalnim tot timpul cand eu sunt in Europa de Vest, ea reuseste sa ajunga ba in Berlin, ba in Belgia ne vedem, si cred ca s-ar bucura sa vina si aici sa va vorbeasca despre viata ei. E fabulos de pozitiva si de incantatoare.

Acum cred ca te poti finanta si din vanzarea albumelor si lumea stie de tine si lucrurile sunt mai simple. Dar cum se finanteaza un asemenea proiect, cand vrei s-o iei prin lume? Pentru ca oricat de low-profile ai incerca sa traiesti si cu low-cost, tot platesti niste lucruri.

Da, viata e scumpa. Am avut economiile proprii. Le-am cheltuit pe toate. Puteam sa-mi iau o masina foarte scumpa. Am calatorit foarte bine. Faci niste eforturi. Stiu ca la inceput prietenii mei imi spuneau ca sunt zgarcita, si in continuare familia mea spune ca sunt zgarcita si asa ma percep ei ca nu imi cumpar haine, dar eu toti banii pe care ii fac sau pe care i-am facut la un moment dat, stiam ca sunt pentru un lucru mai important in viata mea. De ce sa-mi cumpar rochia asta daca pot sa stau, sa mananc undeva in Armenia? Sau in Iran o masa. Da, deci mi-am ordonat prioritatile in viata. Asta s-a intamplat cu mult timp in urma, in momentul in care am descoperit calatoria si am vazut ce inseamna. Uite, poti sa calatoresti nu cu foarte putini bani, cu mai putini bani, poti ajunge in anumite zone si de ce sa cheltui eu niste bani in Bucuresti cand pot sa-i cheltui in Columbia?

Vorbesti de niste niste bani pe care ii cheltui, adica ii ai. Dar la un moment dat, banii pe care tu i-ai produs muncind din joburile din Romania s-au terminat. Cum ai facut rost de bani mai departe?

Asta a fost un proiect care a fost facut multumita oamenilor. Fara oameni eu nu faceam absolut nimic si nu eram absolut nicaieri. De la femeile pe care le fotografiez, pana la oamenii care m-au sustinut intotdeauna. Si am facut o campanie de strangere de fonduri, dupa ce m-am intors din prima calatorie care a fost foarte ok. Asa am reusit sa continui. Iar, ulterior, proiectul a devenit si mai de succes si am avut colaborari cu diferite branduri in strainatate, care au platit foarte bine si am reusit sa-mi continui proiectul.

Te-ai intalnit vreodata cu vreunul dintre donatori? A venit cineva sa-ti zica ”Stii, eu am donat..”

Da, bineinteles. M-am intalnit, am stat si la ei acasa sau am iesit. Da, am foarte multi prieteni peste tot.

Mentionam putin mai devreme despre o campanie pe care ai facut-o cu Facebook. Sa povestim putin despre aceasta campanie pentru ca am aflat ca, cumva cu tine au inceput sau ai fost printre primii care au facut Facebook live din sediul Facebook. Cum a ajuns Facebook la tine si in ce a constat aceasta colaborare?

Da, mi-au scris un mail si am zis „Suna prea bine ca sa fie adevarat!”. Eram undeva in Etiopia atunci si stiu ca Etiopia este unul dintre locurile mele preferate si acolo simt eu cumva ca s-a nascut proiectul de fapt. Si eram deja a doua oara si imi doream atat mult sa explorez cat mai mult, sa vad cat mai mult, si imi da mesaj Facebook ca trebuie sa te duci in 10 zile, in 6 tari si sa fotografiezi. Si eu eram „Ah, de ce acum? De ce acum?” Dar a fost foarte ok, am calatorit 2 saptamani in 6 tari, am fotografiat cate o femeie pe care au ales-o ei din tarile respective si eu eram cea de-a saptea, si asta totul pentru Ziua Internationala a Femeii. Am terminat in New York, la sediul Facebook de acolo si am facut un interviu live care a fost difuzat pe Times si pe pagina mea si asta a fost. Acum sunt aici, maine sunt acolo, totul e trecator.

De cateva saptamani esti mama unei fetite.

Oh, Doamne, ce greu este!

Cum s-a schimbat viata ta? Felicitari!

Iti multumesc frumos. Este minunat, dar este si foarte greu. Cred ca acum inteleg ce inseamna pentru o femeie sa reuseasca sa fie si mama si sa reuseasca sa-si vada si de cariera sau de orice altceva, sa iesi din casa cand esti mama e complicat, dar sa faci cariera. Este extrem de greu sa le faci pe toate si multe, multe femei reusesc sa faca asa ceva si pana sa ajungi tu sa faci lucrul respectiv, n-ai cum sa intelegi prin ce eforturi trece persoana respectiva.

Stiu ca iti doreai si o partea a doua a proiectului si banuiesc ca nu te opresti.

Nu, nu ma opresc.

Cum te vei descurca si cu fetita si cu un nou album?

Incercam sa ne adaptam cat mai mult, sa creasca imunitatea si as vrea peste o luna, dupa ce ii facem vaccinul de 2 luni sa plecam un tur din Romania, si daca se comporta bine la inceputul anului viitor plecam mai departe. O sa continui cu a doua carte , de data asta o sa fie o carte mai mult orientata spre copii. O enciclopedie a femeii de la nou-nascut pana la foarte, foarte in varsta, ca un copil sa vada ce inseamna o femeie si sa aiba un instrument de educare sanatos. Pentru ca pana la urma, avand un copil, as vrea sa pot sa-i ofer ce-i mai frumos si sa-i arat ca lumea e si frumoasa si buna.

Ai fotografiat mii de femei. In sala sunt cateva sute de femei, ce le-ai spune lor despre frumusete? Tu ai adus un omagiu frumusetii si diversitatii, dar ce le-ai spune lor despre frumusete?

Cred ca este foarte important sa ai incredere in tine, ca pana la urma frumusetea e un lucru destul de subiectiv. Ca ce mi se pare mie frumos, altuia nu i se pare la fel. Cred ca super super important sa fii increzatoare si asta e mult mai important decat orice trasatura fizica pe care o ai, pentru ca sunt femei care nu sunt considerate frumoase, dar ajung sa fie inspirationale si asta e mult mai important cred eu. Proiectul meu se numeste „Atlasul frumusetii”, dar merge mai departe de atat pentru ca ai foarte multe femei care iti dau un exemplu puternic pe care poti sa-l urmaresti, sa-l urmezi. Deci nu stiu daca frumusetea e neaparat o trasatura fizica si ce inseamna frumusetea, dar increderea e cea mai importanta. Daca ai incredere in tine, poti sa darami munti si daca ai un focus in ziua respectiva in care te trezesti si spui „Uite, azi fac asta” pana la urma se intampla.

Adica chiar si cand n-ai incredere in tine, poate sa iti creasca sansele…

Iti creste increderea, tu esti pe strada si 10 persoane iti spun „Nu, eu nu vreau sa fiu fotografiat de tine.”, dar a 11-a imi zice „da”, e ok. Don’t give up niciodata, nu renunta! O persoana care spune „nu”, are motivele ei. Suntem 7 miliarde de oameni pe fata pamantului, avem de unde alege.

Un „nu” e doar un „nu”.

Da, bineinteles. Intotdeauna.

 

1151
andreea esca webstockinterviu Webstock 2018- Andreea Esca “Daca iti doresti sa existi pe termen lung, trebuie sa-ti consumi bateria in etape lungi” –

interviu Webstock 2018- Andreea Esca “Daca iti doresti sa existi pe termen lung, trebuie sa-ti consumi bateria in etape lungi” –

Si anul acesta la Webstock am gazduit prima sesiune, cea motivationala. 4 invitati cu povesti exceptionale de viata, povesti care ascund – dincolo de zambete si de aparenta de “usurinta” – foarte multa munca.

Invitatii au fost in ordine: Cornel Amariei, Andreea Esca, Mihaela Noroc si Vlad Voiculescu. Pentru cei care n-au fost la webstock si, mai ales, pentru ca sunt de moda veche si cred ca google search functioneaza pe text cand vrei sa te documentezi despre cineva, transcrierile acestor interviuri le gasiti rand pe rand aici.

Interviul cu Cornel Amariei poate fi citit aici.

inspiration stage

Nu cred ca exista cineva in aceasta sala care sa nu o stie pe urmatoarea invitata. O vedem in fiecare seara la televizor si ni se pare deja ca e ruda noastra. A fost cu noi la toate evenimentele importante din ultimii 20 de ani. E un reper in seriozitate si profesionalism, si e unul dintre oamenii care munceste imens de mult si culmea face asta cu zambetul pe buze chiar si in afara reflectoarelor. Doamnelor si domnilor, Andreea Esca.

 

As vrea sa stiu ce faceati dvs acum 10 ani? Pentru ca uite, de exemplu, se aniverseaza 10 ani de Webstock. Dumneavostra acum 10 ani cam ce faceati?

Nu ce facea Cornel. (n.mea. Cornel Amariei, cel care a fost intervievat inaintea Andreei la Webstock)

Adica n-am citit la 3 ani, nu cant la niciun instrument din pacate, mai cant asa, dar nu foarte bine. Ce faceam? Faceam tot ce fac acum. De altfel mi se pare ca sunt extrem de plictisitoare din acest punct de vedere. Ma tot intalnesc cu oameni care sunt in alte locuri, in alte joburi, in alte tari.. „Si tu ce mai faci? – Eu? Cum stii, acolo.”

Faceam acelasi lucru si ca sa vezi cat de plictisitoare sunt, am aceeasi coafeza de la 19 ani si ma duc la aceeasi cosmeticiana de la 12. Ce sa va spun? Ce poate fi mai plicticos intr-o dimineata?

Hai sa mut eu putin discutia, pentru ca eu te stiu si stiu ca tu ambalezi lucrurile cu zambet, dar in acelasi timp cunosc si perfectionismul tau si perseverenta ta de a face lucrurile cat se poate de bine, cel mai bine.

Nu numai ca fac acelasi lucru, il fac si in detaliu, adica, mai grav. (rade)

Exact. Am un prieten pe care tu il stii, care mi-a spus ca daca Esca poate sa fie perfecta in fiecare seara la televizor, nu am nicio sansa, nu imi dau nici un drept sa nu muncesc in draci pana sa fiu si eu macar bun pe scena, el fiind un mare actor. Ce din educatia parintilor tai te-a facut sa fii in felul asta? Si o sa detaliez eu pe drum daca tu nu vrei sa spui de ce esti perfectionista si cum mintea ta nu concepe decat varianta cea mai buna pe care o intelegi tu in momentul ala.

Cred ca asta mi se trage de acasa, intr-adevar. Poate ca mi-a fost mai usor sau nu stiu, poate mi-a fost mai greu dar in orice caz sunt convinsa ca mi se trage de acasa si exista o poveste pe care o tot spun pentru ca asa am realizat de unde vin toate lucrurile. Mama mea a lucrat toata viata la Spitalul de oncologie si imi amintesc ca odata eram in anul intai de facultate, fusesem la o petrecere, si ca ma ocup si cu petrecerile foarte serios si foarte organizat, in detaliu, si m-am ocupat in detaliu foarte mult, in sensul ca se facuse dimineata si pentru ca sa pot rezist la seminar, pentru ca a doua zi aveam seminar la facultate, am baut un milion de cafele. Drept urmare, dimineata pe la nu stiu ce ora imi era foarte rau, imi iesea inima din piept, ma rog, ma simteam groznic, am crezut c-o sa mor, desigur, pentru ca Fecioarele, nu-i asa, sunt si ipohondre. Si in timp ce simteam ca mor si imi iesea inima din piept am simtit c-o sun pe mama sa-i spun ca mor si sa vina ca sa mor si eu sa nu mor singura. Si am dat telefon, acolo raspundea o secretara pentru ca mama era in operatie si a chemat-o pe mama din operatie si a iesit si mi-a zis „Hai, zi, ce s-a intamplat?”

Pai uite, am fost la petrecere si imi iese inima si o sa mor si imi vine sa lesin si ce i-am mai zis eu pe acolo. Si mama foarte serioasa mi-a zis: – Andreea tu m-ai scos din operatie unde e o femeie bolnava de cancer pe masa sa imi spui ca ti-e rau ca ai fost la o petrecere? Nu stiu, ia o gura da apa cu o lingurita de zahar si la reverede! si mi-a inchis telefonul. Si in momentul ala m-am simtit complet abandonata, am zis „nu, nu e posibil, adica mama mea nu vine, nu ma ajuta, nu nu stiu ce, pentru un om strain”. Numai ca peste ani de zile, am inteles ca a fost o alta lectie de viata pe care ea mi-a predat-o, in sensul ca atunci cand faci o profesie, cand ai o profesie indiferent care este ea, trebuie s-o faci perfect. Trebuie sa fii acolo cu totul, trebuie sa intelegi ce e mai important si ce e mai putin important, chiar daca este vorba de copilul tau, de familia ta, de altceva. Iar o alta lectie pe care mi-a dat-o, a fost atunci cand aveam 19 ani si cand am ajuns la SOTI, ma rog, printr-o intamplare, (pentru cei care nu se nascusera atunci, prima televiziune la care am lucrat se numea SOTI, eram primul canal privat de televiziune) si cand foarte fericita ca luasem acest post de a prezenta Jurnalul la 12 noaptea…

 Spune, te rog, ca ai dat proba astazi si seara ai prezentat..

A, da! Da, am sarit peste asta. Am fost sa dau o proba si dupa ce am dat proba m-au trimis sa citesc dintr-un ziar, undeva intr-o camera de se numea Studio, dar era o camera o masa cu o carpa pe ea, si dupa ce am dat aceasta proba, adica practic am citit acolo ca o gaina ce-mi dadusera, in momentul in care am iesit din sala respectiva, producatoarea jurnalului din noaptea aceea m-a intrebat: „Tu esti domnisoara care a dat aici proba?” Si i-am zis „da”! „Poti sa ramai diseara, sa ne citesti si noua jurnalul? ”. Si eram „Da, da, sigur.”

Eu eram tot asa cu un pulover pe mine, nu ma machiam deloc, nu ma coafam, si am sunat-o pe mama foarte fericita sa-i spun „Stii ca diseara o sa zic d-astea, stirile si nu stiu ce”, si apoi i-am zis ca asta as vrea sa fac si ea mi-a zis foarte serios „Te rog sa te gandesti foarte bine daca vrei sa-ti alegi aceasta profesie pentru ca este ca si cum ai fi actor, ca si cum ai fi balerina, ca si cum ai avea un spectacol in fiecare seara si trebuie sa fii perfecta, si trebuie sa fie totul impecabil, indiferent de ce o sa se intample in viata ta. Pentru ca pe noi, cei care ne uitam la televizor sau noi cei care mergem la teatru, la un film s.a.m.d , ne dorim ca reprezentatia sa fie perfecta in fiecare zi si nu ne intereseaza absolut deloc daca tie ti-e rau in ziua respectiva, daca te-a lasat iubitul, daca a facut copilul nu mai stiu ce. Deci daca nu crezi c-o sa fii in stare sa functionezi asa, sa nu accepti.”Si, vezi, uite, aceste lucruri probabil ca m-au facut sa fiu foarte constiincioasa, undeva in mintea mea exista tot timpul mama care imi spunea „orice profesie ai alege, s-o faci perfect.”

Dar cum ai dus tu mai departe asta la copiii tai?

I-am stresat si eu pe ei, da, la randul meu. Bunica i-a preluat inca de mici, le-a spalat creierul, dupa care am urmat eu. Vezi, asa cum am patit si eu cu mama, probabil ca asa vad si ei ceea ce fac eu. Copiilor nu cred ca trebuie sa le povestesti foarte mult, ei vad. Vad ce faci, vad cum te pregatesti, vad toate aceste lucruri si banuiesc ca se imprima undeva, se inregistreaza undeva, chiar daca vine o vreme in care toti le spunem parintilor ca ei habar n-au, ca nu stiu nimic despre viata, ca viata e a mea si fac cum vreau.

Adica banuiesc ca toti cei care aveti copii ati trecut prin asta, care aveti copii, ma rog, adolescenti, si daca nu, o sa treceti, indiferent de alimentatia prin care o sa-i treceti dvs si toate programele, psihologia copilului si parenting. Toti o sa ajungeti intr-o zi in care o sa vina copilul si o sa-ti spuna ca habar n-ai si ca esti complet depasit si ca el stie ce vrea sa faca si indiferent daca face rau, care e problema? E viata lui si face ce vrea cu ea. Deci, desigur, dar undeva, in spatele mintii sunt convinsa ca inregistreaza tot ceea ce faceti, tot ceea ce le spuneti si acele lucruri vor iesi la un moment dat la suprafata si vor ajuta.

Pentru ca, din nou, sunt multe bloguri de parenting in momentul asta pe piata din Romania, ca sa proiecteze posesoarele de fetite pe termen lung, as vrea sa stiu cum erai tu la gradinita. Daca mergeai la serbari, spuneai toate cele..

Da, normal, nu se vede? Da, eram la toate serbarile, invatam si rolurile celorlalti. Intr-o zi, de exemplu, a lipsit un baietel din echipa de dans, avea un program artistic, se numea Tuki-tuki. Si pentru ca a lipsit copilul de la Tuki-tuki, eu stiind toata coregrafia si echipei lui, m-am imbracat ca aveam parul foarte scurt si nu s-a prins nimeni ca nu eram baiat, mi-au dat tinuta aia, nu stiu, era o pijama alba, ceva, si cu doua bete ca era si cu un dans asa, cu un fel de bete chinezesti si trebuia sa faci cu ele nu stiu cum asa si pentru ca stiam coregrafia am participat deci si la alt program.

Deci posesoarele de fetite care participa la serbari au sanse..

Altfel sa stii ca vorbeam foarte mult si atunci. Eram foarte cuminte, dar vorbeam foarte mult. Si-mi amintesc asta pentru ca mama mi-a povestit ca la un moment dat, educatoarea de la gradinita m-a pedepsit si m-a pus de-adevaratelea, nu sunt povesti, m-a pus pe niste coji de nuca de-adevaratelea sa stau in genunchi. Si mama mea s-a suparat foarte tare si s-a dus sa vorbeasca cu directoarea. Directoarea care era o directoare de gradinita din Berceni, foarte aranjata, cu un coc asa inalt la orice ora si cu ruj rosu si bruneta.

A venit mama si i-a spus „Vreau sa vorbim, ca uitati ati pedepsit-o pe Andreea si nu mi se pare normal sa stea in genunchi”, si ma gandesc eu ce se gandea educatoarea ca va zice mama si ce-a zis ea. Deci probabil ca educatoarea s-o fi gandit ea la ceva si a venit mama cu replica: „Si nu mi se pare normal sa faceti acest lucru, pentru ca poate eu vreau s-o fac dansatoare la bar si i-ati stricat genunchii.” Adica eu imi imaginez discutia aia in anul 1975, in care educatoarea comunista, cu cocul, stii, a venit parintele care ii spune „nu e in regula, ca nu vreau sa ii stricati genunchii, ca poate vreau sa danseze la bar la Athenee Palace.” Asa era la gradinita.

O sa schimb putin registrul si o sa te intreb daca e greu, si vorbesc serios acum, e greu sa fii istorie in viata, adica e cum spuneam mai devreme, nu e om care sa nu te stie. Esti prezenta in manualele scolare, ai prezentat toate marile evenimente care s-au intamplat in ultimii 20 de ani. Cum faci sa ramai cu picioarele pe pamant, stiind, adica nu cred ca nu ai o constiinta de sine foarte corecta si sigur iti dai seama ca esti foarte cunoscuta. Cum faci sa stai terre a terre, sa nu te crezi un mic Dumnezeu, ca acum cand ai venit, lumea se uita, vai, o vad pentru prima data in viata in carne si oase.

In primul rand faptul ca am ajuns aici, unde sunt a fost si datorita unei conjuncturi extraordinar de bune. Gandeste-te ca noi am fost prima generatie de oameni de televiziune de dupa Revolutie, vorbim de un alt tip de concurenta, vorbim de o oportunitate extraordinara pe care ne-au dat-o acele timpuri, adica toate trebuie cumva coordonate. Apoi, cum reusesc, nu fac nici un efort, cred ca este legat tot de educatia cu care pleci de acasa, cred ca e legat de cum esti tu pur si simplu. Nu stiu sa fiu altfel, nu ma chinui niciodata sa fiu altfel, mi se pare foarte complicat sa-ti creezi o imagine si pe urma sa te ocupi nu cumva sa nu iesi din ea si sa fii atenta cum faci si ce zici. Mi se pare o foarte mare pierdere de timp. Mi se pare ca sunt o gramada de lucruri simpatice si de interesante de facut astfel incat sa nu-mi pierd vremea cu asa ceva.

Dar a fost vreun moment in care ti s-a parut „Doamne, sunt Andreea Esca, ma cunoaste toate lumea!”? Adica te-a luat vreodata valul si dupa-aia a trebuit sa vii inpoi?

Da, cand fiul meu face tot felul de glume cu mine in mall si daca nu-l ascult cand spune cate ceva imi zice „Fii atenta ca daca nu esti atenta strig – Uite-o pe Andreea Esca”. Cred ca doar asa. Nu stiu, de la 19 ani fac asta. Nu stiu cum e sa faci altceva, n-am trecut prin niste etape si, dintr-odata, am aparut la televizor si m-am speriat. N-am facut altceva. Mi se pare ca e un job ca oricare alt job, numai ca fiind public, desigur ca ti se intampla aceste lucruri. Dar nu mi se pare ca sunt nici mai desteapta, nici mai importanta, nici mai nu stiu altfel decat alti oameni care sunt in alte domenii dar nu se vad pentru ca nu..

Bine, sunteti pe modestie, lasati ca va intrerup.

Nu, chiar nu sunt modesta, dar asta cred.

Lasati, spuneti-ne care este interviul care va place cel mai mult dintre tot ce ati facut.

Ah, nu stiu, nu pot sa aleg. Chiar nu pot sa aleg. Uite ca vorbeam apropo de stat ani la rand si facut acelasi lucru, am facut un interviu care mi-a placut foarte mult cu Michel Drucker, este un realizator de televiziune francez, care are vreo 70 de ani si de 50 face televiziune. Si apropo de fricile astea pe care le avem si noi, de exemplu, in televiziune, eu am aceasta teama, televiziunea nu este cinematograf, adica nu e cinema, ai jucat intr-un rol foarte bun si ai ramas pentru eternitate. Televiziunea e o treaba foarte perisabila, astazi esti, te stie toate lumea, maine ai disparut, la revedere, nu stiu, in cativa ani nu mai stie nimeni cine ai fost si ce ai facut. Si atunci l-am intrebat pe el, dom’le dar tu cum ai facut sa rezisti atatia ani, adica ai de 50 de ani o emisiune, aceeasi emisiune, si cum se intampla? Si el mi-a zis „Stii care este secretul? Eu sunt clasic. Cumva ca si tine. Atata vreme cat nu incerci tot timpul sa fii extrem de moderna, sa fii in pas cu moda si esti clasic, clasicul nu se demodeaza niciodata.” Pana la urma poate ca uite, inconstient am facut acest lucru.

Dar exista vreun interviu pe care ai vrea sa-l refaci?

Cred ca as vrea sa refac interviu cu Coppola. Si sa-ti spun de ce. Atunci cand mi s-a propus acest interviu, era la Buftea, filma Olivier Martinez. Il stiti pe Olivier Martinez?

O minunatie de domn.

Exact. Iar eu ma inscrisesem sa fac interviul cu el.

Si l-ai primit pe domnul Coppola care are 70 de ani.

Da. Si seful meu mi-a zis: Unde sa te duci sa faci cu scarlavia aia de Olivier Martinez, ce treaba ai tu sa faci cu ala, du-te si fa cu Coppola. Si eu ce era sa zic? Ca n-am comentat niciodata, eu sunt un angajat foarte bun. Si mi-a zis sa ma duc sa fac cu Coppola. Bine, o sa ma duc sa fac cu Coppola, nah, acum ce era sa fac. Si asa m-am dus sa fac interviul. E adevarat insa, ca in momentul in care a inceput interviu si a inceput sa vorbeaca Coppola care da, avea mult mai multi ani decat Olivier Martinez si mult mai multe kilograme, era fascinant. Deci a fost wow. Numai ca, stii, cand nu vii pregatit asa, parca a fost prea mult pentru mine si mi-ar placea sa repet interviul acela si sa plec deja cu ideea ca stiu c-o sa ma fascineze si c-o sa fie extraordinar. Da, cam acela e interviul pe care as vrea sa-l refac.

Sa speram ca mai vine domnul Olivier Martinez la noi in tara.

Nu numai, ca gata, acum nu ma mai intereseaza ca are si Martinez inca 10 ani in plus

Si intre timp a fost si domnul Sebastian Stan si l-ai intervievat si pe el.

Da, exact. E o alta generatie, nu are sens sa ne bagam.

Si asa ajung la interviurile Europa FM caci acolo te-ai intalnit cu Sebastian Stan sau pentru asta ai facut interviul. Eu cred ca lumea a descoperit o alta fata a ta odata cu aceste interviuri de la Europa FM. Si am sa zic putin ceva din culise: ea se documenteaza pe bune pentru acele interviuri. Toti prietenii mei cred ca tu primesti totul de-a gata.

Dar eu vreau sa ramana asa..

Nu, lasati.

Nu, eu vreau asa, ca-mi place sa ma invidieze lumea. Nu vreau sa ma compatimeasca. Da, eu primesc totul de-a gata, doar ma duc si am si ceva in creier care ma pune sa pun intrebarile, las-o asa.

Ai o casca, nu? Lasati. Si mai mult decat atat, are o ambitie teribila, cateodata nu stiu cati stiti formatul  banuiesc ca multi stiti formatul acelor interviuri, vorbeste cu tot felul de rude sau oameni importanti din viata invitatilor.

Asadar, daca doriti numarul de telefon al oricarei persoane din Romania, sunati-ma. Sunt Pagini Aurii, in format nou.

 Aceasta este intrebarea, nu-mi dau seama. Cum faci? Adica stiu o situatie, cel mai recent interviu la care ne-am intalnit noi cu domnul actor, ca sa nu-l numesc, la care tu ai ajuns la fratele lui, care se afla in Elvetia. Dar nu te-ai lasat, adica cu o seara inainte de interviu inca nu-l aveai si dimineata cand am venit la interviu il aveai.

Stai c-o sa uit. Apropo de asta, si pentru ca ne aflam aici la Marriott, vreau sa spun ca acela nu a fost cel mai mare efort din viata mea sa-l gasesc pe frati-su in Elvetia. Cel mai mare efort din viata mea a fost atunci cand Hagi se tot retragea din fotbal si trebuia sa fac un interviu cu el. Si nu dadeam sunt nicio forma. Il innebunisem pe Piturca, il sunam ca nebuna, nu, nu vrei sa stii, nu-mi mai raspundea la mobil. Ma duceam si sunam inainte de jurnal cu 4 minute, de pe un fix, ca ma gandeam ca el crede ca eu acum sunt la jurnal si oricum nu stie care e numarul de fix si o sa-mi raspunda.

Adica hartuire inseamna nimic. Si nu reuseam si nu reuseam, dupa care am aflat ca aici la Marriott, cred ca intr-o sala alaturi de asta, acum ma gandesc, era o nunta la care mergeau fratii Becali. M-am aranjat si am venit la nunta. Am intrat in mijlocul nuntii si m-am dus la domnul Becali Giovani sa-l rog sa faca cumva sa pot sa-i iau  interviu lui Hagi. Tu-ti dai seama s-o vezi pe o nebuna care intra in mijlocul nuntii, n-are nicio treaba „Buna! Buna ziua! Numai putin daca puteti sa..”.  Tu-ti dai seama, „va rog eu frumos, eu trebuie sa fac interviu cu omul asta si nu dau de el deloc, nu-mi mai raspunde Piturca,” ma rog, si i-am zis eu ce aveam.

N-am reusit nici asa. Drept urmare am continuat si cand am vazut ca nu-mi mai raspunde nici Piturca, m-am interesat si erau in cantonament la Saftica. Si uite cum m-am dus eu noaptea la Saftica, pe DN1 si m-am dus la poarta si a raspuns un politist care, stii ca pazesc acolo, stii ca e o usa de asta de fier. Si normal ca omul m-a vazut, „- Doamna Esca aveti intalnire? – Da, am cu domnul Piturca, sigur.” Si mi-a deschis usa si am plecat pe cararea aia mi-aduc aminte si acum. Eu cred ca omul ala chiar a crezut ca sunt nebuna. S-a trezit cu mine noaptea, pe DN1, la Saftica si i-am zis: „V-am gasiiit! Nu facem si noi interviul ala cu Hagi?”

Deci cam asa munceste ea pentru interviuri.

Adica am o istorie in hartuire. Nu e chiar asa de azi, de ieri. Si acum ca-mi aduc aminte, sa stii ca si seful meu la vremea respectiva, eu am crezut ca m-a remarcat la SOTI, unde prezentam jurnalul, dar el dupa multi ani de zile mi-a spus „Nu, nu, te-am remarcat cand mi-ai luat un interviu odata, nu stiu unde si te-am vazut ca erai hotarata sa-mi iei interviul.” Deci probabil ca am avut lucrurile astea cu „daca vreau, chiar lupt.” Si sa stii ca am facut interviul cu Hagi.

 N-aveam nicio indoiala. Dat fiind programul tau foarte aglomerat, iata cum ti-l aglomerezi, mi-ar placea sa le povestesti oamenilor de aici, un pic din culisele muncii tale, de dincolo de hartuire. Spre exemplu, cum a aratat ziua de luni din care eu spre exemplu stiu ca fiind 1 octombrie, era si o fundatie care avea o activitate, ca tu faci parte si din fundatie. Adica, ca sa ne intelegem, n-are doar stirile de la ora 19, face parte dintr-o fundatie, are o revista online, care are si o declinare in print, face si niste interviuri la radio, incep de saptamana asta, maine, sa ne spui ce invitat ai, daca ai voie. Deci cum arata ziua ta de luni?

Nu stiu cum arata ziua mea de luni, dar ziua mea de luni a inceput de vineri seara. Pentru ca am plecat vineri catre Bistrita, pentru ca trebuia sa ajung la Tasuleasa, unde construim un drum, via Transilvanica. Pentru cei care nu stiu vreau sa intrati pe viatransilvanica.com. Impreuna cu fratii Tibi si Alin Useriu si cu multi oameni din zona, incercam sa construim o cale de drumetie care sa strabata Romania, si care sa dezvolte tot ce inseamna sate si zone de jur-imprejurul acestui drum.

Deci am plecat vineri seara dupa jurnal, de fapt. Am ajuns la Bistrita, am rezolvat cu drumul. Pe urma am mers la ziua Danei Rogoz, care era undeva pe langa Sighisoara, pe urma m-am intors in Bucuresti si am tot continuat. Duminica am avut alte activitati, s.a.m.d. si a venit ziua de luni. Nu stiu sa existe o zi care sa semene cu cealalta, dar ce pot sa spun este ca da, intr-adevar, ma duc dimineata la sport de 3 ori pe saptamana, si pe urma am tot felul de activitati legate fie de revista A list magazine pe care sper c-o luati de peste tot de unde o vedeti sau site-ul Alistmagazine.ro unde sunt o multime de oameni extraordinari de simpatici, sau ma ocup de emisiunea la radio, da, prima va fi acum pe 6 , din noul sezon si vor fi invitati Grasu XXL si Guess Who care au fost blana.

Daca nu ma ocup de radio, am diverse conferinte, mai tin niste speech-uri motivationale, ma intalnesc cu tot felul de prieteni. Adica nu ma plicisesc.

As vrea sa stiu daca iei vreo vitamina, sau ce mananci..

Nu iau nicio vitamina, nu iau niciun drog, sunt impotriva, foarte impotriva daca exista asa ceva. Nu beau alcool, nu fumez, ce sa zic, ce sa spun, groaznic, v-am zis ca sunt extrem de plictisitoare, nu stiu ce sa va mai spun. Dar dansez foarte mult, nu ratez nicio petrecere, plec ultima de la party, adica daca aveti nevoie de o animatoare, da, oricand sunt la dispozitia dvs.

Vezi, mama spunea ca ai putea sa fii dansatoare.

Vezi, s-a gandit ea. Ea s-a gandit foarte bine, a simtit potentialul.

Sa povestim putin despre A list Magazine pentru ca eu stiu la momentul in care revista se lansa ca tu aveai mari emotii, desi lucrasei inainte, creasei o revista in print care avea foarte mare succes. Cum ai gandit aceasta revista si cum ai declinat-o apoi in targuri si tot ce ai facut si mai ales, unde vrei s-o duci.

Sunt un non-exemplu, din acest punct de vedere si din multe altele, in sensul ca n-a existat niciun fel de strategie, n-am avut niciun business plan. Singura chestie care ne-a unit a fost dorinta de a face lucruri frumoase, suntem o gasca de fete si cativa baieti, care ne dorim pur si simplu sa ne simtim bine, dar in acelasi timp sa oferim publicului lucruri interesante si sa facem cumva sa-i facem sa ia parte la toata atmosfera aceea care eu cred ca se numeste asa A list.

Spun ca n-am avut o strategie pentru ca n-am plecat cu ideea uite avem atatia oameni, vrem sa ajungem la atatia, nu, pur si simplu, asta este adevarul. Am plecat o gasca de oameni care voiam sa continuam ceea ce inseamnase experienta revistei de dinainte, voiam s-o ducem mai departe, am inteles ca trebuie sa mergi in online pentru ca acolo este toata lumea, si atat eu cat si colegii mei suntem niste oameni carora ne place foarte mult comunicarea si daca putem sa comunicam prin cat mai multe medii, o facem.

De asta si exista multe, adica in afara de partea online, cum ai zis, avem foarte multe activitati offline, dar care sunt legate tot de A list, targurile probabil la care stiti si veniti la Half is free, interviuri in afara, avem Cina Zodiilor, ( Ce bine ca-i Fecioara Cornel) unde Neti le spune doamnelor tot felul de lucruri despre astre. Avem tot felul de activitati care noua ne fac placere in primul rand, si uite, drept dovada, vezi ca ma gandeam la ce vorbea Cornel mai devreme, care e un om serios si care stie ce inseamna un business, branding, el se gandeste la ce-si doresc oamenii inainte sa se apuce. Noi inainte de toate ne gandim ce ne place noua.

Cum ne distram, da.

Cum ne distram si Doamne-ajuta poate sa gasesc unii carora le place cum ne distram noi, sa se distreze si ei cu noi. Cam aceasta este aceasta strategie extraordinara.

Eu m-am interesat la colegele tale, si le zic colege pentru ca am intrebat cum e sefa si au zis: vine aici si munceste cu noi in fiecare zi.

Da, asta nu reusesc. Cu sefia, nu. Eu voi muri un angajat serios. Asta e, ce sa spun. Imi place sa fiu angajat, ce sa fac, e rau asta? Adica trebuie sa fie cineva caruia sa-i placa sa fie angajat, nu? Mie imi place. Poate, nu ca poate, cu siguranta pentru ca am facut intotdeauna o profesie care mi-a placut. Intotdeauna jobul meu a fost ceva care mi-a facut placere si atunci nu are de ce sa nu-mi placa aceasta pozitie.

 Bine, te mai duc in doua directii repede pentru ca trebuie sa puna si ei niste intrebari, sigur isi doresc. Tu esti in fiecare seara la televizor, de 20 de ani. Mai mult cred, whatever, de ceva ani, esti in continuare foarte proaspata si lumea te place foarte mult.

Pai nu prea au de ales, cred.

Lasati, lasati-ma sa pun intrebarea. Cum sunt in sala o multime de tineri care fac vlogging si se expun in fiecare zi. Cum sa faca si ei, sa nu se arda, adica publicul sa isi doreasca sa fie multumiti cu ei, sa satisfaca publicul, pentru ca publicul tot timpul isi doreste mai mult, si mai mult, si mai mult.

Nu stiu ce as fi facut eu, daca aveam libertatea lor, la varsta lor. Asa incat nu-mi permit sa dau sfaturi. Eu stiu ca atunci cand eram la varsta lor, aveam un sef. Si seful meu nu-mi dadea voie sa fac foarte multe lucruri, pentru care astazi ii multumesc. Atat pot sa spun. Cred ca atunci cand esti tanar si ai atat de multe oportunitati, e foarte greu sa faci o selectie, sa stii cat ar trebui sa faci, pana cand, in ce fel, s.a.m.d. Iar ei in momentul acesta, foarte multi dintre ei, nu mai au un sef care sa-i coorodoneze, care sa fie matur, care sa inteleaga, care sa stie exact cat si cum si sa le spuna lucrurile astea, sau poate unii au, dar vorbim despre cei care nu au, despre asta ma intrebi, si atunci fiecare face dupa cum il duce pe el capul la 17 sau 18 ani. Probabil ca asa am fi facut si noi daca eram de capul nostru.

E important sa existe cineva care sa te coordoneze, e important sa asculti, dar ca sa asculti, persoana respectiva cred ca trebuie sa te faca sa ai incredere in ea, trebuie sa te faca s-o admiri, pentru ca si asta e important. Daca iti zice cineva pe care tu nu dai 2 bani, cu siguranta n-o sa asculti si nu te intereseaza si zici „lasa ca stiu eu mai bine.”, dar daca reuseste sa-ti castige increderea, sa-ti dovedeasca ca ceea ce faci e bine…

Gandeste-te ca, de exemplu, eu mai mult de 10 ani nu am facut altceva decat jurnalul de stiri. Dupa 10 ani, a venit revista The One pe care trustul nostru a cumparat-o, si am inceput sa ma ocup de ea si asa mai departe. Dupa-aceea a venit, uite ca vorbeai de emisiunea la radio si spuneai ca oamenii m-au descoperit pe mine altfel. Stii care este cea mai mare bucurie a mea? Ca eu am descoperit ca exista si alti oameni, si un alt target pe care eu pana la 40 de ani nu-l atinsesem. Adica eu nu am crezut ca se intampla asta. Si uite ca se intampla.

Sunt oameni care au plecat din fata televizorului pentru ca nu vor se mai uite la televizor, sunt oameni care nu s-au uitat niciodata la televizor, si care sunt la radio. Pentru mine asta e cea mai mare satisfactie. Si mai mult decat atat, am satisfactia extraordinara de a avea vreme sa descopar niste oameni minunati in invitatii mei. Pentru ca atunci cand lucrez la stiri, totul este contra-cronometru, cea mai lunga discutie pe care poti s-o ai cu cineva, oricat de interesant ar fi persoana respectiva este de doua minute, adica dupa 2 minute deja iti ia casca foc in cap si producatorul zice „gata, gata, taie-l, gata”, intelegi? Si niciodata parca n-apuci sa intri in profunzime, n-apuci sa intelegi pe deplin cine-i omul respectiv.

Acum am o ora si jumatate, pai cand as fi visat eu vreodata sa vorbesc cu cineva o ora si jumatate? Si asta e bine si pentru mine, pentru ca pricep, inteleg, mult mai mult din invitati, si e bine si pentru cei care asculta, pentru ca si ei la randul lor poate ca n-au avut ocazia sa stea atat de mult si sa afle atat de multe despre un om despre care stiau cateva chestii de la stiri, de exemplu.

Dar cumva, in contextul intrebarii mele, exemplul tau este o lectie despre cum sa consumi in pasi..

Da, cred ca daca iti doresti sa existi pe termen lung, trebuie sa consumi bateria aceea in anumite etape. Si care sa nu fie foarte scurte. Si mai cred un lucru, uite ma gandeam la cate o melodie banuiesc ca vi se intampla si dumneavoastra, auziti o melodie si nu va place extraordinar. Daca o s-o auziti la radio, in fiecare zi, in fiecare zi luni de zile, in final o sa ziceti ca va place sau o sa va treziti c-o fredonati. E foarte important sa faci un lucru multa vreme, serios, la fel. Sa nu va fie frica, a, gata, tre’sa schimb, aoleu s-a plictisit, altceva, altceva, chiar daca suntem in acest consumerim in toate domeniile. Eu cred ca lucrurile care dureaza, care rezista pe termen lung trebuie facute un pic mai mult, mai serios, mai cu baza, dar poate ca sunt doar batrana, nu stiu.

Lasati, o singura intrebare mai am si dupa aceea trec ei la intrebari. Ca vorbeai de baterii, cu ce-ti incarci bateriile? Din categoria ce citesti, pentru ca eu stiu, mai ales ca pui pe social media, o multime de lucruri, ca ai timp sa si citesti, deci nu stiu cand dar..

Sa stii ca citesc, dar citesc mult prin avioane sau cand sunt in vacanta sau seara. Citesc tot felul de carti pe care mi le recomanda prietenii mei, in a caror parere am incredere. Uite, de exemplu, Claudia e una dintre ele. Sau uite acum de curand am citit tetralogia Elenei Ferrante cu „Prietena mea geniala”, pe care mi-a recomandat-o Dana Rogoz. Deci auzim una de la alta si spunem mai departe.

Dar cel mai mult sa stii ca-mi incarc bateriile din aceste lucruri. Faptul ca eu am venit astazi si ca va vad pe voi aici si ca vorbim, de aici imi incarc bateriile. Pentru mine nu stiu, intalnirea cu oamenii este ceva chiar care imi incarca bateriile. Orice poveste aflu de la oricine, stii ca aleg. Sotul meu rade de mine ca daca ma lasa in statie la autobuz 10 minute eu stiu viata tuturor oamenilor care asteapta troleibuzul. Dar pentru ca sunt foarte curioasa, mi se pare ca orice om care aparent ti se pare, ee, e un om de acolo, sigur are o poveste extraordinara undeva. Si din asta ma incarc.

 

 

541
cornel-amarieiInterviu WEBSTOCK 2018 Cornel Amariei (Inventator, 24 ani) – unul dintre cei mai inteligenti tineri de pe planeta: “Innovation must meaning sau, in general, make meaning” –

Interviu WEBSTOCK 2018 Cornel Amariei (Inventator, 24 ani) – unul dintre cei mai inteligenti tineri de pe planeta: “Innovation must meaning sau, in general, make meaning” –

Ca in ultimii 5 ani (cred) si anul acesta la Webstock am gazduit prima sesiune, cea motivationala. 4 invitati cu povesti exceptionale de viata, povesti care ascund – dincolo de zambete si de aparenta de “usurinta” – foarte multa munca.

Invitatii au fost in ordine: Cornel Amariei, Andreea Esca, Mihaela Noroc si Vlad Voiculescu. Pentru cei care n-au fost la webstock si, mai ales, pentru ca sunt de moda veche si cred ca google search functioneaza pe text cand vrei sa te documentezi despre cineva, transcrierile acestor interviuri le gasiti rand pe rand aici.

inspiration stage

E unul dintre cei mai inteligenti oameni ai planetei. La 3 ani invata sa citeasca, la 14 primea medalii pentru inventiile sale privind Securitatea locuintelor. Are 24 de ani si sute de inventii, peste 50 in curs de patentare: printre inventii -ochelarii pentru nevazatori – lumen – care i-au adus notorietate in lumea intreaga. Are 24 de ani si este manager de inovare la Continental, al patrulea producator de anvelope din lume.

Cornel Amariei.

 

Cornel, noi aflam adesea despre copiii minune care citesc cand abia au invatat sa mearga, care au rezultate spectaculoase la scoala invatand materia cu mult inaintea celorlalti, dar rareori ii avem in fata. Tu esti unul dintre copiii geniali, acum adult… te rog spune-mi ce-l face pe un copil sa vrea sa invete sa citeasca de la 2 ani si putin? Ce iti aduci aminte din perioada aceea?

Am invatat sa citesc cu mult inainte de a scrie. Imi amintesc ca ma tinea sora mea mai mare in brate si imi arata albume, imi amintesc cum rasfoia paginile cu mine in brate, asa am invatat. Apoi am avut in casa un calculator si pe tastatura am inceput sa scriu.

Pentru mamele care se afla acum in sala, cand erai mic mancai ceva special? Ai grija ce spui ca zeci de copii o sa manance – cu forta-  de maine doar ce zici tu…

Cartofi prajiti cu branza rasa… (rade). Nu stiu ce mancam, dar asta imi place si acum. (nota mea: dupa interviu a raspuns unui spectator ca in liceu unul dintre obiectivele sale era sa faca bani sa poata a manance cartofi praiti de la McDonald’s in fiecare zi. Si dupa ce a reusit asta, si-a dat seama ca ii trebuie obiective mai inalte :) )

Lasand gluma la o parte, vii dintr-o familie in care totul a fost diferit acasa pentru ca parintii tai au deficiente locomotorii. Cam cat de repede ai inteles ca dansii sunt diferiti de tine si de restul lumii?

Destul de repede pentru ca toata casa era adaptata la nevoile lor. Prizele si intrerupatoarele erau mai jos, totul era modificat in casa pentru ca ei sa poata sa-si desfasoare viata. Cand m-am dus in vizita la prieteni, am vazut ca in mod normal casele nu aratau asa si am inteles ca a noastra e adaptata.

Am citit ca ti-ai dorit sa inventezi unele lucruri ca sa le faci dansilor viata mai usoara. Dansii au fost drive-ul pentru inventiile tale? Cum ai inceput sa faci inventii, inovatii?

Mai intai dintr-o ambitie, imi placea pur si simplu sa creez lucruri. Asta imi place cel mai mult, sa creez.  Indiferent ca e vorba de cantat la instrumente… Imi place sa compun lucruri, ca este vorba de un eurobor sau ca este vorba de un site sau…  Indiferent ce este, imi place sa creez. Ei au avut un impact major pentru ca niciodata nu mi-au oprit curiozitatea, niciodata nu mi-au oprit dorinta de a crea, tot timpul m-au lasat sa fac asta. Cand chiuleam de la scoala ma intelegeau pentru ca chiulesc pentru a construi lucruri. Si intr-adevar, unele dintre lucrurile pe care le-am construit au fost pentru ei, unele produse ma astept chiar sa le aducem pe piata in curand, produse pe care le testez pe parintii mei, ca s-o iau asa, si sper nu doar sa-i ajut pe parintii mei , ci sa-i ajut si pe restul oamenilor care sunt in aceeasi situatie.

Poti sa-mi zici cam ce produse, avem voie sa spunem?

Nu, din pacate nu acum.

Dintre toate inventiile tale, ochelarii de vedere pentru nevazatori sunt cei mai cunoscuti in lume si cumva ti-ai castigat o notorietate globala. Care e povestea acestei inventii?

Accidentala complet. Inovatia vine dintr-o mie de locuri, niciodata de unde te astepti si in cazul acesta a fost complet un accident. Eram in facultate, anul II, la inceput, discutam cu un prieten si din vorba in vorba am ajuns la expresia „ochelari pentru nevazatori”. Am inceput sa cautam, n-am gasit nimic, dar am gasit ca sunt 40 milioane de nevazatori in lume si singura solutie, cainii ghizi, sunt doar 20.000. Brusc ne-am dat seama ca nu exista scalabilitate in solutia ce este acum pe piata, asa ca am inceput noi sa vedem ce putem face. Si usor, usor ne-a venit ideea si usor, usor am inceput sa studiem un pic neurostiinte, sa vedem ce putem folosi din creierul uman, incat vazul pe care nu-l ai sa-l poti simti prin alt simt, cum ar fi simtul tactil sau alte lucruri asemanatoare. Si asa am inceput, asa am continuat, an de an am facut solutia din ce in ce mai buna. Inca tin minte la inceput, 20% din timp poate functiona si acum cand ne apropiem de 90%, si ne apropiem de posibilitatea de a pune pe piata produsul. Ce am vazut in ultimii ani a fost absolut incredibil, inclusiv noi, vazatori, legati la ochi, puteam sa simtim o usa deschisa, fara sa stim unde este; sau pentru nevazator efectiv sa prinda o minge pentru prima data in viata lui cu mainile in aer, o minge de marimi considerabile, dar totusi un obiect pe care nu l-a atins niciodata, sa poata sa-l prinda.

Care e stadiul acum al acestei inovatii? Cand vom avea ochelarii pe piata?

In fiecare inceput de an incep cu un optimism incurabil care spune ca la sfarsit, dar acum sunt la sfarsit de an si sunt cu un optimism incurabil, ceea ce inseamna ca e bine. Adevarul e urmatorul: un astfel de sistem nu are voie sa greseasca vreodata, un om devine dependent de el. Si de la inceput solutia functioneaza, nu asta a fost problema, pana cand, de exemplu, am iesit afara cu ea si era plina de erori, datorita interferentei cu soarele, prea mult zgomot, toate aceste chestii care se intampla. Ne-am dat seama ca nu putem pune pe piata asa ceva pentru ca ar functiona mult prea putin si o persoana care ajunge sa devina dependenta de aceasta tehnologie, pur si simplu se asteapta sa functioneze. O sa treaca strada o data, senzorul o sa dea eroare si va dati seama ce se poate intampla. Acum am reusit sa scadem peste 90% eficienta sau corectitudinea aparatului si ne apropiem foarte repede de acel 99% pe care vrem sa-l atingem pentru a fi noi suficient de impacati cu ce am construit incat sa-l punem in mainile tuturor. Anul viitor o sa facem teste din nou in public si daca totul merge bine, finalul anului viitor, in cel mai rau caz la inceputul lui 2020 putem in final sa dam tehnologia oamenilor care au nevoie de ea.

Daca dam la o parte Lumen, ochelarii de vedere pentru nevazatori, care dintre inovatiile tale iti este cea mai draga?

Acum 8 ani de zile am construit primul robot care era menit sa-i ajute pe parintii mei, scopul lui era sa se plimbe prin casa sa le aduca obiecte. N-a functionat. Nu bine cel putin, dar a fost prima data cand am facut ceva cu ceea ce eu am cunoscut pentru a ajuta pe cineva care chiar avea nevoie, si cu siguranta acela ar fi dupa ceea ce fac cu Lumen.

Apropo de asta, ai spus candva ca inovatia de dragul inovatiei este o prostie si inovatia de dragul banilor e si mai rau. Atunci ce te motiveaza pe tine sa inovezi lucruri?

Este o chestie pe care o tot zic si nu stiu cum s-o zic in romana: innovation must meaning sau in general make meaning. De exemplu cu Lumen, cand am inceput a fost o ambitie sa rezolvam o problema, noi, ingineri sau oameni de stiinta vedem o problema, vrem sa-i gasim solutia si e suficient pentru noi sa ne ambitionam si sa o rezolvam. Cu Lumen asa am inceput, pana cand a fost nevoie sa obtinem primele fonduri, atunci a fost prima data cand ne-am dat seama cat de mare este piata, e vorba de 7-8 miliarde de dolari. O piata absolut uriasa in care nu exista nici un competitor in acest moment. Atunci mi-am dat seama ca e mult mai important sa faci un meaning si dup-aia o sa vina si banii. Daca chiar incerc sa rezolv o problema, care exista si oamenii se confrunta cu ea, cu siguranta va exista un market, cu siguranta vor exista venituri ulterioare si tot asa.

Ai studiat in Germania, ai fost bursier, ti-a fost bine si te-ai intors in Romania. Stii ca jumatate din oamenii de aici isi doresc sa plece in alta tara, tu de ce te-ai intors?

A inceput din nou accidental, m-am intors intamplator, bine de fapt niste probleme personale. M-am intors imediat dupa facultate si mi-a placut. M-am simtit acasa, n-am avut norocul sa am un loc pe care sa-l numesc „acasa”, tot timpul fiind plecat, am plecat de acasa la 14 ani. Acum cand spun „acasa” nu ma gandesc la un loc anume, dar aici, culmea, ma simteam acasa. Chiar dupa ce am locuit 4 ani de zile in Germania si, de fapt, inca locuiesc o parte buna de timp acolo. Ma simt acasa aici si am avut norocul sa gasesc putinii, foarte putini dar unii oameni absolut incredibili cu care lucrez si e o placere incredibila in fiecare dimineata sa ma trezesc sa mai fac ceva cu ei, si se poate si aici.

Spuneai ca ai plecat de la 14 ani, inseamna din orasul tau ca sa vii aici sa studiezi, in Bucuresti, sau despre ce a fost vorba?

Da. Am plecat din Bucuresti in Bucuresti, ca sunt bucurestean. La 10 ani, parintii mei s-au mutat din Bucuresti, undeva la vreo ora si jumatate, si in timpul liceului am avut ocazia sa stau in caminul liceului, un loc foarte interesant pentru mine la acea vreme, si da, de atunci am plecat. Si de atunci m-am desprins de casa cu totul si am devenit mare adultul independent.

Daca astazi ai avea putere de decizie super multa pentru Romania, ce ai alege sa faci?

E o chestie la care ma gandesc de cateva saptamani. Cu cat stai mai mult in Romania, cu atat de lovesti mai mult de birocratie si de cateva saptamani tot vorbesc cu diversi oameni din acest domeniu cum putem digitaliza toate procesele statului. Le numesc procese ca sunt legi, ca sunt toate partile astea, e o alta discutie. Cum putem unifica toate lucrurile intr-un singur mod, intr-un mod usor, un mod care incurajeaza inclusiv functionarii publici sa foloseasca. Asta este ceva care nu doar ca ar da un mesaj, dar ar ajuta rapid si poate ar da si acest trend ca se poate si ca merita sa introducem tehnologia acolo unde inca ne bazam pe hartie si pe pixuri.

Da, dar oamenii aia care fac birocratia au de trei ori, de patru ori varsta ta. 3 ori, hai, deci o sa fie greu sa le aduci tehnologia.

Steve Jobs a spus in ’79 sau ’80, cand au introdus Apple 2, cea mai mare problema era ca oamenii nu stiau sa scrie la tastatura si a spus ca moartea eventual va rezolva aceasta problema. Sunt foarte macabru in aceasta dimineata.

Ce face un inovator cand nu inoveaza? Spre exemplu, ce citesti? Mentionai putin mai devreme canti la instrumente, la ce instrumente canti? Eu stiu chitara, dar nu stiu daca sunt mai multe.

Sunt mai multe. Pe scena am cantat doar chitara si bass, eu in timpul meu mai cant si la pian si la tobe.

Dar cand ai avut timp sa inveti?

Ca orice om in clasa a VII-a.

Sa ridice mana in sala, cine in clasa a VII-a a invatat sa cante la 3 instrumente. Uite! E cineva in fundul clasei, atat.

Adevarul este ca inovatia si creativitatea vin din a lua pur si simplu ceva din stanga si din dreapta si sa le combini pentru prima data, dar viata academica si viata industriala, sa-i spun asa, ne invata sa ne uitam intr-o singura directie si e foarte important sa ramai si sa fii adeptul la mai multe diversitati, sa incerci un pic de acolo, un pic de acolo, sa faci de toate. Imi place la nebunie sa cant, intr-o zi poate si la voce o sa reusesc.

La Vocea Romaniei, vorbim cu doamna Esca care este aici in fata sa te duca la auditii.

(rade) Imi place la nebunie sa calatoresc, imi place la nebunie sa fac poze, imi place la nebunie sa ma ocup de design industrial. In fiecare an apare ceva nou. Anul trecut mi-am luat licenta de scafandru, anul doi ani am inceput scoala de aviatie, n-am terminat-o. E foarte important ca tot timpul sa faci ceva nou, pentru ca atunci cand te lovesti de o problema o sa poti sa interpretezi prin multe unghiuri. Am avut foarte mare noroc cand am intrat in domeniul automotive, experienta mea foarte limitata de fotograf sa-mi dea cateva idei ce au rezultat undeva la 20 de patente si la cateva milioane de produse. Pur si simplu, anumite probleme in anumite domenii, pot fi rezolvate in alte domenii, cu si 50 de ani inainte, dar pentru ca pur si simplu in cazul meu nu a existat niciodata un fotograf si un inginer automotive in acelasi loc, nimeni nu si-a dat seama. E o lume uriasa, daca nu te expui la cat mai multe lucruri este imposibil sa poti sa rezolvi probleme intr-un mod creativ. Si pana la urma asta este inovatia, ceva din stanga, ceva din dreapta, super simplu, dar e important sa le vezi.

 Dar spre exemplu ce citesti, din ce te inspiri ceva din stanga, ceva din dreapta, din carti, care sunt cartile care iti plac tie cel mai mult sau te-au inspirat?

Cred ca lucrurile pe care le citesc acum cel mai mult sunt legate de people management. Asta e chestia pe care o citesc cel mai mult in ultimul timp, din pacate n-am mai reusit sa citesc asa de mult cum mi-as dori, ma bazez inca foarte mult pe filme. Eu tot ce am invatat de fapt, s-a rezumat la Youtube. Tot ce am invatat, toata viata mea a fost Youtube, multi indieni care predau si asta a fost toata educatia mea pana acum.

Si cand spui filme, te gandesti si la filme artistice?

Cu siguranta.

Da-ne un exemplu de film care ne-ar putea inspira.

Wow, de unde sa incep. Inception, Interstelar, ce mai am in minte acum, The Martian, bine toate science fiction-urile bune. Pana la urma asta e tot la ce ma uit. Nu e atat de greu sa va dati seama.

Pentru noi cei care nu inventam decat cel mult scuze ca sa nu ajungem la birou sau ca nu am facut lucruri, lumea pare putin mai grea, sa zicem.  Sunt sigura ca uneori ai avut si tu momente grele. Cum te motivezi sa treci peste asemenea momente? Vorbeai putin mai devreme despre un optimism incurabil, dar cum te motivezi cand iti este greu caci sunt sigura ca au fost si asemenea momente?

In dimineata asta cand incercam sa ma trezesc. Exact cum spuneam un pic mai devreme, diversitatea. Cand ceva nu imi place, intotdeauna pot sa fac altceva. Most of the time pot sa fac altceva. Oriunde lucrez, am langa birou o chitara sau, mai nou, un cooler range. Invat si acel instrument si cand sunt trist, down, nu stiu ce vreau sa fac, ma duc 5 minute cu chitara si imi ajunge sa ma trezesc inapoi. Intotdeauna schimb cand ceva nu imi mai place, schimb complet cu altceva. In ultimii 10 ani de zile nu m-am plictisit absolut niciodata, nu mai stiu cum se simte senzatia aceea de plictiseala. Intotdeauna au fost lucruri de facut, intotdeauna au fost lucruri in care daca nu-ti placea puteai sa schimbi cu altceva, au fost momente grele, or sa fie intotundea momente grele, nu ma gandesc prea mult la ele, doar caut solutia si merg mai departe. Am vise nemarginite, poate asta e.. nu ma vindec de ea.

In sala sunt foarte multi tineri care viseaza sa fie antreprenori, daca nu sunt deja antreprenori cu mici business-uri in online. Tu la 24 de ani esti deja antreprenor, chiar daca esti manager de inovatie la o companie foarte importanta internationala, la filiala din Romania. Da-le, fa-le o recomandare, cum se vede perspectiva…. Vorbeai mai devreme ca citesti despre managementul oamenilor, ce sa stie tinerii antreprenori sau cei care isi doresc sa faca antreprenoriat?

Ceea ce vad din ce in ce mai putin sau nu neaparat ca tot timpul a fost asa, cand vine vorba de un serviciu sau un produs, give a damn, e singurul mod in care pot sa spun.

De exemplu, eu sunt un mare fan Apple, pentru ca stiu ca fiecare detaliu a fost gandit pana in ultimul, ultimul detaliu si fiecare chestie care pare absolut infima si inutila sa fie in modul in care este facuta, este studiata pana cand oamenii au adormit cu capul pe birou. Si asta imi place sa vad la orice produs si la orice serviciu, ca oamenii chiar s-au gandit si chiar au spus „Da, ne pasa de fiecare pixell, ne pasa de chestiile din spate pe care numai noi le vedem.” Asta incerc sa fac, un stantard ridicol de calitate si un standard ridicol de design si sa se simta ca exista o pasiune in ceea ce faci.

Alte lucruri pe care le vad foarte mult, oamenii se apuca sa faca start-up-uri de dragul de a face un start-up. Ceea ce nu-i deloc bine. Trebuie sa existe o pasiune care sa spuna am o pasiune care sa creeze o idee, iar acea idee sa ajute pe cineva si dupa aceea ne putem gandi la acest cuvant, „start-up” care pana la urma este doar un motor ca sa duci o idee pe piata sa ajute oamenii, sa ajute oameni si intr-un final sa creeze un revenue.

Cu siguranta pasiune sa existe in ceea ce faceti, foarte multa atentie la detalii si la fiecare lucru si chiar ceea ce iarasi este o chestie completa si dureaza ani ca s-o inveti sa te gandesti mai intai la utlizator si apoi la ce vrei sa oferi.

 

11893
amaliaInterviu – Amalia Nastase cum (chiar) nu o stiti –

Interviu – Amalia Nastase cum (chiar) nu o stiti –

O cunosc pe Amalia de aproape 20 de ani, dinainte de a deveni “Nastase”. Multi ani am vazut-o o persoana rece, distanta, un om de business foarte calculat. Generalul lui Ilie.

Apoi am descoperit-o drept omul care-ti sare in ajutor cand cauti un anume medic (m-a pus pe picioare acum cativa ani in doar 3 zile) sau cand te apara in spatiu public, luptandu-se in dreptul tau contra celor care fac bullying online (sa va fereasca ingerasii sa-i activati versiunea Arhanghelul Dreptatii pentru ca ati facut ceva care nedreptateste o persoana pe care ea o apreciaza),

Nu suntem prietene din categoria ”ne facem vizite”, dar in viata asta Amalia m-a ajutat uneori fara sa-i solicit direct, sau chiar si cand i-am cerut lucruri care pareau imposibile pentru muritorii de rand (bilete la meciuri importante de tenis de peste hotare).

Pentru multi dintre voi, Amalia Nastase e fosta sotie a lui Ilie Nastase, mama a trei copii, casatorita cu Razvan Vasilescu cu care are business-uri cunoscute in domeniul comunicarii si e implicata in campanii umanitare prin care cumpara incubatoare si echipamente pentru maternitati sau conduce Fundatia Ronald McDonald care construieste case in curtea spitalelor pentru parintii copiilor internati pe perioade lungi in spitale.

Acum cateva luni, am plans amandoua, intr-o conversatie de la distanta, din fata computerelor. Imi povestea despre Razvan, un baietel care i-a schimbat viata cand a plecat in ceruri. Si-atunci m-am gandit sa scriu povestea Amaliei care nu e la vedere, o Amalia pe care nu o stie multa lume.

amalia 4

Ca multi dintre copii ambitiosi care au plecat din saracie, Amalia a invatat de mica sa intre in vorba cu oamenii, sa le afle povestile, sa-si faca relatii si conexiuni pentru ca astfel invata lucruri noi si evolua.

“Am fost prietena cu toata lumea care ma putea ajuta sa invat. Am fost prietena cu profesorii mei, eram cea mai populara din scoala desi nu aveam notele cele mai bune. E ceva cu care m-am nascut si tot timpul am stiut sa imi folosesc aceste conexiuni!”

Relaxarea cu care intra in vorba cu toata lumea a facut ca, in 2000, intr-o vacanta la Paris, sa afle povestea soferului unui roman care are o resedinta acolo. A aflat ca fiul lui, Razvan, e bolnav de cancer osos si ca s-au mutat in Franta pentru a-l duce la tratament. S-a imprietenit cu el si cu sotia lui – Cristi si Mariana-, a incercat sa-i ajute.

Cand  a venit momentul in care sa-l cunoasca si pe Razvan i s-a facut frica. Ce ar fi putut ea sa-i spuna unui copil care avea un diagnostic atat de grav?

Intalnirea a fost o lectie despre optimism si curaj, despre puterea de a trai cum esti si a te bucura de ce ai, oricat de greu ti-ar fi. Razvan i-a spus de multe ori – cand nu mai avea stomac si incerca mancarea doar ca sa nu-i uite gustul –  ca e curajos si isi infrunta boala, sa nu-si faca griji pentru el.

Razvan a murit la Paris cand avea 14 ani, iar ea era cu Mariana, mama lui, la telefon. A auzit-o cum i-a spus “du-te puiul meu, du-te”. Si-au plans in hohote amandoua, minute in sir, la kilometri distanta, dar impreuna.

18 ani mai tarziu, Mariana si Cristi sunt in continuare parte din famlia ei, vorbesc de sarbatori, se intalnesc in vacante, fetele Amaliei au stat cu Mariana de cate ori erau la Paris, impart lucruri si amintiri care le unesc pe viata.

Acum cateva saptamani, Amalia a povestit la TEDx Floreasca despre intalnirea cu Razvan.  Era emotionata; generalul de alta data, omul rece si distant, avea vocea tremuranda. A marturisit public, pentru prima data, ca de la Razvan incoace ea si-a promis ca o sa-i ajute pe copiii bolnavi.

Cand discursul a ajuns online l-a vazut Mariana. A sunat-o plangand si i-a spus ca acum simte ca moartea fiului ei are un sens: a deschis porti ca alti copii sa fie vindecati.

“Toata lumea care face ce e menit sa faca in viata, face lucrurile nerealizand, in prima instanta, ca schimba ceva. Ai o pornire atat de naturala, incat este ca nevoia de a respira. Mie mi se pare ca sunt o unealta care a intervenit intre copil, familia lui si univers, iar acea unealta putea sa fie oricine altcineva, dar sunt eu azi. Trece ceva prin mine, nu este un calcul, e ceva pe care eu il pot face cu ajutorul lui Dumnezeu. Acel Dumnezeu care e in noi, nu cel trambitat pe toate ulitele.  E un lucru cu care m-am nascut! Asa sunt de cand eram mica, eram mama tuturor ranitilor, dar nu am vazut-o vreodata ca pe un sacrificiu. La bussiness-uri ma mai apuca: “aoleu, trebuie sa fac bugetul!” dar cand ajunge un copil la mine, niciodata nu gandesc asta. Pur si simplu!”

*

Nascuta si crescuta in Rahova, Amalia a invatat pe cel mai greu drum posibil ca nu trebuie sa-i pese de judecata altora, dar si sa nu se mai compare cu altii in nimic. Sa mearga pe drumul ei, cu alegerile care o fac fericita, indiferent de ce ar spune ziarele sau ”gura lumii”. Pana la asta insa s-a lovit in mai multe etape ale vietii de etichete puse aiurea pe numele ei si de nedreptati.

Cand era eleva a fost nevoita sa se lupte cu judecata unor profesori care nu i-au dat prea multe sanse… pentru ca nu facea meditatii cu ei.

”Imi spunea profesoara de matematica „tu nu o sa intri la nici un liceu niciodata! Tu o sa dai la scoala profesionala”. Eram copil si stiam ce loc am la matematica in clasa, dar nu stiam ca aveam nota aia pentru ca nu faceam meditatii cu profesoara!  Tu – copil – stii sigur ca profesorul are dreptate pentru ca este autoritate. M-am dus la mama si i-am zis: eu nu dau la liceu la anul, pentru ca eu nu intru! Dau la scoala profesionala. Mama a inghetat atunci…”

O noua evaluare a altei profesoare a reasezat un pic din increderea elevei Amalia Teodosescu, dar femeia de afaceri de acum, omul care are in grija fundatii mari si conturi publicitare ale unor branduri faimoase, femeia care intre timp a cunoscut personalitati uriase ale lumii, Amalia Nastase stie ca undeva inauntrul ei e un sambure de neincredere care poate inflori oricand, pentru ca lucrurile pe care ti le pun in minte oamenii din jurul tau iti pot ingropa sufletul.

”Cei care conteaza in viata ta si care vin cu toata buna intentie sa te conduca mai in fata, dar iti dau exemple de oameni care in capul lor sunt de succes, nu fac decat sa te limiteze si sa iti spuna de fapt: nu mai incerca, nu ai de ce sa incerci, pentru ca niciodata nu o sa ajungi ca ala, niciodata nu o sa iei 10 (vorbesc de copii acum), tu o sa iei mereu 7, si atunci tu nu mai incerci! Deloc nu te ambitioneaza! Adica ajungi la 30-40 de ani sa ti se para ca nu ai facut nimic, ca nu conteaza ce ai facut tu, si iti ia foarte mult timp sa recastigi increderea pe care o aveai cand erai copil.”

Despre ce zice gura lumii si cum ajunge periodic in revistele mondene, desi merge rar la evenimente si duce o viata foarte discreta, Amalia e mult mai hotarata: nu citeste nimic din ce scriu ziarele si e extrem de impacata si asumata cu ceea ce este, dar si cu ce ar putea prezenta ziarele despre ea.

”Evident mi-ar placea extraordinar de mult sa fiu Naomi Campbell la masuri, dar… nu poti sa iti termini viata asta si sa o astepti pe urmatoarea sperand ca te nasti Claudia Schiffer. Eu am o viata pe care trebuie sa o duc asa cum mi-a dat-o Dumnezeu. Nu trebuie sa fiu nimeni, trebuie sa fiu eu!

Doar ca pana invatam lucrul asta ni se spune ca trebuie sa fim ca toata lumea, intelegi? Noi incercam in viata de mici ca trebuie sa fim ca Popeasca care a luat 10, sa te angajezi ca altul, sa faci business-ul ca Georgescu. Dupa ce incercam toate acestea care, evident, nu merg, ajungem pe la 40 de ani – si dupa 13 psihologi care au reparat sechelele de rigoare – sa zicem „dar daca as fi eu, cum ar fi?”.

Unii ne dam seama de asta, altii suntem in cursa aia de soricei si ne invartim toata viata sperand ca o sa ajungem undeva, unde nu vom ajunge niciodata. Ramanem invartiti, obosim si murim.”

Asa se face ca si-a promis ca nu le va spune niciodata fetelor ei ce meserie sa faca, ce scoli sa urmeze.amalia

 

(foto Edward Aninaru)

”M-am ferit foarte mult sa le spun copiilor ce sa faca, pentru ca noua ni s-a spus ce sa facem si a fost total gresit! Alesia ma intreaba: “Mama, dar eu ce o sa fac? Ca toate colegele mele o sa fie avocati, o sa fie bancheri. Si ii spun mereu: Tu o sa iti dai seama singura ce o sa vrei.

E mult mai greu sa ii spui copilului tau “nu stiu ce vei fi si iti vei da seama cautand in tine” si e mult mai usor sa ii spui o sa fii inginer, doctor, avocat. Doar ca atunci copilul se duce dupa ce ii spui tu si nu mai merge pe drumul lui. Si va fi un nefericit cu toti banii pe care ii poate castiga din meseria pe care i-o spui tu.

Eu chiar nu stiu ce o sa fie copiii mei pentru ca nu e drumul meu, e drumul lor. Eu nu pot decat sa ii ajut pe drumul asta!”

Amalia isi creste cei trei copii cu o ”libertate spartana” – sunt cateva reguli pe care le respecta toata lumea, oricat le-ar fi de greu si copiilor (Alessia, Emma si Toma) si parintilor, iar in rest fiecare e liber in alegerile si deciziile sale.

Ca de exemplu, banii pentru achizitii personale. Alessia (15 ani) si Emma (12 ani) au bugetul lunar primit de la parinti, dar nici Amalia, nici Ilie nu le intreaba ce fac cu banii pe care-i primesc. ”Nu le intreb pentru ca nu vreau sa aiba presiunea judecatii mele „ca nu iti trebuie asta, iti trebuie altceva”. Pentru ca sunt responsabile.”

Cum s-a croit aceasta responsabilitate intr-o familie care n-are problema banilor?!  ”Pentru mine e foarte importanta scoala la care merg, sa fie platite fee-urile de la scoala, mai putin importante sunt hainele sau brandurile din jurul lor. Si-am incercat sa le arat ca sunt acelasi copil si cu bani, si fara bani. Le-am spus mereu: Incearca sa vezi ce prieteni de ai tai vor mai sta cu tine cand le vei spune ca, de fapt, tu nu esti bogata in standardul lor, tu esti bogata in standardul normal. Daca nu mai stau cu tine copii aceia, pai nu trebuiau sa stea de la inceput!”

Si chiar si Ilie Nastase, care e mai usor de impresionat de fiicele lui, repecta regulie. Vorbeste cu Amalia si daca stabilesc ceva, sunt neinduplectati amandoi.

”Pentru ca altfel nu ajuti copilul. Daca tu iti permiti orice si ii dai lui fara limita, el nu va avea valoarea lucrului respectiv si nu va avea limite la nimic. Si atunci cand termina limitele legale, trece la alea ilegale obligatoriu – pentru ca natural vrea din ce in ce mai mult. Si dupa, n-are cum altfel, se termina prost!”

Asa au invatat fetele si ca in viata trebuie sa munceasca pentru ca sa-si cumpere lucrurile pe care le vor. ”Eu nu le-am invatat sa nu le placa brandurile, le-am invatat sa isi cumpere branduri daca isi permit. Sunt de parere ca o haina buna e o haina scumpa pentru ca nimeni nu poate face ca o pereche care costa 1,000 de euro sa fie reprodusa exact la o suta de euro. Asa ca isi strang banii pe care ii primesc de la noi si isi cumpara si branduri cand au adunat suficienti, uneori si un an intreg de economii.”

Evident ca ajung si la disensiuni, evident ca sunt multe discutii si negocieri, uneori si lacrimi. Dar niciodata jigniri sau bataie. Ceva din generalul Amalia a ramas si-n zilele noastre pentru ca e neclintita in unele decizii si cateodata, cand una dintre fete plange in camera ei pentru ca a primit o interdictie, plange si ea in alta camera.

”Nu ii arat copilului meu ca plang, am plans pentru ca ea plangea si-mi parea rau ca sufera, dar ne-am inteles la sfarsit. E greu sa stai om la om cu copilul sa ii explici lucruri pe care nu vrea sa le accepte. Este atat de usor sa ii dai bani sa se duca la mall! Sunt sigura ca si copiii mei imi ascund unele chestii, mai ales adolescentii, ca am fost si noi! Dar nu pot sa ii spun copilului meu ca e ok sa incalcam legea… Daca legea spune cumva, nu putem nici sa bem, nici sa fumam de la 16 ani, nu putem! Si nu putem nici la 18 ani atata timp cat tu traiesti in casa mea si eu te tin in scoala, hai sa avem niste reguli de respect pe care sa le intelegem toti. Faptul ca ai facut 18 ani si mananci de la mami, nu inseamna ca esti adult. Adult e cel care isi castiga banii intr-un mod decent…”

amalia-nastase

Foto Dana et Stephane Maitec

”Faptul ca nu sunt bogata a ajutat intr-un fel, stii? Pentru ca si pe mine parintii mei daca ma tineau in puf, poate nu plecam sa muncesc cand am plecat, poate nu invatam cat am invatat. Dar toate astea te imping sa vrei mai mult si, ca sa vrei mai mult, trebuie sa faci mai mult si sa stii mai mult.”

Asa se face ca a parcurs drumul spectaculos de la un copil sarac din Rahova, cu escala la adolescenta care-si schimba bluzele cu prietenele cu care facea mici job-uri de sampling, la femeia care si-a putut permite orice brand si s-a asezat la masa cu cei mai mari oameni ai lumii.

”Am avut perioada in care totul tipa pe mine! Cand iesi din saracie si ajungi sa iti poti permite niste chestii, pai pui frate pe tine, sa vada lumea! Adica am pus pe mine mult!”

Dar s-a uitat in jur, a vazut modestia si smerenia marilor oameni si a inceput sa invete de la ei. La un moment dat s-a aflat la masa la niste prieteni si a conversat mult cu o familie foarte eleganta si relaxata. Cand au plecat, le-a intrebat pe gazde cine erau cei doi cu care conversase.

”Mr & Mrs Heineken”.

„CE?! Berea?!”

”Oamenii aceia au vorbit de parca ne stiam de-o viata, relaxati, dar niciun fel de referinta la ce fac sau cine sunt. Cand vezi lucrurile astea –  si am intalnit aristocrati, nascuti bogati, din Anglia, Franta, America – n-ai cum sa nu-ti zici: cat bun simt, macar sa ma comport ca ei, daca nu o sa fiu ca ei. Asa am realizat ca, de fapt, urla saracia, cand urlau brandurile pe mine…”

Intre timp, cu anii de viata petrecuti printre aristocratii pur sange, a vazut si mai clar forma fara fond a celor care vor sa para bogati, vor sa traiasca in lux pentru a-i impresiona pe altii.

”Foarte putini dintre romanii din generatia noastra au avut educatia luxului sau a bunastarii. Dar daca te-ai nascut sarac nu trebuie toata viata sa tipe totul pe tine. Te poti autoeduca, asta e frumusetea vietii. Cultivandu-te tu poti sa repari anumite derapaje in tine. Nefiind cultivat, citit, invatat, vei ramane si vei derapa si mai mult toata viata. Si vei ajunge paralel cu viata ta, nu vei stii niciodata pentru ce te-ai nascut pe lumea asta, pentru ca nu ai stiut unde sa cauti!

Cand o sa cautati calitatea, atunci nu o sa se mai vada, nu o sa mai tipe nimic pe tine pentru ca, repet, o pereche de pantofi de o mie de euro nu va fi niciodata replicata la 40, niciodata! Mie imi plac lucrurile astea, eu am promovat si promovez foarte mult luxul, pentru ca luxul nu este o metoda de show off… Luxul este o arta in sinea lui.”

In ultimii 20 de ani i-a vazut in intalniri informale nu doar pe unii dintre cei mai bogati oameni ai lumii, ci si pe unii dintre cei care au scris istoria sportului, asa ca a mai dezvoltat o teorie despre calitatea … lucrului pe care-l faci in viata.

”Cheia succesului nu este nici cat de inteligent esti, nici cate scoli ai facut, cheia succesului este tenacitatea.

Uita-te si la Nadia. Om mai tenace ca Nadia, eu nu am cunoscut! Ea si astazi mananca seara o portie de peste alb si bea un pahar de vin alb cand iese la mese! Atat. Poate sa moara lumea si sa fie torturi, prajituri, ei nu ii trebuie. Oriunde este in lume, ea dimineata se duce la sala. 10 acela istoric ii defineste felul in care face totul in viata ei.

Aceasta tenacitate te duce unde esti. In viata succes au oamenii tenace si carora li se spune de 3 milioane de ori nu, iar ei zic ba da. ”

amalia natase mc do

Si pentru cine o cunoaste, tenacitatea e arma ei principala cand ajunge in fata unui copil bolnav care trebuie sa faca fata sistemului birocratic pentru a merge la tratament in strainatate. Amalia spune ca nu simte ca face un efort, ca toate trec prin ea si ca mintea si conexiunile sale sunt doar unelte pentru a duce la bun sfarsit ajutorul copilului. Dar eu am fost de fata la cateva intamplari in care mintea ei gasea extrem de rapid solutii pentru cum sa vorbeasca la Ministerul Sanatatii, pentru cum sa gaseasca transport sau informatii pentru completarea unui anume formular, si realiza asta pentru ca, tenace, nu se gandea nicio clipa ca nu se poate rezolva.

De la intalnirea de acum 18 ani cu micutul Razvan care a plecat in ceruri, lumea ei s-a schimbat.

”Datorita lui am inceput sa vad situatiile acestea. Stii daca constientizezi o situatie, ele vin la tine si am constientizat ca nimicul pe care l-am facut pentru Razvan, ca e nimic fata de ce ar fi avut el nevoie, poate sa se transforme in incercarea de a ajuta si alti copii.

Acum am o fetita care a plecat la Paris, inca un baietel caruia ii fac hartiile… Dar se mai intorc parintii cu poze ca eu ii uit, sunt multi. Ii mai uit pentru ca nu sunt eu cea care fac asta, sunt prin mine! Asa ar trebui sa facem toti, sa ne gasim lucruri care ajuta alti oameni.

Poti sa ajuti alti oameni si cand ii tunzi sau cand le uzi gradina, nu trebuie sa fie totul wow asa.

Trebuie sa ne gandim la lumea asta nebuna unde in ultimii ani am fost invatati fiecare pentru fiecare, sa ne dam seama ca nu suntem insule si pana nu ajutam pe altii, nu ne putem ajuta pe noi.

Cel mai usor shotcut este sa faci bine si, facand bine, cumva ti se va arata si calea ta.”

Asa se face ca dincolo de fundatii si asociatii, o puteti vedea cateodata vorbind cu cei care cersesc in Dorobanti. Le explica unde ar putea face cursuri de bucatar ca sa faca bani sa traiasca mai bine sau le arata ca pot sa nu mai tina copilul toata ziua la cersit pentru ca-l pot lasa la un centru peste zi unde sa invete ceva si sa-l recupereze seara.

”Vin la mine sa-mi ceara bani. Eu incerc sa ii spun niste vorbe, daca ele se lipesc e bine. Oamenilor astora nu le spune nimeni ce sa faca, doar le dau suturi in fund. Si daca eu m-as fi nascut intr-o familie ca a lor, probabil ca eram ca ei. Asta nu intelege lumea, ca si tu daca te-ai fi nascut in aceleasi conditii fiind bullied de fiecare din societatea asta, ai fi fost la fel ca ei.”

*

Ok, iata-o pe Amalia Nastase pe care nu o stiti (tot ce ati citit pana acum a fost context ca sa intelegeti mai bine ce vrea sa spuna in randurile de mai jos)

”Visul vietii mele este sa am posibilitatea sa fac o scoala in care copiii fara posibilitati sa vina si sa fie rasplatiti pentru cate carti citesc.
Un after school, la care sa-i intrebe profesorul „ce-ti doresti tu? – pai mi-as dori o geanta de la Gucci.” Foarte tare ca iti doresti asta! Pentru geanta aia tu trebuie sa citesti 30 de carti!” Copilul a pornit cu geanta aia, dar dupa ce citeste cele 30 de carti, nu o sa mai aiba nevoie de ea.

Intr-un fel toti facem lucruri care nu ne fac placere si nu ar mai trebui sa le facem!  Daca am face lucrurile pe care ni le dorim din suflet, ar veni si banii. Dar este frica pe care multi nu reusim sa o trecem: daca nu imi iese?

Eu nu cred despre mine ca mi-am trait viata la maximum pana acum. Cred ca pana acum a fost un nivel foarte jos din ce capacitate am. Daca ma cauti prin conturi nu e vreo fericire, dar eu tot cred ca viata mea este pe un trend ascendent si ca pana acum nu a fost nimic! Poate ca lumea zice ca aberez, dar nu trebuie sa las lucrurile care nu imi plac si care ma tin pe loc acum, sa ma bage intr-o rutina care plafoneaza si care sa omoare.

Eu vreau sa schimb lumea, copiii mei vreau sa schimbe lumea. Eu nu vreau sa am un job si un venit sigur si sa avem doua vacante pe an. Daca tu mi oferi maine posibilitatea sa am totul sigur si sa le am pe toate, cred ca as muri a doua zi. Eu vreau sa schimb lumea orice ar fi!

Nu vreau sa fiu nici Beyonce, nici Bill Gates, nu vreau sa fiu oamenii aceia. De ce sa vrei asa ceva?

M-am nascut pe pamant, nesignificanta din Rahova, nimeni, femeie asa, grasa in ultimul timp, si pot sa schimb lumea, stii?  Acesta este cel mai provocator lucru pe care ti-l poate da Dumnezeu! Nu sa fii altcineva!

Stii, Nelson Mandela a intrat in puscarie si toata lumea credea ca acolo o sa moara, dar el simtea ca nu asa e sfarsitul lui si a tinut speranta. Deci daca un om de culoare intr-o tara in care rasismul era la ordinea zilei nu si-a pierdut speranta in puscaria de unde nu credea ca o sa mai iasa vreodata, atunci noi cum sa ne pierdem speranta?! Nimeni nu trebuie sa isi piarda speranta!”

9658
Celebrities_on_Stage_LogoDragi parinti de vloggeri & instagramerite…

Dragi parinti de vloggeri & instagramerite…

Va asteapta vremuri grele.

M-am uitat la disputele video dintre Ilie si Max (pe bani multi imprumutati si amanati sa fie inapoiati de catre ilie – aici vlogul lui Max, aici cel al lui Ilie) si tot ce am avut in minte, dincolo de scandalul lor, e cam asa:

– pe copiii astia care au crescut validati de o audienta virtuala ii paste depresia.

– pentru cazurile in care lipsa dragostei si a atentiei parintilor e mai mare, vor fi situatii extreme de viata si de moarte  in momentul in care copiii nu vor mai avea atentia in online.

– e doar o chestiune de timp pana nu vor mai fi relevanti, tuturor li se va intampla sa fie si ”jos” si daca nu vor avea sustinerea parintilor (caldura umana reala, nu virtuala) o sa fie tragic.

Ca sa fac o referinta la ceva ce stiti, dvs ca parinti, amintiti-va de cazul Madalina Manole.

Era o vedeta uriasa, umplea stadioane in anii 80. Viata, ritmul, noile mijloace in muzica au facut-o sa dispara din atentia publica. In plus a imbatranit (e natural, tuturor ni se intampla) si n-a stiut sa se adapteze, sa se reinventeze. Cand a ajuns ”jos” nu a avut resurse sa se mai ridice emotional pentru ca nu avea construit in jurul ei un ambient plecat de la apreciere si dragoste, reala, puternica.

In cativa ani, sper ca nu in cateva luni, vom avea serii uriase de depresii si mutatii comportamentale ale copiilor care-si iau validarea doar din like-uri si vizualizari. Care-si construiesc vieti false ca sa dea bine si sa primeasca multe like-uri. Pentru o viata sanatoasa cand nu vor mai fi faimosi e nevoie de radacini puternice in familie, radacini care se hranesc cu dragoste si atentie din partea voastra pentru ei.

E doar o chestiune de timp pana nu vor mai fi relevanti. Celebritatea nu e pentru totdeauna.

Pentru ca publicul vrea mereu mai mult si mai mult, iar ca sa ”nu te arzi” iti trebuie – dincolo de talent si charisma – sa fi citit mult, sa ai oameni creativi in jurul tau care sa te sprijine si, mai presus de orice, iti trebuie o familie (urbana sau de sange) in viata reala.

Aveti grija de copiii vostri, nu e o mare smecherie ca acum sunt vedete in online, o sa-i coste mult in dezvoltarea lor celebritatea si pierderea ei.

(probabil ca multi dintre cei carora le e adresat acest text  nu stiti ce pregatire am si de ce as putea avea competente sa intuiesc dezastrul. lucrez de mai bine de 20 de ani cu oameni care au fost expusi la celebritate. am vazut din multe unghiuri problemele care apar cand esti sau te simti celebru. si vrei sa ramai acolo)

Acum trei ani cand era la moda sa facem cursuri de influencer, am aratat de ce e un mic dezastru sa te crezi tu influencer in loc sa te incadreze un specialist de publicitate in aceasta nisa. De atunci au fost muuulte intamplari care au validat opinia mea, pe care la vremea respectiva o scrisesem pentru IQads. O gasiti aici

5863
trenduri bazavan.ro4 trenduri in comunicarea/campaniile publicitare pentru 2019 –

4 trenduri in comunicarea/campaniile publicitare pentru 2019 –

La inceputul saptamanii acesteia, la invitatia lui Alexandru Negrea, am fost la So Meetups si am prezentat cateva dintre trendurile pe care le banuiesc a fi valabile pentru 2019, ca parte in executiile campaniilor publicitare.

Sunt obisnuita sa ma uit zilnic pe lucrurile noi, cool, pe ceea ce e diferit (uneori pun si pe blog o parte din lucrurile pe care le descopar), tot asa cum ma uit pe multe rapoarte de trenduri pe mai multe categorii.

Dincolo de ceea ce e public in activitatea mea (adica ceea ce scriu pe acest blog – de la mici stiri despre artisti de toate felurile, la interviuri cu oameni care sa ne inspire), in munca mea care nu e la vedere fac strategii de comunicare pentru artisti sau pentru evenimente culturale.

Dat fiind ceea ce lucrez si lucrurile cu care ma intalnesc des, am ajuns la concluzia ca entertainmentul seteaza in mintea consumatorului niste stari, emotii, uneori si directii. Oamenii fac multe achizitii si iau multe decizii in baza influentelor pe care le aduc filmele, concertele, serialele de televiziune.

Zic mereu, razand,  ca ENTERTAINMENTUL E CEL MAI PUTERNIC SI MAI MARE INFLUENCER.

Banii investiti in promovarea globala a unor blockbuster-e, de exemplu, sunt cu mult peste orice si-ar permite un brand local, asa ca e mult mai usor pentru un promoter mic sa se aseze pe valul generat de emotiile si mesajele unor mari productii de entertainment.

Atunci cand fac strategia pentru un an nou pentru un client primele lucruri la care ma uit sunt: ce filme noi sunt in anul viitor, care vor fi tendintele in moda & beauty, ce tehnologie e anuntata pentru a fi lansata (si aici sunt rapoartele J Walter Thompson), plus contextul social pe care-l vom avea in anul respectiv.

In felul acesta pun brandul si valorile clientului meu pe un val care va fi in crestere, brandul va fi actual, proaspat, adaptat la ce e in momentul respectiv cool, deci cu posibilitate de memorabilitate mai mare.

Ce avem pentru 2019 ?

trenduri bazavan.ro
Multe filme Disney – Dumbo, Lion KING, prima productie Marvel care are o femeie in rol principal, o alta productie cu o femeie puternica in rol principal – Wonder Woman; apoi vin peste noi Frozen 2, Star Wars IX, Indiana Jones 5, Top Gun 2. In muzica, vom avea turneu printre altele cu Elton John (ultimul pe care-l mai face) si o reintalnire Boyzone, insotita de un turneu.
In moda, avem trimiteri la anii 90, culori pastel si “tomnatice”.
Iar noi, romanii, avem an electoral cu toata valva si patima pe care o va aduce.

Uitandu-ma la toate acestea, am ales 4 directii pe care le vom vedea foarte des in promovari. Nu vor fi doar ele, dar acestea sunt cele mai evidente.

1. Creative manifesto

trenduri bazavan.ro 1
Venim dupa #metoo, vom trai un an electoral, avem tot mai tare dorinta de a apartine unui grup de oameni care sa semene cu noi (in contextul in care societatea e tot mai polarizata)
Creative manifesto e directia care are texte militante.
Avem deja in RO doua campanii de brand care apeleaza la aceasta directie.

Transavia

Si noul spot Digi

(unul dintre proiectele la care lucrez in aceste zile, un show ca un festival de o zi, ABOUT US cu Vama, Robin & The Backstabbers si Irina Rimes merge in aceeasi directie de comunicare. Poate scriu zilele viitoare si despre el)

about us landscape

2. Nostalgia

trenduri bazavan.ro 2

Un alt trend cu care ne vom intalni in 2019 este Nostalgia. Avem in moda colectii care se inspira din liniile anilor 90, avem multele filme care sunt continuari ale unor productii care au debutat in anii 80-90.
Nu stiu inca executii romanesti in aceasta directie, dar vom vedea foarte curand sunt sigura lucruri care apeleaza la “nostalgie”

3. Spiritualitate (empatie, emotie) vs tehnologie – talisman

trenduri bazavan.ro 3
Sunt foarte vizibile in trendurile din moda anului viitor hainele cu semne tribale, avem tot mai des emisiuni la limita bunului simt si a logicii despre ghicit si ghicitoare; intr-o lume in care evolutia tehnologica e foarte rapida (cu siguranta anul viitor vom avea executii publicitare cu VR sau AI), atat de mult “nou” va genera angoase consumatorului, iar el va dori sa fie inteles, sa fie ascultat – de un om, nu de o masina, un computer.

Vom vorbi tot mai mult despre empatie, vom avea tot mai multe motive sa avem executii in zona spiritualitatii – mindfulness-ului sau religiei (dupa grandul de educatie si nevoia clientului de a transmite o stare de bine, sau de a-l speria, a-i genera frica viitorului consummator)

4. Mindset vs demographic

Ceea ce ne-a invatat scandalul Cambridge Analytica a fost ca mintea consumatorilor/ alegatorilor fusese pregatita si cultivata pentru a le fi induse niste decizii. Campaniile pro Brexit – facute cu multe stiri negative si mincinoase – au speculat senzatii organice ale consumatorilor, le-au indus frica, indoiala…

Cred ca in curand, nu vom mai vorbi despre demografice ci despre mind set-ul consumatorului pe care dorim sa-l convertim pentru a consuma produsele noastre.

Nu ne va mai interesa un grup de varsta si o impartire pe sexe sau educatie, ci vom cauta locurile in care cititorii au deja mintea fezandata si pregatita pentru nevoile noastre, pentru ca avem din ce in ce mai putin timp la dispozitie pentru convertire in sales.

Cred ca vom cauta terenul cel mai fertil si vom pune acolo “semintele” pentru ca apoi sa fie diseminate de publicul care nu doar ca are afinitate, ci e pasional (cu o emotie puternic pozitiva fata de directia pe care o dorim noi).
Cred ca publicitarii nostri ar trebui sa se dea putin la o parte, sa priveasca de la distanta, si sa recartografieze hartile mediilor unde isi vor pune reclamele dupa mindset-ul consumatorilor care ajung in acele locuri (ca sunt ziare, emisiuni tv, bloguri, vloguri, reviste etc).

 

Sunt mai multe trenduri pe care le banuiesc/ intuiesc pentru 2019, dar le las pe acestea si aici, dincolo de So Meetups, poate inspira pe cineva in strategiile sale viitoare de comunicare

1495
chris simion mercurian by catalina flaminzeanu(interviu) Chris Simion Mercurian – despre responsabilitatea unui artist fata de munca lui si fata de societate, dar si a societatii fata de el –

(interviu) Chris Simion Mercurian – despre responsabilitatea unui artist fata de munca lui si fata de societate, dar si a societatii fata de el –

 Am anuntat zilele trecute ca, dupa ce am vazut un sondaj facut de Raiffeisen Bank in ceea ce priveste perceptia responsabilitatii la romani, voi investiga cum e cu cei 34% dintre romani care cred ca artistii sunt responsabili si in viata si in meseria lor, dar si cu restul care spun ca orice meserie din zona artei e ceva fara o fundatie, fara nicio responsabilitate, e o joaca.

Am rugat-o pe Chris Simion – Mercurian sa stam de vorba pe toate directiile responsabilitatii in arta pe care le-am putut intui. Amandoua am fost in proiecte in care Raiffeisen a sustinut arta – de la muzica clasica pana la film sau teatru – si mi s-a parut ca avem o baza comuna in raport cu aceasta companie.

Ce-a rezultat vedeti mai jos intr-o lunga conversatie dintr-o duminica, inaintea unei repetii acasa la Chris pentru spectacolul ”Cu ce va servesc?” in care joaca Rodica Mandache, Maia Morgenstern si Cabiria Morgenstern.

 Meserii responsabile

RESPONSABILITATEA UNUI REGIZOR FATA DE OPERA LUI

In 2010 am ajuns la Parintele Valerian care a fost actor, se numea Dragos Paslaru si intr-una din primele noastre intalniri am vorbit despre teatru si despre alegerile pe care le facem in momentul in care ne hotaram sa montam un text.

Atunci parintele Valerian mi-a spus cam asa “Tu ai in mana toate sufletele care iti intra in sala si ai responsabilitatea sa nu strici omul, sa nu-i induci un mesaj prin care il deconstruiesti in loc sa construiesti…”

In momentul acela am constientizat ce responsabilitate ai ca regizor; eu imi alegeam textele pentru ca imi erau necesare, ma ardeau, erau in acord cu trairile mele, intr-un mod egoist daca vrei.

Si am luat la rand toate spectacolele pe care le creasem; Slava Domnului nu facusem niciunul care sa fi avut vreo energie negativa, vreun mesaj sau pe o constructie negativa…

Din 2010, alegerea e constienta spre pozitivism. Am renuntat la unele texte care mi-ar fi placut altadata foarte mult si care, intr-adevar, daca le-as fi facut spectacol n-ar fi fost bine. Ispitele sunt permanente. Si e bine ca sunt. Asa te testezi si stii pe unde esti.

Dar exista si o responsabilitatea atunci cand alegi actorii pentru un spectacol? O responsabilitate in cum ii “modelezi”, ce invata de la tine, din grupul in care se construieste, responsabilitatea intalnirii?

Nu mi-am pus problema la nivel de grup, de echipa cu care lucrez, ci la nivelul fiecarei relatii pe care o am one to one … Responsabilitatea nu e o parte din meserie, ci din felul meu de a fi.

Nu lucrez cu actori in care nu cred. Am o frica – nu stiu de unde vine – a faptului ca daca iau pe cineva doar pentru ca imi este prieten sau am un folos de pe urma lui, scena se razbuna… Oricat de infantil pare, este crezul meu si nu mi-l incalc. Distributiile le fac onest, nu-mi fur caciula singura, trebuie sa am responsabilitatea omului total, sa stiu ca pot sa merg cu el de mana pana la capat.

Eu vad in distributiile tale, cred ca ti-am mai zis, un mix de business- marketing- teatru.

Nu esti singura care imi spune ca imi fac distributiile ideale care acopera si partea de marketing, dar nu o fac deliberat, o fac pentru ca am nevoie de oamenii aia, nu de altii, in acel moment al vietii lor. Nu pot sa nu iau un actor pe care-l vad intr-un rol doar pentru ca el e vedeta. Iar actorii cu care am lucrat si sunt actori vedeta, sunt in acelasi timp actori cu talent, cu har.

Ca si situatia spectacolului la care lucrez acum, cu Rodica Mandache si Maia Morgenstern. Sunt adorabile, ce sa fac daca le-am vazut in acest text, sa le inlocuiesc doar pentru ca sunt celebre?! In afara de asta nu sunt un regizor cu orgolii. Imi place sa invat cand am de la cine, iar pentru mine intalnirile cu actorii cu experienta sunt scoala si bucurie.

Apropo de acest context, de participarea doamnei Mandache la acest nou spectacol al tau. Crezi ca un regizor are sau ar trebui sa aiba o responsabiliate fata de actorii in varsta?

Eu nu m-am gandit pana acum la acest aspect, cu niciunul dintre actorii din distributiile mele… Nu stiu daca o sa aleg un actor in varsta doar ca sa-l sprijin, dar nu mi s-ar parea ceva gresit sau rusinos atata timp cat prezenta lui / ei in actul artistic e justificata. Mi s-ar parea foarte tare sa faci asta, sa vezi actori in varsta care nu mai sunt distribuiti, sa le gasesti un text care sa li se potriveasca si sa-I sprijine… Hai sa o facem, e o chestie foarte misto. 

DACA ALEGI SA RAMAI IN ROMANIA, NU TE MAI LAMENTA, ACTIONEAZA.

In studiul despre responsabilitate facut de Raiffeisen doar 34 la suta dintre romani cred ca artistii sunt responsabili. Artistii in integralitatea definitiei – pictori, sculptori, actori, regizori. Sunt meserii vazute boeme, cu oameni care nu sunt foarte responsabili nici cu profesia, nici in viata lor.

Serios?!

E foarte tare acest sondaj pentru ca in afara de spectacolele acestea cliseu de care au sau nu au nevoie oamenii – de povesti, de telenovela – sunt foarte multe spectacole in ultimii 10 ani cu impact social, cu teme majore care intereseaza si fac sala full. Din pacate insa teatrul in democratie nu a fost niciodata un instrument de masa… In comunism era.

Da, dar sondajul se refera la tot… si la pictori, si la sculptori…

Pictorii sunt si mai nisati…

Dar il avem pe domnul Caltia, daca nici dansul nu a fost o voce publica…

E, stai. Cand a fost afisul festivalului Undercloud cu o pictura a domnului Caltia, acum 3 ani, si ne laudam si ne mandream cu aceasta colaborare, erau o groaza de oameni care habar nu aveau cine e Stefan Caltia… Dar stii cum vad eu lucrurile? Daca alegi sa ramai in Romania, nu te mai lamenta, actioneaza.  Fa tu cat de putin poti  si daca ajuti sa afle oameni din jurul tau de un domn Caltia, de nu stiu ce spectacol bun, fa-o in loc sa stai si sa te intrebi de ce e perceputa cultura asa si de ce nu afla lumea de existenta unor produse culturale faine.

chris simion mercurian by catalina flaminzeanu

RESPONSABILITATEA SOCIALA – TEATRUL SI INUNDATIILE

Undercloud a fost creat in ideea de a construi pentru industrie sau era o nevoie a ta?

Festivalul a pornit de la responsabilitatea fata de colegii mei de clasa pe care-i admiram foarte mult si care nu aveau structura mea de a se lupta… Erau introvertiti, erau timizi… Am fost 10 oameni in clasa si eu ma simteam cea mai descoperita, ei mi se pareau mult mai talentati… Dar inainte de idee, festivalul a fost o intamplare care ne-a adus confirmarea ca e nevoie de altceva, ca avem nevoie de o platforma de exprimare altfel decat cea de stat, ca ne putem uni, ca se poate face teatru independent.

In 2006 a fost anul cu inundatiile. Era toata Moldova sub apa, am vazut un reportaj la Realitatea TV si m-a emotionat atat de mult incat m-am gandit: eu ce fac pentru oamenii aia, ce responsabilitate am?

Mi-am dat seama ca primul lucru pe care pot sa-l fac e sa joc niste spectacole si cu banii pe care-i strang sa facem ceva… Am vrut sa ajutam intr-o zona in care altii nu ar fi facut-o si am gasit o scoala amarata dintr-un sat din Bacau, din cea vai de mama ei, era malul de o jumatate de metru inauntru si nu aparea pe nicio lista de ajutoare… Satul Preluci, comuna Agas, judetul Bacau… 127 de copii in scoala de 1-8… o clasa de gradinita.

Am luat ca obiectiv sa o refacem. Dar era vara, teatrele erau inchise si eu eram studenta inca, aveam doar doua spectacole, unul la Teatrul Foarte Mic si unul la TNB – Scaunele – examenul meu de licenta.

Le-am luat de la teatre, cu semnatura ca imi asum ca nu stric costumele si decorul si nu mai stiu cum am ajuns pe terasa Motoare – Laptaria lu Enache sa vorbim cu Calin Husar, managerul spatiului. L-am convins din prima, era si in board-ul de la Cotidianul, ne-a ajutat cu tot trustul Catavencu pentru promovare… Proiectul s-a numit “Nopti de teatru pentru zile mai bune” si motto era “D’aya ne pasa”.

In patru zile am strans 1 miliard 700 de milioane. Nu mai stiu ce inseamna suma asta acum, dar atunci a insemnat ca am putut reface scoala. Ne sunau sponsori, ne sunau oameni pur si simplu intruna.

Ne era atat de frica sa punem mana pe bani, sa ne luam aceasta responsabilitate, incat am sunat la firme de securitate si ne-au raspuns cei de la Shelter Security ca ne ajuta: trimiteau o echipa in fiecare seara, care statea langa cutia milei unde oamenii puneau bani. La final numarau banii, a doua zi ii depuneau in contul campaniei.

Asta s-a intamplat in iulie cred… Si apoi cum refacem scoala. N-aveam incredere sa dam la primarie, n-aveam incredere sa dam la popa din sat, asa ca am facut echipe, eu si actorii, in fiecare saptamana…

Am cumparat tot: de la banci la table de scris, am refacut tot, ajutati de voluntari din sat.

Dupa ce am renovat cladirea ne-au ramas niste bani, nu puteam sa-i dam inapoi asa ca am intrebat cati copii sunt – 127, am luat la fiecare masurile si le-am cumparat uniforme, ghiozdane, incaltaminte, rechizite…

A fost prima campanie in care am fost implicata si mi-am dat seama cat de mult inseamna sa te poti folosi de meseria pe care o ai, de un produs care e teatrul, daca ai responsabilitatea interioara a ta…

Pentru ca te gandesti: ce legatura are teatrul cu inundatiile? Uite ca are…

Asa a inceput proiectul cu terasa La Motoare…

Si ai mai fost acolo peste ani?

In anul urmator de Craciun, am mai mers o data, cand le-am mai dus o serie de lucruri, de atunci nu, nici n-am mai trecut prin zona…

Dupa Campania caritabila, i-am povestit lui Calin despre colegii mei, ca nu avem unde sa jucam si el a zis ca va construi un spatiu pentru noi, pe terasa TNB, dar mai intai sa incercam in Laptarie, in sezonul toamna- iarna sa vedem daca vom avea spectatori.

Si vara urmatoare a fost prima editie a festivalului si am tinut-o pana cand s-a inchis Nationalul pentru renovare. Apoi ne-am mutat la MTR 4 ani si cand s-a inchis si acolo pentru consolidare, am ajuns la Arcub – Hanul Gabroveni.

RESPONSABILITATEA SOCIETATII FATA DE ARTISTI

Responsabilitatea celorlalti fata de artisti… O simti?

Nu ma gandesc la asta, imi vad de drumul meu. Cu curaj. Uite, in cei 5 ani de spectacole in Laptarie, am avut prima data curajul sa spun interzis criticilor, daca vor sa vina la spectacol sa-si cumpere bilet.

Eram atat de afectata si atat de revoltata de atitudinea criticilor care negau orice doar ca era cool sa faci asta. Am avut cronici de la oameni care nu venisera sa vada spectacolul si mi-l distrugeau: pentru ca eram considerata o impostoare si o diletanta, desi nu intrasera in sala. Ridicol, dar asa a fost. Cred insa ca pentru toate astea exista plata si rasplata.

Si-ai suferit?

Suferit e mult spus, m-au revoltat si mi s-a parut imoral, gratuit; adica i-am judecat. Nu trebuia sa fac asta, dar mi s-a parut lipsit de etica… Eu spuneam mereu daca poti sa ma distrugi cu argumente, fa-o pentru ca asa invat si eu de la tine. Si te admir daca imi spui pentru ca asta inseamna ca iti pasa de mine si poti sa ma ajuti sa cresc. Dar daca tu nu vii sa intri in contact direct cu ceea ce fac si ma distrugi pur si simplu, doar ca sa iesi in evidenta, suntem in doua barci total diferite. Nu aberez. Am pastrat cronicile ca dovada.

Dar tu care esti bataioasa, ce-ai facut?

M-am dus inclusiv in redactia unuia dintre acesti critici. Cronica lui era intr-un ziar foarte serios la vremea respectiva si conta pentru opinia publica. Prima mea intrebare a fost “Daca ati avea un copil si ar fi in situatia mea, cum v-ati simti? Eu nu v-am vazut intrand la spectacol si am stat la intrare, stiam exact cine a fost in sala.”

Si-a recunoscut ca asa a auzit de la altii, nu si-a cerut scuze dar mi-a dat explicatii despre context, de ce scrisese acel text, care tinea mai degraba de orgoliile unui alt regizor prieten. Iar peste cateva zile a mai scris o cronica, din nou fara sa-mi vada spectacolul, dar intr-o nota mai pozitiva, mai echilibrata. Acelasi om, nu alta semnatura. Despre ce vorbim? Cum sa ai incredere in recomandarile unui astfel de critic care-si pune semnatura pozitiva sau negativ in functie de cate beri bei cu el?

Cred ca totul porneste de la tine, ce responsabilitate ai tu fata de tine, indiferent ca esti jurnalist, regizor… Nu-ti permiti sa iti depasesti o limita a ta … E vorba de constiinta. Spectacolul e spectacol, omul e om. Daca ai ceva cu mine, ai cu mine. Nu cu spectacolul care e bun.

Oamenii de astazi traiesc intr-o experienta atat de epidermica si de superficiala, incat nu constientizeaza ca o actiune pe care aleg sa o faca, cu ura, se poate intoarce asupra lor, ii poate lovi, urat de tot. Pe ei, personal, peste o perioada de timp sau pe cei dragi lor.

Habar nu au, spun “asta e am facut-o, mergem mai departe”, pana nu li se intampla ceva care nici nu stii de unde vine. Eu cred atat de mult in cauza efect si in echilibrul asta pe care il cautam mereu.

 chis simion by catalina flaminzeanu 3

RESPONSABILITATEA FATA CE LASI IN URMA TA

Exista o responsabilitate a selectiei spectacolelor in festival?

Atunci a pornit din responsabilitatea de a ne desfasura cu totii pe aceeasi scena si de a gasi un loc ca sa se exprime cat mai mult cei din generatia mea, dupa care in momentul in care a crescut – organic – si nu mai puteam sa fiu eu singura, se simtea nevoia de echipa. S-a alaturat Adrian Popescu (Radio Guerrilla) cu care fac echipa de la prima editie si este si astazi. In editia a 4 a am inceput sa intreb in stanga in dreapta daca mai e cineva interest de Undercloud ca nu ne mai descurcam. Si l-am intrebat pe Calin Husar, care mi-a recomandat-o pe Carla… (nota mea, Carla Maria Teaha, directorul executiv al festivalului)

Si asa a aparut ea in poveste pentru ca aveam nevoie de un om care sa ma ajute pe partea de promovare, scapam proiectul din mana cu cat devenea mai mare.

Carla l-a adus in poveste pe Tiberiu (sotul meu) care face marketing. Astazi avem multi voluntari si in echipa fixa suntem 2, dar ar fi fain sa putem fi mai multi oameni care lucreaza pentru toata perioada pentru festival, pentru povesti …

In ultimii 4 ani s-a schimbat total responsabilitatea selectiei, mai ales de cand a devenit concurs.

La noi e simplu ce vrem sa promovam:  productiile care au tenta de modernitate, de inovatie, de experiment pe partea de tineri, selectati in concurs. Iar pe partea de actori cu experienta sa-i aduci in spatiu independent pentru a sustine miscarea si spatiul alternativ, care trebuie sa fie sustinuta, trebuie sa creasca.

Acum deja lumea e obisnuita cu ideea ca poti sa joci teatru profesionist si intr-un alt spatiu decat un teatru conventional, dar acum 5-6 ani era o teama, o frica… si la actori, si la spectator de a merge in spatii neconventionale. Teatrul independent a fost vazut mult timp ca ruda saraca a teatrului “mare’, aia care nu au unde sa joace si nu sunt primiti in teatre de stat, fac in independent. De ce oare era trambitata ideea asta? De frica. Teatrul independent e o miscare vie, autentica, necesara. Nu ai cum sa-l elimini din joc. Ca dovada ca nu a reusit nimeni sa il anuleze. Oricat s-a incercat.

RESPONSABILITATEA DE A-TI PURTA  CRUCEA

Eu n-am avut pe nimeni in familie care sa fie in zona artistica. N-aveam pe nimeni care sa vina sa ma puna sa lucrez intr-un teatru, eram femeie, eram tanara. Singurul lucru cu care am plecat de acasa a fost educatia:  fara compromisuri si trebuie sa te lupti pentru visul tau.

Se cam bateau cap in cap.

Si singurul comportament pe care l-am gasit a fost ambitia: daca ma dau afara pe usa, eu sa intru pe geam. Daca eu chiar cred in ceea ce fac, ma defineste si ii ajuta si pe ceilalti, atunci trebuie sa ma lupt sa-mi iasa…

Si perceptia nu era de verticalitate si de pozitiv, era – dimpotriva – de tupeu.  Erau oamenii care imi spuneau, unii in fata, altii pe post de barfa. Ma durea pentru ca eram singura si mica… Curajul era perceput ca tupeu. De fapt singura nu, cu Dumnezeu.

M-au durut vorbele astea, pentru ca stiam ca sunt nedrepte, dar nu m-au oprit in a-mi duce pana la capat visul… Au fost barfe care rezista si acum desi au trecut 20 de ani.

Ca sunt fiica lui Eugen Simion, ca tot ce am facut este pentru ca tata a fost presedintele Academiei. Pe tata l-a chemat Emil. Si cand am reusit sa ma detasez, am inceput sa fac glume si sa spun ca tata a fost intr-adevar presedinte, dar de bloc.

Au fost barfe ca am avut o relatie cu Pascal Bruckner… De ce m-ar aprecia Pascal Bruckner?! Evident pentru ca trebuia sa existe ceva, dar in niciun caz legat direct de meseria mea.

Aceasta nebunie a barfelor a durat: femeie, tanara, bataioasa, ce puteam eu sa fac sa rezist in Bucurestiul acesta dement? Nu aveam alta optiune decat sa-mi vad mai departe de treaba. Si asta a enervat si mai mult… ca nu ma lasam…

Mi-am setat de la inceput ca publicul e cel mai important. Ma doare groaznic cand nu empatizeaza publicul, in rest nu ma intereseaza alte premii, alte recunoasteri. O gala sau o institutie nu au reusit sa ma bucure cu aceeasi intensitate ca o sala plina care aplauda cu intensitate la sfarsitul unui spectacol. Simti aplauzele, e o energie la aplauze pe care nu ti-o poate da nimeni altcineva…

*

Am incheiat conversatia cand au venit doamnele la repetitie. M-am uitat mai bine de o ora la munca lor concentrata si intima pe un text care vorbeste despre alegeri si puterea de a decide pentru tine, cu toate consecintele pe care le aduce orice alegere.

In timpul repetitiei Chris a primit un mesaj de la Adriana Trandafir. Era in Preluci, satul cu inundatiile despre care vorbisem mai devreme. ”Am ajuns in locul acela unde ne-am lasat o parte din suflet acum niste ani” si ii trimitea o fotografie cu scoala.

Nu mai fusesera de 10 ani acolo, cam tot de atatia ani nu mai vorbisera despre Preluci, iar cand doamna Mandache a aflat de coincidenta, ca am povestit cu doar o ora inainte despre inundatii si prima campanie caritabila cu teatru inclus, a remarcat: ”Uneori te si sperii de coincidentele astea”.

chris simion by catalina flaminzeanu 2

Foto Catalina Flaminzeanu

 

11800
casa ronald 3(reportaj) Tie cand ti-a fost ultima data pofta sa faci bine?! O intalnire cu parintii care locuiesc in Casa Ronald de la spitalul Grigore Alexandrescu

(reportaj) Tie cand ti-a fost ultima data pofta sa faci bine?! O intalnire cu parintii care locuiesc in Casa Ronald de la spitalul Grigore Alexandrescu

Un baietel de 9 ani cu o boala extrem de rara in lume – sindrom Hunter, o fetita nascuta la doar 25 de saptamani care cantarea 580 de grame la nastere si care are hidroencefalita, un baietel de 1 an si jumatate cu neuroblastom – aflat in coma, o fetita nascuta prematur, oarba, care necesita mai multe interventii chirurgicale.

Intr-o zi la inceput de martie le-am aflat povestile de la parintii lor. Erau toti asezat in cerc, in livingul colorat Casei Ronald de la Spitalul Grigore Alexandrescu.

Parintii?! Imaginati-va tineri carora in cateva clipe – odata cu un diagnostic – li s-a schimbat total viata, oameni care se agata de orice zambet al unui medic, de orice vorba buna venita de la cineva din spitalul in care e copilul lor, oameni care – desi loviti de boala copilului – au vorbe bune si-si fac timp sa aprecieze si sa rasplateasca printr-un gand bun si o multumire pe fiecare om care i-a indrumat corect, pe fiecare medic care s-a documentat dincolo de anii de scoala despre boala copilului lor sau pentru alt parinte care are intelegere pentru ceea ce traiesc.

Oameni care stau zile in sir sau luni intregi pe holuri de spital pentru ca baiatul sau fata lor e la terapie intensiva. Oameni carora li se impletesc destinele in saloane de spital si in vorbe de alinare.

Cand parintii baietelului cu sindrom Hunter a fost adus de la Targu Mures cu elicopterul la Bucuresti, medicul care urma sa-l aiba in grija era intr-o operatie. Interventia a durat 12 ore si era pentru copilului de 1 an si jumatate ai carui parinti stau acum in acelasi living chiar langa tatal baietelului din Targu Mures.

Parintii s-au cunoscut in Casa Ronald pentru ca familiile, la recomandarea spitalului, au fost gazduite aici.

casa ronald 3

Casa Ronald e un concept al Fundatiei Ronald McDonald care isi desfasoara activitatea acoperind aceleasi nevoi peste tot in lume. Este vorba de case care sunt construite in curtile spitalelor pentru copii (sau in proximitatea lor) si sunt destinate gazduirii parintilor copiilor care urmeaza sa stea mult timp in spital si care nu au resedinta in orasul respectiv.

Casa Ronald e construita cu toate dotarile necesare pentru copii, inclusiv cu mici jocuri care sa le mai aduca putina bucurie celor care fac tratament zilnic in spital dar, cu acordul medicului curant, pot locui in afara lui.

In Romania prima Casa Ronald a fost construita in 2003, iar in 2008 a fost inaugurata a doua casa, la Timisoara, in cadrul spitalului Louis Turcanu. In acest moment au fost stransi banii pentru cea de-a treia casa, gandita pentru a fi construita la Iasi, exista proiectul constructiei si e doar o chestiune de zile si de aprobari pana se demareaza lucrul.

Intre tim la Timisoara se va mai construi un etaj pentru casa din cadrul spitalului pentru ca vin multi copii cu probleme hematologice din toata tara, iar tratamentul e de lunga durata asa ca, pentru unii, Casa Ronald devine a doua casa. Iar Casa are permanent un grad de ocupare de 100%!

Banii pentru aceste Case sunt obtinuti din donatiile clientilor McDonald’s, din actiunile de strangere de fonduri dedicate (un procent din vanzarea unor produse merge spre Fundatie in anumite perioade ale anului), dar si din banii companiei McDonald’s, atat din Romania cat si, la nivelul fundatiei, international.

casa ronald 1p

In 1974 odata cu o fetita unui mare atlet american, bolnava de leucemie, si grija medicului care o trata pentru confortul ei si al parintilor sai a aparut ideea caselor Ronald.

Kim Hill se numea fetita care a fost nevoita sa stea multe saptamani intr-un spital din Philadelphia, iar parintii ei au supravegheat-o de pe holuri saptamana dupa saptamana. Audrey Evans – medicul oncolog care o trata şi tatal fetitei, atletul Fred Hill, şi-au pus problema gasirii unei solutii pentru parinţii aflati in asemenea situatii.

Iar ajutorul a venit de la un restaurant McDonald’s care se afla in apropierea spitalului.  Asa a aparut Fundatia Ronald si prima casa Ronald McDonald.  44 de ani mai tarziu, in anul de gratie 2018, in lume sunt 356 de Case Ronald McDonald, iar programele Fundatiei acorda sprijin anual pentru peste 9 milioane de copii la nivel global.

Stiti cutiutele care stau la casa la McDonald’s si sunteti invitati sa lasati acolo monedele mici? Sau promotiile cand dintr-un anume produs un procent din vanzarea sa merge catre fundatia Ronald McDonald? Sau campaniile numite McHappy Day?

S-au facut multe fapte bune cu banii astia de-a lungul anilor in Romania, s-au construit aceste case pentru parinti si copii, s-au dotat spitale cu aparatura si s-au renovat sectii din spitalele pentru copii.

In cei 20 de ani de activitate ai Fundatiei pentru Copii Ronald McDonald, doar in Casele Ronald din Romania au fost gazduite peste 17000 de familii. Anul trecut casele Ronald au gazduit 732 de familii (323 in Casa Ronald din Bucuresti si 409 in Casa Ronald din Timisoara),  adica 1499 de parinti si copii: 636 la Bucuresti si 863 la Timisoara!!!

casa ronald 3

Pentru noi toti, McDonald’s e despre un fel de confort (mancare rapida si gustoasa) si – uneori – familie/copii (bucuria unui Happy Meal cu jucaria aleasa din vitrina e nepretuita) . Cred ca sunt foarte putini oameni care se gandesc ca McDonald’s inseamna si ajutor pentru familiile unor copii aflati in suferinta.

Pentru informarea voastra scriu astazi.   Sper sa nu aveti nevoie niciodata de aceste informatii, dar la fel de mult imi doresc sa dati informatiile mai departe pentru parintii care ar putea avea nevoie.

  1. Accesul in Casa Ronald se face doar la recomandarea medicilor din spitalul de copii din proximitate. (Casele sunt construite in curtea spitalului pentru a facilita ajutorul parintilor).

  2. Cazarea este GRATUITA. (cheltuielile curente – apa, lumina, caldura etc – sunt acoperite de Fundatie)

  3. Facilitatile din Casa Ronald sunt puse la dispozitia parintilor (pot sa-si pregateasca mancare calda in bucataria dotata cu aparatura de ultima ora, frigiderele sunt gandite pe compartimente si camere, ca fiecare sa aiba locul sau; exista masini de spalat automate care sunt folosite de locatarii casei)

E absolut evident care sunt beneficiile pentru cei care apeleaza la o Casa Ronald – pot fi aproape de copilul lor si pot participa la deciziile medicale, isi reduc din cheltuieli, petrec mai mult timp cu familia, gasesc sprijin si incurajare . E despre respect si demnitatea unor oameni aflati in situatii delicate de viata, despre ajutor si comunitate.

Si sunt mai multe feluri in care puteti ajuta si voi: puteti sa faceti o mica donatie in saptamanile dedicate faptelor bune de la McDonald’s, puteti dona, permanent, in cutiile de donatii in oricare dintre restaurantele McDonald’s din tara si sa dati vestea mai departe pentru ca sunt multi parinti care nu stiu ca exista asemenea facilitati.

Saptamana aceasta este din nou Campania “Mi-e pofta sa fac bine” in toate restaurantele McDonald’s, asa ca e momentul sa ajutati, daca vreti!

casa ronald 2

Inapoi in livingul din casa Ronald de la spitalul Grigore Alexandrescu. Pe baietelul cu sindrom Hunter il cheama Alex, una dintre fetite se numeste Maria, baietelul de an si jumatate este Ioan. In casa mai sunt parintii unui adolescent cu arsuri pe 40% din corp, dar si ai unei alte fetite de 3 ani si jumatate cu probleme la esofag care n-a mancat niciodata normal, ca oricare alt copil.

Sunt din Targu Mures, Constanta, Ploiesti, Calarasi si Focsani.

Am auzit pentru prima data numele copiilor la inceputul lui martie cand am fost in vizita cu prietena mea, Amalia Nastase, care e presedinta Fundatiei pentru Copii Ronald McDonald. Pentru majoritatea oamenilor si a autoritatilor ei sunt niste numere din statisticile de deservire din casa. Dar, evident, ca ei sunt mai mult de atat, cum si parintii lor reprezinta povesti si vieti care ar putea fi mai bune.

Cand scriu aceste randuri, la mijlocul lui mai, copiii sunt in continuare internati, iar parintii sunt gazduiti in Casa Ronald. Mama Mariei sta aici din august trecut, parintii lui Ioan (care e in coma) sunt aici din ianuarie. La fiecare doua saptamani in casa Ronald vine un psiholog voluntar care discuta cu parintii lucruri pe care nu le pot spune acasa si nu le pot duce nici in salonul copiilor lor; emotii si frustrari care ajuta daca sunt numite si impartasite cu altii.

Parintii invata ca starea lor de spirit se transmite copiilor si sa-si gaseasca resurse de zambet si de optimism macar pentru cateva momente cand sunt in salon alaturi de copiii lor. Rolul Casei Ronald nu e doar de a gazdui familiile ci si de a crea mediul pentru o comunitate in care parintii sa se sprijine intre ei, copiii care pot sta in casa pe perioada tratamentului din spital sa socializeze, sa se imprieteneasca.

Amalia a mai fost in vizita in Casa Ronald si de Pasti, cu cozonaci si oua, iar parintii o suna adesea sa-i spuna cum se simt copiii.

Joia asta, in saptamana campaniei “Mi-e pofta sa fac bine”, in Casa Ronald merge si Chef Nicolai sa le faca o mica bucurie parintilor si sa le gateasca. Nu va fi pentru publicitate, e o seara speciala in care prieteni McDonald’s isi daruiesc din timp pentru ca stiu cat de important este sa le schimbe putin starea mentala a parintilor, sa-i faca sa zambeasca. Pentru ca starea aceasta se va simti mai departe si la copiii lor.

(am mai scris despre aceasta Casa si despre copiii pe care ii gazduia in urma cu 5 ani, aici; unii dintre ei inca mai vin in Casa pentru ca merg la spital la tratamente de recuperare cateva saptamani pe an)

*In 2018, Fundatia Ronald si-a propus sa extinda Casa din Timisoara – cu inca 8 camere (costuri aprox.  2 000 000 lei), sa inceapa constructia Casei Ronald 3 – la Iasi –si sa sustina in continuare spitalele partenere cu echipament/dotari. Cum spuneam, saptamana aceasta e Campania “Mi-e pofta sa fac bine” in toate restaurantele McDonald’s din tara, asa ca oriunde ati fi in Romania, puteti contribui la o fapta buna.

 

 

 

 

3153
Melanie Benjamin 2© Deborah Feingold(Interviu) Melanie Benjamin, autoarea bestseller-ului Lebedele de pe Fifth Avenue – despre adevarul emotional din vietile unor oameni faimosi –

(Interviu) Melanie Benjamin, autoarea bestseller-ului Lebedele de pe Fifth Avenue – despre adevarul emotional din vietile unor oameni faimosi –

Daca e sa cititi o carte in vacanta aceasta de inceput de primavara, atunci aceasta ar putea fi Lebedele de pe Fifth Avenue scrisa de Melania Benjamin.

V-am mai povestit despre carte: e o poveste inspirata de realitate, de prietenia lui Truman Capote cu cele mai bogate si mai stilate femei din New York-ul anilor 50-60, e o carte care dezvaluie cum erau crescute si educate aceste femei care excelau prin eleganta, tineau prima pagina a marilor reviste de moda si erau muzele marilor designeri (adevaratele influencer :) ), e o carte despre prietenie si tradare, despre cum aceste femei spectaculoae ascundeau dincolo de aparitiile senzationale vieti triste cu infidelitati, cu spaime despre imbatranire sau despre trecutul lor nu foarte curat.

Daca vreti sa va petreceti vacanta ca si cum ati fi intr-o mica excursie in HiLife-ul new yorkez din anii 60, cititi aceasta carte, credeti-ma e o delectare si de stil (in senul de moda), dar si de scriere.

Lebedele de pe Fifth Avenue

Am avut norocul si privilegiul sa citesc cartea inainte de aparitia ei in Romania, sa am logo-ul blogului meu alaturat de acest titlu de carte si… sa fac un mic interviu cu autoarea cartii – Melanie Benjamin.

Numele Melanie Benjamin e un pseudonim rezultat din numele scriitoarei (Melanie Hauser) si numele baiatului ei cel mare (doamna are 2 baieti si locuieste in Chicago impreuna cu sotul sau, Dennis Hauser)

A devenit cunoscuta in toata lumea pentru cartile in care readuce in prim plan viata unor femei care au influentat vremurle in care au trait, dar pe care istoria le-a consemnat foarte pe scurt. Trei dintre cartile domniei sale vor fi transformate in film.

Iata micul nostru interviu, realizat via email.

 (aici puteti citi un fragment din cartea Lebedele de pe Fifth Avenue.)

Melanie Benjamin 2© Deborah Feingold

Din cartile dvs reiese ca aveti un interes special pentru povestile femeilor care au facut lucruri importante dar istoria le-a pierdut cumva printre alte intamplari. De ce scrieti despre aceste femei nu foarte cunoscute? Va considerati o feminista?

Am inceput cautand povestile care s-au pierdut cumva in istorie si am realizat in timpul documentarii ca erau mai ales povestile femeilor. Asa a aparut acest pattern al personajelor mele. Evident, intotdeauna caut o poveste buna, asta e primul lucru pe care-l caut, asa ca nu e trebuie sa fie numai povesti despre femei.

Si da, ma consider feminista. Daca a fi feminist inseamna sa lupti pentru plata egala cu barbatii, pentru aceleasi oportunitati, indepartarea barbatilor care hartuiesc femeile, inclusiv in zona culturala, atunci da, sunt feminista.

 Pare ca aveti o obisnuinta sa va imaginati ce s-a intamplat cu oamenii dincolo de ceea ce au consemnat ziarele vremii…

Da, sunt interesata de ceea ce e dincolo de usile inchise, de colturile ascunse ale vietilor publice – dincolo de ce scriu ziarele sau a pastrat istoria. Asa pot, ca scriitor mai degraba decat ca istoric, sa –mi gasesc un loc unde imaginatia sa se desfasoare.

Cat timp faceti research pentru o carte? De exemplu, cat timp ai facut documentarea pentru Lebedele…

Obisnuiesc sa scriu despre o perioada istorica cu care sunt deja familiara, despre oameni ale caror obiceiuri de baza le stiu. Asta face ca documentarea mea despre perioada istorica sa fie mult mai mica decat isi imagineaza oamenii ca ar fi…De obicei e vorba de cateva luni in care citesc carti, reviste vechi, ma uit la filme despre subiectul meu acolo unde este posibil, uneori vizitez locurile in care s-a petrecut actiunea. Apoi ma asez la scris.

Pentru Lebedele… ati avut mood board cu obiecte de moda din acea perioada? Ati facut o documentare separata pentru partea de fashion?

N-am facut mood board-uri dar m-am distrat o vreme uitandu-ma la reviste vechi Vogue, uitandu-ma pe Pinterest, citind carti despre moda care prezentau fotografii din acea vreme… Chiar a fost un mic rasfat sa fiu inconjurata cu toate aceste detalii despre frumusete!

Ma gandesc ca atunci cand lucrati pentru un roman, petreceti mult timp gandind  si traind in mintea personajelor. Vi s –a intamplat sa va dea batai de cap vreun personaj?

Cateodata am batai de cap, dar nu la aceasta carte… Chiar si cu Truman care ar fi putut fi mai dificil, mi-a fost usor sa-l inteleg, sa-I “intru sub piele”.

V-ati gandit ce ar fi spus Babe sau Slim (nota mea. Doua dintre femeile cheie din carte) despre cartea dv?

Probabil n-ar fi fost foarte bucuroase. In ciuda faptului ca Slim si-a scris memoriile (Babe nu a facut-o), cred ca amandoua erau persoane foarte atente la intimitatea lor. Se bucurau sa fie fotografiate, dar voiau sa arate doar perfectiunea imaginii lor, nu ceea ce era in viata lor tumultuoasa.

Lebedele sunt pe cat de diferite pe atat de asemanatoare, in comportament si stil de viata. A fost vreuna de care v-ati smtit mai apropiata?

Cred ca Slim. Ea avea o atitudine mult mai sanatoasa despre viata pe care o traia, a stiut sa gaseasca ironia pentru ce traia, absurdul. Ea imi place foarte mult.

Cred ca la momentul la care va pregateati sa scrieti cartea, Marella Agnelli (nota mea. Personaj descris in carte pe larg) mai traia. Ati vorbit cu ea despre carte?

Nu, i-am respectat intimitatea.

Cum arata o zi de lucru pentru dvs?

E foarte plictisitoare, de fapt. Ma trezesc, verific mailurile, beau cafea, apoi scriu. Scriu cam 2000 de cuvinte zilnic cand ma aflu la primul draft. Scriu in biroul de acasa – care e de fapt cel de-a doilea dormitor al casei – in fata unei ferestre prin care vad un perete de caramizi al unei cladiri de langa mine. Deci n-am nici macar o priveliste fabuloasa.

Care sunt scriitorii care v-au influentat scrierile? Si, luand in considerare, experienta dvs din lumea teatrului, ce piese v-au influentat?

La inceputul carierei mele, inainte de a fi fost publicata, cred ca Anne Tyler a fost cea care m-a influentat cel mai mult. Ii iubeam cartile, as fi vrut sa scriu ca ea. Am realizat insa repede ca lumea nu are nevoie de inca o Anne Tyler si ca e mai important pentru mine sa-mi gasesc propria voce ca scriitor.

Cred ca ma influenteaza si cartile, si spectacolele, si muzica, dar si ce vad in muzee sau la televizor. Ma incarc constant cu creatiile altora pentru a-mi hrani propria seva creativa.

Mai aveti timp sa mergeti la teatru?

O, da! Locuiesc in Chicago la cativa pasi distanta de unul dintre cele mai bune teatre din regiune, Steppenwolf Theater. Multe dintre spectacolele montate aici au ajuns si pe Broadway. Mergem des la acest teatru, cum mergem si la un alt teatru mare din Chicago, The Goodman Theater.  Plus ca vedem si spectacolele de teatru care vin in turneu aici. Chicago este un oras minunat pentru cei care iubesc teatrul.

Este o linie fina intre fictiune si non fictiune in scrierile dvs… Cum reusiti sa va manageriati propriile emotii ca sa nu va judecati personajele, sa nu puneti – in partea fictionala – lucruri care sa schimbe perceptia in spre bun sau rau?

De fapt, sper sa schimb perceptia oamenilor despre personajele mele. Vreau ca oamenii sa poata sa se gandeasca la personajele pe care le stiu dintr-o pagina de istorie ca la niste fiinte reale, ca noi toti, care nu sunt intotdeauna eroi sau fiinte idealizate asa cum ne imaginam noi ca sunt. Sigur ca fac asta din imaginatie, dar intotdeauna ma bazez pe lecturile despre faptele respective, e o interpretare a mea asupra lor. Ma straduiesc sa gasesc adevarul emotional in aceste vieti faimoase.

Imi imaginez ca la fiecare carte, odata cu fiecare documentare despre o anume perioada si cu o vreme petrecuta in imaginatie alaturi de niste personaje reale, descoperiti lectii de viata si pentru dvs. Ati invatat ceva nou despre dvs lucrand pentru Lebedele…

Cred ca am invatat ca intre mine si Truman Capote exista o asemanare. Ceea ce le-a facut el Lebedelor  fac si eu prin cartile mele. Amandoi spunem povestile altora. Diferenta dintre noi este ca  el a facut asta unor prietene, le-a povestit viata intima, cand ele ii facusera confesiuni ca unui prieten nu unui scriitor. Eu scriu despre oameni pe care nu-i cunosc, care nu mai traiesc. Dar chiar si asa, ca scriitori, exista o asemanare intre noi.

 

1495
CAnon M 100 5 Aprilie-74 web(Reportaj) Live for the Story – Marius Manole –

(Reportaj) Live for the Story – Marius Manole –

Duminica, la mijlocul lui aprilie, la o saptamana dupa Pasti in Bucuresti e primavara. E atat de cald incat oamenii sunt imbracati in sacouri, iar asta nu e o veste buna pentru cei care fac teatru: spectatorii potentiali ar putea petrece seara pe o terasa, nu intr-o sala de spectacol.

Nu si in cazul spectacolelor lui Marius Manole care sunt sold out de cateva zile. In duminica aceasta, Marius Manole joaca in doua spectacole – Demnitate, impreuna cu Serban Pavlu, la Teatrul Avangardia, si Viforul la Teatrul National, spectacolul vedeta al TNB-ului la Centenarul Unirii.

Ai zice ca e o zi grea, dar Marius Manole – “singura vedeta mare pe care a dat-o Teatrul National dupa 1989” conform descrierii lui Ion Caramitru – a avut momente si mai grele cu 3 spectacole si repetitii intr-o zi sau, recordul, 5 spectacole intr-o seara.

Marius Manole are aproape 40 de ani si e actorul care joaca cel mai mult in teatrele din Bucuresti, e alegerea lui si o parte din bucuria lui in viata. Pe langa repetitii si spectacole, Marius Manole prezinta o emisiune de radio – matinalul de la Smart FM in compania lui Marius Tuca (adica se trezeste zilnic la 5.30 dimineata), din cand in cand alearga la semimaraton, e imaginea unor produse comerciale si ambasador al unor asociatii umanitare: Hope& Home for Children e cauza care ii e cea mai apropiata.

In duminica de dupa Pasti, Marius Manole a mers dimineata la biserica, si-a plimbat cainele, a mancat sanatos (peste si orez cu legume) si s-a organizat pentru spectacolele de seara. O sa ajunga la Cinema Pro unde e Demnitate pe la 15.30, cu o ora jumatate inainte de spectacol; va pleca imediat in viteza spre TNB pentru repetitiile de la Viforul de dinainte de repprezentatie, va juca apoi spectacolul si, pe la 23.30 cand se va fi terminat toata munca, va merge linistit spre casa pentru a se reasambla emotional dupa efortul celor 8 ore intense.

“Daca as pleca de-acasa cu gandul ca am doua spectacole si amandoua grele, n-as mai pleca. M-as inchide si as zice –  Hai, la revedere, ne mai vedem si alta data. O iau pe rand, mai intai fac un spectacol si apoi ma gandesc ca incep altul.

Dar fara sa vreau ma gandesc la detalii din spectacole, nu la cat sunt de grele sau ca trebuie sa fac mai multe in aceeasi zi. De seara de cand ma culc am in cap ca a doua zi am spectacolul acela. Nu incep sa repet text sau ceva, dar imi vin flash-uri cu ganduri si senzatii despre momentele unde nu mi-a iesit cate o chestie data trecuta si ma gandesc de ce nu mi-a iesit.

Nu repet efectiv, dar undeva orice-as face – ca merg la cumparaturi, ca am alta treaba pe acasa – creierul lucreaza. De asta e obositor, de fapt. Pentru ca lumea zice “hai, mai, ce faci? Te duci la teatru si joci doua ore”, dar nu e chiar asa pentru ca alea doua ore inseamna toata ziua, de fapt.

Sigur nu stau acum in lotus ca sa ma concentrez toata ziua, dar orice fac, undeva in cap e un motoras care se gandeste la spectacolul care urmeaza sa se intample.”

E ora 16.00, a ajuns la Cinema Pro. E imbracat intr-o camasa alba de vara, cu parul ciufulit, cu un rucsac negru in spate. Are la mana ceasul smart care-i masoara pasii si caloriile consumate. Doar gandurile nu i le masoara, dar pentru cei care-l stiu de multi ani, Manole din anul de gratie 2018 e la fel de timid ca pe vremea cand venise in Bucuresti si mergea spre teatru imbracat in culori cenusii, pe langa pereti, eventual cu castile puse, de teama sa nu-l opreasca lumea sa vorbeasca cu el.

Intra pe scena “sa dea textul”.

marius manole repetitie demnitate

Il stiu personal pe Marius Manole (sau mai corect, el ma stie – pentru ca eu il stiam dinainte de la teatru – Inima de Caine a fost spectacolul revelatie al anilor 2000) de mai bine de 10 ani. Unul dintre primele interviuri din viata lui de actor a fost cu mine. L-am chinuit atunci mai mult de 4 ore, dar a raspuns cu rabdare si sinceritate, iar cateva zile mai tarziu a participat la o sedinta foto dificila in care faceam trimitere la balet (puteti citi interviul aici). Stiam ca studiase putin si coregrafia, dar nu banuiam atunci ca, 10 ani mai tarziu, va participa – si castiga – emisiunea “Uite cine danseaza”.

S-ar zice ca am o placere jurnalistica speciala sa-l “chinui” pe Marius pentru ca la cativa ani distanta de la prima noastra intalnire l-am dus pana la Brasov la Hospice Casa Sperantei ca sa cunoasca micuti care seamana cu personajul sau din Oscar si Tanti Roz. Stiam ca publicul va descoperi astfel empatia lui extraordinara si dorinta de a-i ajuta pe altii. (puteti citi reportajul aici)

De data asta sunt pe scena de la Cinema Pro alaturi de el, vorbim si ii fac fotografii, cu o minunatie de aparat Canon Mirrorless  creat pentru oamenii care vor sa colectioneze experientele si povestile care se intampla la tot pasul in jurul nostru.

“Live for the story” ar putea fi si sloganul meu, nu doar al Canon, pentru ca am o placere teribila sa aflu povestile oamenilor care i-ar putea motiva si pe altii sa traiasca corect, sa-si aleaga meserii care sa-i bucure (chiar daca sunt grele) si sa aiba resurse emotionale sa daruiasca lumii din talentul si timpul lor.

Manole e mai mult decat potrivit pentru un asemenea reportaj. Si in duminica aceasta, stau cu el, om la om pe tot terenul, pentru a va arata culisele muncii unui actor care-si face meseria cu o mare placere, dar si cu multa rigoare.

Este ora 16.15 minute. Manole “da textul” pentru Demnitate cu ajutorul Madalinei, sufleorul care-l insoteste la orice spectacol.

CAnon M 100 5 Aprilie-61 web demnitate imagine din spectacol

Demnitate e un spectacol greu, in doua personaje, cu foarte mult text si cu o nevoie de intensitate a interpretarii care-i solicita mult pe Marius Manole si Serban Pavlu. E o poveste contemporana despre coruptia din politica, scrisa si regizata de spaniolul Ignasi Vidal, iar temele sunt atat de actuale incat pare ca personajele sunt scoase din stirile de la noi.

Pentru Manole spectacolul acesta are mereu miza textului, e undeva in mintea lui o frica legata de faptul ca s–ar putea sa nu stie bine textul, desi il joaca de aproape o jumatate de an.

“Sentimentele pe care le ai la premiera le pastrezi cu tine. Tot timpul cand vei juca acel spectacol, vei avea fix aceleasi sentimente. Pentru ca, in meseria asta, corpul si mintea lucreaza cu senzatii si impresii, iar un actor retine foarte bine cum a fost prima data. Si tot ce ai facut la premiera vei face si la al 900-lea spectacol.

Eu la premiera am intrat cu foarte mare frica pentru ca nu eram foarte stapan pe text. Intre timp am jucat 20 de spectacole si, in continuare, mie mi se pare ca nu sunt stapan pe text… Sigur ca spectatorii nu simt aceste ganduri ale mele, dar eu stiu ce inseamna sa stiu foarte bine un text: daca imi zici sa spun replica 50, imi dai ultimul cuvant al lui Pavlu si eu recunosc cuvantul, ar trebui sa-ti spun replica. Al Pacino spunea ca atunci cand repeta la un film, el spune o replica de 2000 de ori. Noi trebuie sa visam noaptea textul.”

Madalina, doamna care-l insoteste acum pe scena rostind replicile lui Serban Pavlu, e ca un sparring partner din box. Alearga cu scenariul in fata ca sa se uite in ochii lui Marius, in timp ce el isi urmeaza miscarea scenica din rol. E concentrata la micile lui ezitari si, undeva in minte, isi seteaza dincolo de cuvinte starea lui Marius de astazi.

Madalina il stie cel mai bine pe actorul Marius Manole si, in aceste clipe, pare ca-l antreneaza pentru  lupta cu spectatorii care va fi sa fie intr-o jumatate de ora.

“Stie si cand tac de ce tac. Imediat stie dupa cum respir ca sunt in panica sau nu sunt in panica. In mod normal nici nu stiu daca se mai practica sa ai sufleur, nu stiu cum e la altii, dar eu jucand atat de mult, se intampla sa uit, nu sunt robot. Plus ca e un confort foarte mare psihic. S-ar putea sa nu am nevoie deloc de ea intr-un spectacol, sau s –ar putea sa am nevoie de 10 ori, niciodata nu stim cum va fi…”

Cateva minute mai tarziu vine Serban Pavlu, se imbraca in costumul de scena si – cu vocea si atitudinea personajului pe care urmeaza sa-l joace – incepe sa-i povesteasca despre copiii lui. Vede camera Mirrorless pe care o folosesc pentru fotografii, o analizeaza, stabilesc amandoi sa-si cumpere si ei (“E mica, e performanta, intra in bagaj usor. De cand am copii ma gandesc mereu cum eficientizez bagajele”, zice Pavlu).

selfie manole
(un selfie facut de Marius Manole cu Canon Mirrorless M100)

CAnon M 100 5 Aprilie-32 web

CAnon M 100 5 Aprilie-15 web

Toata conversatia se poarta in tonul in care urmeaza sa joace spectacolul unde sunt doi prieteni care se dovedesc a avea etica politica diferita.

“Asa facem mereu, fara sa vrem incepem sa intram in relatia aia de prieten din spectacol, spunem chestii despre noi din viata noastra pe tonul prietenilor. Corpul si mintea noastra au nevoie sa intre in joc ca sa construim relatia pentru spectacol… Incepem sa ne jucam asa si la un moment dat se stinge lumina si trebuie sa intram… Si de acolo vedem cum va fi, niciodata nu e la fel.  El are alta stare, eu am alta stare, el face alte pauze, eu am o zi mai sensibila, el are o zi in care e cu mai multa forta. Nu stii niciodata. E chiar ca la un joc de sah…”

Pentru Manole spectacolul acesta e o provocare in plus si are o teama pentru care isi construieste plase de siguranta: “In contextul politic actual in care noi vorbim despre o poveste atat de grava si de contemporana, daca lumea nu te crede pe bune ca tu simti in lucrurile pe care le spui, si-ti pasa, spectacolul poate sa devina foarte usor comic. Si emotiile mele mari sunt cand trebuie sa ma duc si sa ma implic in spectacol ca lumea sa spuna “bai, asta e pe viata si pe moarte”. E un text despre o realitate pe care o stie toata lumea, e foarte contemporan, pe oameni ii dor situatiile despre care vorbim si nu ne-ar da voie sa nu tratam cu seriozitate piesa asta.”

Madalina il anunta ca i-a strans bagajul personal ca sa se schimbe repede dupa spectacol sa mearga la TNB si ii verifica ultimele detalii din recuzita:

Scoate-ti ceasul, pune-ti verigheta, pixul il ai?

(…)

Ora 18.30. Spectacolul “Demnitate” s-a incheiat de 5 minute, au fost multe randuri de aplauze, iar Marius s-a schimbat in hainele civile in cateva secunde. Cand spectatorii inca mai discuta in fata cinematografului, el foloseste iesirea laterala si o ia la fuga. La propriu. 300 de metri mai incolo, la Teatru National, il asteapta deja pe scena pentru repetitie colegii cu care urmeaza sa joace Viforul de la ora 20.00.

repetitii viforul marius manole

In Viforul (regia Alexandru Dabija), Marius Manole il arata pe Stefanita Voda asa cum nu l-am descoperit la scoala. Cat mai aproape de realitatea vremurilor: schizofrenic, epileptic, dur, egoist, cinic si dornic de crime si de razbunari. Prea tanar pentru a conduce o tara, frustrat de mostenirea emotionala a bunicului si tatalui lui.

Spectacolul este montat modern si iti aduce aminte de Hamlet sau de Richard al III-lea, dar e greu de purtat pentru spectatorii conservatori ai Teatrului National care isi doresc o clasica piesa istorica. Asa ca Marius Manole are doua lupte de purtat in fiecare dintre cele 100 de minute cat e pe scena: sa fie el autentic intr-o piesa care-I solicita emotional extrem de mult, dar si sa-i convinga pe spectatori sa-l urmeze intr-o poveste spusa altfel decat se asteptau cand si-au cumparat bilet.

“E un spectacol care se bazeaza 90 la suta pe mine; daca eu sunt bine, iese; daca eu nu sunt bine, spectacolul e mai putin bine… Adica nu are cine sa salveze spectacolul, nu e construit ca un alt actor sa mai spele din pacate.

Simt o presiune foarte mare. E primul spectacol la care mi s-a intamplat sa somatizez. N-am avut niciodata probleme fizice din cauza emotiilor si a stresului. La spectacolul asta, fara sa-mi dau seama, am dezvoltat foarte multe probleme fizice. Am stat cam o luna prin spitale si nici acum n-am reusit sa rezolv toate problemele care au aparut ca urmare a stresului si presiunii…

Si -acum oamenii vin la Viforul, oameni in varsta care sunt dornici sa vada teatrul istoric, si dau peste niste unii care la un moment dat apar si in chiloti, vomita… Si nu mai inteleg, si incep sa ne urasca pe noi, actorii, in timp ce jucam si in special pe mine…Am de luptat cu publicul pe care trebuie sa-l conving ca e asa cum se intampla pe scena.

Altfel pare un teribilism de copii: s-au apucat tinerii sa faca teatru modern cu urlaturi, vomitaturi, homosexuali si nu mai stiu ce… Spectacolul trebuie sa aiba setata o miza emotionala foarte mare pentru ca lumea sa zica: “da, e credibil”.

Pentru rolul lui Stefanita Voda – la Dabija, cum se spune in limbajul teatrului (adica regizat de Alexandru Dabija) – Manole a facut multe sacrificii: a renuntat sa mai mearga la radio pe perioada repetitiilor, a jucat foarte putin alte spectacole. S-a concentrat trup si suflet pe un spectacol si o intalnire cu un regizor care stia ca o sa-l zguduie.

Si-a asumat de la inceput ca e posibil sa nu-l placa toata lumea in acest rol, pentru ca se indeparteaza de la ideea prezentarii istoriei romantate, iar el este fara niciun filtru pe scena cu toate emotiile si frustrarile personajului, fara niciun fel de machiaj si cu o energie pe care si el voia sa stie daca o mai are.

“Am vrut sa vad daca mai sunt in stare sa ma arunc total cum eram la 25 de ani, cum eram la Inima de caine…

 Am jucat foarte mult, am jucat spectacole in Gogot care pot parea spectacole facile, dar pe care eu le joc cu bucurie. Dar printre astea trebuie sa fie, din 2 – 3 ani, si cate un rol care sa te zguduie nu doar sa te bucure, sa te faca sa te duci mai departe, sa te reinventezi. Si-am vrut sa vad acum daca dupa 15 ani de meserie pot sa fac fata la nivelul cel mai inalt al unui regizor foarte bun. E un rol foarte greu, poate cel mai greu pe care l-am facut pana acum.”

Pentru Viforul n-are costum complicat, n-are machiaj deloc, dar timpul de la cabina de dinaintea acestui spectacol e cel mai greu. “Ma pregatesc psihic, nu fizic… ceea ce e mai greu. Instinctul meu ca actor acolo ma duce: neprezentand o istorie romantata, nici eu nu vreau sa fiu aranjat, vreau sa fiu cat mai aproape de adevarat, exact cum sunt eu, cu ridurile mele, cu cearcanele mele, cu parul meu nearanjat… Iar la acest spectacol interiorul e miza. Pentru ca trebuie sa intri intr-o stare in care iti creezi un soi de lablitate psihica pe care nu o ai in mod normal.

Intru intr-o agitatie interioara pentru ca personajul e intr-o fuga continua si nici nu stiu ce sa fac la cabina.

Nu-mi vine sa stau de vorba cu oamenii, ma duc ma retrag; stau singur, dar nu-mi place nici sa stau singur. De fapt, imi vine sa mor. Dar nu pot sa fac asta pentru ca am spectacol si oamenii au platit bilet, plus ca nici eu n-as vrea sa mor totusi la 40 de ani. Asa ca intru in scena, fac o mare cruce si zic: Asta e…”

CAnon M 100 5 Aprilie-79 web CAnon M 100 5 Aprilie-109 web

Ora 22.00. Spectacolul s-a incheiat, Manole e transpirat si epuizat, a revenit de la cabina doar pentru cateva fotografii. Urmeaza 3-4 ore de liniste pentru a se intoarce la civilie, timp in care adrenalina dispare din corp, mintea isi curata emotiile, le aseaza inapoi in cutiute ca sa reapara cetateanul Marius Manole.

“Nu suntem nebuni, tot ce se intampla in cap trebuie rearanjat dupa spectacol. La premiera cu Viforul, eu am crezut ca am lesinat, dar nu… Pur si simplu, la sfarsit nu mai vedeam, ca atunci cand iti pune atropina. De la tensiunea care a fost in timpul spectacolului nu am mai vazut vreo 20 de minute, totul era in ceata…

Din afara meseriei nu pare asa.”

Din fata scenei se vede ca are succes, ca are o notorietate pe care niciun alt actor care face doar teatru nu o poate atinge astazi, notorietate care face ca toate spectacolele sale sa fie sold out. Dar spectatorii, poate nici colegii, nu se gandesc ca totul a fost construit cu multa munca in ani de zile, cu un instinct incredibil de a alege sa joace multe roluri accesibile publicului larg pe care sa le mixeze la 2-3 ani cu roluri in fata carora criticii isi scot palaria si-l nominalizeaza la premiile de profil: Inima de caine, Napasta, Ivanov, Viforul.

Dar, cumva, dincolo de orice descriere in cuvinte, fotografiile nu mint. Ele surprind efortul, epuizarea, dar si lumina din ochi care pare ca anunta o victorie interioara. Pare ca spune “asta a fost si ziua de astazi, multumesc pentru tot, de maine o luam de la capat.” Pentru ca si el, ca-n povestea mea, traieste ca sa spuna oamenilor povesti, sa surprinda realitatea in gesturi care i-ar putea motiva sa fie mai buni, sa aiba o viata mai frumoasa sau sa treaca peste ce e greu in vietile lor.

Live for the Story. Marius Manole.

CAnon M 100 5 Aprilie-74 web

Toate fotografiile au fost facute cu aparate Canon.

Aparatele foto-video din gama Mirrorless au un design unic, sunt compacte si ofera puterea unui aparat body – DSLR. Acestea sunt potrivite pentru toate persoanele care vor sa fie pregatite in orice moment pentru a surprinde momentele dragi, iar conectivitatea (usor de conectat la dispozitive inteligente prin Bluetooth, Wi-Fi şi aplicaţia Canon Camera Connect) si ecranul tactil ofera un element de plus valoare . Mai multe detalii despre gama Mirrorless puteti gasi aici: https://www.canon.ro/cameras/mirrorless-cameras/  

 Camera pe care eu am folosit-o – EOS M100 – este mica, eleganta, simpla si se integreaza perfect in orice context, de la calatorii pana la momentele dragi ale fiecaruia: plimbarile in parc, momentele cu prietenii sau petrecerile celor mici. Spontaneitatea aparatului il transforma in accesoriul ideal pentru fiecare moment. Mai multe detalii despre M100: https://www.canon.ro/cameras/eos-m100/ .

 In timpul realizarii acestui reportaj am postat pe Facebook si Instagram, in timp real, cateva fotografii folosindu-ma de functia conectivitate a camerei M100 prin care telefonul meu accesa prin bluetooth fotografiile din camera.

Multumesc Canon Romania pentru sprijinul acordat la realizarea acestui reportaj.

 

14555
berecleanu tabu 2008 -1(ARHIVA) INTERVIU – Andreea Berecleanu -femeia lui Almodovar –

(ARHIVA) INTERVIU – Andreea Berecleanu -femeia lui Almodovar –

Interviul de mai jos l-am publicat in 2008 (adica acum 10 ani) in revista Tabu. L-am recitit  ca sa-l pun online, pentru ca nu a fost niciodata online, si mi-am dat seama ca Andreea Berecleanu e la fel si acum.

Bine, m-am mai gandit ca e posibil ca astazi oamenii sa nu mai aiba aceeasi rabdare sa asculte, sa citeasca si sa se uite la cel din jurul lui ca sa-l descopere.

In cei 10 ani de cand am facut acest interviu, Andreea Berecleanu s-a recasatorit (dr Constantin Stan, sotul ei, e un geniu al chirurgiei estetice, am asistat candva la o prezentare a muncii dansului si am fost uluita), iar copiii au crescut si sunt niste superbitati. Fata -Eva – este o Andreea cu altceva cu vino-ncoa. Baiatul – Petru – e un tanar cavaler foarte politicos, cu maniere impecabile.

In ultimii ani, Andreea l-a ajutat pe doctorul Stan sa dezvolte un concept integrativ care reuneste specialitati medicale care duc spre un pacient frumos si sanatos ( Chirurgie Estetica, ORL, Chirurgie Generala, Chirurgie Oculo-Plastica, Dermatologie, Obstetrica si Ginecologie sau Nutritie)

E vorba de un centru de sanatate si frumusete pe care-l manageruieste, un centru in care ai de la tratamente cosmetice de ultima ora pana la alimentatie sanatoasa, de la interventii chirurgicale cu aparatura SF pana la interventii noninvazive.

Cronos Med se numeste locul care e gandit ca un intreg pentru ceea ce inseamna preocuparea pentru sanatate si frumusete, cu sali de operatii, cu spital, dar si cu Cronos Institut care are in grija medicina regenerativa si cea anti-aging, ambele fiind forme avansate de preventie.

Puteti citi mai multe despre ce au creat aici.

Dar Andreea Berecleanu nu s-a schimbat fata de textul care e mai jos. Are in continuare acea ironie simpatica si acida cand vrea sa spuna ceva “pe bune”, munceste mult mai mult decat la vremea interviului, dar e la fel de senina si pe alocuri intimidanta prin gratia ei princiara si frumusetea aproape de perfectiune.

Anul acesta ma gandesc sa fac un nou interviu cu ea, “dupa 10 ani” de la primul, si stiu o smecherie pe care o sa o aplic cand vom vorbi: ca sa nu ma mai intimideze (desi nu face nimic special, nu are vreun ton superior, nu ma priveste de sus, sau ceva similar), dar ca sa nu ma mai intimideze am sa ma gandesc cum manca ea pufuleti cu super multa pofta intr-o dupa amiaza in cabina de machiaj de la Antena, acum cativa ani:)

Si printesele sunt oameni.

 

Andreea Berecleanu – femeia lui Almodovar?

Tabu, mai 2008

Fotografiile au fost facute de Cosmin Bumbut

Daca v-am spune ca are ceva din Raymunda din filmul Volver al lui Almodovar v-ati incrunta dezaprobator? O stiti drept prezentatoarea stirilor de seara de la Antena 1, un chip angelic, o femeie intotdeauna imbracata elegant, corect, clasic. Tot ce ati citit despre ea va duce cu gåndul la o imagine perfecta: un sot celebru, doi copii, o familie împlinită, cariera de succes, niciun scandal public. Si daca asta nu e totul?

 

 

2008-05-13-17-07-36

„Am avut intotdeauna un conflict personal intre infatisarea mea delicata si cum sunt de fapt. Pentru ca sunt un om al extremelor, foarte tumultuoasa, spun lucrurilor pe nume, sunt vulcanica. Cu vremea am invatat sa expun problemele diplomatic, dar adevarul deranjeaza de multe ori. Sunt caustica si imi spun parerea fatis chiar si atunci cånd nu sunt intrebata. Faptul ca nu am gri-uri, ci doar alb si negru, nu  e prea bine pentru societatea in care traim, dar stii ce e frumos? Ca atunci cånd vrei sa-ti faci prieteni, ii cåstigi foarte usor pe cei care vor sa stie lucruri corecte despre ei. |ntotdeauna omul care vine catre mine din dorinta de a cere un sfat, stie ca nu-l mint si ca ii spun exact ce gåndesc.”

Au fost primele vorbe care mi-au ramas in minte dupa intålnirea cu Andreea Berecleanu. Stabilisem sa facem interviul inainte de a-i propune scenariul sedintei foto pentru a avea o baza reala, extrasa din personalitatea ei, pe care sa o exploatam in fotografii.

Nu era deloc Andreea Berecleanu pe care o stiam de la televizor. Adica era la fel de frumoasa, la fel de eleganta, ceva mai relaxata si mai putin sobra, dar cånd o vedeam la stirile de seara de la Antena 1 nu parea ca e ca un vulcan pe dinauntru si nici ca ar fi  genul sportiv- baietos.

„Nu ma deranjeaza ca exista imagini diferite si nici ca lumea imi spune ca ‹‹in realitate››  sunt mai naturala, mai miniona si mai vesela, ceea ce e de bine. Cred ca m-ar deranja sa fie invers. De altfel, nu fug de oamenii care ma abordeaza pe strada, imi face placere sa le raspund la intrebari sau sa fac poze pentru ca vin catre mine cu blåndete si bucurie. Exista insa o perdea bine trasa intre ecran si viata privata. Imi place meseria asta si cred ca mi se potriveste foarte bine rolul de stirist. Pentru ca este un rol! In timp, mi s-au propus si talk show-uri pentru ca era apreciat felul meu de a glumi cu subinteles, dar exista riscul de a fi gresit interpretat si e riscant atunci cånd vorbim despre o emisiune de televiziune. Or, la divertisment, ca sa fii pe placul a milioane de oameni, trebuie sa fii numai si numai foarte calina, agreabila.”

Cu aceeasi sinceritate, auto analitica, mi-a marturisit ca dincolo de imaginea ei publica pe care am caracterizat-o drept princiara, glaciala, britanica („nu stiu de ce ti se pare tie asa, pentru ca eu sunt genul sportiv, tot timpul pe fuga”) se afla radacini grecesti.

berecleanu tabu 2008 -1

„Strabunicii mei paterni au venit din Salonic si s-au stabilit la Galati. Erau greci get-beget. Se numeau Carvunis si Theoharis. Insa mama e bucuresteanca iar eu m-am nascut tot in Bucuresti.”

 

Dincolo de sticla ecranului, temperamentul ei e mai degraba latin, cu influente care-ti amintesc de filmele lui Almodovar pentru ca familia e o parte importanta din ceea ce inseamna ritualul ei de viata. Cånd vorbeste despre copilarie foloseste intotdeauna pluralul desi nu are frati, asta pentru ca toate momentele importante le-a trait alaturi de rudele apropiate.

„Curtea in care am crescut era despartita de un gardulet de curtea verilor mei. Eu n-am avut frati, surori, dar m-am jucat tot timpul cu verii mei. Sunt dependenta de familie, de parintii mei, de bunica mea, si-mi pare rau ca, acum, ei stau långa Parcul Carol si eu in partea de nord a capitalei.  Ne vedem in fiecare saptamåna, dar pentru mine e prea putin. As fi cea mai fericita sa stam intr-o vila, ei la parter si noi la etaj. Dar sa fim impreuna! Sa avem apartamente separate, ca nu e ok sa stam toti in acelasi loc, dar sa impartim aceeasi curte. Din pacate, este doar o dorinta unilaterala pentru ca tata este prea legat de casa pe care el insusi a construit-o.”

Mai stiti secventa din Volver cånd Raymunda (interpretata de Penelope Cruz) cånta echipei de filmare pentru care gatise, o melodie pe care o invatase de la mama ei? Ei bine, si in familia Andreei exista o conexiune directa cu muzica.

„Tata a cåntat mult timp. Aproape 17 ani; a avut chiar atestat de cåntaret profesionist si are multi prieteni din lumea artistica. Facea doua meserii in paralel. Ziua era inginer pe santier iar noaptea se daruia cu pasiune muzicii. Asa l-a cunoscut si mama. A mers sa-l asculte cåntånd intr-un club, iar el s-a indragostit pe loc de ea. A fost o poveste frumoasa de dragoste si atipica pentru vremurile acelea. Eu am crescut pe ritmuri de conga si, mai ales, in armonie. Cånd eram mica, tata ma sorbea din priviri, eram tot timpul in bratele lui, iar mama, din cauza asta, s-a vazut nevoita sa ma pupe mai mult in somn. Pentru ca daca eram alintata si de mama si de tata, nu era in regula. Tata imi spunea tot timpul ca sunt frumoasa, ca-s desteapta, ca sunt talentata la orice. Mama imi dadea exemple de copii la fel de buni ca si mine. Mi-a placut si imi place sportul. In copilarie, la prima lectie de tenis am aruncat din prima mingea peste fileu; m-am dus la ping-pong, am inceput sa sar in timp ce loveam ca sa derutez adversarul si am cåstigat punctul. La schi eram magarusul, cel care aduce fisele de cablu cel mai rapid, iar la 6 ani am coboråt cu viteza prea mare Clabucetul si m-am dat peste cap intr-o prapastie. Nu aveam gratie, cum spui tu, aveam nerv.”

berecleanu tabu 2008

Astazi, Eva – fata ei – o “Andreea” in miniatura, pare ca parcurge un traseu similar. E buna la sport (ii plac inotul, aerobicul si tenisul), a intrerupt baletul la aceeasi vårsta la care Andreea in copilarie a fost nevoita sa renunte la balet.

„Crezi in semne?”, am intrebat-o din instinct. Fara a ma gåndi atunci la superstitiile din filmele lui Almodovar. „Nu sunt superstitioasa, dar sunt lucruri din viata mea care se repeta la Eva, poate ca sunt doar intåmplari comune, dar e cu atåt mai frumos.”

(…)

Cum si-a administrat viata sentimentala in relatia cu parintii? „Mi-au cunoscut intotdeauna prietenii, chiar daca i-au acceptat sau nu. La 18 ani m-am mutat singura,cu chirie platita din salariul meu. Eram studenta dar incepusem sa lucrez in presa. A fost o perioada mai grea dar eram måndra. Fusesem rasfatata acasa, alintata de patru bunici, nu prea stiam sa ma gospodaresc si nici nu stiu daca am invatat imediat, dar m-am descurcat. A fost momentul in care parintii mei, de care sunt atåt de legata, si-au dat seama ca am crescut, dar tatalui meu tot ii era greu sa accepte ca am plecat.”

Astazi e la fel de atasata de copiii ei, precum au fost – si sunt – si parintii de ea.

„As face orice pentru ei. Uite un detaliu despre formele iubirii pe care nu le intelegi påna nu esti parinte. Cånd nu eram mama, mi se parea foarte ciudat cånd vedeam un parinte care-si saruta copilul pe gura. Astazi imi vine sa-i sarut mereu, chiar si pe gura.”

Mai vreti o asemanare cu lumea lui Almodovar?  „Dupa cum studiez femeile si feminitatea, misterul, contururile, gesturile, cred ca intr-o alta viata am fost barbat. Daca m-as transforma in barbat mi-ar placea sa fiu personajul din Parfumul lui Suskind, cel care adulmeca dupa miros femeile. Cred ca este si motivul pentru care inteleg asa de bine barbatii si psihologia lor.”

Probabil ca nu v-ati gåndit niciodata la Andreea Berecleanu ca la una dintre femeile lui Almodovar. E prea eleganta, prea distinsa, poate chiar prea frumoasa pentru un astfel de rol. Dar mai gånditi-va o data: are un temperament vulcanic, o relatie speciala cu familia, in special cu fiica ei, are micile ei semne aducatoare de noroc si, cånd te astepti mai putin, iti spune in fata ce o deranjeaza. Si ceea ce e cu adevarat frumos, are acelasi limbaj caustic si transant si cånd vine vorba de propria-i persoana.

*

Iata cum arata acum copiii Andreei. Eva e in fotografia de mai sus din “bucataria lui Almodovar”, iar acum – cand e deja la liceu – e imaginea unor campanii de moda, desi nu-i prea place si nu se gandeste sa faca o meserie din asta. Petru e si el la liceu si, cum spuneam, e foarte manierat si politicos. Cele doua fotografii de mai jos sunt de pe pagina de facebook a Andreei.

 

evapetru

1386
caltia(interviu) Stefan Caltia: “Lucrurile bune se trag asa modest deoparte cateodata si asteapta vremuri bune pentru a reveni la suprafata.”

(interviu) Stefan Caltia: “Lucrurile bune se trag asa modest deoparte cateodata si asteapta vremuri bune pentru a reveni la suprafata.”

 Intr-o lume in care alergam tot mai mult dupa ambalaje, dupa prostii de forma fara fond, cand vreau sa ma reasez in matca, ma intorc la cartile sau inregistrarile cu oamenii care ma inspira.

Am avut privilegiul sa ma intalnesc in aceasta viata de cateva ori cu Maestrul Stefan Caltia, sa-l ascult vorbind despre calitate, valoare, autenticitate. Cand scriu aici “calitate, valoare, autenticitate” mi se pare ca nu stiu sa pun in cuvintele acestea energia pe care o contin cand sunt rostite de Maestru. Daca l-ati ascultat vreodata vorbind despre frumusete, traditie si ce-i romanesc, stiti ce spun: timpul se dilata – intre cuvintele din fraza pare ca incap multe alte povesti care sunt nerostite, dar le simti cu toata fiinta ta.

Maestrul Stefan Caltia a avut anul trecut o expozitie – Obiecte Graitoare- la Muzeul Colectiilor de Arta, expozitie care are si o carte cu o parte mica, dar importanta din lumea lui Stefan Caltia.

Cartea a aparut la editura Curtea Veche, o puteti cumpara de aici.

Pentru aceasta duminica, pentru linistea noastra a fiecaruia, iata cateva mini povesti spuse de maestrul Stefan Caltia din una dintre conversatiile noastre pe care le pretuiesc foarte foarte mult.

 (foto Eduard Enea)

Despre Bucurestiul de alta data si ce ar trebui sa invatam din trecut

Stefan Caltia: Bucurestiul a fost buna parte case boieresti cu gradini foarte mari. Boierul construia si o biserica si s-au facut si mahalalele si cartierele si tot. Sigur, a existat un mic nucleu acolo unde-i Curtea Domneasca, dar nu a fost un oras de tip medieval cu ziduri. Mai mult erau cetatile si orasele intarite, erau Curtea de Arges, Targoviste, zonele de sub munte. Dar cand devenim vasali totali, sa zic asa, Imperiului Otoman, se muta capitala aici de la Dunare de unde erau turcii pana la Bucuresti si in cateva ore veneau si mazileau pe boieri si pe domnitori.

Cea mai veche casa de locuit din Bucuresti, casa de pe Spatarului 22 (nota mea: in casa principala este acum Muzeul Theodor Pallady), e cumparata de la o familie de armeni, se presupune chiar un spatar, un functionar inalt domnesc… Tot ce vedeti in jur, aici unde este si atelierul si casa mea, e construit pe pamantul acestei case! Casa era aici si avea gradina pana la Corbeni, pana in Mosilor, pana in Strada Latina era gradina lor. Pe gradina aia erau acareturi, grajduri, case pentru oameni, cum era randuita vremea. Incet incet, terenul se vinde, ultimul care cumpara sunt eu si raman spre fericirea mea inconjurat de lucrul asta. Am in fata cea mai frumoasa casa de locuit din Bucuresti.

Da, vorbesc despre casa mea si despre cateva lucruri care vorbesc si despre sansa mea de a fi langa cineva care are un teribil simt al frumosului. Vorbesc de sotia mea! Gradina de aici, ca la un moment dat a devenit asa un fel de obsesie pentru mine sa atrag atentia “vai, ce gradina”…

obiecte graitoare

“E extraordinar de bine sa ai langa tine o lume din care poti sa te hranesti si pentru profesia ta!”

Stefan Caltia: Mereu mi se spune “ce gradina frumoasa aveti!” Pentru ca ea este ingrijita de sotia mea. Atelierul asta a fost gandit de ea…

Ea e arhitect. Ea a facut proiectul. Sigur ca suntem impreuna si multe din lucruri le simtim foarte apropiate unele de altele, dar si eu ca orice artist am un mod de a observa si de a lua repede din jurul lui tot ceea ce el ar putea prelucra mai departe.

Buna parte din materialul pe care eu il daruiesc mai departe sunt semne si lucruri luate din documentatia arhitectei din ceea ce ea face.

Acum multi ani eram la Fondul Plastic, fusesem ales de colegi acolo presedinte si pe vremea aia sursa noastra, a casei, de venit era sotia mea care facea rochii.

Cand aducea ea rochii toate doamnele se duceau sa vada. Intr-adevar erau superbe! Am auzit urmatoarele din intamplare: “Cred ca domnul Calita ii alege culorile si de- aia sunt asa”.

Am ramas blocat pentru ca eu exact in atelier aveam o lucrare pe care o vazusem pe o rochie facuta de ea si incepusem o fac in felul meu!

In timp sotia mea s-a lasat de rochii, dar eu le pictez in continuare… Acum probabil lumea zice uite doamna Caltia face ca domnul (rade) dar nu asta e important. Vreau sa spun insa ca e extraordinar de bine sa ai langa tine o lume din care poti sa te hranesti si pentru profesia ta!

caltia

 Casa cu tavanul pictat de Luchian

Stefan Caltia: Intr-o zi, la plimbarea mea de dimineata, vin incoace langa Nicolesti si, langa o casuta din asta pe colt, foarte frumoasa (pe geam -din cand in cand- vedeam ca plafonul era pictat in casa), vad ca dau oamenii tabla jos.

Si zic: ce faceti?

Era sambata dimineata… Ei zic: ”schimbam tabla”.

Vin acasa, stau linistit si pe la 3-4 dupa-masa, nora mea si cu baiatul care e istoric vin si spun: “ai vazut ca darama casa de langa?” Si zic “cum sa o darame? Schimba…”

“Nuu zice, e un buldozer care da…”

Mergem sa vedem, incep sa tip, nimeni nu te baga in seama chiar ala care trebuia se facea ca nu ne aude.

Copiii au relatiile lor pe internet, incep sa se agite, apare Nicusor Dan cu toata echipa lui, nimic! Scandalul si mai mare… Tinerii intra in asa si apare si ceva politie, nu mai stiu povestea exact in detaliu, pana la urma duminica dimineata reusesc sa opreasca darmarea, dar 90% din casa e la pamant!

Usi trantite, tot. Si-atunci Matei (nota mea, fiul maestrului) ia de acolo o usa. Usa pe care ati vazut-o in expozitie, am adus-o aici, nu am mai avut unde sa o punem si am dus-o la tara, acum e adusa de la tara e pachet. Eu nu o folosesc. Nu am cum.

Poate cineva isi inchipuia ca eu am luat usa sa o pun la casa mea de la tara. Am luat-o ca nu am putut sa o las sa o sfarame, sa o bage pe foc. Adica nu am luat-o eu, a luat-o Matei. Si acum cand am reasamblat usa, un mester care ne-a ajutat cu ea a zis “dar asa ceva… ce lemnarie, ce imbinari..” lucruri de meserias! Si mi-a atras atentia asupra unui detaliu extraordinar: balamaua. Acea usa de la 1800 si ceva care atunci cand o deschizi se ridica si cand trece peste covor. Cand o inchizi cade jos.

Si povestesc unii altii ca pictura pe care o vedeam pe geam in acea casa era facuta de Luchian. El mai are niste case in cartier. Una o stiu, unde a fost clubul de sah, nu stiu ce e acum. A restaurat-o un coleg de al meu, o pictura de Luchian.

In spatiul respectiv al casei de la care am salvat usa, pentru ca pana la urma scandalul a ajuns atat de mare incat lucrarile au fost oprite, zidul acela ce-a mai ramas, nu l-au darmat si dupa ce lucrurile au trecut, au trecut, au trecut, au ridicat un bloc cu 9 etaje si au incasat zidul ala ca si cum facem noi o poveste. Cel putin in sectorul asta s-au daramat si s-au stricat si s-au lasat spre a se strica atatea lucruri vechi incat …nu stiu cum sa spun… lucrurile noi care s-au cladit in sectorul 2 nu ajung la valoarea lucrurilor pe care le-au stricat!

Vedeti eu traiesc o drama. Acum am inceput sa imi dau seama. Au venit oameni care au cumparat lucrari de la mine, oameni care au luat lucrari si s-au dus cu ele; le-am povestit cum va povestesc si dvs de traditii pentru ca oamenii astia erau oameni care faceau afaceri si care au darmat si au construit pentru bani… Iar lucrarile mele sunt acum in casele lor. Am fost prost. Asta e.

atelier maestru caltia

Stiti ce se intampla? Eu nu am colectionat!

Dar cand trec pe langa un lucru am doua stari. Una: ca imi place de el si imi place sa fie langa mine. Si al doilea lucru, care e si ca o spaima zic mai “dar daca nu il ridic, nu mai e. Si poate vine si altcineva care ar vrea sa il vada, hai sa il ingrijesc eu!”  Multe dintre obiecte sunt pentru a le ingriji, pentru a le ocroti.

De cand m-am mutat aici in cartier strazile erau pavate cu piatra. Iar strazile astea, mai ales dupa ce trece ploaia peste ele, au o culoare speciala, superba, sunt extraodinar de frumoase. Incet, incet am constatat ca ele dispar. Si atunci de cate ori se facea o constructie, o lucrare si aparea cate o piatra pe care o stiam, ma duceam cu roaba si-i intrebam pe muncitori.

  • Ce faceti cu piatra asta
  • Pai o incarcam in camion si o aruncam la groapa.

Umpleam o roaba de pietre. Si pe aleea mea cand o sa mergeti, o sa vedeti pietre din tot cartierul. Unele sunt negre dreptunghiulare, exatraordinar de frumoase.

Lucrul care ma mai linisteste, un fel de liniste disperata, este ca am vazut ca atunci cand se dezlipeste asfaltul, pietrele vechi raman curate… Asa ca visez la o bogatie a tarii si a acestei generatii care va decoji acest asfalt penibil, ca o coaja de buba urata, si vor scoate la iveala pietrele.

Mai mult decat atat, undeva spre Piata Gemeni, cand s-a dat la o parte asfaltul s-a descoperit ca toata strada e pavata cu bucati de stejar, batute cap in cap.

Lucrurile bune se trag asa modest deoparte cateodata si asteapta vremuri bune pentru a reveni la suprafata.

maestrul stefan caltia

Romanescul autentic intre betoane si razbunarea copiilor

Stefan Caltia: Da… in Tineretului intre betoane poate fi autenticitate. S-au scris poezii, au fost poeti ai orasului, teribili. Deci poti vorbi despre locul ala! Pentru ca tu, important e ce crezi si cum ti-l asumi. Dar ma faceti sa imi aduc aminte ca am fost profesor o vreme in Sercaia si era un copil problema.

O poveste intreaga cu acest copil, traia pe langa o ferma… A trait intr-o promiscuitate, nu stiti ce inseamna un dormitor intr-o ferma. A ramas de nu stiu cate ori repetent, dar l-am intuit era totusi inteligent. Intr-o zi ma deranjeaza la clasa si il dau afara. Era o banca asa langa un perete pe colidor si i-am zis ”aici sa stai” si la un moment dat zic  – ala précis a plecat de acolo. Am iesit sa vad daca a plecat de acolo si am vazut ca a bagat ceva in sertarul de la banca, m-am facut ca nu vad.

Gata a venit pauza, am plecat si i-am scos pe toti afara si pe el repede si m-am dus sa vad ce era. Scrisese o poezie. Un copil ramas de doua ori repetent, scrisese o poezie despre pata din fata peretelui. Era o pata in fata lui si ce vede el in pata aia! Ceva demn de o poezie!!!!

Copilul asta s-a razbunat pe mine ca l-am salvat. Ma iubea dar s-a razbunat pe mine in felul urmator mi-a zis: “domn’  profesor, mi-ati zis ca atunci cand infloresc brandusele pe valea aia, sa va duc”

“Da, mai Ilie! Uite, dupa ce termin cu clasa vin, unde te gasesc?”

“Pai ma gasiti cu caii ca-I pazesc…”

Si ma duc dupa ore, el cu caii, ma vede si zice “dar mergem calare!”

“Mai Ilie, eu am fost calare, dar nu stiu sa calaresc, pune-ma si tu pe mine pe o gloaba.”

Ce insemna sa calarim? Nu aveam capastru. I-am bagat calului o sfoara in gura tineam de aia cat de cat sa il strunesti, am urcat pe cal am pasit asa, am trecut linistit peste pod si cand am ajuns, a pocnit o data din bici si caii sunt ca oile… au luat-o la fuga. Si ma tineam de cal cand pe fundul calului cand asa… Si eu tipam si Ilie radea!

In fine, nu am cazut, am ajuns intr-un loc intr-o vale plina de branduse! Cobor, nu mai puteam de sale nici sa imi adun picioarele, imi venea sa il omor. El statea se uita asa la mine fix si ma aplec sa rup o floare si zice

“Nu! De pe valea asta nimeni nu rupe o floare decat daca ii dau eu voie!”

“Bine, mai Ilie, nu ti-e rusine ce ai facut cu mine, cred ca toate unguroaicele m-au auzit.”

Si am venit pe jos acasa. Asta a fost…

obiecte_graitoare_cop1

(sa va cumparati cartea Obiecte Graitoare – Stefan Caltia, vorbeste despre o lume la care avem nevoie sa ne intoarcem cat mai des ca sa ne amintim ritmul corect al vietii. In plus cartea e continuarea minunata a multor lucruri facute cu substanta si talc in timpul expozitiei. Am scris despre ele la vremea expozitiei si mai cred si acum ca atelierele pentru copii si serile minunate de discutie din perioada expozitiei au insemnat mult pentru copii, tineri si cei care isi cauta radacinile emotionale)

 

4525
caro-emerald-bucurestiInterviu Caro Emerald: “Am realizat foarte repede ca daca vrei sa ai succes si sa fii bun pe scena, nu poti sa ai o viata rock and roll” –

Interviu Caro Emerald: “Am realizat foarte repede ca daca vrei sa ai succes si sa fii bun pe scena, nu poti sa ai o viata rock and roll” –

Caro Emerald e o doamna de 36 de ani (mama a doi copii, unul de doar cateva luni) care face un fel de muzica remarcat in toata lumea – jazzy, usor teatral (sau cinematografic), usor vintage.

E olandeza, a studiat conservatorul sectia Jazz si a dat marea lovitura cu primul ei album Deteted scenes from the cutting room floor. Single-ul A night like this a ajuns in topurile din toata lumea si inca mai e cantat cu mare bucurie de multa lume.

Muzica pe care o face The Shocking Miss Emerald (cum s-a numit cel de-al doilea album al sau) e foarte speciala si nu se aseaza pe trenduri, ci pe emotiile ei precum si pe cate un concept cheie care e baza fiecarui album.

Cum a ajuns la albumul nr 3 – Emerald Island –Caro se afla in turneu de anul trecut, iar in saptamanile urmatoare ajunge si in Europa de Est. La noi are spectacol – la Bucuresti, Sala Palatului, pe 28 februarie, iar bilete va puteti cumpara de aici.

In toamna anului trecut Caro Emerald a raspuns la cateva intrebari pentru blogul meu, prin amabilitatea Emagic Romania, compania care organizeaza concertul ei de la Bucuresti. Le-am pastrat pentru acest inceput de an ca sa va conving sa va cumparati bilete, dar va povestesc mai jos de ce cred ca trebuie sa mergeti la noul ei show.

Inainte de a trece la lecturarea raspunsurilor ei, va rog dati play la acest cantec – Ghost of you care e preferatul meu de pe albumul nou.

Sigur sigur sigur o sa va placa si va insoti frumos ce veti citi mai jos.

 Este a doua ta vizita ta in Romania dupa 2012 dupa B Estfest. De ce ai pus Romania pe harta si pentru acest nou show?

Sunt foarte bucuroasa sa ma reintorc in Romania pentru ca am amintiri frumoase legate de publicul de la voi. Cu sinceritate zic, nu de complezenta, dar a fost una dintre cele mai frumoase atmosfere din turneu. Un public foarte extrovert, a fost ca o mare petrecere si am aflat ca muzica mea este foarte populara in Romania, asa ca sunt foarte bucuroasa sa fac primul meu spectacol indoor. Acum 6 ani era un show de festival, un alt concept.

Acum va fi show-ul MEU, de la inceput pana la sfarsit am sa prezint publicului muzica mea, insula mea… pentru ca turneul e numeste Emerald Island si sincer sunt foarte bucuroasa ca pot in sfarsit sa fac un astfel de show in Romania.

E primul tau turneu Est European, ai emotii cand canti pentru publicuri pe care nu le cunosti?

Nu, pentru ca e frumoasa surpriza cand descoperi cum reactioneaza publicul. N-am avut doar n Romania experiente frumoase cu publicul, ci si in Ungaria si Polonia. Stiu ca am multi fani in Europa de Est si cred ca iar vom face o petrecere mare si frumoasa.

N-am mai fost in aceasta zona cu spectacolul meu conceptual de turneu si cred ca fanii vor dori sa-l descopere, asa ca ma astept sa vina si de data aceasta, sa ne distram si sa ne facem amintiri frumoase impreuna.

Sunt si locuri unde n-am mai fost pana acum in care merg in acest turneu – Belgrad, e un exemplu. Cunosc multi oameni din Belgrad si sunt bucuroasa ca in sfarsit ajung in orasul lor natal.

Cum e viata in turneu si cum reusesti sa tii energia sus pe o perioada atat de lunga?

N-am fost non stop in turneu, am mai luat cateva pauze; dar da, e cel mai lung turneu al meu de pana acum. Se va incheia in martie- aprilie.

Cum turneul meu devine mai mare de la un an la altul am invatat sa ma obisnuiesc si sa ma organizez. E nevoie de o structura exacta pentru fiecare intamplare care e legata de turneu, de foarte multa munca de echipa, calatorim cu 2 autobuze si trei camioane cu echipamente. Echipa noastra e formata din 26 de oameni.

Toti sunt niste oameni foarte foarte placuti, muncesc cu totii foarte mult si sunt foarte atenti cu mine, iar asta ma ajuta evident la tot ceea ce implica un turneu. Pe de alta parte, ma organizez in asa fel incat sa pot sa raman in forma cat mai mult: mananc bine, dorm bine, fac sport.

Nu pare a fi vorba de genul de turneu rock star cu tot felul de nebunii…

(rade) Nu, deloc. Imi pare rau sa te dezagamesc, un pic ma dezamagesc si pe mine, dar nu… Viata mea de turneu nu e asa. La inceput am fost mai rock and roll, dar am realizat foarte repede ca daca vrei sa ai succes si sa fii bun pe scena, nu poti sa ai o viata rock and roll. Cel putin vocea mea nu poate sa duca un asemenea stil de viata si am avut deja o interventie chirurgicala pe corzile vocale in 2011, asa ca nu pot risca sa am din nou probleme cu vocea.

Deci nu, n-avem petreceri galagioase si tumultuoase. Dar in fiecare turneu exista o seara in care mergem in club si ne distram cu toata echipa, cel mai adesea la sfarsit cand am terminat cu toata munca.

Noul EP Emerald Island lansat in martie anul trecut e diferit de albumele precedente

Albumul a fost inspirat de un anume stil de muzica si de viata care cred ca a aparut cu un secol in urma, e genul de muzica pe care oamenii au inceput sa-l compuna cand calatoriile de pe un continent pe altul au inceput sa fie posibile. Cand oamenii au inceput sa viseze si sa spere ca pot calatori in locuri foarte indepartate ca Polinezia franceza sau Hawai. E un gen de muzica care vorbeste mai degraba despre puterea imaginatiei, daca asculti cu atentie poti gasi pe album cantece unde sunt multe tobe si sunete din jungla. Ideea a fost sa aducem acea atmosfera a calatoriilor imaginare in lumea noastra.

Si show-ul pe care-l veti vedea la Bucuresti, cu care ne aflam in turneu, e creat in jurul aceleiasi idei si atmosfere.

Nu cred insa ca vom continua sa facem acest gen de muzica, a fost un experiment, o incercare prin care am intrat in acea atmosfera si, sincer, nu stiu ce ne va duce urmatorul album. Stiu insa ca o sa pastram acelasi sistem de lucru – luam o idee care ne inspira, ne intriga si lucram in jurul ei un intreb album dezvoltand o lume intreaga.

Exista undeva in lume vreo insula care se numeste Emerald? Prin Thaiti?

Nu stiu, pentru noi e doar imaginatie.

 

*

De ce cred ca ar trebui sa mergeti sa o vedeti pe Caro Emerald? Pentru talentul ei, pentru munca corecta si coerenta pe care o face si pentru atmosfera speciala a acestui turneu. O oaza de bun simt si de normalitate, de bun gust si de muzica fina.

Caro Emerald are zeci de concerte in toata lumea in sali de 2-3000 de locuri, calatoreste cu 2 autocare si 3 camioane cu echipamente, are studii serioase – academice – de muzica, produse conceptuale rafinate – o muzica pe care o poti asculta cu aceeasi placere si peste 10 ani pentru ca nu e parte din niciun trend, are un business construit in pasi mici, corect, strategic.

Pentru romanii care fac muzica ea ar fi o rusine. Are pentru clipurile sale pe youtube cam 200.000 de vizualizari. (exceptand A night like you, marele ei hit international). 200.000 de vizualizari le face un artist roman de carton intr-o dupa amiaza cu ceva investitie suplimentara pe vreun site dubios.

Cam asta e diferenta intre muzica facuta corect, coerent, conceptual,  gandita ca un business real si lumea ambalajelor, a formei fara fond, a laudelor fara rost si fara continut.

Iar noi romanii avem mai mult ca niciodata nevoie sa vedem asemenea exemple de lucruri facute corect, cu bun simt si fara emfaza.

Zic sa ne vedem la Sala Palatului pe 28 februarie, sa intram macar pentru doua ore intr-o oaza de normalitate care sa ne inspire sa facem cu bun simt lucrurile din viata noastra.

caro emerald bucuresti

3727
andreea marin tabu 2010 -3(Arhiva) INTERVIU – Andreea Marin despre aparente si prejudecati –

(Arhiva) INTERVIU – Andreea Marin despre aparente si prejudecati –

Imi amintesc perfect ca la momentul acestui interviu aveam o idee exacta despre cum trebuie ca e Andreea Marin. Pentru generatia mea, ea a fost pe micile ecrane zeci de ani la audiente uriase. Si auzisem povesti peste povesti despre cat de multe fite are, despre cat de greu accepta ceva etc etc. N-a fost deloc asa, ci a fost foarte disciplinata (si pentru cine ma cunoaste, stie ca disciplina e ceea ce apreciez foarte mult intr-o colaborare), foarte organizata si… daca a intrat in joc si-a facut treaba la maximum din ce putea livra.

Cum sunt sincera de felul meu, i-am si povestit ca ma asteptam sa fie mai fitoasa. A rezultat acest interviu publicat in 2010 in noiembrie in revista Tabu care abia acum ajunge online.

Astazi in epoca social media ne urmarim pe Instagram si ne mai lasam mesaje despre carti si spectacole de dans pe care le-am vazut fiecare si e bine sa le vada si cealalta pentru ca o sa-i placa.

N-as putea spune ca suntem prietene, suntem cunostinte. Dar orice as auzi despre ea, stiu sigur ca nu e fitoasa. Ca daca a protestat pentru ceva la un proiect este pentru ca nu era bine facut. Si mai stiu ca daca o convingi sa se implice in ceva, e 100% acolo cu tot ce stie ea din cei multi ani de televiziune, prezentari de spectacole etc.

Ce-mi place la acest interviu de acum 8 ani este ca mai sta si acum in picioare. Informatiile de aici sunt in continuare valabile si daca as intreba-o pe Andreea despre aceleasi lucruri e foarte posibil sa raspunda la fel. Probabil cu mai multe nuante pentru ca viata a invatat-o multe de atunci si pana astazi, dar caracterul ei – asa cum se vede printre randuri – cred ca a ramas la fel.

(articolul e insotit de fotografii din shootingul din 2010, realizat de Cosmin Gogu  Marius Baragan (scuze, a trecut foarte mult timp de atunci) si stilizat de Laura Cirnici, o stilista cum astazi nu prea mai gasesti – I miss her work :) )

andreea marin tabu 2010 -4

Andreea Marin  -In căutarea lui Chaplin

Deşi fac meseria aceasta de aproape 15 ani, am întâlnit-o pe Andreea Marin pentru prima dată, la mijlocul lui octombrie. Eram în dormitorul ei, unde urma să probeze hainele pentru şedinţa foto de peste câteva zile. I-am ţinut un discurs lung despre de ce e bine sau rău să poarte mustaţa lui Chaplin la şedinta foto şi culmea, eu aveam îndoieli, iar ea era fermă: „Dacă facem transformarea, o facem până la capăt“. M-am aşteptat tot timpul să spună „NU“, ea a simţit asta şi-a replicat „Nu e decât proiecţia a ceea ce crezi tu despre mine.“

Ce credeam? I-am spus şi ei, faţă în faţă, într-o discuţie ca-ntre femei pe care o aveţi mai jos.

Aş vrea să discutăm despre contradicţia dintre imaginea ta publică şi faptul că eşti atât de deschisă la transformări…

Eu mă bucur că tu ai trăit experienţa asta vizavi de mine, pentru că vei înţelege ce pericol există în crearea unei percepţii incorecte despre un om. Dacă ţie ţi s-a întâmplat aşa, tu care eşti un om educat, nu unul superficial, gândeşte-te cum mă văd oamenii care citesc ceva şi nu au timp să verifice informaţia, să se gândească la viaţa mea…

Până la urmă, sunt un om ca toţi oamenii, cu plusuri şi cu minusuri… şi aşa trebuie să fim priviţi, nu suntem nici Dumnezei, nici demoni…

Eu nu mi-am imaginat că vrei să stai la fotografii cu mustaţă sau pe jos…

De ce ţi-ai închipuit că nu aş vrea?

Pentru că îmi imaginam că eşti mai rigidă în lucrurile astea…

Surpriză, nu sunt… Mie mi s-a întâmplat atât de des să mă înşel cu percepţia iniţială, încât am învăţat să fac un pas înapoi şi să nu trag concluzii până când nu cunosc omul.

Sentimentul meu e că nu laşi garda jos aproape deloc, dar cred ca aşa e felul tău.

Nu e aşa felul meu, am fost foarte deschisă la început şi pentru că lucrurile nu au fost luate cu sinceritate, am învăţat să mă apăr. Sinceritatea a fost luată drept prostie din partea mea şi declaraţiile mele folosite în mod distorsionat. Discreţia pe care mizez astăzi este foarte importantă pentru liniştea familiei mele.

Mai cred că, din cauza perfecţionismului, eşti genul care atunci când se îmbolnăveşte se învinuieşte că s-a îmbolnăvit.

Sunt un om care are deja 6 operaţii la activ, sunt un om care s-a întâlnit cu boala, doar că nu s-a prea plâns de asta. Şi n-am avut o relaţie foarte bună cu mine din punctul ăsta de vedere. Ştiu ce înseamnă un pat de spital. Tot ce încerc să fac este să obţin o balanţă corectă între ce dau şi ce primesc de la viaţă.

Dar adevărul e că am un disconfort când medicul îmi dă o nouă reţetă de urmat şi primul lucru pe care mi-l zice e să las ritmul mai moale. Pentru că da, asta mă scoate din papuci. Asta înseamnă timp mai puţin pentru a-mi împlini visele pe care le am în minte…

Dar ai încetinit vreodată ritmul?

 Da, pentru că am ajuns la medic de epuizare şi pe masa de operaţie în situaţie de urgenţă, aşa că apoi n-am mai avut de ales, a trebuit să ascult.

 Însă omul uită… şi iată, mi-a zis asistenta ta că n-ai putut dona sânge pentru că suferi de anemie severă şi epuizare, că sunt situaţii în care te culci la 3 dimineaţa, iar la 7 eşti în picioare să pregăteşti copilul pentru grădiniţă.

 Da da, dar de data asta am fost din timp la medic, am luat medicamente, nu am ajuns pe masa de operaţie… (râde) Încurajează-mă, am progresat!

andreea marin tabu 2010 -3

Perfecţionismul tău îmi aminteşte de Angela Gheorghiu, care atunci când a fost invitată la o emisiune tv a mers cu o zi înainte în studio, să simtă atmosfera şi locul…

Sunt prietenă cu Angela Gheorghiu şi ne asemănăm în multe privinţe. Eu întreb cum sunt scările, pentru că am căzut pe scări odată în direct şi ştiu cum e… Întreb cum e lumina pentru că mă uit la televizor şi ştiu când nu e bine aşezată. Trebuie să fii ignorant să nu înveţi din ce ţi s-a întâmplat… Pun întrebări foarte clare atunci când e cazul, chiar dacă pentru unii pot să fie considerate „fiţe“, pentru mine asta se numeşte profesionalism şi respect pentru munca mea şi pentru telespectator.

Chiar, cum a fost – pentru tine, din interior – la momentul căderii pe scări la Surprize, Surprize?

 Era primul moment din emisiune. Am căzut 30 şi ceva de scari, până jos. Am ajuns într-o poziţie civilizată, ca să spun aşa. Eram cu o mână pe bara de susţinere, am avut puterea să mă ridic pe un picior…

Şi nu-ţi bătea inima?

 Inima era vai de capul ei… Interesant a fost că era ediţia de 1 aprilie, aşa că am avut inspiraţia de a mă ridica şi de a spune: „E prima păcăleală de 1 aprilie!“.

Dar cum ţi-au venit cuvintele acelea în minte?

Te-aş minţi să spun că ştiu. N-am găsit altă soluţie. Punct. E foarte greu să descriu ce era înăuntrul meu, însă a fost un moment extrem de important care m-a remontat pe loc: am văzut reacţia la unison a 250 de oameni, publicul din sală, care în momentul în care m-am împiedicat şi-au îndreptat corpurile – unii şi braţele – către mine, într-un gest spontan de ajutor. 250 de oameni care fac asta în loc să chicotească pe la colţuri, cărora le simţi energia pozitivă pentru că vor să te ajute, e o senzaţie care te ajută să te regrupezi. Un sentiment pe care nu pot să ţi-l explic.

Şi te-ai uitat la înregistrare după aceea? Nu ţi-a fost greu să te uiţi la tine căzând?

 A doua zi râdeam deja. Nu mă ţine o veşnicie, sunt un om cu simţul umorului.

Cum ai învăţat să te protejezi de toate cazurile acelea triste din emisiune?

 N-am învăţat. M-ai văzut de multe ori cu lacrimi în ochi. N-am învăţat nici până astăzi.

Bine dar când te duceai acasă după emisiune, nu-ţi venea să stai să plângi?

Mai degrabă înainte de emisiune, pentru că aveam parte de o documentare foarte serioasă făcută de reporterii noştri de investigaţie şi eu ştiam mult mai mult despre oamenii pe care aveam să-i intervievez. Unele informaţii nu-mi permiteam să le spun public, pentru că ar fi însemnat să intru prea mult în intimitatea oamenilor, sau nu voiam să duc confesiunea până acolo unde urma să îi doară nepermis de mult. Eu mă îmbărbătam dinainte, „drama“ mea era acasă, când citeam poveştile lor cu ochii în lacrimi, de aceea aveam puterea de a fi mai stăpână pe mine în emisiune.

andreea marin tabu 2010 -2

Cred că e greu de trăit cu tine, profesional sau particular, dacă partenerul nu poate ţine acelaşi ritm alert…

 Sigur, nu e uşor… sau poate e invers, poate mie mi-e greu să trăiesc cu cineva care are un ritm prea lent. Lucrurile sunt reciproce. Oamenii au nevoie de potrivire, oricare ar fi această potrivire pe care o caută.

(…)

Pe parcursul conversaţiei noastre ai făcut câteva referiri la „schimbul de energie dintre oameni“, care este un lucru foarte fin, pe care-l simt mai ales artiştii. Sunt foarte puţini „civili“ care simt şi exploatează această energie. Eşti pasionată de aşa ceva?

E mult spus, dar am pe cineva foarte pasionat în familie, mama lui Ştefan, care e un om foarte citit şi rafinat. De la ea am învăţat să-mi cântăresc energia şi să citesc anumite lucruri care nu ştiam că mi se potrivesc.

Ştii ce e interesant? Ştii la ce te ajută? Poţi să simţi energia oamenilor cu care stai foarte mult, cu care construieşti. Toţi avem o anumită furie, un stres care îl poate împinge pe cel de alături departe de noi la un moment dat. Când eu simt asta, nu insist. Mă retrag şi aştept. E valabil în cuplu, în echipă, într-o prietenie… Poţi să spui acelaşi lucru cu aceleaşi vorbe în momente diferite şi să aibă efecte diferite. Mă ajută enorm înţelepciunea de a şti când şi cum să spun ceva.

Dar pentru asta îţi trebuie şi răbdare. Poate tu vrei să obţii acel lucru „acum“ şi e nevoie să laşi pentru altă dată.

Există un moment în viaţa mea în care eu am învăţat ce e răbdarea. S-a întâmplat când am urcat pe acoperişul Africii. Şansa de reuşită de a urca pe Kilimanjaro stă în înţelepciunea de a merge cu acelaşi ritm, susţinut, încet, timp de o săptămână, de la poale până în vârf, la aproape 6000 de metri altitudine. Nu poţi ajunge decât dacă îţi stabileşti un ritm care e al inimii tale şi al plămânilor tăi, respiraţia şi pasul trebuie să fie un întreg. Dacă încerci vitejii, dacă nerăbdarea e în bagajul tău, n-ai şanse de reuşită.

andreea marin tabu 2010 -1

Îţi aduci aminte ce ai făcut după ultima ta emisiune la tv?

 Nu mai ştiu exact, dar îmi amintesc o discuţie iniţiată de soţul meu. Ţin minte exact că eram la noi acasă pe terasă şi mi-a spus ceva ce nu am uitat: „Te admir că ai putut să renunţi într-un moment de vârf la munca ta la tv, ştiu că e mai bine pentru noi, ştiu că îţi doreai asta pentru copilul nostru, dar tot nu e o motivaţie suficient de puternică pentru mine, eu n-aş fi putut să o fac.“ Vorbea din perspectiva artistului care a stat 20 de ani pe scenă, iar aplauzele publicului sunt foarte importante pentru el. Pentru mine, însă, aplauzele astea nu sunt atât de importante, eu totuşi nu sunt un artist. Simţeam nevoia să am o altă viaţă, cu totul. Şi astăzi o am.

Da, dar un mare actor a spus odată că ar suferi în secunda în care n-ar mai fi celebru.

 Da, e echivalentul a ceea ce mi-a spus Ştefan, în fond. Dar pentru mine lucrurile astea nu sunt la fel de importante. Pentru că am fost învăţată cu mult înainte de a fi om de televiziune să fac o gramadă de lucruri, fără să aştept aplauze.

Apariţia în sine la tv pentru mine nu e foarte importantă. Demersul care m-a adus acolo e însă important. Eu am făcut o muncă punând pasiune şi asta m-a adus la notorietate, pentru că mi-am făcut bine treaba, a fost o urmare firească, nu un scop în sine.

Un artist îşi doreşte aplauze pentru că sunt parte integrantă din munca lui, sunt confirmarea muncii lui. Eu am însă parte de altfel de confirmări: campanii care salveze vieţi, schimbări de legi în bine sau mentalităţi pe termen lung. Şi sunt şi acestea aplauze, auzite doar de mine, pentru sufletul meu.

coperta-Andreea-Marin-790x1024

 

2209
robert-mapplethorpe-4Despre secrete si ce arata ele despre caracterul nostru –

Despre secrete si ce arata ele despre caracterul nostru –

Meseria mea e despre secrete.

Și nu cred că există om care sa nu aibă secrete

În orice meserie, o parte importantă a lucrurilor bine făcute ține de etică, dar în jurnalism si în comunicare – PR, discreția și păstrarea secretelor e începutul și sfârșitul meseriei.

Să vă dau un exemplu despre cum văd eu secretele.

Acum câțiva ani mă aflam într-o deplasare de presă cu mai mulți bloggeri. La una dintre întâlniri un medic ne-a povestit despre procedurile prin care se cumpără aparatura de specialitate pentru spitale. Eu am insistat cu o întrebare care solicita context și medicul mi-a oferit informațiile precizând că sunt off the record. La prima pauză de întâlniri unul dintre colegii mei de deplasare s-a gândit să facă un articol cu informațiile spuse off the record. L-am rugat să le scoată, n-a vrut. Mă simțeam vinovată pentru că eu întrebasem, medicul îmi răspusese și informația iesișe public, deși promisesem că va fi off the record. I-am spus că dacă nu le scoate, îi promit că nu va mai face niciodată nicio campanie sau eveniment în care să fiu și eu implicată. Că voi ruga agențiile sau organizatorii de evenimente să aleagă între noi și că eu nu mă voi mai însoți cu el pe niciun drum profesional.  M-am ținut de promisiune și n-am acceptat niciodată să mai lucrez în vreun proiect în care să fie implicat și, cu vremea, a fost înlăturat de toți ceilalți. Astăzi nu mai există în această industrie.

Cam atât de ”nebună” sunt când vine vorba de strictetea utilizării informațiilor pe care le ai de la alții.

Secretul nu e cu jumătăți de măsură, nu e cu ”îți spun doar ție, dar să nu mai spui la nimeni”, secretul e cu ”taci”.

Fără nicio altă nuanță. În meseria noastră se spune că cele mai tari povești nu vor fi scrise niciodată pentru că sunt secrete profesionale. De asta nu-mi plac oamenii care ies dintr-un job (ca pensionari sau, pur și simplu, schimbă domeniul de activitate) și aleg să povestească secretele meseriei. Nu mă refer la rețete despre cum să-ti faci mai bine meseria, trucuri profesionale pe care nu ți le poate spune decât cineva care a practicat respectiva meserie, mă refer la acele secrete care ți-au fost spuse ca să ai context și să poți să-ți faci treaba bine. Secrete care țin de viața sau profesia altuia.

Dar și în viață e la fel. Nu există om fără secrete, cum nu există om căruia să nu-i fi fost spuse ceva secrete.

Am avut o cunoștință care preț de 4 ani a ascuns de iubitul și prietenii ei o boală incurabilă.

Știa că nu vor rămâne impreună pentru multă vreme pentru că povestea cu ”până când moartea ne va despărți” va avea un sens profund și va apărea mai curând decât s-ar aștepta oricine. De boala ei n-au știut nici părinții și niciun alt prieten. A fost secretul ei și-al medicului și-a ales să-și trăiască viața liberă și fără orice constrângere până când au început efecte vizibile ale bolii. Atunci și-a luat la revedere de la toți prietenii ei din România, a spus că se mută din țară și –a plecat într-un sanatoriu din sudul Franței unde a și murit. Nu știu să spun dacă a fost o decizie egoistă (pentru că nu le-a dat prietenilor șansa să-si ia la revedere sau rudelor ei șansa să își arate dragostea și să o îngrijească), dar boala ei a fost unul dintre secretele, literalmente, cel mai bine păstrate.

M-am gândit de multe ori la decizia ei și, mai ales, la puterea ei. Pentru că a putut să păstreze un secret, privându-se de alinarea celor dragi, poate pentru că și-a dorit să nu îi chinuie cu suferința sa. Habar n-am cum a găsit în ea atâta putere, cert este că apropiații ei au aflat că s-a dus de tot la aproape o jumătate de an de când plecase către cer, iar părintilor le-a vorbit la telefon cu câteva zile inainte de ”plecare” ca să-si ia la revedere.

E ca un scenariu de film întâmplarea aceasta și oricât de melodramatică pare la prima vedere, nu e despre boala, iubire, nu e Sweet November în variantă de Dâmbovița.

E o poveste despre puterea interioară. Pentru că despre asta e ideea de a păstra un secret.

Când cineva ne spune un secret e extrem de ușor să ni se activeze egoul și să ne credem speciali pentru că deținem respectiva informație. E extrem de ușor să ne lăudăm că deținem informația și să ne arătăm în fața altora influența și puterea.

Dar să ții un secret e despre puterea interioară de a rămâne smerit, de a nu te lauda cu ce știi, de a-ți arăta modestia și eleganța de a nu te amesteca în viețile altora. Un secret spune mai multe despre tine decât despre cel care ți l-a împărtășit. Un secret sta intr-o oglindă a personalității tale, e o provocare a egoului tău.

Tu cum te vezi prin oglinda aceasta?!

P.S. Te-ai gândit vreodată de ce simt oamenii nevoia să-și spună secretele? De ce vor să dea și altora din apăsarea întâmplărilor din viața lor? Se spune că un prieten bun îți poate păstra secretele în siguranță, dar cel mai bun prieten te ajuta să-ți păstrezi singur(ă) secretele.

opinie pentru revista Unica, mai 2015

cover foto: Robert Mapplethorpe

1708
raduleasca2_0Proba timpului – Mihaela Radulescu dintr-un interviu in 2006

Proba timpului – Mihaela Radulescu dintr-un interviu in 2006

Intr-o vreme in care cele mai multe fete fac tumbe in online pentru ca avea doua secunde in plus de celebritate, nepunandu-si ideea ce fac dupa ce au aceasta celebritate, Mihaela Radulescu continua sa stie sa se joace cu publicul si cu valorificarea atentiei lui.

E contestata, lumea are o parere despre orice din viata ei, dar ea  mi se pare ca a invatat sa nu-i mai pese de gura lumii si sa mearga mai departe urmarind ce are de facut ca sa-i fie (mai) bine.

Materialul de mai jos l-am scris in 2006 si l-am gasit in zilele de vacanta pe un hard disc impreuna cu altele, asa ca am sa fac o sectiune care se va numi “Proba timpului”

Ce mi se pare important la acest text este ca el “mai sta in picioare” si acum, iar Mihaela Radulescu a ramas onesta cu declaratia ei de atunci despre ce ai sa faci cand nu o sa mai fii celebra.

As inventa ceva, m-as gândi bine si as gasi ceva, in limitele unui compromis rezonabil (adica n-as poza pentru reviste pentru adulti), ca sa revin din nou in atentia publicului. Daca ai atins macar cu un deget aripa celebritatii, o sa vrei din nou sa fii acolo.”

tabu_2006_martie_ffde5a0

Acest text nu s-a aflat niciodata in online, il republic acum pentru online nu ca sa judecati omul, ci ca sa invatam din vorbele care se confrunta cu proba timpului.

Viata dubla a Mihaelei Radulescu

“Publicul nu vede niciodata cum este in realitate o vedeta”, recunoaste Mihaela Radulescu, si diseaca sincer tehnicile care o ajuta sa ramâna celebra.

Un articol publicat in Tabu in 2006

 

„Am facut sute, daca nu mii, de sedinte foto si nimeni nu mi-a cerut sa apar pe bicicleta, in jeans si in tricou, asa cum sunt eu de obicei”, a spus Mihaela Radulescu, in timpul shooting-ului pentru coperta acestui numar. La momentul respectiv se chinuia sa-si tina echilibrul pe marginea ingusta a unui jilt, purta tocuri de 15 cm si un corset divin.

Dupa ani de prezenta in fata publicului, a mai ramas oare ceva nespus despre Mihaela Radulescu, mai exista ceva nestiut de spectatori sau ceva pe care chiar ea sa nu-l fi speculat ca sa ramâna in atentia publicului?

„Acum am inceput sa-mi cultiv misterul, am invatat din propriile greseli. La inceput credeam ca daca n-am nimic de ascuns, e bine sa raspund la orice intrebare, sa povestesc tot ce mi se intâmpla. Acum am invatat sa ma protejez.”

Imi spune toate astea in timp ce isi aprinde o tigara slim si se relaxeaza dupa patru ore de fotografii pentru un singur cadru, cel de coperta. Si-a abandonat pantofii si sta desculta, fara sa fie deranjata ca parchetul de sub scaunul ei pastreaza urme ale uleiului de corp. Vorbim despre celebritate si despre ce te mâna in lupta pentru consolidarea celebritatii.

 

Ii spun ca Time a facut o analiza asupra oamenilor de succes si a ajuns la concluzia ca punctele lor comune sunt ambitia si charisma si o intreb cam când au inceput sa se manifeste la ea aceste atribute.

„Nu stiu, dintotdeauna. Eram ambitioasa si la scoala si sunt si acum, uneori ambitia asta duce catre incapatânare, dar asa sunt eu. Altfel, si eu cred ca e mai importanta charisma decât frumusetea.

Uite, eu la debut nu eram cu adevarat frumoasa, abia mai târziu am inceput sa stiu sa ma machiez, sa-mi aranjez parul, am inceput sa lucrez cu stilisti. Dar n-am sa fiu ipocrita si sa spun ca frumusetea nu m-a ajutat. M-a ajutat, asta e clar. Dar astazi, daca as lua-o de la capat, n-as mai pleca la drum fara un agent care sa negocieze ce e cel mai bine pentru mine, fara un PR si fara un stilist.”

 

S-au schimbat multe de la debutul ei, si in showbiz-ul autohton, dar si la ea, si astazi stie cam toate tehnicile care consolideaza celebritatea. Ii arat ca s-a folosit de aproape toate tehnicile ca sa ramâna in atentia publicului: televiziunea, filmul, muzica, merchandise-ul (linia de lenjerie Body Up), publicitatea directa (spoturile pentru produsele pe care le-a promovat), publicitatea indirecta/din gura in gura (câta lume n-o bârfeste), publicitatea negativa si incepe sa râda.

Astazi stiu sa ma folosesc de toate acestea, le inteleg, am citit despre ele, dar tot parcursul pâna aici s-a facut din intâmplari potrivite, conjuncturi favorabile si cu un instinct care m-a ajutat sa aleg ce e mai bun dintre mai multe oferte. N-am avut un planning ca sa-mi consolidez cariera.”

O intreb daca ii e frica de concurenta care vine din spate, de tinerele care aspira la stralucirea celebritatii si ma surprinde: „Nu mi-e frica. N-am vazut inca pe nimeni care sa concureze serios in zona in care imi desfasor eu activitatea. Sunt fete care sunt mai avantajate de un format sau de altul, dar nu le simt ca pe o concurenta serioasa.”

Ii atrag atentia ca astazi, pentru ca a inceput sa functioneze mecanismul star sistemului, e mult mai usor sa ajungi celebru daca ai sustinerea unui trust media sau a unui finantator. Se indreapta cu trupul catre mine, apoi spune hotarât:

„E foarte usor sa ajungi celebru peste noapte, foarte foarte usor, dar e mult mai greu sa fii celebru mai multe nopti la rând”.

 

„Am facut documentarele singura, toata aparatura e a mea pâna la ultima baterie, iar in toti acesti ani am invatat sa fiu regizor de emisie, producator, operator. Nu ma mai sprijin doar intr-un picior, nu depind doar de job-ul de prezentator, pot sa fac multe in meseria asta.”

Nu e asta ambitia de care vorbea reportajul din Time? Râde si zice „Poate ca da, când n-ai slujba. Am suferit si stiu cum e. Publicul, daca nu te vede 6-8 luni la televizor, nu simte foarte mult lipsa ta, dar nu stie ca in timpul asta tu prezinti proiecte si incerci sa convingi ca esti bun, ca e o mare presiune asupra ta.”

(…)

Ne pregatim sa plecam. Isi schimba corsetul cu un tricou, fusta scurta cu jeans-ii, isi leaga sireturile converse-ilor, isi pune geaca pentru ca afara ninge si isi ascunde parul in gulerul hainei. Pe drum catre usa, arunca o ultima privire catre oglinda la care a fost machiata pentru shooting. „Stiam eu ca trebuie sa mai fac ceva. O sa ma opresc la benzinarie si ar trebui sa-mi dau rujul asta rosu jos de pe buze.”

In timp ce-si lasa gentile jos si cauta un servetel, ma gândesc ca femeia asta chiar are o viata dubla.

Putin mai devreme imi raspunsese la intrebarea „Daca de mâine n-ai mai fi celebra, nu te-ar mai recunoaste nimeni pe strada, nu ai mai avea emisiuni la tv sau la radio, ce ai face?” cu o sinceritate care imi adusese zâmbetul pe buze. „As inventa ceva, m-as gândi bine si as gasi ceva, in limitele unui compromis rezonabil (adica n-as poza pentru reviste pentru adulti), ca sa revin din nou in atentia publicului. Daca ai atins macar cu un deget aripa celebritatii, o sa vrei din nou sa fii acolo.”

 

(Mai jos fotografii din ultimii ani de pe instagramul Mihaelei)

 

14-vedete-felix-raduleasca_ilicmihaela radulescu 2 mihaela radulescumihaela mihaela-cu-felix 2 mihaela-cu-felix mihaela-felixraduleasca2_0

3615
bazavan otherside 11Nu exista influenceri, doar oameni cu audienta. Restul e orgoliu. (pentru Iqads)

Nu exista influenceri, doar oameni cu audienta. Restul e orgoliu. (pentru Iqads)

articol aparut pe site-ul IQads

Pe Cristina Bazavan, multi o stiu si o urmaresc de pe vremea cand era redactor sef la revista Tabu. De 9 ani s-a mutat in online, pe blogul propriu, pe care l-a gandit inca de la inceput cu o etica solida la baza. E din garda veche de bloggeri, dar si-a adaptat comunicarea si la noile forme, migrand si spre Facebook si Instagram, cand e cazul.

In discutia noastra curenta pe care am pornit-o despre ce inseamna sa fii influencer in Romania, cum arata piata la noi si cum se lucreaza campaniile, Cristina e transanta: nu exista influenceri, doar oameni cu audienta. Restul e orgoliu. 

 

Cand ai stiut ca esti influencer

Termenul de “influencer” mi se pare o prostie, imi cer scuze. E o eticheta care arata aroganta, ego cat casa si dorinta de a fi mai mare decat ailaltii, mai “dumnezeu”, mai “hitler”, dar nu in a face bine, ci in a “influenta”/ “manipula”.

Inteleg inventia lui din perspectiva publicitara, o eticheta interna in conversatiile publicitarilor pentru stabilirea unor afinitati pentru campanii (are o mai mare influenta la categoria cutare de public), dar oamenii din online care se numesc singuri “influenceri” sau se simt/cred “influenceri” mi se par niste aroganti mai preocupati de forma, de eticheta, si nu de fond, de continut.

Stiu niste bloggerite din zona fashion care au cateva sute de vizitatori pe zi care si-au scris in blog, la descrierea lor “influencer la {insert nume de familie}.ro”. Pe bune?! Mi-ar fi rusine sa fac una ca asta.

Nu ma consider un influencer, nu e tinta mea in viata sa influentez lumea in vreun fel, asta implica si o doza de manipulare.

Tot ce imi doresc este sa prezint informatii pozitive, frumoase, sa dau acces la o zona – care tine de arta, implicare sociala – la care oamenii nu mai sunt foarte atenti si sa las pe fiecare sa decida ce face in dreptul lui: daca va cumpara o carte, va merge la un film, va iesi in strada pentru o idee.

 

Responsabilitati de influencer

Nu inveti sa fii influent (daca “influenta” e ceva dobandit prin trucuri, nu e naturala, e o minciuna).

Influenta e precum charisma. Tu iti faci treaba cu onestitate, cat mai aproape de perfectiunea pe care o cunosti, si daca se intampla sa te urmeze lumea inseamna ca ai ceva in plus, natural. Dar care se bazeaza pe onestitate, nu pe manipulare.

Audienta pe care o am in online vine din faptul ca sunt responsabila cu ceea ce scriu, ceea ce promovez. Si nu invers. Adica nu m-a “apucat” responsabilitatea dupa ce am avut audienta. Dar asta e poate si datorita faptului ca de la inceput mi-am gandit blogul ca o revista, cu valorile si etica unei reviste.

 

Mod de lucru: cu agentia sau direct cu clientul

Lucrez si cu agentii si direct cu branduri. Am un agent care se ocupa de vanzarea blogului meu, l-am avut inca de la inceput. Cum spuneam, am gandit blogul ca un business, ca o revista.

Am colaborat cam cu toate brandurile mari care sunt pe piata din Romania si pe care le consum. Pentru ca e o conditie esentiala sa folosesc acele branduri, altfel nu ma implic in campaniile care nu se potrivesc cu viata mea si nu sunt relevante pentru publicul meu.

Am facut TOATE categoriile de continut. De la carte pana la articol, de la video pana la live-uri.

 

Tipuri de propuneri primite

Mai primesc si propuneri care sunt scrise de incepatori sau de cate un junior dintr-o agentie mare care nu stie despre mine multe lucruri.

Odata mi-au propus sa sustin un festival de teatru pentru care lucram, alta data sa filmez (in costum de baie) pe marginea unei piscine :-) si mi-a fost clar ca erau oameni care nu stiau nici ce scriu, nici ce fac sau am facut. Dar nu e o tragedie, eu stiu sa spun NU – si spun mult mai des decat accept campanii – si stiu sa spun intr-o formula politicoasa.

De 9 ani de cand am blogul am facut de la spoturi TV, ambasador de brand, campanii clasice cu postari despre produs asociat cu viata mea si pana la proiecte in care sponsorii au sustinut ideile mele departandu-se de la campaniile lor (ebook-urile pe care le-am scos anii trecuti sunt cel mai bun exemplu).

 

DOs and DON’Ts

Accept doar campaniile care stiu ca se potrivesc publicului meu. Stiu ca scriu pentru femei 25+, orientate catre cultura, arta, care au un stil de viata foarte bine definit si nu accept decat campaniile relevante pentru audienta mea.

Imi iau o marja de 2-3 zile de scris un text, pentru ca vreau sa am timp sa am si alte lucruri pe blog, nu doar publicitati.

In rest, nu exista don’t, pentru ca daca e ceva ce nu-mi place – produs, abordare – nu accept campania.

 

A marca sau nu cu (P)

Nu marchez cu (P) campaniile pentru ca nu accept sa scriu decat ceea ce cred eu despre un produs, nu dau copy paste la ceva, nu accept sa-si posteze altii reclamele lor – in forma lor – la mine pe blog.

In plus, mi se pare usor ipocrit sa pun (P) si sa scriu orice mizerie, doar pentru ca e platit. Sa ma ascund in spatele (P)–ului pentru orice as lua banii. Am un cod de etica intern si mi-l respect.

 

Rezulatele si cum le masuram

Am doar blogul, il masor cu Google Analytics. Au fost momente cand am avut cele mai viralizate articole ale lunii sau articole (interviuri, cel mai adesea) preluate de ziare si tv-uri, dar si momente in care, desi am muncit mult pentru un articol, n-a avut succesul la care ma asteptam.

Succesul unui articol nu tine doar ce ce scrii in el, ci si de timing – nevoia publicului de o anumita informatie, contextul general.

Unul dintre cele mai citite texte din 2011 (de exemplu, a fost pe locul 3 la nivel national in anul respectiv, dintre toate textele scrise pe bloguri) e o poveste pe care am scris-o despre Regele Mihai. Dar a contat nu doar intamplarea (am avut privilegiul sa fiu aproape de Casa Regala a Romaniei) ci si momentul in care am publicat textul, imediat dupa ce presedintele de la acea vreme – Traian Basescu – il jignise pe Rege. Iar oamenii voiau sa-si exprime – ca si mine – regretul pentru ceea ce se intamplase.

Am avut si campanii pe Instagram, si doar pe Twitter sau Facebook, dar baza muncii mele in online e blogul.

 

Fee-uri fixe sau negociabile

Am rate card, agent care se ocupa de vanzarea blogului, totul functioneaza ca o revista. Am insa si momente in care imi plac proiectele, oamenii nu au banii pe care eu ii cer in mod normal si atunci ii rog sa faca o donatie pentru una dintre asociatiile pe care le indragesc eu.

Si nu iau bani pe pentru a promova cultura. :)

 

Venituri: produci cat sa traiesti?

Sigur. La momentul la care am plecat de la revista Tabu (am fost redactorul sef pana in 2011) castigam din blog cat castigam la revista. Intre timp am mai crescut pentru ca am si investit in blog, in colaboratori, in proiecte.

Nu scriu pe/contra produse. :)

 

Starea pietei de la noi

Multa forma fara fond, multi oameni care cred ca lumea a inceput odata cu ei, ca ei sunt mici dumnezei.

Cu sinceritate, NU exista influenceri in Romania. Exista tineri cu audienta in online. Atat. Influenta se va masura/constata pe termen lung in ani.

Pro TV a fost un influencer, a schimbat ceva in mentalitatea oamenilor. Dar nu si-a pus aceasta eticheta, a construit pe niste valori, cu niste crezuri si cu multa viziune si-a miscat ceva in industria divertismentului, a televiziunii. Iar noi am constatat asta pe termen lung, nu in momentul marilor lor campanii, nu la momentul “faptelor” lor.

 

Obiectii si la ce mai e de lucrat

Prea mult ambalaj si etichete pompoase care sa defineasca oameni si prea putin continut profesionist. Dar e normal, suntem inca la inceput.

Imi aminteste de presa din anii ’90 cand totul era un “copy-paste” din reviste de afara si multa parerologie interna.

In ultima vreme, piata de publicitate in online a inceput sa creasca, asa ca si continutul se va mai profesionaliza.

A aparut, de exemplu, BRomania, iar ceea ce face Matei acolo – desi pare joaca, e multa stiinta. Si-l felicit pentru perseverenta si disciplina lui in munca.

 

Pe viitor

Am sa produc mai multe ebook-uri. Si probabil inca un site, pe o alta nisa, dar asta va fi public la anul.

septembrie 2016

3547
gaga passDespre rigoare, disciplina, profesionalism si Stefani Germanotta cu romanul care a lucrat pentru Lady Gaga

Despre rigoare, disciplina, profesionalism si Stefani Germanotta cu romanul care a lucrat pentru Lady Gaga

De la sfarsitul lui septembrie, pe Netflix e disponibil documentarul Five Food Two – Lady Gaga. Pentru multi dintre cei care nu apreciau artistul Lady Gaga, ma includ aici cu varf si indesat, acest documentar este o sansa foarte mare de a vedea ce om misto e in realitate Stefani Germanotta.

Sigur ca e un documentar produs si realizat de echipa ei, deci au controlat informatiile ca sa iasa cel mai frumos portret dar, chiar si asa, daca te uiti cu atentie la reactiile ei, la selectia oamenilor din echipa, la relatia cu parintii si bunica ei, cu managerul – Sonja Durham-  care era sub tratament pentru ca fusese diagnosticata cu cancer la momentul filmarilor intelegi ca e o femeie sensibila si foarte atasata de oamenii pe care-i are aproape.

(Sonja Durham a decedat la inceputul acestui an, iar zilele trecute Gaga i-a adus un omagiu super emotionant pentru ca ar fi fost ziua ei de nastere)

Ca o completare a portretului de pe Netflix, am vorbit cu romanul care in 2012 a lucrat pentru turneul Lady Gaga – Born This Way Ball.

*

alin loboda 2       Alin Lobodă are 36 de ani si lucreaza in cadrul unei multinationale, dar inainte de asta a lucrat ca specialist in efecte pirotehnice pentru artisti romani, cat si pentru spectacole de teatru, dar si la nivel international pentru artisti aflati in turneu in tarile vecine: Metallica, Iron Maiden, Rammstein, Guns n’ Roses, Kiss etc.

„In sistemul international pentru profesionistii dedicati industriei divertismentului exista patforme registru cu oameni din diferite domenii: tehnicieni de lumini, tehnicieni de sunet, tehnicieni video, tehnicieni care construiesc scena (riggers), dar si meserii nisate dar necesare in timpul unui turneu – bucatar,  florist etc. Ca sa apari pe o asemenea platforma de unde esti recrutat pentru job-uri iti trebuie recomandare si un CV care sa arate ca ai facut meseria pentru care aplici. Esti verificat in detaliu si trebuie sa dovedesti in multe feluri ca esti omul din CV, ca ai facut lucrurile trecute acolo. In platforma se lucreaza pe call-uri, odata ce bifezi ca esti activ si te solicita cineva pentru un job, ai voie sa refuzi trei cereri. Dupa al treilea refuz, esti dezactivat si treci iar printr-un proces de verificare ca sa arati ca te-ai reapucat de munca pana esti aprobat din nou.

Eu inca sunt acolo, dar sunt inactiv. Sunt ca si cum ar fi „in rezerva”, la armata.”, explica Alin procedura prin care a ajuns sa lucreze pentru asemenea proiecte.

„In 2012 am fost solicitat pentru efecte pirotehnice pentru show-urile din Sofia si Bucuresti ale turneului Lady Gaga – Born This Way Ball. Am primit efectele pirotehnice cu o luna inainte de showuri. Ei nu calatoresc cu asemenea echipamente, ci le trimit inainte contactelor locale din fiecare tara care trebuie sa aiba grija sa le aduca la locul evenimentului si sa le predea echipei, dar si sa obtina toate aprobarile – politie, pompieri, salvare etc. Conform contractului, am mers in Bulgaria cu o saptamana inainte de show-ul propriu zis pentru a participa la toate pregatirile pentru turneul european.”

*

gaga pass  Conceptul pentru Born This Way Ball a fost un mix intre simboluri Disney, cultura pop, mesaje despre egalitatea de sex, toate adunate in “Geneza Regatului Faimei”, o constructie muzicala ca o opera punk – pop- rock cu influente electro. Scena a fost formata dintr-un castel urias, dar si un catwalk care ingradea o parte din zona din fata scenei, destinata fanilor foarte devotati (cei care veneau la concerte costumati sau aveau mesaje speciale pentru artista). Pentru accesul in acest “Little Monsters Pit” nu s-a platit un pret suplimentar, selectia facandu-se la fata locului de catre membrii echipei Lady Gaga.

”Am vazut cum se facea selectia si cat de misto erau reactiile copiilor / fanilor cand erau alesi. Stiu ca se filmau lucrurile astea, dar habar nu am daca apar pe undeva”, spune Alin.

Chiar daca nu au fost comunicate oficial cifre exacte, pentru partea asiatica a turneului s-a vorbit ca despre cea mai mare scena construita vreodata pentru un turneu al unui artist. Scena a fost usor modificata pentru Europa, date fiind locurile in care concertul urma sa se desfasoare.

Reformatarea tehnica s-a facut intr-o sala polivalenta din Sofia – Armeec Arena – cand, timp de doua saptamani, intregul staff a trecut pas cu pas prin fiecare moment al show-ului, reasezandu-l pentru noile dimensiuni.

“Mai intai s-au ocupat de scena pentru a seta detalii de timing si organizare. In prima saptamana au montat si demontat scena de trei ori! Mi s-a parut incredibil, stiam ca se fac asemenea lucruri, dar nu mai vazusem niciodata pentru ca atunci cand ajung artistii cu show-urile la noi, tehnicienii lor sunt deja rodati cu partea de montare – demontare.

Acum lucrau in bucataria interna. Cronometrau cat le lua sa monteze fiecare dintre parti, faceau mici retusuri la décor care avea o alta vizibilitate pentru ca era expus altfel. Stabileau oamenii responsabili pentru fiecare segment de scena, asezau totul pe culori, stiau in ce TIR vor fi urcate, in ce ordine vin TIR-urile la incarcat/descarcat. Au facut asta de trei ori – au montat si demontat o scena uriasa, au notat greseli si au reparat ce nu le iesea in timp – pentru a fi siguri ca atunci cand pleaca in turneu totul este perfect setat si stiu exact in cat timp pot face fiecare operatiune. In saptamana doi au repetat cu artistii (Stefani- Gaga, dansatorii, trupa) si au reasezat luminile, efectele video etc”, isi aminteste Alin. S-a repetat o saptamana cu artistii, prima saptamana a fost doar pentru set-up si set-down.

*

Aproape 150 de oameni au mers in sala polivalenta Armeec Arena din Sofia si au petrecut acolo pana la 12 ore zilnic, respectand niste reguli foarte stricte.

“La ora 9 aveam call-ul, trebuia sa fim toti prezenti in sala, indiferent ce se repeta in ziua respectiva. Nu exista artist, muzician, tehnician care sa nu fie prezent la ora 9 in sala, nu intarzia nimeni, totul era ceas.

Erau destul de multe momente moarte – se reaseza coregrafia si cand dansatorii se odihneau, se mai setau luminile – dar nu pleca nimeni din sala.

Nu aveai voie sa scoti telefonul, nici macar ca sa te uiti la el. Daca trebuia sa vorbesti, ieseai afara, se inchideau usile la sala. Exista paza bulgara suplinita de paza lor si erau foarte stricti: foloseai telefonul in sala, veneau la tine, ti-l luau si-l puneau intr-o punga neagra, il sigilau si spuneau „il iei diseara cand pleci”.

Exista o pauza de masa de maximum 2 ore, dar uneori chiar si Lady Gaga cerea sa manance pe scena, alaturi de artisti, alteori mergea intr-o curte interioara doar ca sa mai vada putin lumina zilei in timpul mesei pentru ca se repeta pana seara.”

Dar dincolo de rigoarea de armata a orarului si a muncii efective, ceea ce l-a impresionat foarte mult pe Alin Loboda a fost constiinta faptului ca fiecare e foarte bun la ceea ce face, deci e respectat pentru munca lui, fara orgolii si fara discutii.

“Era un singur lider in sala: Mo Morrison. El era regizorul care dadea indicatiile tehnice despre lumina, scena, coregrafii, urmarind sa fie respectate lucrurile din brief-ul initial. El era Dumnezeul, cand vorbea nu mai comenta nimeni.”

mo morrison lady gagaLady Gaga si Mo Morisson

(Morrison avea la vremea respectiva 59 de ani si mai lucrase la turneele mondiale pentru Michael Jackson, Grateful Dead, The Rolling Stones, Prince,  dar si pentru diferite show-uri americane ale unor artisti ca Britney SpearsJustin TimberlakeBarbra StreisandPaul McCartney sau KISS. Doi ani mai tarziu de la momentul Born this way ball, in aprilie 2014, Mo Morrison a incetat din viata.)

„Nu exista diferentiere, nu exista ego. Regizorul ii spunea inclusiv ei – „Stefani, vezi ca iesi din formatie, vezi ca nu te-ai centrat cu dansatorii.” Scurt, eficient si toata lumea asculta. Daca ii zicea sa stea 5 min in picioare intr-un anume loc pana faceau lumina, nu se misca din locul acela. Nu punea pe altcineva „hai, stai tu in locul meu”. Pentru ca faceau totul la detaliu, pe inaltimea ei.

Stiam ca sunt asa, dar sa vad real atat de multa disciplina a fost incredibil. Gaga nu a marait, nu a protestat la nimic. Se vedea ca nici macar nu gandea ca s-ar putea sustrage de la vreo munca, de la a nu fi egala cu toti cei de pe scena.”

Pentru Alin, care are si experienta artistilor romani – uneori mai relaxati la repetitii, alteori mai orgoliosi sau mai cu pareri tehnice -, aceasta a fost una dintre cele mai impresionante lectii.

„Sunt convins ca atunci cand a facut conceptul show-ului, Lady Gaga – Stefani a avut pareri, a spus lucruri, dar la implementare a executat tot ce au pus-o altii sa faca, fara sa se protejeze vreo secunda de oboseala sau orice alt disconfort.

E vorba de respectul  muncii lor, mentalitatea lor e diferita. Artistul intelege care e treaba lui: trebuie sa cant bine, sa dansez bine, sa dau bine pe scena. Deci sa-i lasam pe oamenii care stiu cu lumina, cu sunetul sa-si faca treaba ca sa-mi fie mie bine cand imi fac treaba.”

*

Alin crede ca in Romania nu se vor intampla prea curand repetitii de o asemenea amploare si rigurozitate, din doua motive: artistii nostri sunt prea orgoliosi  si nu-i lasa pe cei din echipa tehnica sa faca lucrurile cum cred ei ca e cel mai bine, dar si pentru ca nu au asemenea bugete de productie.

“A fost foarte scump sa tii aproape 150 de oameni la Sofia – cazare, mancare, transport – timp de doua saptamani ca sa pregateasca show-ul, iar toata investitia a apartinut echipei Lady Gaga, nu a fost a sponsorului sau a promoterului local. In acest show, efectul pirotehnic pe care-l aveam in grija era super simplu: tragea la un moment dat cu un pistol. Parea ca loveste un lacat, care era actionat mecanic si deschidea poarta castelului. Asta era tot. Si pentru asta eram 3 oameni, doi ai lor – adusi din America-  si eu, contactul local. Despre asta vorbim cand spun ca respectau specialistii si pe fiecare om cu specialitatea si munca lui”, spune Alin.                .

Conform cifrelor oficiale anuntate de Live Nation (compania care a produs show-ul Born This Way Ball), turneul a avut incasari de 183.9 milioane de dolari, cu spectacole in 98 de orase, 33 fiind doar in Europa. In aceasta suma sunt incluse si merchandise-ul, dar si produsele auxiliare care au fost create in legatura cu turneul – un joc pe computer si o linie de cosmetice impreuna cu compania MAC.

Aici puteti vedea un timelapse cu montarea demontarea scenei…

Aici o spectaculoasa prezentare a elementelor scenei

 

Pe Alin il mai gasiti, in fiecare toamna, la Festivalul Whisky-ului, un eveniment dedicat iubitorilor de whisky pe care–l organizeaza anual. Detalii despre acest eveniment aici.

 

4738
andrei serban mihaela petre(INTERVIU) Andrei Serban “Inca ma simt ca un cavaler medieval gata sa scoata sabia!”

(INTERVIU) Andrei Serban “Inca ma simt ca un cavaler medieval gata sa scoata sabia!”

In urma cu 11 ani am realizat un prim interviu cu Andrei Serban pentru revista Tabu. Citisem biografia domniei sale, O biografie – aparuta la editura Polirom, fusesem fascinata de munca acestui regizor roman care lucrase cu Meryl Streep, Murray F Abraham, Christopher Walken, Christopher Reeve sau Diane Lane si pe multe scene de Opera ale lumii cu Placido Domingo sau Anna Netrebko.

La vremea aceea nu-mi placea ce teatru se face in Romania si imi aduc aminte ca am purtat multe conversatii cu domnul Andrei Serban despre teatru si ca acele conversatii mi-au dat curaj sa am o parere, sa spun de ce nu imi place ceva in teatru. Asta m-a ajutat peste ani sa ma imprietenesc – cu sinceritatea mea, banuiesc, enervanta – cu alti regizori romani care au ales sa se exprime diferit de teatrul traditional.

Ii datorez domnului Andrei Serban pasiunea mea pentru teatru, cateva lecturi importante si… niste timp pe care i l-am ocupat in conversatii electronice pe care le-am recitit zilele acestea si m-au facut sa ma gandesc ca eram… usor obraznica.

Aici puteti citi primul nostru interviu. Zilele trecute, cand domnia sa a venit in tara sa lucreze Don Giovanni la Opera din Bucuresti, am reluat dialogul de acum 11 ani. Nu cred ca e un interviu, poate ca e o conversatie (desi, peste cativa ani, e posibil sa mi se para ca si aceasta descriere a randurilor de mai jos drept “conversatie” e o usoara aroganta din partea mea).

 

Am recitit interviul de acum 11 ani si am fost surprinsa ca vorbeati despre a trai in prezent, un concept cu care in ultimii ani ne-am familiarizat.

Da. Pentru ca am avut sansa unor intalniri cu oameni cu adevarat remarcabili, care m-au influentat. Dupa anul cu Peter Brook la Paris si  proiectul comun din  Iran, nu stiam ce vreau sa fac. Ma gandeam sa revin in tara, era in 1971 eram inca foarte tanar, inca nu mi se intamplase nimic rau aici. Sau sa ma duc la New York. Atunci Brook mi-a spus: iti dau cartea asta, citeste-o pentru ca te va ajuta. Daca te hotarasti sa mergi inapoi in Romania, noptile lungi ale comunismului sunt reci si ai nevoie de cartea asta sa-ti incalzeasca sufletul. Daca mergi la New York, New York-ul este un oras foarte dur si vei avea si acolo nevoie de prieteni. Daca cartea asta te influenteaza in orice fel, iti dau un numar de telefon sa chemi pe niste amici de-ai mei: Doctor si Mrs. W.

Cand am ajuns pe aeroport la Amsterdam in tranzit, am dat cu banul si am zis Bucuresti sau New York. Realmente asa a fost, nu e legenda. Banul a ales America (nu e o metafora!). In avion deja incepusem sa citesc, nu am mai putut sa las cartea din mana. Am ajuns la New York si stiam ca trebuie sa ii cunosc pe prietenii lui Brook. Cartea se numeste “In cautarea miraculosului, fragmente dintr-o invatatura necunoscuta” de Piotr Uspenski. Ea mi-a schimbat cursul vietii.

 

Uitandu-ma inapoi la acesti 11 ani am cautat sa vad cate nominalizari si premii la UNITER au fost. Sunt multe statuete, cred ca aveti acasa un raft intreg… 

Scuza-ma, desi am o doza serioasa de vanitate, nu tin la titluri! Dintodeauna mi-a lipsit dorinta de a acumula premii, medalii si onoruri. Desi as putea umple peretii, nu am pastrat nici o statueta, nicio diploma, nimic. O intrebam ieri pe Dana, sotia mea, daca eu am luat Steaua Romaniei pentru ca citisem undeva ca as fi primit-o. Zice: “tu faci pe prostu’?! Evident ca DA”. Dar unde e?

Dar de ce ati renuntat la ele? Puteati sa le scoateti la licitatie pentru o cauza nobila.

Stiu, nu am facut-o cand le aveam, am renuntat repede la ele. Pentru ca nu inseamna nimic. De asta sper ca nu imi va mai oferi nimeni, niciodata premii pentru ca nu le merit (rade).

Ati regretat vreun moment ca v-ati reintors pentru perioada asta sa munciti in Romania?

Nu. Nici un moment. Daca as fi regretat, nu as fi venit. Nimeni nu moare de dorul meu ca sa revin. Primesc constant sageti, atat  de la cei din breasla, cat si de la politicienii care se simt deranjati de prezentza mea   Si totusi revin din pasiunea de a lucra aici, si celor care ma invita le cer conditii de lucru riguroase, datorita faptului ca vin pe un timp limitat. Stiu ca am cinci saptamani, daca lucrurile nu sunt indeplinite, atunci nu  putem sa o lalaim. Totul e acceptat ca normal, daca exista bunavointa.

Si profit de beneficiul de a alege actorii care vor sa lucreze cu mine. Nu toti, unii ma refuza. Ii inteleg. Teatrele care m-au invitat sunt foarte putine:  Nationalul (nu cel din Bucuresti, ci din Cluj cand era Ion Vartic director), Teatrul Maghiar din Cluj, Bulandra si  Odeon, atat. Totusi, revin de peste 25 de ani; 4 teatre in 25 de ani, ce elita! In plus mai sunt Opera din Iasi si cea din Bucuresti, datorita exclusiv lui Beatrice Rancea. Cand ea va fi inlaturata, voi fi si eu.

Nu o spun ca sa ma plang, ma bucur  totusi ca pot lucra in Romania. Sunt dificil; cer aventura, cer risc, concentrare totala, nimeni nu poate sa aiba alt job in timp ce lucreaza cu mine. Multi accepta bucurosi conditii neobisnuite. Doar faptul ca am lucrat la Opera vara asta, toata luna august in canicula extraordinara cu acesti cantareti care si-au sacrificat vacantele ca sa vina sa lucreze cu mine…  S-au adaptat programului meu, au fost minunati.

Pe de alta parte, viata m-a invatat ca actorii care au lucrat cu dvs cumva s-au transformat profund iar ei marturisesc ca, dupa intalnirea cu dvs, si-au curatat niste comportamente, au invatat sa se uite altfel la meserie, adica nu e chiar un sacrificiu.

Da, sigur ca da. Dar in momentul de acum, tot ceea ce spui este deja trecut. Mentalitatea tinerilor care au ajuns la mijlocul vietii acum s-ar rezuma in ”mi-am cumparat un apartament, trebuie sa imi platesc ratele, am o familie am sa fac si un serial, desi oh, n-as vrea, scuze, dar astea-s nevoile de acum”. Si aceasta amintire a unui trecut aventuros, riscant si intens, ramane o nostalgie a tineretii pierdute… Majoritatea celor trecuti de 35 de ani nu stiu daca mai e capabila sa faca azi sacrificiul pe care l-a facut ieri.

Credeti?

Ai sa vezi Don Giovanni, acum la Opera. Sunt cantareti tineri care nu doar canta, ci joaca foarte bine. Nu o spun ca sa ii flatez dar stiu ce inseamna calitate la nivel international. Unii dintre ei, daca ar avea norocul sa fie vazuti de un agent sau manager international, ar ajunge iute la Opera din Paris, din Londra sau New York. Sunt excelenti, si da, ei  fac pentru Mozart si pentru mine tot ceea ce le e in putere.

Dar sunt convins ca in 5 ani, daca revin in Romania si ei atunci vor avea o cariera internationala, nu vor mai fi la fel de deschisi. Deci momentul de acum e doar acum, maine e cu totul altceva.

don giovanni

imagine de la sfarsitul spectacolului Don Giovanni, Opera Romana, Bucuresti (foto Mihaela Petre)

“Inca am acest spirit razboinic in mine, inca ma cred un cavaler medieval care e gata sa scoata sabia, dar, de cate ori ma surprind azi ca sunt in aceasta stare, incerc sa ma schimb.”

Ramanand la “acum”, mi se pare ca Andrei Serban de acum, comparativ cu Andrei Serban de acum 11 ani, este mai putin razboinic. Adica marcati lucrurile care sunt in neregula – vezi situatia dificila a Operei din Bucuresti cu banii, cu colaboratorii – dar o spuneti intr-o forma in care nu mai este atat de razboinica. Simtiti schimbarea asta?

Absolut, da. In primul rand este varsta, cu timpul inveti cate ceva, inveti sa accepti! Am vazut ca atacand si raspunzand in presa criticilor, care m-au desfiintat, nu duce nicaieri; sau  scotand des spada contra UNITERului la fiecare premiu pe care eu l-am luat,  ca sa-i  apar si sa-i onorez pe  actorii care nu au fost premiati, asta n-a facut decat sa genereze negativitate si  antipatie contra mea. Cu varsta am inteles ca ideea de toleranta, de acceptare, e preferabila;  cu o atitudine  pozitiva obtin mult mai mult decat prin atac sau fronda. Inca am acest spirit razboinic in mine, inca ma cred un cavaler medieval care e gata sa scoata sabia, dar, de cate ori ma surprind, incerc sa ma schimb.

Ideea biblica despre ce inseamna sa fim crestini, pe care nici unul din noi nu o putem urma – de a intoarce obrazul sau de a-i dori bine dusmanului tau – este imposibila. Dar ideea asta este extraordinara pentru ca daca te gandesti, la un nivel mai inalt, toti suntem muritori, nimeni nu va rezista prin rautate, chiar cel pe care il consideri cel mai odios om, si el va muri. Cum  sa inteleg si sa iert, cum sa aplic in viata mea idea milei? E o intrebare fara raspuns.

Dar oamenii “rai” apar in vietile noastre si ca sa scoata ceva din noi intr-o forma sau alta. Ori sa oglindeasca ceva…

Da. Daca practic ideea crestina, in teatru incerc vreau sa afirm ceva, nu ca sa neg. De aceea sunt in conflict deschis, din punctul asta de vedere, cu mine insumi in primul rand, cand imi vad neputinta, dar si cu ce e la moda in teatru azi. Mesajul de astazi e despre cat de cinica e lumea, cat de negru si disperat e totul… Asta e o minciuna!

Sigur, fiecare face ce doreste, dar pentru acest mesaj nu am nevoie sa ma duc la teatru. Televizorul urla de vesti rele, viata imi da palme, nu am nevoie sa ma duc la teatru sa fiu si mai sufocat. Ma duc la teatru sa vad ca exista o alta realitate decat cea orizontala in care traiesc. E o realitate subtila si invizibila care este in aer, si am obligatia de a o cauta. Si daca puntem prin teatru sa avem acces la ce pare imposibil de misterios, e un beneficiu urias.

De asta ati introdus momente de musical in spectacolele dvs mai recente? E o forma de a spune lucruri grave intr-un ambalaj mai usor.

Da. Te referi poate la Carousel, un fel aparent de musical dar, de fapt, ce spune este ceva destul de rascolitor. Prin faptul ca se canta, aduce un fel de alinare si de usurinta sentimentelor, in loc sa ne dea in cap cu toporul. Asa e cum spui, sunt mai putin belicos azi,  incerc sa obtin, daca nu e prea tarziu,  un gram de intelepciune…(rade)

Va alintati…

Nu, acum nu ma alint. Nu am o parere prea buna despre mine… Daca vrei sa fiu sincer, asta e. Poti sa crezi  ca dupa orice spectacol pe care il fac, in ziua dupa premiera am un gust cvasi amar, ca dupa un mic dezastru? Evit sa vorbesc despre asta caci suna pretentios, desi e adevarat.

Stiu nevoia dvs de a le schimba pana in ultimul moment…

Nu. E ca si cum trebuie sa o iau de la inceput, sa reconsider totul. In ziua premierei imi cade fisa. E un fel de teama de absolut, de a atinge ceva foarte sus si la care nu cred ca o sa ajung vreodata. Realmente fata de mine sunt continuu nemultumit. Evident ca suna chiar prost sa spui asta, pentru ca toata lumea iti va replica imediat: “Nemultumitului i se poate lua darul… Ai atata noroc sa lucrezi in atat de multe locuri in lume, cu atat de multi artisti mari, multumeste-i lui Dumnezeu ca ai ce ti s-a dat”. Ii multumesc din plin. Dar daca e sa fiu adevarat cu mine insumi, as fi preferat sa fiu mai bun!

“Daca faci tot ceea ce iti este comod, sau la limita comodului, vei fi toata viata un mediocru. Deci, obligatoriu, trebuie sa sari, sperand ca parasuta se va deschide.”

Dar cred ca va si tine alert sa faceti alte lucruri, din dorinta de a fi si mai aproape un pas, si mai aproape…

Mai aproape de imposibil. Vreau sa cred ca imposibilul devine posibil. De acea uneori le propun celor cu care lucrez lucruri imposibile. I-am cerut unei cantarete ieri la Giovanni sa se rostogoleasca si sa cante notele cele mai dificile, dintr-o pozitie cu totul neasteptata. Ea mi-a explicat “dar realmente nu pot pentru ca, daca ma rostogolesc, diafragma e utilizata altfel si nu pot sa respir.”

Si i-am spus: “Uite ce e, incearca astazi ca nu e premiera. Psihologic e justificat. Personajul e intr-o situatie limita, cu totul disperata. Deci incearca. Daca nu iti iese, renuntam.”

Evident ca i-a iesit.

Si -acum evident ca trebuie sa o faca si la premiera.

Nu fiindca trebuie, ci pentru ca a incercat si s-a convins singura. Ea a recunoscut ca si-a gasit cum sa respire intre note si sa-si adapteze tehnica. Si-a depasit teama si a inceput chiar sa-i placa. La premiera a avut ovatii prelungite.

Ce inseamna sa te numesti artist? Le spun studentilor la Columbia ca ei, ca si noi toti,  doar candidam la acest titlu. Daca-l numim pe Van Gogh artist, prin comparatie noi ce suntem? Nu doar calitatea uriasa a telentului si a viziunii sale, il pun pe un piedestal la care nu vom accesa niciodata, dar chinul cu care si-a trait viata, dedicatia si efortul urias de a face prin intermediul picturii ca invizibilul sa devina vizibil, sa aduca la lumina o realitate pe care noi nu suntem capabili sa o percepem! Iata diferenta. Le spun studentilor: daca faceti tot ceea ce va este comod, sau la limita posibilului, veti deveni niste mediocri.

Mi-ati povestit zilele trecute despre procesul creatiei si al creatorului. Dvs mi-ati marturisit ca ati invatat sa va goliti de toata informatia din documentare ca sa functionati pe instinct apoi.

Vorbeam de Hamlet. Imi era atat de frica de aceasta piesa imposibila care este piesa de rezistenta din istoria teatrului universal, incat 3 ani de zile am citit cate carti am putut. Eram supra pregatit, eram prea pregatit. Si atunci cand am inceput sa lucrez, nu mai puteam sa ma dezbar de ce a facut Gordon Craig, de ce a facut Brook sau multi altii… Eram toba de carte, stiam tot ce se putea sti, dar totul era in cap, intuitia imi era blocata. La fel si emotia.

Nu mai stiam cum sa ma eliberez, nu stiam ce sa fac ca sa gasesc spontaneitatea. Si actorii erau blocati din cauza mea. A fost unul din marile mele esecuri, dupa aceea am decis sa schimb cum lucrez: ma pregatesc cat pot si cand incep cu actorii sa uit tot, sa am incredere in ei, sa-i las sa improvizeze si sa cred in intuitie.

Disciplina, rigoare, pregatire, pe de o parte, dar sa lasi curs liber improvizatiei si spontaneitatii — iata un amestec necesar! Am invatat ceva din esecuri.

Dar va mai ating reactiile dupa atatia ani?

Da ma ating… Nu ar trebui, dar sunt slab. E dovada de slabiciune ca dau importanta croniclor. Asta e…

In epoca internetului cand oricine are o opinie, ca are sau nu un background in ce se da cu presupusul, de ce v-ar consuma orice mesaj care e in spatiul public?

Nu stiu. Dar nu incetez sa fiu cand amuzat, cand uluit de violenta orgiastica a  bloggarilor (cred ca asa se numesc). Provoaca mini-uragane intr-un pahar cu apa. Majoritatea le citesc in Adevarul, caci nu intru pe Facebook.

Simtiti si la studentii dvs din America aceasta situatie?

Sunt foarte deschisi in atitudine, dar, in termeni de cultura generala, total inculti. Dar e remarcabil ca ei traiesc in prezent, trecutul, viitorul nu conteaza. Cand eram tanar in comunism, traiam doar in trecut (in carti ) sau in viitor (visam alte lumi, ca sa evit prezentul cenusiu). Vorbind strict de teatru, ei habar n-au cine a fost Grotowski, au auzit de Peter Brook dar nu sunt siguri daca mai traieste,  au citit o singura carte, biblia e internetul, nu merg la spectacole si tot ce ii intereseaza este cum sa prinda auditii la un rol pe Broadway. Dar e normal. Competitia e dura si timpul e scurt, dar daca incerc sa-i directionez inspre ce inseamna adevarata calitate, se lasa prinsi. Asta imi da speranta. Aici e la fel. Credeti ca actoriii tineri sau regizorii (de toate varstele) sunt interesati sa vada ce fac eu la Opera sau in teatru? Foarte putini. E normal. Fiecare vrea sa fie celebru 15 minute, vorba lui Warholl. Nu ca tin sa ma laud, dar inca merg des la teatru; vreau sa simt pulsul din jur si am aceasta curiozitate morbida sa vad tot, chiar daca stiu ca nu o sa imi placa. Dar ma intreb “daca totusi o sa imi placa”?! (rade)

“Mi-e frica de Facebook. Am o supersitie ca cineva va intra in viata mea interioara, o nebunie.”

Am remarcat cum ati cultivat de-a lungul timpului prietenii cu oameni mult mai tineri ca dvs, cum este cea cu Razvan Penescu. Cred ca aveti dincolo de prietenii din generatia dvs – dl Pintilie, dl Rebengiuc – aveti si o zona de cunostinte cu oameni cu care conversati, cu care schimbati idei, oameni foarte tineri sau si mai tineri si mai tineri.

Invat de la studentii mei la Columbia sa am o atitudine flexibila si sa fiu mereu pus sub semnul intrebarii. In atelierele de vara din Romania, primesc o doza sanatoasa de oxigen. Nu e raportul maestru-discipol, ci unul de la egal la egal, in sensul ca ne lasam surprinsi sa descoperim impreuna ceva ce nu stiam. Stanislavski spunea ca actorii trebuie sa dez-invete tot ce au invatat. Cata dreptate avea. Cum sa uit ce stiu, ce am agonisit o viata si sa accept ca in adancul fiintei, de fapt nu stiu?! Un tanar imi ofera floarea tineretii. Eu am obligatia s-o mentin proaspata si sa o inapoiez intacta. Acest transfer delicat de energii e creativ, binefacator.

Va ajuta prezenta lor, va inspira tinerii acestia cu care conversati?

Imens. Iata un exemplu: acum la repetitii la Don Giovanni, au fost des tineri care au participat la workshopuri si au dorit sa asiste. Erau entuziasti. Printre ei, o tanara regizoare Sanziana Stoican, pe care o consider poate cea mai interesanta din generatia lor. Am vazut trei lucruri pe care le-a facut si de fiecare data am fost uluit. E foarte timida si nu vorbeste mult dar simti ca ceva fierbe in ea. La Giovanni a venit zilnic. Observatiile ei au fost atat de sensibile si pertinente, ca mi-am zis: daca un singur spectator va primi ce a inteles ea, am realizat ceva!

Acum 11 ani imi spuneati ca va treziti la 5 dimineata. Tot asa devreme?

Tot insomniac sunt, da. Dorm putin.

Si ce faceti de la 5 dimineata pana la o ora decenta?

Spre deosebire de Trump nu stau pe Twitter. (rade)

Nici nu aveti cont pe Twitter.

Nu, nici pe facebook, nici pe twitter. Mi-e frica de facebook. Am o supersitie ca cineva se va strecura in viata mea interioara, o nebunie. Mi se pare ca as pierde un timp imens. Adica abia ajung sa imi folosesc timpul asa cum e, dar sa mai intru pe facebook.

Si ce faceti de la 5 dimineata? Atunci imi ziceati ca faceati yoga sau.. .

Incantatii Yoga sau meditez sau fac bicicleta la gym. Dar nu tot timpul. Acum, de exemplu, sunt atat de obosit incat nu fac nimic. Sper sa ma scol din pat sa ajung la premiera. Si acum plec la New York si o sa incep sa repet”Pescarusul” cu studentii, un nou Pescarus, al 4-lea.

In teatru tot timpul poti sa adaptezi ceva, sa schimbi ceva, o relatie vie intre tine si celalalt. Unul priveste, unul joaca. Dar amandoi trebuie sa traiasca experienta.  De aceea cand Peter Brook spune ca nu exista intre scena si public nici o delimitare, al patrulea perete nu exista, ca, actori si spectatori, cu totii trebuie sa fim in acelasi pat, sa avem aceeasi experienta, este absolut necesar. Atunci plec acasa ca si cum eu am trait don Giovanni, sau don Giovanni s-a intamplat in mine. Daca doar admir decorurile, jocul actorilor, inseamna ca nu s-a intamplat in mine. Trebuie sa se intample in mine ceva. Si atunci plec poate cu o alta stare decat cand am intrat. Si asta e tot ce ne putem dori. Sa transmitem alta stare, pulsul fiintei umane, atat. Eu sunt aici, tu esti acolo si amandoi suntem in relatie ca fiinte umane, nu ca masini!

Atat. Teatrul nu poate schimba societatea, dar ne poate aminti ce inseamna sa fii uman, suta la suta uman.

3399
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!