Category : munca mea

laurence dunmore kobe bryant johhny deppCu regizorul Laurence Dunmore despre noul spot al Retelei de Sanatate Regina Maria, despre Johnny Depp, John Malkovich si Kobe Bryant si… despre ce va filma in curand in Romania –

Cu regizorul Laurence Dunmore despre noul spot al Retelei de Sanatate Regina Maria, despre Johnny Depp, John Malkovich si Kobe Bryant si… despre ce va filma in curand in Romania –

Cand ne uitam la spoturile publicitare din programele tv, rareori ne gandim la cine e regizor, ce poveste de viata are el, de ce a acceptat un asemenea proiect.

De cateva zile ruleaza pe tv un spot foarte emotionant al Retelei de Sanatate Regina Maria legat de lupta pacientilor cu cancerul. E filmat si realizat foarte atipic, diferit de ce avem acum in publicitate la tv.

 

El este realizat de Laurence Dunmore, un regizor britanic care a facut si filmul The Libertine cu Johhny Depp, Rosamund Pike si John Malkovich, dar si o parte din reclamele care-l au protagonist pe Kobe Bryant pentru Turkish Airlines.

Am vorbit zilele trecute cu Laurence Dunmore, despre implicarea in acest proiect, despre Libertinul, despre Kobe Bryant si… despre ce va filma in curand in Romania

LaurenceDunmoreheadshot

Noul tau proiect in Romania pentru Reteaua de Sanatate Regina Maria spune o poveste emotionanta despre cum ne luptam cu cancerul. Ce obiectiv ai avut cu acest spot, pentru ca arata ca un film, cu montaje speciale, scurte, dinamice.

Am vrut sa aratam o noua atitudine, despre empowerment, despre a sta alaturi de pacient in timp ce el preia controlul in lupta cu cancerul, in relatia lui cu boala sau cu tratamentul pe care-l face. Este despre a da mai multa expunere ideii ca doctorul si pacientul sunt o echipa intr-o calatorie pe care o fac impreuna, dar e si despre puterea individuala a fiecarui pacient, e despre suportul pe care-l primeste ca sa poata sa preia controlul asupra propriei Vieti.

Felul in care e filmat si montat imi aminteste de Gaspar Noe. De ce ai ales directia aceasta?

Abordarea a fost aleasa pentru a sustine ideea agentiei si viziunea clientului. Au vrut un film cu imagini puternice care sa fie in legatura cu aceste emotii. De asta arata ca o calatorie intr-un rollercoaster care, ca si in viata, merge de la diagnostic la tratament si apoi la recuperare.  Am incercat sa folosim imagini care – pe de o parte – erau ca niste metafore, dar – pe de alta – ilustrau emotiile puternice.

Sunt foarte flatat ca il amintesti pe Gapar ca referinta, imi place sa cred ca e o surpriza acest nou limbaj care nu e folosit doar ca efect ca sa creeze senzatii in public, dar e utilizat ca sa transmita o emotie. Pentru ca aceasta calatorie in lupta cu cancerul este literalmente un drum care iti redefineste viata.

Cancerul e o boala foarte complicata si foarte prezenta in viata multora dintre noi. Ai avut oameni din apropierea ta care s–au luptat cu aceasta maladie?

Da, in familia mea si intre prietenii apropiati sunt oameni care s-au luptat cu cancerul. Am vazut povesti uimitoare de lupta cu aceasta boala, chiar recent am fost martor si al unei lupte pierdute. E o poveste cu care ma pot identifica, nu direct, dar o stiu din perspectiva apropiatilor mei. Si inteleg complexitatea emotiilor si parcursul complicat pe care-l face un pacient in lupta cu cancerul.

Nu e prima ta colaborare cu Romania; esti cel care a facut spotul despre fotograful Samuel Marza care a realizat fotografia de la Unirea din 1918. Cum ai ajuns sa faci acel proiet? Pentru ca, banuiesc ca acum faci proiectul Regina Maria in continuarea colaborarii in Romania.

Nu stiu de ce a venit la mine proiectul cu Samuel Marza. Prietenii mei de la Multimedia Est mi-au trimis acel scenariu care a fost gandit ca un trailer pentru un film foarte mare. Am fost foarte norocos pentru ca voiau un povestitor in imagini si au vazut ca munca mea ar putea fi calea potrivita pentru a fi spusa aceasta poveste.

Pentru ca este o poveste istorica, si foarte importanta, m-am simtit obligat sa onorez cum se cuvine memoria lui Marza si celebrarea unui moment foarte important din istoria Romaniei. A fost despre respectul si iubirea pe care le am pentru istorie in general, apoi dragostea mea pentru Romania – care e o tara minunata.

Asta e partea frumoasa a ceea ce facem noi ca regizori, pentru ca atunci cand filmezi intr-o tara nu mergi doar sa filmezi si gata. Nu zici doar uite ce mancare buna, ce oras fumos si ce cladiri frumoase, oamenii frumosi. Ajungi acolo si vrei sa intelegi cultura si istoria tarii ca sa poti sa-ti faci treaba cat mai bine si  e o oportunitate frumoasa sa descoperi lucruri noi.

Ce lucrezi acum?

Acum lucrez la cateva reclame, pentru ca asta e parte din munca mea zilnica, dar mereu am in background munca mea pentru film de lung metraj – cinema sau tv. In acest moment am 3-4 proiecte pe care sper sa le pun in lucru in urmatorii 2-3 ani, care sunt o combinatie intre film de lung metraj si serial de televiziune. Si discutam acum ca o parte din proiect sa fie filmat in Romania pentru ca Bucurestiul si studiourile pe care le aveti acolo se potrivesc foarte bine cu povestea care e in mai multe locatii europene.

libertinul 1 libertinul

Priml tau film – Libertinul – a fost foarte frumos, nu doar ca poveste, dar si in termeni de imagine. Daca imi permiti, as spune ca imaginea mi-a amintit de Regina Margot a lui Patrice Chereau…

Am lucrat cu un director de imagine care e un foarte vechi prieten al meu; am crescut impreuna, am facut filme impreuna, reclame si videoclipuri. Alex Melman a facut imaginea si e cel care a facut si imaginea pentru clipul cu Samuel Marza.

Am stabilit impreuna cu Alex ca nu era timpul necesar, si nici nu aveam banii, sa folosim luminile asa cum se folosesc in cinematografia clasica. Asa ca am folosit lumina naturala si lumina de la lumanari aprinse. Toate imaginile de la interior au lumina obtinuta din diverse variante de lumanari aprinse. Uneori foloseam candelabre care aveau foarte multe lumanari.

Filmul e iubirea mea, amanta mea, e totul pentru mine. Filmul imi creeaza oportunitatea de a arata cum simt eu ca as putea spune povesti. Unul dintre lucrurile care mi-au placut foarte mult la Libertinul a fost sa muncesc cu actorii de un asemenea calibru. Am invatat foarte mult din lucrul cu Johhny Depp, Samantha Morton, Rosamund Pike, John Malkovich… Experienta lucrului direct cu ei este cel mai important lucru pe care le-am invatat in cinematografie. Pentru ca poti sa lucrezi cu o echipa geniala sa creezi sentimente prin poveste, o energie din costume sau decoruri, dar actorii sunt cei care transporta emotia si te duc in acea poveste. Si cand ai asemenea actori si le dai spatiul sa creeze alaturi de tine, e o experienta umitoare. De asta vreau sa mai fac alte filme, sa retraiesc experienta de a produce emotii cu ajutorul actorilor.

Pentru ca mentionezi magia de a lucra cu actori, nu pot sa nu te intreb cum gasesti calea de mijloc sa lucrezi si cu cei care nu sunt actori. Si aici ma gandesc la celebra ta colaborare cu Kobe Bryant. Cum l-ai facut sa se simta confortabil pe set, un sportiv care nu are rutina unui actor…

Cel mai simplu sa faci pe cineva sa se simta bine e sa te conectezi la dorintele lui. Nu poti sa fortezi pe nimeni sa joace pe ecran ceva in care nu se simte confortabil pentru ca se va observa. Daca regizezi pe cineva cu personalitatea lui Kobe, care e unul dintre cei mai frumosi oameni cu care am lucrat – era generos, amuzant, inteligent – tot ce ai de facut este sa-l pui intr-o lume pe care o intelege, sa-i explici povestea si scenarul si sa-i spui “Distreaza-te. Cand o sa simt ca e ceva ce putem adauga  in poveste, am sa-ti dau indicatii, dar distreaza-te in acest context”.

Si asta am facut: l-am observat cum se distra, i-am dat doar mici indicatii si ne-am facut treaba. E despre a crea o lume comuna.

Cred ca, de fapt, poti sa creezi foarte repede o relatie de incredere cu ei

(rade) Da, dar asa merg lucrurile pentru ca e o munca foarte intima. Camera e un lucru foare intim, se spune ca iti poate prinde sufletul. Si ca un film sa aiba succes chiar trebuie sa de uiti dincolo de vorbele actorilor si sa le prinzi sufletul.

Cum ai gasit echilibru in lockdown, in perioada de izolare totala?

Nu sunt foarte sigur ca am gasit un echilibru in acea perioada de izolare totala. Am devenit bucatar, om care face curatenie in casa, gradinar. Am pictat multe ferestre. Vremurile acestea ne dau o sansa sa reflectam la ceea ce e cu adevarat important, sunt vremuri pentru a invata pentru ca fiecare dintre noi sa putem merge mai departe cu un alt bagaj emotional si de cunostinte.

Uite un exemplu bun. Am filmat spotul Regina Maria imediat dupa lockdown. Si eram atat de dornic sa fac filme din nou. Imi lipsise atat de mult lumea de pe set, din spatele camerelor, si am venit in acest proiect cu o cu totul alta energie. Poate de asta am avut curaj sa fac cu totul altceva decat in celelalte proiecte ale mele. Era tehnica mea, erau aceleasi indicatii ale mele catre actori, dar erau si energia si dorinta de a face din nou film dupa o perioada in care am reflectat la propria persoana si propria munca.

1975
MEWEM_Cristina BazavanPrimul program de mentorship dedicat femeilor din industria muzicala din Romania. Inscriere gratuita.

Primul program de mentorship dedicat femeilor din industria muzicala din Romania. Inscriere gratuita.

Cred ca aceste vremuri in care pare ca stam pe loc, mai ales daca avem meserii care sunt in zona divertismentului si a culturii, ar trebui folosite pentru a invata lucruri noi.

Eu m-am inscris la un curs, dupa ce-l termin mai vreau sa fac unul, sper sa dovedesc de scris o carte gandita pentru online  (pe chestiuni tehnice, nu literatura pentru ca nu ma pricep si nu vreau sa fac compuneri libere) si am acceptat sa fiu printre mentorii in primul program de mentorship dedicat femeilor din industria muzicala din Romania

Nu mai merg de multa vreme la conferinte (ca speaker) pe teme de comunicare, media si publicitate pentru ca mi se pare ca nu am invatat (eu personal, nu stiu de altii) ceva dramatic in plus in ultimii 5 ani. Citesc cu aceeasi constanta de o carte pe saptamana (jumatate tehnice, jumatate literatura), dar … cred ca mi-ar trebui mai mult ca sa spun si alte lucruri fata de ceea ce vorbeam in conferinte acum 5-6 ani. 

Am acceptat acest program de mentorat pentru ca e gandit pe experienta unu la unu cu mentorul si pentru ca e dedicat femeilor care vor sa faca o meserie in industria muzicala.

In dreptul meu e comunicarea pe care o cunosc si din perspectiva jurnalistului care scrie despre cultura si divertiment si lucreaza direct cu PR/Publicists romani si internationali, dar si din experienta de a fi lucrat ca PR pentru artisti romani din muzica si actorie, pentru statii radio si festivaluri de teatru si film.

Programul de mentorat dureaza 3 luni si cred ca e un timp decent sa poti transmite mai departe o parte din ce ai invatat in aceasta meserie – e mai mult decat o conferinta in care vorbesti maximum o ora.

 

Programul MEWEM este o premiera pentru industria muzicala din Romania si adreseaza o problema frecventa din industriile culturale si creative – subreprezentarea profesionala a femeilor. Cu toate ca scena româneasca se bucura de prezenta multor artiste, mediul antreprenorial din spatele scenei este in continuare dominat de barbati. Aceasta nu este o problema specifica doar pietei muzicale românesti – un studiu recent realizat de EBU Media Intelligence Service arata ca femeile reprezinta doar 30% din intreaga forta de munca din industria muzicala globala.

Mentori-poster-MEWEM

 

Mentorii programului MEWEM Romania sunt:

 

Alina Manole – Artist independent

Anca Lupes – Fondatoare Mastering the Music Business

Anamaria Hancu – Communications Manager INNA & Antonia

Carina Sava – Fondatoare si artist manager Watermelon Agency

Cristina Bazavan- Jurnalist, specialist in comunicare

Ioana Chereji – PR Manager UNTOLD & Neversea

Iulia Pop – Co-fondatoare & PR Manager Overground Music

Iulia PopoviciJurnalist, curator de arte performative

Laura Coroianu – Managing Partner EMAGIC

Olga Juverdeanu – CEO Global Records

 

Inscrierea in program este gratuita prin completarea formularului disponibil pe http://rawmusic.ro/mewem. Inscrierile se vor desfasura in perioada 1 martie – 18 aprilie 2021, iar numele celor 10 participante selectionate pentru participarea in proiect se vor anunta in data de 26 aprilie.

Programul va consta in participarea la sesiuni one-to-one cu mentorii, la workshop-uri si intâlniri pe diverse teme legate de industria muzicala. 

MEWEM Romania este organizat de Asociatia RAW Music, co-finantat prin programul Europa Creativa, sustinut de Mastering the Music Business si Women in Music Romania.

Daca vreti sa faceti o cariera in acest domeniu si va inspira intalnirea cu una dintre doamnele de mai sus, inscrieti-va. Cred ca va fi o experienta din care se va invata si de o parte si de cealalta, un program onest, un fel de scoala alternativa care e gandit sa dea ma multe sanse femeilor.

 

1645
sanatate-emotionala-pandemie-3-1024x538La un an de la declansarea pandemiei in RO o perspectiva asupra mintii noastre.  Psiholog Dr Gina Chiriac: “Nimeni nu ne poate face furios, anxios. E doar o interpretare a mintii.”

La un an de la declansarea pandemiei in RO o perspectiva asupra mintii noastre.  Psiholog Dr Gina Chiriac: “Nimeni nu ne poate face furios, anxios. E doar o interpretare a mintii.”

E un an de cand am constientizat – pe cai oficiale si prin interdictii de deplasare – ca pandemia aceasta inseamna o schimbare importanta pentru noi. In primele zile de lockdown prea putini au fost cei care s-au gandit la impactul emotional asupra noastra si care vor fi efectele emotionale.

La un an distanta, intr-o continua avalansa cu stiri despre morti, restrictii, adaptari la situatii grele, mintea noastra e mai obosita chiar daca poate am muncit mai putin.

Imi pare rau ca autoritatile vorbesc prea putin in aceste zile despre o recuperare emotionala, ii inteleg ca au alte prioritati – vaccinarea, numarul mare de infectari – dar felul in care multi oameni si-au trait emotiile in anul acesta va lasa multe urme in cateva generatii.

E motivul pentru care am vorbit cu una dintre cele mai lumitate minti ale psihologiei noastre, dna doctor Gina Chiriac – fondator si președinte al Asociatiei Române de Psihoterapie Integrativa, presedinte al Institutul European de Studii pentru Terapia Copiilor si Adolescentilor, cea care a adus in Romania psihoterapia integrativa (o modalitate terapeutica care integreaza corpul, mintea si emotiile)

Va rog sa cititi pe indelete cu obiectivizarea propriilor ganduri din mintea fiecaruia. Chiar cred ca aceasta perioada poate sa fie un inceput pentru a ne uita altfel la mintea noastra, fiecare dintre noi.

dr psiholog gina chiriac

 

Cum credeti ca ne-a afectat emotional acest an de restrictii generate de pandemie?

Cercetarile din neurostiinta arata ca noi avem un principiu 60- 70.000 de ganduri pe zi. Si pentru ca avem atat de multe ganduri zilnic ar fi bine sa stim ca sunt, in principiu, aceleasi ganduri, iar mintea noastra este o colectie de amintiri din trecut din care se construiesc imagini.

Din nefericire, toate aceste descoperiri moderne ale neurostintei inca nu au ajuns la publicul larg deoarece sunt cercetari foarte recente de cativa ani. In contextul acestor descoperiri, intelegem ca  mintea noastra traieste foarte mult din cunoscut si contextul exterior ne influenteaza foarte mult necunoscutul.

Deoarece corpul uman nu face diferenta intre imaginar si realitate, noi repetandu-ne mereu si mereu aceleasi ganduri, nu mai avem aceasta constienta prezenta – cum ca gandurile pe care le avem nu au, de fapt, legatura cu momentul prezent.

De aici apar o serie de probleme.

Desi pandemia este posibil sa fi scazut din intensitate, noi nu o percepem in felul acesta, noi o percepem exact asa cum era acum cateva luni cand era – sa zicem – momentul de criza. Si-atunci agitatia, stresul, nelinistea, nemultumirea, furia pe care e posibil sa le avem pentru ca nu mai facem anumite lucruri este posibil sa ne influenteze si sa ne streseeze la fel de mult, fara ca noi sa realizam.

Practic, dvs spuneti ca noi suntem atacati de propria minte zilnic prin 70.000 de ganduri, dar care provin din aceleasi multimi stocate in mintea noastra…

90% din aceste ganduri, cercetarile au aratat, sunt gandurile pe care le-am avut in ziua trecuta sau acum cateva luni pentru ca mintea noastra este o colectie de amintiri din trecut. Mintea este creierul in actiune.

Si eu cetatean obisnuit ce fac cu aceasta informatie, cand nu am antrenamentul de a merge la psiholog si de a lucra cu mintea mea… cum ma apar…

Cel mai important lucru este sa invatam sa ne detasam de gandurile noastre. Ce mi-ar placea sa intelegem si sa invatam cu totii este ca noi nu suntem mintea noastra. Si sa percepm mintea, din afara, ca un observator.

De exemplu, tehnicile din Asia, Buddhism-ul zen de acum cateva mii de ani pana la cercetarile moderne din vestul Europei arata ca observatia acestui fapt – ca noi nu suntem mintea noastra – ne ajuta sa nu ne mai confundam cu gandurile noastre. Pentru ca tendinta noastra este nu sa le observam, ci sa le credem ca sunt adevarate.

Ar fi bine sa invatam ca ele nu sunt in totalitate adevarate.

Pema Chodron, o calugarita buddhista foarte draga mie,  spune ca o furie sau o suparare genereaza un impuls in organismul nostru care dureaza nu mai mult de 90 de secunde, restul e vocea noastra din cap care reimagineaza situatia si intretine/ hraneste emotia.

Este foarte adevarat si cercetarile moderne au confirmat aceste tehnici stravechi din buddhism. Aici este locul unde neurostiinta intalneste mostenirea pe care ne-a lasat-o aceasta cultura estica extrem de avansata.

Ca sa intelegem: un gand declanseaza cortizol. Atunci suntem – ca sa avem o harta – in zona inferioara a creierului, in creierul acela reptilian imi place mie sa spun, stravechi, unde ni se activeaza instinctul de supravietuire. Corpul nostru secreta cortisol pentru ca atunci cand eram amenintati de un animal salbatic, trebuia sa fugim. Asa suntem noi creati, aceasta ne e biologia, este ca un boost de energie, ca si cum am pune mai multa benzina in rezervor.

Ei bine, de aici pana la pericol sau a ne confrunta real cu un pericol e distanta de mii de an. Atunci aveam nevoie sa fugim ca sa ne aparam, dar acum o stire de la televizor, de exemplu, ne activeaza acelasi instinct de supravietuire si noi nu realizam ca nu mai suntem acolo in jungla sa alergam.

Acea calugarita avea foarte mare dreptate. Corpului ii ia doar 90 de secunde sa metabolizeze adrenalina, cortisonul secretat de acest gand. Nenorocirea este ca noi ne repetam din imaginatie acelasi si acelasi lucru, desi in exterior nu mai exista acest pericol.

Creierul uman nu stie sa faca diferenta intre imaginatie si realitate. Este posibil ca noi sa nu mai fim in contact in exterior cu acel stimul care ne-a provocat o stare de spaima, de anxietate, nemultumire sau frustare si totusi in mintea noastra sa repetam la infinit. Si atunci iata cum apar bolile, sau stresul.

Dvs cu experienta dv si cu nivelul dvs de constienta ridicat fata de medie, ce ati facut in perioada de lockdown, cum ati primit ceea ce ni se intampla cand eram cu totii inchisi in casa?

 

La inceput m-am panicat ca toata lumea.

Si as vrea sa invatam cu totii sa fim foarte onesti si autentici. Este un indem la autenticitate. Era firesc sa ne speriem.

Era prima data in viata cand m-am confruntat cu o asemenea situatie. Cu o saptamana inainte eram in America la o conferinta, unde tocmai vazuzem cum NASA prezinta un program despre cartografierea creierului. Si eram foarte fericita ca il aduc in Romania.

Imaginati -va ca dupa nicio saptamana de la toata povestea asta atat de moderna pentru sistemul meu de credinta, pentru creier, ma vad pusa in fata unei pandemii.

La inceput mi-am imaginat ca totul o sa decurga repede si foarte normal. Insa pe masura ce vedeam amploarea pe care o iau lucrurile, am inceput sa realizez ca, de fapt, nu este ceva cunoscut. Si atunci creierul meu  -intrand in starea de necunoscut –  s-a panicat.

Foarte rapid am updatat tot ceea ce stiam la situatia de criza pandemica. Si am inceput sa tin webinarii pentru ca colegii mei pe care ii am in supervizare, sa invete sa lucreze cu astfel de probleme.

Asta facem noi in permantenta: practic am fugit in ceea ce stiam sa fac – in munca. Dupa 4-5 luni, dupa seminarii saptamanale cu 100-200 de colegi, aparitii la tv, eram deja obosita. Atunci a fost momentul in care m-am oprit si m-am intrebat: oare ce fac eu aici? Nu pot sa am un viitor predictibil, pentru ca omenirea nu a trait pana acum aceasta situatie.

M-am oprit si am luat vreo 3 saptamani de pauza. In care nu am mai facut nimic si abia dupa ce mi-am linistit sistemul nervos  si am inceput sa observ ce se intampla, am stiut sa ma ajustatez la ceea ce se intampla.

Chiar si mie ca specialist in domeniu sanatatii mintale mi-a fost destul de greu sa inteleg ce se intampla si sa ma uit la situatie, nu cu neliniste neaparat, ci in starea de curiozitate, incercand sa ma protejez de toate aceste informatii.

Dar in aceasta perioada sunt oameni care nu-si mai gasesc locul, se invinovatesc ca, din cauza presiunii, simt ca nu mai au acelasi nivel de reactie la munca, poate simt depresia si sunt necajiti pe ei ca ii incearca aceasta stare. Ce sa faca?

Cel mai bun lucru pe care-l pot face este sa se detaseze de context si sa se detaseze de gandurile lor. E foarte simplu de spus asta, dar se obtine prin practica.

Tehnica cea mai simpla si concreta pe care o putem recomanda este aceasta: sa incepem sa practicam constienta –  la ce ma gandesc eu in acest moment? Si apoi sa punem intrebarea. Este adevarat ceea ce gandesc eu/ ce se intampla cu mine in acest moment?

Adica se ne obisnuim sa avem aceasta metoda de introspectie pentru ca gandurile ne pot fura imediat. Si intradevar 10% provin din exterior, 90% din imaginatie.

Cei care citesc aici aceasta informatie, daca ar invata sa se intrebe “oare este adevarat ceea ce traiesc eu acum?” ar face primul pas spre mai bine.  Pentru ca emotiile noastre nu sunt generate pe baza realitatii. Nimeni nu ne poate face furios, nimeni nu ne poate face anxios, nici nu ne poate face sa fim suparati. Obisnum sa spunem “din cauza ta sunt suparat”, nu este adevarat e doar o interpretare a mintii mele.

 

Acum ascultandu-va ma gandesc la situatii in care particip la acelasi eveniment si am perceptie, reactie diferita de a cuiva de langa mine.

Exact. Despre asta e vorba. Emotiile iau nastere pe baza perceptiior noastre despre realitate si nu pe baza realitatii din interiorul nostru.

Sa luam ploaia care e un fenomen pe care noi nu-l putem controla.

Daca la 2 ani prima ploaie din viata noastra sa zicem ca ne-am imbratisat cu vecinul de la bloc si a fost o ploaie de vara eu am sa-mi formulez un “program” fara sa stiu de ce o sa-mi placa ploaia tot restul vietii. Insa un alt copilas care a trait o experienta neplacuta – sa zicem ca a racit la prima ploaie din viata lui si a facut injectii, atunci o sa-si inregistreze ca ploaia fiind neplacuta.

Si atunci avem acest filtru cu care vedem lumea – 95% din filtru e din ce am trait, din perceptiile trecute, doar 5% este constient.

Percetiile noastre dau emotia si nu realitatea obiectiva. Cu alte cuvinte, realitatea obiectiva este un teritoriu. Iar emotiile mele iau nastere pe baza perceptiilor mele despre acest teritoriu.

Cum putem sa-i invatam pe copii sa aiba o educatie a propriului gand?

Ar trebui sa incepem prin a-i obisnui de mici sa observe, sa-i invam ce e acela un gand, desi este o notiune abstracta. Sa facem diferenta intre ganduri si emotii, adica sa recunoasca o emotie, sa recunoasca starea de frica, starea de bucurie. Macar emotiile fundamentale. Apoi sa le activam in relatii empatia. De exemplu, daca cineva isi pierde o minge si copilul nostru o gaseste si vrea sa o ia casa, ii putem pune o intrebare “cum crezi ca te-ai simti tu daca ti-ar pierde mingea si alt copil ti-ar lua-o?”. Noi trebuie sa invatam sa cultivam aceasta inteligenta emotionala la copiii nostri.

Credeti ca vom invata ceva special din aceasta perioada?

Cuvintele acestei perioade sunt adaptabilitatea si flexibilitatea. Important e sa mergi cu valul, nu sa te opui, pentru ca tendinta noastra este sa mergem in cunoscut si sa cautam repere ale unei vieti pe care am avut-o. Ori iata ca nu despre asta e vorba. Pentru ca nu mai avem cum sa fim impliniti cu stilul de viata pe care l-am avut inainte de pandemie.

Sa luam in calcul si partea buna care exista in aceasta perioada, pentru ca sigur exista si o parte buna; nu mai muncim atat de mult, cu siguranta ca exista niste plusuri. Daca ne-am face o lista cu plusurile pe care ni le-a adus perioada asta, dincolo de toate frustrarile si nemultumirile, s-ar putea sa devina interesanta aceasta perspectiva.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

3137
cover urban bazavanCe am invatat dupa 1 an si jumatate de urban.ro – part 1: actorii/ artistii

Ce am invatat dupa 1 an si jumatate de urban.ro – part 1: actorii/ artistii

 

De un an si jumatate am in grija site-ul care se numeste urban.ro pe care stiti ca l-am transformat intr-un site cu stiri culturale – accesibile publicului larg. Un site de lifestyle cultural – cu lucruri pe care le vezi rar in presa, dar care sunt menite sa-ti faca viata mai frumoasa.

In brieful pe care l-am facut la momentul in care faceam pozitionarea era trecut si „lucruri despre care oamenii sa vorbeasca cu drag ca le-au descoperit pe urban.ro. Fara barfe, fara viata personala a artistilor. Fiecare articol sa fie accesibil ca  informatii dar sa ofere si date din care cititorul sa invete ceva nou. Prin activitatea noastra sa dam ceva inapoi artistilor care ne-au adus bucurie, sa-i ajutam in meseria lor, in promovarea muncii lor”.

Mai lucram la asta, dar aceste luni lungi de multa munca au sedimentat cateva obervatii care ar putea fi utile si pentru profesionistii din domeniile despre  care scriem pe urban.ro.

Iata doua dintre observatiile rezultate din cele aproape 100 de interviuri facute doar in acest an jumatate, fara sa iau in calcul cei aproape 20 de ani de activitate in domeniu. Ele sunt despre actori (dar sunt valabile si pentru muzicieni, sau artisti din alte zone) si ce le-ar fi util sa faca pentru a le fi mai usor in relatia cu jurnalistii, pentru a avea mai multa acoperire in aceasta presa romana care nu e foarte generoasa cu spatiile pentru ei.

 

  1. Fotografii bune postate in spatiul public (facebook, instagram, site-ul personal daca e cazul)

Astazi e mai important ca oricand ce fotografie e alaturi de informatiile depre tine, iar facebook-ul de exemplu este considerat spatiu public, deci jurnalistii pot folosi fotografiile de acolo.

O fotografie buna cu tine este cand te uiti in cadru, cochet aranjat/a ( spalat/a pe par si, daca esti doamna/domnisoara cu o coafura ingrijita).

Oricat de ciudat ar parea, sunt foate putine actrite in Romania care merg la coafor sau isi ingrijesc parul acasa, iar o fotografie cu ele intr-un colaj cu actrite din alte tari e total in dezavantajul celor de la noi.

E foarte usor sa faceti astazi fotografii, le poate face un prieten sau chiar voi cu telefonul, dar felul in care va expuneti in fotografii de multe ori va face un mare deserviciu.

Daca as fi actrita/actor si as fi suparat/a ca nu primesc atentia presei, ca lumea nu scrie si despre mine desi muncesc mult, as da un google search images dupa propriul nume si m-as uita la ce fotografii ies in rezultate. Daca nu e niciuna care ar putea sa stea pe o coperta de revista, mi-as face alte fotografii. AZI.

cover urban bazavan

Povesti reale emotionante de spus la un interviu sau o intalnire cu un jurnalist

E o aptitudine care se deprinde prin munca, la fel ca orice alta aptitudine. Scoala de actorie din Romania nu pune deloc accent pe ceea ce inseamna brandingul personal al unui actor, pe cum sa vorbeasca la un interviu (si nu ma refer aici la a vorbi in fraze lungi, corect gramatical).

Daca ai ajuns, prin munca ta, fata in fata cu un jurnalist care ti-a oferit spatiul a fi prezentat unei audiente, trateaza acest lucru cu multa responsabilitate: spune ceva relevant despre tine, da context despre munca ta, ai pregatite de acasa povesti  care ar putea fi spuse mai departe de cititor in categoria „ai vazut ce i s-a intamplat/ce a spus actorul acela?”

E pe urbanro o sectiune care se numeste „inapoi la teatru”, unde in fiecare zi alti actori raspund la acelasi chestionar despre emotiile si problemele care au aparut in perioada in care teatrele au fost inchise. E cel mai bun exemplu despre cum, desi avem aceleasi intrebari, rapunsurile nu vand o emotie la toata lumea, nu spun o poveste care sa-l faca pe cititor sa tina minte protagonistul. Puteti citi aici articolele din serie

E un bun exemplu pentru ce Papadopol sau Bartos sunt unde sunt. E adevarat ca muncesc foarte mult, sunt foarte talentati, dar acorda atentie oricarui mic detaliu din meseria lor, iar relatia cu presa e o parte foarte importanta din meserie. Uitati-va la seriozitatea cu care raspund la intrebari si detaliile suplimentare pe care le dau.

Desi nu e frumos sa fac comparatii, daca sunteti actor va recomand sa cititi raspunsurile lui Andreas Petrescu – actor, scenarist, dramaturg specializat in texte de comedie, dar si autor al multor texte care apar la iUmor. E un om care are tehnica de a spune povesti care sa genereze reactii, iar la aceleasi intrebari ca toata lumea a reusit sa dea context despre debutul lui, emotiile lui, actvitatea lui din ultimul timp, ce-i place si ce nu.  Se pozitioneaza foarte frumos aratandu-si munca fara sa se laude, dar intelegi ca a facut multe lucruri importante in ultimii ani si intoarce subiectul catre nevoile colegilor lui, nu doar in beneficiul propriei persoane. Gasiti interviul aici. Cititi-l in paralel cu celelalte pentru a intelege diferentele.

Timp de cativa ani am tinut un training media in programul 10 pentru film din cadrul TIFF de la Cluj, in care incercam sa le arat actorilor selectati cum pot sa-si eficientizeze prezenta in spatiul public pentru a se simti asta si in aparitiile lor in presa.

Cea mai mare problema pe care o aveau era ca nu stiau sa se prezinte printr-o poveste si se aparau cu „ mie nu-mi place sa ma laud, nu pot sa fac asa ceva, nu am nevoie de media, de aparitii in presa”. Dar cand scoala scoate la nivel national cateva sute de actori pe an si cand orice produs cultural privat vrea si o audienta, notoritatea artistului e foarte importanta in luarea multor decizii.

„Nu am nevoie, nu stiu, nu pot sa ma laud in presa” e o reminiscenta a scolii noastre si e calea comoda prin care ne ascundem de putina munca cu noi.

Tehnica cea mai buna de folosit in asemenea situatii se numeste „show dont tell”: arat rezultatele muncii printr-o anecdota, sau prin recunostinta fata de ceea ce mi s-a intamplat in viata.

Ana Ularu si Vlad Ivanov sunt un exemplu exceptional in acest sens. Sigur ca rezultatele lor internationale sunt foarte importante, sigur ca au muncit foarte mult, dar in fiecare interviu au opoveste frumoasa accesibila, nu se lauda dar arata munca lor. Si daca va uitati la interviurile lor de acum 10-15 ani comparat cu ce raspund si cum raspund acum, veti intelege ca e ceva care se invata, se deprinde prin exercitiu.

E posibil ca respectivul training media de la TIFF sa mai circule in niste printuri printre actori, cum se intampla acum cativa ani, dar ma gandesc sa-l fac mai organizat intr-un ebook, sa-l las liber online poate ajuta pe cineva.

Perioada aceasta de furtuna din cauza pandemiei, nu doar in lumea artelor ci peste tot, ar fi util sa fie folosita ca sa invatam lucruri noi. In cazul actorilor cred ca putem lua in calcul de la o limba straina, abilitati sportive (calarie, coregrafie dans) pana la curatarea si perfectionarea a ceea ce se spune/ pune in spatiu public.

Mai dau un exemplu, Marius Manole este unde este, si-l invidiaza multa lume, pentru ca munceste imens si pentru ca nu se teme sa invete lucruri noi de fiecare data cand i se dechide o usa noua in meseria lui. Il cunosc de mai bine de 15 ani si in tot acest timp nu a existat un moment in care sa-i solicit ajutorul pentru un material si sa ma refuze. A tratat intotdeauna fiecare solicitare cu maxima atentie la detalii si cu foarte mult respect i generozitate, chiar si cand nu era vorba de aparitia lui in articol, ci doar o informatie de context.

 

 

1814
bazavan otherside 3Despre revista ELLE si plata fotografilor din alta perspectiva. Nu mai dati cu pietre –

Despre revista ELLE si plata fotografilor din alta perspectiva. Nu mai dati cu pietre –

Zilele trecute  Mircea Badea in stilul lui caracteristic, pamfletar dus la extrem si cu o doza mare de rautate care merge catre razbunare, a publicat un mail trimis de redactorul sef al revistei Elle catre angajati in care anunta reduceri de costuri si imposibilitatea de a mai plati sedinte foto de orice fel.

Intr-un interviu pe pagina de media, Roxana Voloseniuc – redactorul sef al revistei ELLE – explica cum si-a facut calculele pentru supravietuirea revistei in aceste momente: sunt oameni care vor expunere – Elle e un brand foarte mare si foarte credibil-, iar prezenta in revista va da bine pentru portofoliul lor fie ca sunt modele, fotografi sau vedete, asa ca daca isi acopera costurile singuri, vor putea aparea in ELLE.

Nu e cazul sa dati cu pietre in revista ELLE. Sau in redactorul ei sef. As vrea sa va arat lucrurile din alte perspective

Pentru cei care nu stiu, am fost redactorul sef al revistei Tabu, in vremea ei cea mai glorioasa – si ca publicitate, si ca tiraj, si ca audiente. Asa a fost contextul economic care ne-a ajutat sa putem sustine fianciar din publicitatea pe care o faceam pictoriale care costau 3-5000 de euro, pentru ca aveau figuratie mare, decoruri complicate si multa prelucrare pe calculator, pe langa cei mai buni fotografi si make-up artisti de pe piata.

Iar asta costa. Mult.  (spre comparatie, astazi 5000 de euro e bugetul pentru un an de sedinte foto al unei reviste din RO)

Scriu deci din perspectiva unui om care intelege piata si mai ales cum functioneaza revistele glossy.

Nici eu nu cred ca oamenii trebuie sa munceasca gratis (aceasta e principal suparare la datul cu pietre), dar industria are mai multe nuante.

  1. Nu e elegant si nici just, drept, adevarat, cand ziceti repede ca redactorul sef al revistei are bani si sa dea banii ei fotografilor.

In primul rand daca scrii la o revista care are treaba cu luxul si produsele up market e bine sa-l stii din propria viata, nu pe banii altora. Iar Roxana traieste pe proprii bani de cand era f mica, la standarde inalte pentru ca munceste de foarte mica ( a fost unul dintre cele mai importante top modele internationale ale Romaniei.)

Cei care scriu despre lux dintr-o garsoniera de langa obor sunt sarlatani, impostori (si-avem “influencerite” impostoare cat cuprinde). Nu e cazul aici. Deloc.

Apoi, e degradant pentru cel care spune ca daca o femeie e frumoasa si are bani, sigur nu are si minte sa conduca o revista. Ce sa vedeti,  in acest caz specific vorbim de o publicatie care e licenta internationala si care ar fi schimbat de zeci de ori conducerea publicatiei de la noi daca nu ar fi fost la standardul sau.

In plus, ca fapt divers, toate revistele de pe piata care apartin de trusturi sunt manageruite de oameni cu multa experienta,  in jurnalism, in moda.

 

E mai relaxant pentru cel care comenteaza sa spuna despre cineva care are multe calitati si a ajuns intr-o ipostaza de conducere, ca sigur are pe cineva care o “sustine”, sigur e “proasta”. Ajuta la moralul celor care rateaza des.

(cand lucram la Tabu, oamenii cu care aveam dispute de opinii pe internet incheiau cu  “ar trebui sa taci, esti o pitipoanca care plimba genti pe dorobanti, ce stii tu…”. E o gandire – parte din prejudecatile oamenilor, din asemenea comentarii intelegi nivelul celui care are ceva de zis si-l lasi deoparte pentru ca… n-are rost. Daca va apuca dorinta de asemenea comentarii, le accept fara problema, doar ca va rog sa cititi in dreapta paginii la prezentarea mea cu ce ma ocup si ce am facut in meseria asta, ca sa nu ne pierdem timpul)

 

 

  1. Suntem intr-o criza economica mondiala si, vrem nu vrem, piata se va regla singura, inclusiv in dreptul revistelor tiparite. Cred ca in viitor revistele nu vor fi cele care vor plati fotografii, ci vedeta sau designerul care isi organizeaza sedinta foto pentru revista va fi cel/cea care va face dealul direct cu fotogaful. In cazul publicatiilor de tiraj mediu, cu costuri cat mai mici.

 

Sigur ca intr-o asemenea situatie vor aparea si anomalii: cocalarul, vedeta nimeni in drum, care poate cumpara orice ca sa fie in revista si sa ia din credibilitatea brandului respectiv ca sa urce pe scara sociala si sa arda niste etape, sa gaseasca niste scurtaturi.

Dar depinde mult de etica celor care conduc publicatiile, depinde de ce pictorial accepta in revista si cat de multe compromisuri in selectia oamenilor (vedete, modele, designer) vor face.

 

Modelul acesta de a livra “de-a gata pictorial” cand esti vedeta exista de foarte multa vreme. Managementul starurilor, dorind sa pastreze controlul imaginii artistului, organizeaza de cand e lumea si pamantul propriile sedinte foto si livreaza fotografiile catre publicatii.

 

Inna e unul dintre artistii care asa si-a facut loc la nivel international la inceput. Managementul ei trimitea catre publicatiile din teritoriile in care incercau sa faca business multe sedinte foto catre cele mai importante reviste.

Cand privesti din afara aceasta perspectiva pare stranie, dar iata un alt unghi:  pe un artist ca Beyonce nu ajungi sa il fotografiezi tu, din Romania, pentru o sedinta speciala aproape niciodata. Pentru managementul artistului va fi intotdeauna mai usor sa-ti livreze fotografii pentru orice interviu/ coperta ai nevoie. Sigur ca Beyonce va face mereu o sedinta foto pentru Vogue de exemplu, dar costurile de acolo sunt uriase (cam cat bugetul pe un an de sedinte foto al tuturor revistelor din ro), iar orice imagine e negociata in detaliu intre echipa revistei si cea a artistei.

 

 

  1. Piata din Romania astazi pentru reviste glossy printate e cumplita. Nu mi-ar placea sa mai fiu in industria asta, pentru ca astazi – in aceste conditii de piata – ai mainile si picioarele taiate.

N-ai distributie, oamenii nu ies din casa ca sa cumpere reviste- mai degraba isi iau informatia online,  n-ai piata de publicitate mare pentru ca tara noastra nu poate sustine la cumparare marile branduri. (noi avem mai degraba magazine multi brand, in locul magazinelor de marca, pentru ca nu e cost effective pentru cei care aduc aceste businessuri).

Asa ca, daca n-ai puterea si vointa interioara a lui Nick Vujicic, n-ai cum sa supravietuiesti astazi ca manager de presa.

 

In plus viata m-a invatat ca tu, ca manager, ai sa faci orice tine de tine sa-ti tii alaturi cat mai multi oameni din echipa, sa poti sa le dai niste bani lunar care conteaza mult in aceste vremuri grele.

Si m-a mai invatat ca in ipostaza de manager esti incredibil de singur: nu le pot spune oamenilor problemele zilnice, ca sa nu-i incarci cu ceva ce nu pot ei rezolva deloc. Ii incarci in munca – pentru ca raman putini si ai nevoie de rezultate – dar nu le poti da bani mai multi ( tu te bucuri ca ii poti plati lunar, fara intarziere), iar ei care muncesc acumuleaza frustrari pentru ca stiu ca li se cuvine mai mult.

 

Cu site-ul meu micut – urban.ro –  (unde sunt 4 oameni) ajung mai des de cat va ganditi la momente de cumpana si disperare, in conditiile in care partea financiara e acoperita de Orlando Nicoara, plus putinele publicitati pe care le-am obtinut in aceste 10 luni de reformatare a site-ului.

Dar ma trezesc in fiecare dimineata, epuizata ca am muncit in ziua precedenta si pentru alte proiecte, gandindu-ma ca in aceste vremuri grele cativa tineri primesc bani de la noi, in timp ce aducem – speram – putina bucurie altor oameni care primesc bucuria for free. Si invariabil, in fiecare dimineata ii multumesc in gand lui Orlando ca vrea sa crestem un produs de calitate.

Cred ca traim vremuri in care piata se reaseaza, nu l-am dat exemplu intamplator pe Vujicic care n-are nici maini, nici picioare si e celebru in toata lumea pentru darzenia lui. Cred ca in aceste vremuri avem cu totii nevoie de multa darzenie. Si-avem nevoie sa ne fim alaturi, unii de ceilalti (nici Vujicic nu poate face totul singur, are oameni alaturi)

 

Si mai cred ca, in cazul ELLE – la fel ca in cazul oricarei publicatii print sau online de calitate – industria trebuie sa stea unita: e momentul ca publicitarii din zona de public a revistei ELLE sa spuna: platim noi x pictoriale pe an.

Cred ca sunt vremuri in care daca vrem sa avem calitate, trebuie sa o sustinem mai mult ca oricand – sa alegem (cand punem publicitate, dar nu numai) – locurile unde intalnim oameni profesionisti cu SCOALA SI EXPERTIZA pentru ceea ce scriu. Altfel, vom avea o lume mare de cocalari si impostori.

 

Unul dintre cele mai scumpe si mai sofisticate pictoriale de la Tabu, ultimul numar pentru care am lucrat, refacea in haine actuale tablouri celebre avand-o pe Monica Barladeanu protagonista.

A fost un pictorial foarte scump, cu multe decoruri, cu doua zile de sedinte foto si foarte foarte mult digital de la Dan Samoila (care a facut si fotografiile).

Pictorialul in cauza, din care vedeti cateva imagini mai jos, a fost realizat cu sprijinul Procter & Gamble.

monica-birladeanu-tabu-klimtmonica-barladeanu-tabu-5

monica-barladeanu-tabu-7monica-barladeanu-tabu-main

 

Cum ziceam, nu cred in munca gratis, cred ca fotografii trebuie platiti. Presupun doar ca vor fi platiti intr-o alta formula in viitor. Si da, poate ca exprimarea Roxanei Voloseniuc in pagina de media n-a fost cea mai fericita. Dar nu dati cu pietre.

Si nu cred ca revistele vor disparea: vor ramane insa cele care au materiale care conteaza cand le vezi in marime naturala, nu pe telefon. Care au materiale pe care sa vrei sa le colectionezi si sa le poti reciti peste ani.

 

 

 

 

 

 

4523
Andrew Georgiou eurosport crop fb1Interviu Exclusiv Andrew Georgiou, CEO Eurosport: “A fost un privilegiu pentru Eurosport sa organizam un “bine ai venit acasa” special pentru Simona Halep la Aeroportul din Bucuresti” –

Interviu Exclusiv Andrew Georgiou, CEO Eurosport: “A fost un privilegiu pentru Eurosport sa organizam un “bine ai venit acasa” special pentru Simona Halep la Aeroportul din Bucuresti” –

Zilele acestea, ne-am petrecut nopti si dimineti uitandu-ne la Eurosport sau pe Eurosport Player pentru meciurile Simonei Halep la Australian Open, primul Grand Slam al anului.

Chiar in perioada turneului am avut privilegiul sa fac un interviu exclusiv cu domnul Andrew Georgiou – CEO Eurosport – despre evolutia transmisiilor sportive, aplicate pe tenis pentru ca asta inteleg mai bine, dar si pe ceea ce va urma la Jocurile Olimpice unde Eurosport are un studio in care, prin VR – AR, sportivii pot muta din ecranul plat in 3D orice miscare pentru a arata ce au executat si unde a fost bine sau nu.

E absolut SF pentru noi, dar e foarte incitant si ne da posibilitatea sa intelegem incredibilul efort pe care-l fac sportivii in timpul competitiilor.

Cred ca noi, romanii, abia asteptam sa intelegem mecanica din spatele salturilor la gimnastica. La sfarsitul interviului am sa las un film demonstrativ cu aceasta tehnologie, acum o discutie aplicata pe Romania cu dl Andrew Georgiou care cunoaste foarte in detaliu piata noastra.

  

Romanii iubesc tenisul, in special datorita Simonei Halep si a lui Horia Tecau, si multumita Eurosport, anul trecut l-am avut in Romania pe Mats Wilander. E un semn ca Europort acorda atentie fanilor romani. Aveti si alte planuri in ceea ce priveste Romania?

Romania este o tara prioritara pentru Eurosport si suntem total dedicati sa le oferim cele mai bune servicii milioanelor de fani pasionati de sport din tara dvs. Am stiut intotdeauna ca eroii nationali sunt cei care sunt adevaratele motivatii pentru fani si ca ei ii fac pe spectatori sa fie implicati total intr-un sport. E ceva ce observam in Romania dar si in toate celelalte teritorii, in toate sporturile si in special in timpul Jocurilor Olimpice in toata Europa.

Avand aceasta experienta, am fost incantati si bucurosi pentru telespectatorii nostri romani cand Simona Halep a avut meciuri exceptionale si a castigat titluri de Grand Slam. Au fost momente minunate in sport, nu doar pentru tara dvs.

Dupa ce Simona a castigat Wimbledonul anul trecut, trebuia sa celebram alaturi de fani aceasta realizare. A fost un privilegiu pentru Eurosport sa organizam un “bine ai venit acasa” special pentru Simona la Aeroportul din Bucuresti si sa ajutam organizarea la ceremoniei in care Simona a aratat trofeul miilor de fani din oras.

Si e doar inceputul. Pentru ca intarim promisiunea noastra fata de fanii din Romania cu o noua intelegere pentru a prezenta Wimbledon pentru inca 4 ani in acest teritoriu, dar si prin a adauga la transmisiile noastre meciuri din turneul ATP. Pentru fanii tensiului, Eurosport este “casa tenisului”

Ce pregatiti pentru jocurile Olimpice?

Eurosport este onorat ca va fi casa Jocurilor Olimpice in Europa. In timp ce ne pregateam pentru Tokio 2020, am avut privilegiul sa acoperim aproape 80% din intrecerile Jocurilor Olimpice de vara – PyeongChang 2018, o productie care a avut recorduri de audienta si a fost premiata la nivel international.

Ne dorim sa ridicam stacheta la Jocurile Olimpice de la Tokio.  Pe toate platformele Eurosport ne dorim sa aducem fanilor cat mai multa actiune din evenimentele care conteaza, expertiza de neegalat si tehnologie inovatoare pentru a analiza performatele si povestile din spatele Jocurilor. Vor mai fi noutati in aceasta directe in lunile urmatoare.

Planuim de asemenea sa devenim cea mai mare platforma digitala pentru Jocurile Olimpice de Vara, toate serviciile digitale Eurosport vor oferi posibilitatea de a vedea compettiile in orice moment. Deci orice atlet roman vreti sa urmariti in timpul competitiei, veti putea face asta fara problema cu Eurosport.

Tocmai am terminat de citit biografia lui Robert Iger (CEO Walt Disney) si am fost surprinsa sa descopar ca si-a inceput cariera in televiziunile care acopereau sport si a facut parte din echipele care negociau drepturile de difuzare, inclusiv in regiunea noastra. Dvs mai participati la asemenea negocieri? Care e partea cea mai provocatoare in negocierile pentru drepturi de difuzare?

Piata globala a drepturilor de difuzare e un domeniu in care am lucrat multi ani. Transmisiile live sportive au puterea de a aduna atentia a milioane de oameni pasionati intr-un singur loc in acelasi timp, iar asta face ca obtinerea drepturilor de difuzare sa fie un domeniu cu multa adrenalina.

Cea mai frumoasa parte a acestui domeniu este sa identifici oportunitatile care, impreuna cu o oferta fair, sa creeze o platforma care sa se adreseze comunitatilor de fani printr-un continut complet care sa devina parte din viata si pasiunea lor pentru sport.

Andrew Georgiou Tehnologia e parte din viata noastra si vine tot mai profund in activitatile noastre zilnice. Noi, consumatorii, ne dorim astazi sa fim parte – intr-un fel cat mai imersiv – din fiecare experienta pe care o traim, pe orice platforma. Pentru tenis, sportul pe care-l inteleg mai bine, Eurosport ofera deja posibilitatea sa –ti personalizezi optiunile de vizionare in functie de preferinte, dar cat de departe ne poate duce tehnologia? Eurosport are si alte planuri in care include tehnologia in analiza altor sporturi?

In calitatea noastra de specialist ai transmisiilor sportive, Eurosport are datoria sa spuna povestea dincolo de competitie. Vrem sa le oferim fanilor o analiza cat mai profunda a ceea ce se intampla pe teren. Credem ca daca un spectator intelege cat mai in profunzime ce se intampla si de ce se intampla pe teren, va deveni si mai implicat in ceea ce urmareste.

Si lucram sa inovam si sa exploatam cat mai mult tehnologia pentru a transforma analizele noastre intr-un mod cat mai atractiv pentru spectator, in toate sporturile pe care le prezentam.

In tenis avem “The Coach” unde folosim Realitatea Augmentata si datele statistice pentru a duce spectatorii in inima actiunii de pe teren, pentru a le arata diferentele de performanta intr-un anumit moment al fiecarui sportiv.

La Jocurile Olimpice de iarna PyeongChang 2018 am prezentat Eurosport Cube, care deja e o platforma multipremiata. E vorba de primul studio care combina tehnologia de ultima ora –  VR si AR – si muta analiza unui meci din ecranul plat, cu ajutorul expertilor si al sportivilor – in miscari 3D: sportivii explica prin propriul corp miscarea pe care au facut-o si ce rezultat puteau obtine. Asta ne ajuta sa spunem o poveste foarte imersiva si sa explicam diferente in executiile unor momente tehnice, dar si sa facem o analiza foarte apropiata de spectator, foarte simplu de inteles. Intentionam sa folosim acelasi studio si la Tokyo 2020.

Dar avem curajul sa mergem mai departe de atat. Mereu cautam sa ducem fanii cat mai aproape de actiune. De exemplu, la Tour de France expertul nostru, Sir Bradley Wiggins, medaliat cu aur la Olimpiada si castigator al Turului Frantei, a relatat live din spatele unei motociclete din mijlocul curselor, uneori facand interviuri cu sportivii chiar acolo in timpul competitiei. A fost riscant, la limita, diferit, dar fanii ne-au spus ca n-au mai vazut asa ceva si ca a fost o experienta minunata pentru ei.

Daca ar fi sa faceti o previziune, cum credeti ca va arata experienta in transmisiile sportive in 10 ani?

Intr-un domeniu atat de dinamic si in continua evolutie, e extrem de greu sa ai pareri definitive despre cum vor fi televiziunile de sport in 10 ani.

Ceea ce e clar este ca sportul va continua sa implice o masa mare de spectatori si o dorinta de implicare a lor cat mai directa; sportul e o pasiune pentru toata viata. Si datoria noastra cea mai mare este sa oferim fanilor acea experienta care ii aduce cat mai aproape de sport, de eroii lor, de momentele importante fata de care ei sunt pasionati.

Cand vorbim de experienta, avem deja cateva programe cheie care vor deveni din ce in ce mai importante in anii viitori. Fanii vor experiente care sunt foarte personalizate pe nevoile lor, cu un continut foarte relevant pe care sa-l primeasca in termenii si conditiile de care au ei nevoie. Sa aiba sansa si posibilitatea de a alege sa urmareasca orice, atunci cand vor ei. In plus vor o legatura care sa le permita sa inteleaga in profunzime ceea ce se intampla.

Fie ca prezinta Jocurile Olimpice sau ceea ce se intampla pe orice teren de la Grand Slam-uri,  Eurosport a inceput deja aceasta calatorie care ofera experiente speciale fanilor.

Eurosport ofera meciurile din ATP TOUR pentru intregul an. Aveti in plan sa cumparati drepturile si pentru turneul fetelor, la fel ca la baieti?

Nu pot sa fac comentarii specifice pe drepturi individuale, dar Eurosport ia in calcul toate oportunitatile care ofera un pret corect si pot oferi experiente care sa implice audiente de fani pasionati. Suntem foarte dedicati nevoilor pietei din Romania, si pe langa drepturile pentru ATP tour, am achizitionat recent drepturile pentru Wimblendon pentru inca 4 ani.

Aveti in acest moment o multime de drepturi pentru sporturi importante, pentru transmisiile in Romania. Cum intentionati sa manageruiti transmisiile cand se vor suprapune mai multe competitii si nu vor putea fi vazute simultan pe tv? Poate fi Eurosport Player solutia?

Cred ca Discovery, si Eurosport cand vorbim de sporturi, sunt singurele companii media are ofera adevarate platforme cu distributie multipla. E vital pentru ca ne ajuta sa le oferim fanilor continut live de cate ori doresc, pe orice platforma si orice device. Si ne ajuta sa maximizam reach-ul si implicarea in fiecare comunitate, fie ca e noua, fie ca nu. Lucram sa optimizam distributia atat pe tv cat si in digital. Platforma digitala este calea prin care poti sa implici fanii care vor sa consume sportul in ritmul lor si isi folosesc deviceurile drept “al doilea ecran”.

Pot sa va asigur ca urmarim cu atentie sa construim content de care sa fie direct interesata piata din Romania unde este o audienta care doreste competitiile sportive premium si alege televiziunea ca prima optiune pentru a le urmari.

**

Iata un film care arata ce face Eurosport Cube

2852
cover urban influentaMici, mici victorii in presa romaneasca dupa 4 luni jumatate de Urban.ro –

Mici, mici victorii in presa romaneasca dupa 4 luni jumatate de Urban.ro –

Cand am decis sa ma implic in urban.ro (am mai scris depre asta aici), multi dintre prietenii mei care imi stiu programul si proiectele din acest an au zis ca sunt putin nebuna. Ma tot intrebau ce imi mai trebuie mie inca o durere de cap, inca ceva de munca din care la inceput nu vom face bani, deci va fi doar motivatia ideii si a proiectului in sine… Plus responsabilitatea.

Partea cu banii a preluat-o elegant domnul Orlando Nicoara si ii mai multumesc si aici pentru ca mi-a dat credit total editorial si, desi inca ne miscam greu si mai avem de imbunatatit chestiuni, nu m-a presat cu nimic. Ba mai mult, ne-a ajutat sa avem un layout mai upmarket, mai glossy.

*

In fiecare zi ma trezesc cu gandul sa facem lucruri mai frumoase si mai bine scrise, cu informatii care sa arate oamenilor ca viata culturala nu e scumpa dar aduce multe satisfactii, cu experiente care sa le arate munca din spatele fiecarui proiect cultural (ca sa invete sa o aprecieze si cand nu le place actul artistic si, mai ales, sa plateasca bilet nu a faca o “combinatie” pentru o invitatie).

Mai avem multe de facut in directia asta, dar….muncim.

Insa ce ma motiveaza sa ma trezesc la 4 dimineata ca sa editez texte inainte de a ma ocupa de alte proiecte, dincolo de valorile pe care vreau sa le punem in urban.ro si de ceea ce stiu ca vom construi, sunt micile reactii de imbunatatire a informatilor culturale din publicatiile mass market, reactii evident influentate de urban.ro.

Au fost multe reactii pe fb de la oameni care si-au cumparat bilete la divere expo ca urmare a articolelor noastre, cum au fsot si reactii ale celor care si-au cumparat bilete la teatru la Londra sau la Paris ca urmare a recomandarilor noastre. Stim ca am convins mai multi cititori sa cumpere bilete la stand up sau la teatru in Bucuresti, ne anunta ei in mesaje private si suntem foarte bucurosi. (pastrez toate mesajele intr-un folder specialJ )

Dar n-am influentat doar cititorii.

Libertatea a scris pentru prima data in viata ei, la recomandarile culturale, despre o expozitie din strainatate (cu link la bilete).

I-as fi cumparat o prajitura domnisoarei care scrie, asa de tare m-am bucurat ca duce in mass market ideea noastra care functioneza si converteste intr-o experienta culturala pentru cititori. Cu cat avem mai multi oameni care incearca experiente culturale mai multe, cu atat vom fi mai educati, mai asezati in mintea noastra si ne va fi mai bine tuturor.

Estetic, cinemagia si cancan au inceut sa foloseasca tehnica noastra de colaje pentru copertile articolelor.

Nu am inventat-o noi, dar colegul Eduard Enache, care e responsabil de identitatea vizuala a site-ului, stie ca traim intr-o epoca in care deciziile se iau mai intai visual, asa ca incearca sa puna in valoare fiecare subiect intr-o forma estetica reconoscibila noua, dar si cu impact, folosind culorile in trenduri si o multime de alte criterii care au drept obiectiv sa puna in valoare actorii, regizorii, creatorii de arta.

Ma bucur foarte mult ca au inceput si cinemagia si cancan sa faca asemenea colaje supra saturate, cu filtre de culori pe diverse fotografii. Cred ca avem nevoie de o imbunatatire vizuala a tuturor lucrurilor care tin de ambalarea evenimentelor culturale catre public. Trebuie sa fie mai actuale, mai de impact, mai aproape de limbajul vizual al celor nascuti in digital era.

Au mai fost subiecte preluate de la noi si reambalate in alte publicatii mass market si e o mare mare bucurie, sau titluri schimbate pe site-uri de reviste dupa ce am aratat un alt unghi al cate unei povesti.

Sunt pasi mici mici, dar daca am putut influenta asa dupa 4 luni, intr-un an avem sanse sa lasam  o urma mai importanta, in beneficiul cititorilor si compensarea trivialului din presa mass market. Stiu ca vor continua sa faca titluri tampite si clickbait, stiu ca vor continua a scre despre rapandule si oameni care au facut doar scandal in viata, dar daca gasesc spatiu in publicatiile lor si pentru informative culturala curata putem compensa putin.

In acest moment nicio publicatie mass market nu mai are redactie culturala… totul e pus la gramada cu entertainmentul.  

Urban.ro e inca mic dar incepe sa influenteze zona in care activeaza, sa arate ca si stirile culturale curate – doar cu informatii fara parerea autorilor – pot converti in audienta si/sau vanzare de bilete si pentru asta ma trezesc cu drag la 4 dimineata. Si le multumesc inca o data colegilor mei pentru tot efortul lor.

Altfel, astept cu cea mai mare nerabdare si dorinta sa vad in publicatiile mass market articole despre balet – de la noi sau din strainatate. Abia atunci va fi o victorie frumoasa pentru mine personal.

 

 

2043
domnica carciumaru by cristian vasile - 5Directorul de casting care schimba vieti – Domnica Circiumaru –

Directorul de casting care schimba vieti – Domnica Circiumaru –

Intr-o lume in care fiecare vrea sa capteze cat mai multa atentie fotografiindu-se, exista oameni care pot schimba vieti cu o singura fotografie. Si unii dintre ei nu sunt nici macar fotografi:) Incep o serie de portrete ale unor oameni ale caror job-uri sunt in jurul fotografiilor.

*

Patru dintre marile productii de televiziune din Romania din acest moment – “Las Fierbinti”, “Vlad”, “Fructul Oprit” si “Umbre” o au pe generic pe Domnica Circiumaru, desi e foarte probabil ca tu, ca spectator, sa nu ii stii numele. Dar daca esti actor, te rogi sa-ti stie ea numele. E cea care te poate trimite la o intalnire cu un regizor, pentru un rol care sa-ti schimbe cariera si viata.

Domnica Circiumaru este unul dintre cei mai cunoscuti directori de casting din Europa de Est si are in palmares peste 70 de filme la a caror distributie a contribuit.

In vara, Domnica a facut un nou casting, pentru un serial care va fi pe piata anul viitor. Regizorul Iura Luncasu (“Minte-ma frumos”, “Inima de tigan”, “Numai Iubirea”) a vazut pe parcursul unei lungi zile barbati pentru rolul unui profesor, unii actori foarte cunoscuti, altii doar vedete cu expunere mare in online aflati la prima intalnire cu o proba pentru un film.

Pana la intermedierea acestei intalniri regizor-actori, Domnica a parcurs ritualul de la oricare alt casting:

Primesc scenariul, il citesc, scot personajele, fac notite cum imi imaginez ca sunt personajele, iau in considerare si trairile si dialogurile cu celelalte personaje. Notez cateva intrebari pentru domnul regizor pentru ca se intampla sa spuna ”pastrezi structura povestii, dar o sa fie altfel personajul.” ”

Apoi a trecut la lista de actori cei cu care se intalnesc pentru acest rol de profesor, urmand ca in zilele viitoare sa vizioneze rand pe rand pentru alte personaje.

Cand face lista aceasta cu nume apare magia si priceperea si inspiratia: dincolo de talent, uneori structura fetei unui actor e punct de inspiratie, alteori constitutia trupului care ar adauga valoare personajului… Directorul de casting e primul care pune un chip pe un personaj dintr-un scenariu, iar asta poate schimba radical viata unui film.

Dupa mai bine de 17 ani de experienta, Domnica face listele cu propuneri de actori pe personaj din memorie… “Da, totul e in cap. As vrea sa zic ca in 2019, totul e intr-o baza de date cum fac cei de afara, dar nu… totul e in cap”, rade Domnica.

Pe pagina de pe imdb unde sunt trecute toate filmele romanesti si internationale pe genericul carora apare, Domnica Circiumaru are o fotografie care ii suprinde exact personalitatea: e in jeans, intr-un tricou cu chipul lui James Dean, cu bratari impletite la o mana, putin machiata, dar cu un ruj rosu curajos, si cu o impletitura atipica a parului ei blond, rebel.

Domnica e un om loial, rebel, direct, e foarte optimista si orientata mereu pe gasirea unor solutii la intamplarile din viata. Loialitatea a si adus-o in aceasta meserie.

“O prietena foarte buna voia sa plece dintr-o agentie de casting ca sa fie producator tv si managementul agentiei unde lucra i-a spus: Nu pleci daca nu gasesti un inlocuitor. Asa ca m-a rugat sa ma duc pentru o luna la jobul ei.

Eu munceam cu totul altceva, mai faceam figuratie, dar nu facusem o ratiune a vietii mele din meseria asta. Evident ca i-am zis ca nu pot sa ma descurc, pentru ca erau peste 100 de oameni pe care-i coordona pentru o emisiune de televiziune, Roata norocului cu Florin Calinescu.

Mi-a zis “Nu stiu cum faci, dar daca ma iubesti si vrei sa ma ajuti, te duci” si asta e.  Bineinteles ca am luat-o din a doua zi cu 150 de oameni. Mi-am zis ca trebuie sa rezist, in primul rand pentru ea.”

In luna aceea a prins drag de meserie, a vazut ca felul ei direct, dar empatic de a-i aborda pe oameni functioneaza si ca ii poate coordona fara probleme. Aceleasi calitati au dus-o si pe platourile de la lung metraje pentru ca tot ea a fost trimisa sa rezolve situatii mai delicate.

A lucrat apoi la studiourile Media Pro unde era o perioada infloritoare pentru productia de filme straine iar partea de casting local era facuta de propriile departamente. In vremea aceea a facut in medie 7 filme pe an, printre ele “Joeux Noelle”, care a fost nominalizat la Oscar pentru film strain (unde, in scenele cu soldati la razboi, i-a distribuit printre altii pe Marius Florea Vizante si pe Adi Sana din trupa ACCENT, pe atunci proaspat absolvent UNATC), pentru Bunraku – un film care-i avea in rolurile principale pe Woody Harrelson si Demi Moore (in care i-a distribuit in partea romana printre altii pe Marcel Iures, George Ivascu,  Andrei Aradits sau Gabriel Spahiu) sau Modigliani unde a distribuit toti expatii si toate modelele super sexy ale momentului, in secventele cu petrecerile luxoase ale pictorului interpretat de Andy Garcia.

Intre timp are propria agentie de casting, iar lista filmelor la care a lucrat a crescut exponential cu seriale pentru toate televiziunile noastre dar si HBO, Netflix, filme pentru BBC etc.

Eu nu mi-am dorit niciodata sa fiu in fata camerei si, cumva, i-am ajutat tot timpul pe actori.

A face un casting bun inseamna sa pui actorul in evidenta pentru ca, in momentul in care este bun, iesi si tu in evidenta cu el. Daca-l sabotezi pe actor sau chemi gramezi de oameni nepotriviti, te sabotezi pe tine. Iti pierzi si timpul si nici nu gasesti omul potrivit.

Stiu sa-i fac pe actori sa se simta in siguranta cu mine pentru ca stiu ca le e greu. Procesul acesta de casting e o super expunere a lor, de multe ori le spun inainte “aveti grija nu o luati foarte personal si incercati sa va relaxati la proba pentru ca in momentul in care sunteti relaxati si nu va pasa, atunci simtiti cel mai bine.”

domnica carciumaru by cristian vasile - 2

La castingul pentru serialul nou al lui Iura Luncasu a fost chemat si un tanar care se afla la prima lui proba pentru un film. E parte din generatia pe care a lansat-o youtube-ul, e obisnuit si relaxat in fata camerei cand se filmeaza singur, dar acum trece prin ceva ce n-a mai intalnit. A venit cu aproape o ora mai devreme, si-a repetat textul pe hol, a avut si o asistenta din partea echipei de casting cu care a “dat textul” cu dialog… Acum a ajuns in fata Domnicai si a regizorului cu care va da proba.

Domnica ii explica pasii: mai intai o scurta prezentare video, in engleza, apoi cateva fotografii, iar la sfarsit proba propriu zisa formata dintr-un monolog si o secventa cu o partenera de dialog. Domnica, in timp ce se pregateste sa-i filmeze prezentarea, glumeste ca sa-l relaxeze…

 “Hai baga tot zambetul, ca avem dinti frumosi, avem tot”

Tanarul rade instant replicand “Si sunt toti ai mei”

“Cati ani ai?”

“31, dar sunt mai infantil ca asa e mediul in care traiesc”.

Isi inregistreaza prezentarea si apoi, cand ajung la fotografiile care raman marturie langa rolul pentru care va da proba, Domnica intervine din nou, pe gluma, ca sa-l detensioneze “Nici nu te-ai facut actor si pozezi ca pe un afis de la Teatrul National?! Hai, baga mainile in buzunare.”

“E normal sa incerc sa-i fac sa se relaxeze, pentru ca au momente in care trebuie sa se incarce, au lucruri dificile de facut,” explica Domnica. “E foarte greu sa te incarci emotional daca nu ai o partenera potrivita si de multe ori imi place mai mult sa dau eu proba cu ei decat sa-i pun cu un partener pentru ca se intampla ca nivelul de energie dintre parteneri sa fie diferit si atunci sa-l coboare.”

Ca actor, ca sa ajungi in baza de date din fisele computerului ei, dar mai ales in mintea ei, treci de fapt printr-o procedura mai lunga. Iti programezi o intalnire la ea la birou, unde e amenajat un mic studio foto, cu lumini profesionale, o camera care si fotografiaza si filmeaza, cateva scaune, un birou simplu de a Ikea si o canapea langa el.

“Mie imi place cand ii chem aici sa stau putin sa vorbim. Sa le stiu background-ul. Destul le e frica de mine, asa ca incerc sa fie mai calda comunicarea. Dar mi se pare ca daca nu sunt directa, nu o sa invete nimic pentru ca sunt foarte multi oameni din industrie care nu le spun ce gresesc, cum ar trebui sa vina. Le corectez detaliile despre cum se prezinta, cum sunt imbracati, daca sunt spalati pe par, daca au invatat textul, cum au abordat personajul, daca si-au pus si ei niste intrebari legat de text.

Mai intreb si chestii personale, despre familie, frati. Ii vezi imediat daca sunt haiosi, daca sunt introvertiti, daca poti sa lucrezi cu ei, daca sunt deschisi, spontani…”

 Din perspectiva celuilalt factor de decizie, regizorul, lucrurile nu mai sunt cu nuante sau scuze sau timpi pentru corectare. Corneliu Porumboiu povestea la intalnirea cu actorii din programul TIFF “10 pentru film” ca nu mai accepta sa dea proba cu un actor care nu si-a invatat textul, care vine cu orice fel de scuza pentru ca e nepregatit si sublinia ca ii place ca actorul sa vina cu “o propunere” pentru personaj, pentru ca vrea sa-l vada ca a gandit si s-a preocupat dincolo de fragmentul de text pe care l-a primit.

Tot atunci Porumboiu s-a uitat la fotografiile de casting ale celor 10 actori din program. Din 50 de fotografii a ales 3(!!!) ca fiind potrivite pentru luarea unei decizii de casting: toate curate, fara make-up, in lumina naturala si cu o expresie cat mai simpla-neutra pe fata.

In prima intalnire de la biroul ei, Domnica lucreaza cu actorii inclusiv la partea fotografiei pe baza careia regizorul ia decizia initiala.

“De cand am inceput meseria, asta mi-a placut cel mai mult: sa le fac fotografii.

E un truc aici, si eu trebuie sa am o stare buna si ei trebuie sa aiba o stare buna pentru ca altfel nu-i surprind exact cum vreau: exact cum sunt, dezgoliti de secrete.

De cele mai multe ori actorii au fotografii foarte proaste, desi au prieteni fotografi pe care ii pot ruga sa le faca o fotografie. Dar sunt usor… lenesi. Si nu inteleg ca cel mai important lucru e sa te vinzi pe tine – ei asta vand: chipul, fizicul, sunt un pachet.”

De fapt, partea aceasta de vanzare a propriei imagini ar trebui sa fie invatata inca din scoala, dar chiar daca facultatile de profil organizeaza workshopuri cu profesionisti din industrie, pregatirea e insuficienta. Pe piata sunt peste 4000 de actori activi, doar cateva agentii de casting si – chiar in asemenea conditii de concurenta majora – tinerii absolventi nu au cultura educationala de a se inscrie singuri in bazele de date ale agentiilor de casting.

domnica carciumaru 1

Domnica a fost printre cei mai buni elevi la scoala, dar nu neaparat printre premianti. Tatal ei a lucrat pentru CFR, venea dintr-o familie de ceferisti, strabunicul fiind architect la atelierele Grivita. Mama a lucrat in comert.

“Mai am o sora, dar ea a fost cuminte, e mai mica. Eu am fost oaia neagra. Am avut si nota 9 la purtare. Eram foarte energica si agitata, iar in vremurile acelea era cam complicat sa fii asa. Dar totusi m-am decurcat. Stii ce vorba am urat toata copilaria mea?

“Dar ce o sa zica lumea” – o urasc maxim si acum. Am fost usor rebela si i-am cam chinuit pe parinti.”

Rebeliunea aceasta si felul diferit de a vedea lucrurile, curajul de a nu se conforma, o ajuta astazi si profesional, dar si personal.

Are doi copii – Vlad (6 ani) si Isabela (9 ani) – si-i creste fara sa se supuna regulilor actuale de parenting.

Pe fiica-mea am retras-o de la cursurile de dans pentru ca intrase intr-o zona cu premii, locul 1 pentru toata lumea nu exista la mine. Te duci, iei mentiune, iei locul 1 sau nu iei nimic. Nu-i nicio problema, inveti din experienta.

Eu sunt foarte relaxata vis a vis de parenting. Nu cred ca trebuie sa-i sufoci pe copii, trebuie sa le vorbesti ca si cum i-ai vorbi unui adult.”

Copiii vin adesea la birou, au inteles ce meserie are mama si, cateodata, isi exprima dorinta sa participe si ei la casting. Domnica ii trateaza ca pe oricare alt copil actor, da proba cu ei si, daca regizorul ii vrea, ii trimite la munca. Stie ca asta ii ajuta sa creasca liberi, sa aiba incredere in ei. Vlad a filmat recent pentru un serial suedez si a jucat in serialul Triplusec de la ProTv, Isabela a aparut intr-un episod din Las Fierbinti.

Dar partea aceasta de a nu se conforma reperelor obisnuite s-a vazut de-alungul timpului si in deciziile de casting. Ea a propus-o pe Stela Popescu pentru rolul directoarei de scoala din Las Fierbinti. Astazi monologul dramatic, spus aproape cu lacrima-n gat, al doamnei Stela Popescu despre educatie si invatamant are pe youtube milioane de vizualizari. E departe de imaginea dansei din zona Teatrului de Revista Constantin Tanase, dar a devenit iconic pentru o generatie.

Am tinut foarte mult sa fie ea in acel rol, cand am citit mi s–a parut ca e cea mai potrivita. Doamna Stela era incredibila…

Era impecabila ca look si foarte cool. A venit la un casting cu niste colanti cu cap de mort, era moderna si plina de viata. Cu o luna inainte de accident ii cerusem sa dea o proba pentru un scurt metraj al lui Dorian Boguta si era asa de vie si de energica…

Am doi actori din generatia veche care imi sunt de suflet si o sa ma gandesc toata viata la ei: Jean Constantin si Stela Popescu. Erau ireprosabili. Jean Constantin ma suna si ma intreba la ce ora sa fie la casting, venea cu microbuzul de la Constanta, cu textul perfect invatat. Nu spunea niciodata NU, tot timpul imi spunea “ai grija de mine, protejeaza-ma fata de producator”.

Tot nonconformismul ei si felul de a nu-i pasa ce zice lumea, au facut-o sa-i propuna pe Anca Dumitra si Serban Pavlu pentru roluri cum nu mai primisera pana atunci.

Anca Dumitra e cunoscuta publicului pentru rolul Geanina din Las Fierbinti, dar cei care merg la teatru o stiu si din roluri dramatice foarte emotionante (“Mult zgomot pentru nimic”, “Pescarusul”). Domnica a propus-o producatorilor BBC pentru filmul “Doing Money”, un rol cutremurator al unei fete rapite de pe strada in Londra pentru a fi transformata in sclava sexuala. Filmul a ajuns la premiile BAFTA, iar Anca Dumitra a avut cronici minunate in presa internationala.

Anca spune despre Domnica ca este “omul ei de suflet” pe care acum – dupa aceasta colaborare – o considera prietena.  A primit de la ea intr-o seara un sms cu o invitatie la un casting pentru BBC. “Domnica imediat dupa ce am dat proba a zis “ e clar”;  24 de ore mai tarziu mai dadeam alta proba si alte 24 de ore mai tarziu zburam catre Belfast sa ma intalnesc cu regizoarea si producatorii”, isi aminteste Anca.

Apoi s-a mutat pentru 2 luni in Belfast si-a trait cea mai intensa experienta profesionala a ei, pentru ca un an mai tarziu cand a aparut filmul sa o redescopere si romanii pe actrita Anca Dumitra.

Aici nu a facut film romanesc. Deloc. Nimeni nu a avut incredere, toata lumea a vazut-o Geanina”, spune Domnica. “Mi-ar placea sa-i mai distribui si pe altii, pentru ca ii inteleg, e apasator: fac multi ani un personaj la tv. La fel a fost cu Gheorghe Visu, ani de zile toata lumea il percepea ca State.”

Inainte de Umbre si de rolul taximetristului Relu, pe Serban Pavlu publicul larg il stia din filmarile de la “In puii mei” si din rolurile de la Teatru Bulandra. Distribuirea in serialul HBO i-a relansat cariera, iar astazi la Bulandra sunt spectacole construite cu Serban Pavlu in centrul atentiei (“Coriolanus”, “Zadarnicele chinuri ale dragostei”).

“Au fost mai multi pe lista, dar am insistat mai mult pentru Pavlu pentru ca mi se parea cel mai potrivit…Era o figura noua pentru tv, avea structura fizica sa faca toate lucrurile pe care le cerea personajul si e si foarte talentat. A functionat exceptional, e si foarte disciplinat, foarte profesionist.

Nu sunt foarte multi pe zona de 40 de ani care sa aiba o anume structura fizica ca sa poata faca rolul asta…”

domnica carciumaru by cristian vasile - 4

In cei aproape 17 ani de cand Domnica Circiumaru face casting pentru filme de televiziune sau de lung metraj industria s-a schimbat radical, iar rolul directorului de casting a crescut in recunoastere si importanta. Se produc la nivel international atat de multe filme si seriale si se cauta mereu figuri noi, cat mai potrivit distribuite pe personaj, incat astazi exista directori de casting care sunt adevarate vedete. Nina Gold care a facut castingul principal pentru Game of Thrones e unul dintre starurile directorilor de casting (e aceeasi care i-a distribuit extrem de inteligent si de credibil pe actorii din proaspata mini serie Cernobyl).

“Acum e o miscare de revolutie, deja s-a propus si premiul pentru casting la premiile BAFTA (nota mea, echivalentul britanic al Oscarurilor)… A crescut foarte mult importanta directorului de casting pentru ca nu se mai scrie special pentru un actor. Sunt foarte multi actori necunoscuti care au aparut in prim plan, nu se mai lucreaza cu vedete… Game of Thrones s-a facut cu actori necunoscuti la momentul debutului serialului, asta e trendul.  Cu directoarea de casting de la GoT pentru zona de Irlanda, Carla Stronge, am facut Doing Money…”

In Romania, pastrand proportiile si intelegand piata, numai pentru Las Fierbinti au fost distribuiti in cele 15 sezoane peste 1000 de actori, iar astazi pentru a fi adusa o figura noua se lucreaza mult cu actorii din provincie.

Agentia Domnicai Carciumaru e parte din retelele internationale de casting si trimite constant actori romani pentru productii straine, sau face casting international direct de la Bucuresti.

Dar din toate proiectele pe care le-a facut, Domnicai ii e cel mai drag California Dreamin’, filmul regretatului Cristian Nemescu care a luat marele premiu in sectiunea Un Certain Regard la Festivalul de film de la Cannes. I-a placut Nemescu pentru incapatanarea solara cu care isi urma ideile (incapatanare pe care o are si ea cand crede ca un actor e turnat pentru un rol), pentru povestile pe care le spunea pe ecran.

In California Dreamin’ joaca un rol de extras si tatal ei, care la 2 ani de la premiera a murit. “Un rol tot de CFRist, a fost unul dintre sefii de tren care se intalnesc cu personajul lui Razvan Vasilescu”, spune Domnica.

Cand o intrebi ce zice familia ei despre jobul pe care-l are, nu pare sa aiba ceva extraordinar de spus. Copiii petrec timp la studioul ei si au crescut printre actori, nimic nu li se pare prea special.

“Probabil ca mama se mandreste, dar fac de atatia ani incat s–a obisnuit. Noi tratam foarte normal, poate ca din afara pare mare lucru, dar e un job pe care-l faci bine sau nu. Atat.”

domnica carciumaru by cristian vasile - 3

fotografii realizate de Cristian Vasile – Igu cu Canon EOS R.

Nota mea: Ce trebuie sa stie un actor care merge la un casting?

  1. Sa stie textul si sa-si fi pus cateva intrebari despre personajul din textul pe care l-a primit. (Intotdeauna primesti un text in care personajul intra cu o stare si iese altfel. Incearca sa-ti raspunzi de ce i se schimba starea.)
  2. Sa nu-si caute scuze ca sa le spuna in avans regizorului si directorului de casting pentru eventuala lui ratare.
  3. Sa nu ia nimic personal pentru ca sunt atat de multe detalii conexe in decizie incat niciodata nu e “doar el de vina”.
  4. Sa mearga cu inima deschisa si sufletul la vedere la intalnirea cu directorul de casting, si sa aiba curajul sa prezinte (sau sa accepte sa i se faca) cele mai curate fotografii; in care nu pozeaza, se arata pe el asa cum e. Fotografiile acelea i-ar putea schimba viata.
4720
selly 1Interviu Webstock Andrei Selaru -Selly “Nu va abandonati copiii in fata telefoanelor” –

Interviu Webstock Andrei Selaru -Selly “Nu va abandonati copiii in fata telefoanelor” –

Transcriere interviuri live, webstock

E unul dintre noii idoli ai copiilor, e vedeta de Youtube, o categorie de vedeta care in urma cu 15 ani nici macar nu exista. Noutatea domeniului si impactul lui e atat de puternic incat generatia mea ii cauta nod in papura. Natural. Ridicam cate o spranceana si ne gandim „Dar cum a ajuns baiatul asta ca la doar 18 ani sa aiba atat de multa notorietate si atat de mult succes, si poate sa castige mai multi bani decat noi.”. Cred ca multi adulti nu-i dau credit pentru munca pe care o face si, recunosc, ca in special pentru ei e aceasta intalnire si pentru asta l-am rugat pe Selly sa vina astazi la noi. Andrei Selaru.

Selly: Buna dimineata! Ma bucur sa va vad! Buna Cristina!

 Trebuie sa le spunem ca te-ai trezit la 4 ca vii de la Craiova.

Da. Nimic neobisnuit.

 In urma cu doar cateva zile ai fost la prietenii mei de la Europa FM, ei aveau o situatie, o campanie umanitara, intalnisera o doamna care avea niste probleme. Doamna avea o fetita de 12 sau 14 ani (Selly: 14 ani) care voia sa se faca vloggerita si atunci ei s-au gandit „Hai sa-l invitam pe Selly, s-o cunoasca, sa fie o surpriza, sa fie un moment frumos la radio.”Numai ca tu ai facut ceva foarte surprinzator pentru mine. Ti-ai dat din casa unul dintre obiectele cele mai speciale.

Am verificat la Europa FM daca ei te-au rugat sa faci asta si mi-au spus Nu, nu era vorba despre asta. Era vorba doar sa te duci sa te intalnesti cu ei. As vrea sa povestesti putin de ce ai rugat un prieten sa-ti aduca de acasa ceva, foarte personal si de ce ai renuntat la ceva din casa ta pentru o fetita de 14 ani.

Eu cred foarte mult in puterea unui om cu un vis. Stii, adica sunt extraordinar de multi oameni care isi doresc cu atata ardoare sa faca un lucru, sa se realizeaze, sa-si duca o pasiune sau un vis la bun sfarsit sau s-o inceapa. Si cand am vazut acest caz la Europa FM, dincolo de toate problemele de tot cazul social care a fost acolo, eu am vazut o fetita care avea un vis si se afla in imposibilitatea de a-l realiza si atunci mi-am dat seama ca pot s-o ajut mai mult decat cu venirea mea care ar fi fost o bucurie de moment, sa spun asa.

Si mi-am dat seama ca ar fi cumva un impuls foarte mare pentru ea si cumva ar impinge-o sa se dedice pe zona asta de vlogging daca i-as darui prima mea camera pe care am cumparat-o cu banii mei.

E o alta poveste legata de camera aia, eu am cumparat-o in 2014 cand faceam Youtube de cam 1 an si aia au fost primii bani pe care eu i-am facut din Youtube. Au fost in jur de vreo 2500 lei, a fost prima incasare pe care am avut-o si din toti banii aia mi-am luat un DSRL Entry level si cu ala am facut milioane si milioane de vizualizari. A fost camera pe care am folosit-o foarte foarte mult.

 Cand ai zis milioane si milioane speram ca zici de euro.

Nu, Nu.

Asa, dar totusi era un obiect cu o valoare sentimentala foarte mare. Acasa, tinut la tine, intr-un loc special, are tot felul de stickere camera aia si tu ai renuntat. Daca te-ar fi intrebat cineva acum 3 ani „Selly, renunti la prima ta camera?” Ai fi dat-o?

Nu stiu, pana la urma e tot un obiect. E doar un obiect. Adica, avea intr-adevar o valoare sentimentala, dar daca obiectul in mainile altcuiva poate sa fie mult mai de folos decat la mine pe un raft adunand praf, de ce sa nu faci un gest dragut? Mai ales ca n-a presupus niciun efort extraordinar chestia asta.

Si sa stii ca eu am ascultat in live la Europa FM, de asta stiu povestea, si am urmarit sa vad daca tu o sa pui pe canalul tau, ca sa promovezi fetita si dincolo de mediul in care fusesei invitat. Si am vazut ca ai postat un film unde i-ai lasat inclusiv linkul copilei ca sa-i faci vizualizari si ca sa-i faci subscriberi. Mi s-a parut foarte generos din partea ta. Te-ai uitat pe ce face?

Da, da, m-am uitat. E o vloggerita la inceput, are doua videoclipuri pe canal. Eu tot ce vad in ochii ei este dorinta de a face asta un pic mai bine si cred ca daca intr-o zi o sa scape de problemele materiale si limitarile pe care le are acum din punctul asta de vedere material, eu cred ca poate realiza chestii foarte misto. Am vazut-o ca stia foarte bine despre filmat, despre editat, ca o interesa zona asta, deci eu ii doresc tot binele. Are sanse.

E normal ca unii oameni sa nu inteleaga de unde vine valul asta de vloggeri si cum se pot crea bani din ceea ce lor li se pare ca e nimic

Ai ajuns in atentia opiniei publice dincolo de comunitatea ta foarte mare de pe Youtube, dupa ce revista Decat o revista, Irina Tacu, care a fost colega cu mine la Tabu, s-a gandit sa faca un profil al tau. La momentul respectiv s-a inflamat toata lumea nu pentru ce declarasei tu, ci pentru ca Decat o revista s-a gandit sa scrie despre un pusti de aproape 18 ani la momentul acela. In valtoarea lucrurilor, spuse si nespuse in momentul ala, in care era tinta Decat o revista si tu erai un adolescent care iti faceai treaba si ai dat un interviu. Au fost lucruri care te-au marcat din ce s-a zis?

In ce sens sa ma marcheze? Ma asteptam oarecum la o reactie negativa din partea unei parti ale opiniei publice. Eu am invatat cu timpul sa ma detasez de ce se spune, de jigniri, de lucrurile care mi se aduc, sa le vad pur si simplu ca „uite, atatia oameni apreciaza, atatia oameni nu apreciaza, asta e un calcul, asta e un grafic.” O parte dintre romani au mentalitatea asta „sa moara capra vecinului”, daca mie nu mi-e bine sa nu-i fie nici altuia bine, si mai au si chestia asta ca „Ce domle, aia e munca? Hai, pe bune, aia e munca? Asta munceste aici? Adica..”

E o mentalitate cu care e normal sa ne confruntam pentru ca apar atat de multe joburi noi, apar atat de multe posibilitati, atat de multe revelatii in tehnologie, incat, nah, ce faceam eu in urma cu 15 ani n-ar fi fost posibil. N-ar fi fost posibil nici in urma cu 10 ani, e normal ca unii oameni sa nu inteleaga de unde vine valul asta si cum se pot crea bani din ceea ce lor li se pare ca e nimic. (Cristina: Sau o joaca.) Sau o joaca, da.

Dar in valul ala, ca nu mai era doar comunitatea ta care se certa pe un subiect, se certau niste oameni din afara comunitatii tale, pe subiectul Selly. Cu cine te-ai sfatuit despre cum sa reactionezi? Ai vorbit cu parintii tai, ti-au zis ceva? Cu cine vorbesti in asemenea situatii. Sigur ca la scara mare este un vartej intr-un pahar cu apa, dupa aceea. Dar in momentul ala, cand esti in timpul actiunii si toti navalesc pe tine, a fost un mega iures atunci, sa ne aducem aminte.

Da, intr-adevar, a fost un iures, dar ca numere efectiv, ca oameni care au fost deranjati, daca iei pur si simplu un numar de oameni, n-a fost un numar atat de mare. Desigur, m-am sfatuit si cu parintii, m-am sfatuit si cu echipa de PR de la Fabrica de PR. Dar n-am avut nicio reactie. Cred ca am iesit la radio Guerilla, ca m-au intrebat si m-au rugat sa am o interventie si sa zic cateva vorbe despre scandalul ala…

Dar te deranja in vreun fel?

Pe mine ma bucura ca au ajuns alti oameni sa ma cunoasca, ca am ajuns in atentia altor oameni si ca s-a creat un subiect de discutie in jurul meu. Acum fiecare isi face ce parere vrea, eu am fost impacat cu mine pentru ca articolul mi s-a parut foarte bine scris, l-am citit de vreo doua ori, mi-a placut ce am zis acolo, sunt de acord in continuare cu ce am zis acolo, deci eu am fost real si oamenii pot sa-si faca ce parere vor, eu doar ma bucur c-a ajuns la multi oameni si ca din tot iuresul ala cumva a iesit pozitiva situatia. Adica lumea pana la urma, majoritatea oamenilor a avut o intelegere mai buna despre ce fac eu decat aveau inainte. Inainte poate nici nu ma stiau.

Absolut. Dar esti constient ca nu li se intampla copiilor de 18 ani, imi cer scuze ca ma adresez cu copilul, stiu ca esti un adolescent, gandesti foarte matur, dar nu li se intampla, colegilor tai din scoala nu li se intampla sa se intalneasca cu un scandal la nivel national si sa trebuiasca sa faca fata acelei intamplari. Ai simtit in momentele alea ca vrei sa arati cuiva, sa demonstrezi in mod special cuiva cum esti tu de fapt?

Da si nu. E adevarat ca majoritatea copiilor, adolescentilor de varsta mea nu trece printr-un nivel de presiune si de stres, de nopti nedormite, cum o fac eu, dar asta e un sacrificiu care vine cu multe recompense. Si principala recompensa este ocazia de a face ceea ce iubesti, ceea ce-ti place. Cand poti sa faci ceea ce-ti place si poti sa faci si bani din asta, chestia asta te elibereaza, iti ofera oportunitati, iti ofera ocazia de a face un film de cinema, spre exemplu, ceea ce noi facem, va iesi de Craciunul asta.

Iti ofera toate ocaziile astea de a face astea la nivel mai profesionist. Pentru mine se merita din plin chestia asta. Eu cred ca arat cum sunt de fapt in toate videoclipurile mele. Cred ca daca lumea vrea sa ma cunoasca mai bine poate sa intre la mine pe Youtube sa se uite la ceea ce facem. Vor vedea ca unele chestii sunt pentru un public mai mare, vor vedea ca multe chestii sunt pentru un public mult mai mic. Dar poate cu ceva de acolo se vor identifica.

selly webstock

Cand era mic, parintii au incercat sa petreaca cat mai mult timp impreuna cu mine si sa-mi stimuleze curiozitatea. Sa se plimbe cu mine prin parc, sa stea cu mine, sa se joace cu mine, astfel incat eu sa devin curios, sa pot sa pun intrebari.

 

Recunosc ca am cercetat inainte de articolul din Dor cu ce se ocupa parintii tai, pentru ca eram curioasa ce te-au invatat acasa de vorbesti atat de coerent, atat de ritmat, atat de dracos, daca e voie exprimarea asta, si totusi ai 18 ani.

 Te-am descoperit pe la 16 ani cand cautam sa inteleg si am vazut ca mama ta e profesoara de matematica, deci ai invatat ceva rigoare de acolo, si am mai citit ceva, cred ca este si in articolul din Dor ca tatal tau iti dadea sa asculti Parazitii si Bug Mafia. As vrea foarte tare sa stiu daca erau versuri cenzurate sau nu.

Nu, hai sa va povestesc cum a fost intamplarea asta. Nu erau versuri cenzurate ca sa-ti raspund la intrebare.

Eu am primit un MP3 player cadou cand eram foarte mic. Erau la moda pe atunci si tata mi-a pus pe el de la mai multe trupe, de la mai multi artisti diverse melodii, erau doua, trei de la Parazitii si Mafia, care pe mine m-au atras in mod deosebit, dupa care am invatat sa pun singur melodii pe stick si am descarcat doua albume full, unul de la Parazitii, unul de la Mafia si uite ca n-am ajuns atat de rau, adica puteam sa… dupa blocuri.

Dar in acelasi timp stiu ca parintii tai in copilarie au avut sa-ti ghideze coordonarea, atentia, si au facut o multime de lucruri, exercitii sau intamplari, s-au jucat cu tine.. Ce iti mai aduci aminte din perioada aia? Pentru ca garantez ca daca rog parintii sa ridice mana cati si-ar dori dintre copiii lor sa vorbeasca si sa fie asa ca tine, scoram bine. Ce faceau parintii cu tine de ti-au format asa o personalitate?

In toata perioada de early childhood, sa zic asa, de la 0 la 5 ani, parintii mei au avut foarte mare grija sa nu ma abandoneze in fata televizorului, sa nu ma abandoneze la desene. Nu, ca sa fie clar, ei n-au fost niste oameni cu niste posibilitati financiare deosebite, din contra, au fost si sunt in continuare niste oameni obisnuiti, dar sunt niste persoane foarte dedicate si foarte inteligente. Ei, in copilaria mea, au incercat sa petreaca cat mai mult timp impreuna cu mine si asta e cheie sa-mi stimuleze curiozitatea. Sa se plimbe cu mine prin parc, sa stea cu mine, sa se joace cu mine, astfel incat eu sa devin curios, sa pot sa pun intrebari, sa pot sa intreb cum functioneaza asta? De ce e asta asa? De ce se intampla asta?

La unele intrebari stiau raspunsul, la alte intrebari nu stiau raspunsul dar ei mi-au stimulat aceasta curiozitate. M-au facut sa fiu captivat de ce se intampla in jurul meu si automat, atunci mi-am dorit si eu sa fac lucruri. Adica n-am vrut sa fiu pasiv la tot ce se intampla in jurul meu, mi s-a parut ca e o lume extraordinara, o lume in miscare, e fabulos, vreau si eu sa fac ceva, vreau sa fac un lucru. Si cand eram mic am avut o gramada de pasiuni pentru diferite meserii. Am vrut sa fac roboti, am vrut sa fiu electrician, la 10 ani mi-am facut un site de programare in care aveam niste aplicatii, pe care inca le puteti descarca, o sa va dau siteul.

Si multe medalii la matematica si la romana la scoala. Ai fost si pe sistemul tocilar un pic.

Un pic. Da, era fun, am fost intr-o scoala generala din Craiova in care foarte multi colegi mergeau la concursuri si la olimpiade si atunci nu era ceva considerat, stii, de tocilar, era super ok.

Nu e ceva rau, este chiar o lauda. Cred ca toti parintii si-ar dori sa le fie copiii tocilari si sa ia medalii. Astazi cum arata o zi a ta? Pentru ca nu mai e cu atat de multa joaca. Doar astazi te-ai trezit la 4 dimineata ca sa ajungi aici, trebuia sa fii la scoala, vine bacalaureatul peste tine in curand. Adica e veselie?

Da, viata mea in mare parte e veselie, dar este si partea aia de stres, partea aia de griji. Cred ca este veselie atunci cand reusesc ce-mi propun sa realizez intr-o zi. Ca m-ai intrebat cum arata o zi din viata mea, depinde daca sunt la Craiova sau la Bucuresti. Ca a mea e 50-50 viata, jumatate sunt la Craiova, jumatate sunt la Bucuresti. La Craiova am liceu de dimineata, ma duc la liceu, dupa care mai am diverse meditatii la biologie, lucrez cu mama la matematica si dupa-aia e ce fac eu, activitatea mea, care e destul de greu de facut in timpul scolii.

Adica sunt toate barierele astea cu scoala, mai ales ca e un an cu bacalaureat, dar desigur ca nu, cum sa zic, din zona asta de vlogging sacrific cel mai putin, adica sacrific din invatat, sacrific din scoala, sacrific din toate lucrurile astea, sacrific uneori si din sport, din pacate, si lucrurile astea ca sa pot sa-mi fac treaba. Eu sunt foarte foarte concentrat pe ce fac si nu imi place sa raman in urma. Daca mi-am propus sa fac ceva intr-o zi si nu o duc la capat, o sa fiu deprimat.

Dar timp liber mai ai vreun pic?

Pai depinde cum definesti timp liber. Da, pot spune ca am si timp liber, dar putin si bine dozat si atat cat trebuie. Ma intrebau multi prieteni de-ai mei vechi din Craiova „ba, dar foarte misto, cum esti tu, mereu pe fuga” ca ei ma vad ca mereu dau sa plec undeva. „Foarte misto ca esti asa dar nu ti-e dor asa sa iesim si noi asa ca baietii”.

Un pic, dar eu de la 13 ani fac asta, de la 13 ani am si iesit cu baietii, am si stat prin cluburi, am facut toate lucrurile astea incat simt c-am trait toate lucrurile astea. Adica nu mi-e dor sa petrec sau sa..

Doamne, dar stii cat mai ai din viata inainte? Ai doar 18 ani. O sa ne povesteasca invitatul care urmeaza, domnul Bartos care este aici, cat mai ai in fata.

Uite, spre exemplu inainte imi placea sa merg in cluburi si de 2 ani, nu stiu, am imbatranit cred ca. Fara misto. Nu ma mai atrage atat de mult.

selly

 Nu va abandonati copiii in fata device-urilor si a tabletelor, adica o spun pentru ca.. daca voi ii abandonati, ei or sa se uite la mine, pentru mine o sa fie ok, dar spun doar ca idee, nu e bine sa faca asta.

(sala a inceput sa rada) Nu vreau sa ne oprim pe acest ras, chiar nu vreau. La un moment dat, in activitatea ta, s-a facut un switch, ne-am distrat, ne-am distrat, a fost frumos, am castigat audienta in online, si de la un anumit moment, discursul tau a inceput sa fie mai responsabil. Te-ai implicat in activitati sociale, ai avut atitudine publica, ai avut suficient curaj sa te certi cu Digi 24 pe o situatie, deci cumva ai inceput sa ai super atitudine si responsabilitate. Unde s-a facut acest switch, cand ai zis „Nu mai sunt Selly care ma joc.”

Eu super atitudine cred ca am avut dintotdeauna. Daca va uitati la vlogurile mele vechi, nu recomand, dar o sa vedeti ca eu acolo injuram, adica eram…

Cu responsabilitatea, asta a venit cu timpul. Nu s-a intamplat asa, snap, a venit pur si simplu cu timpul cand mi-am dat seama „Bai, se uita cineva la mine, nu pot sa zic ce vreau eu.”. Nu ca nu pot sa zic ce vreau eu, dar nu pot sa o transmit asa ca si cum e primul gand care imi vine-n cap ca s-ar putea sa fie inteles gresit, s-ar putea sa aiba niste repercursiuni. Deci nu s-a intamplat asa ca un fingersnap, pe masura ce publicul a crescut mi-am dat seama ca intr-adevar ce spun are o greutate, poate influenta, am devenit mai atent.

In atitudine, spre exemplu, cand a fost cazul cu Digi 24, cand au fost vloggerii atacati sau cand a fost cazul cu Ministrul Educatiei de anul asta, toata interventia mea de acolo, genul asta de atitudine as fi luat si in urma cu trei, patru ani, daca as fi avut ocazia sa o iau. Si asta cu responsabilitatea, eu nici n-o numeam responsabilitate, pur si simplu aveam grija la ce spuneam si imi pasa de contentul pe care il fac, dar in momentul in care am inceput sa dau interviuri si veneau oamenii si ma intrebau „Si acum ca ai 1 milion de abonati care este responsabilitatea ta? Este adevarat ca ai o mare responsabilitate?”

Te enerva asta?

Nu neaparat. Eu nici nu stiam ce sa raspund, adica eu fac divertisment, eu asta fac, desigur in niste limite ale bunului simt, dar nu e ca si cum la fiecare fraza pe care o scot pe gura ma gandesc „responsabilitate”. Se intampla de la sine.

Am inceput povestind despre faptul ca ai ajutat o tanara sa-si urmeze visurile si as vrea sa incheiem nu recomandandu-le ceva tinerilor care vor sa faca business in online, desi sunt foarte foarte multi care te urmeaza, ci dandu-le, atentie!, tocmai ce am vorbit despre atitudinea ta, dandu-le un sfat adultilor din sala sau cei care ne urmaresc. Pregateste-te ce zici.

Mi-e foarte greu sa dau un sfat atator adulti, atat de eminenti, de aici din sala. Ce pot sa spun, cred ca in Romania in momentul de fata se lupta mult cu…, si nu doar in Romania, in general lumea se lupta cu superficialitatea, cu prima impresie. Te uiti la ceva doua secunde si iti faci o impresie despre lucrul ala. Eu cred ca cu asta noi ne luptam. Si incerc mereu sa fiu cat mai putin superficial.

Spre exemplu, stiati ca in Romania exista o fata care facea slime pe Youtube si are un canal de 7 milioane de abonati, este mai mare decat orice alt canal independent care nu este o companie, de pe Youtube romanesc? Ea are un public international urias. Ai fi tentat sa fii superficial sa spui „Bai, femeia aia se joaca cu o mazga, nu face nimic. E simplu, nu?”

Da’ te gandesti de ce din toti oamenii din lumea asta, credeti-ma sunt mii de creatori pe Youtube care fac slime, tone de creatori. De ce din toti oamenii astia, fata asta Izabela din Romania a strans 7,5 milioane de abonati pe un canal, alte 2,5 milioane pe alt canal, are un videoclip cu aproape 1 miliard de vizualizari. Pai, cred ca ai un talent, mai ai probabil ca daca ai intreba-o pe ea ti-ai dat seama ca sa te joci cu mazga aia acolo, ceva ce pare foarte simplu pentru noi. Dar sa ai un miliard de vizualizari? Inseamna ca ai un talent, inseamna ca stii sa faci bine ceea ce faci. Deci e mereu mai mult decat se vede la suprafata.

De asta cred ca ar fi cat mai bine ca toti oamenii sa nu mai judece la prima vedere, sa fie mai putini superficiali, sa fie mai atenti.

Si sa se joace mai mult cu copiii cand sunt mici, ca sa le creeze curiozitatea.

Da, absolut. Nu va abandonati copiii in fata device-urilor si a tabletelor, adica o spun pentru ca.. daca voi ii abandonati, ei or sa se uite la mine, pentru mine o sa fie ok, dar spun doar ca idee, nu e bine sa faca asta. Trebuie lasati sa se joace pe internet dar nu trebuie abandonati acolo. Traim intr-o lume in care toata lumea se bate pentru atentia ta. Eu ma bat pentru atentia publicului meu, gigantii tech se bat pentru atentia noastra. Nici macar nu se mai bat niste oameni, se bat niste algoritmi cu acces la baze de date imense, pe atentia noastra, si pe atentia copiilor vostri implicit. Hai sa dozam un pic chestia asta. De asta acum pe iphone aveti screen time, aveti toate uneltele astea pentru ca lumea incepe sa-si dea seama Ba, stai un pic, poate se duce un pic prea asa situatia.

 Peste ani, 10, 15, 20, mi-ar placea sa ne reintalnim aici cu tine tatic, sa aud acest discurs.

Da, si o sa zic atunci, „Da, nu mi-a iesit nici mie copilul meu si copilul meu o sa fie asa. Da, nu mi-a iesit, aveti dreptate.”

Iti multumesc foarte, foarte mult.

Si eu va multumesc.

2948
WhatsApp Image 2019-06-11 at 14.28.58(interviu) Nespresso TIFF Lovestories: Jean Michel Bernard, compozitorul care e iubit de Martin Scorsese si Michel Gondry –

(interviu) Nespresso TIFF Lovestories: Jean Michel Bernard, compozitorul care e iubit de Martin Scorsese si Michel Gondry –

Compozitorul si pianistul Jean Michel Bernard stie pe propria piele importanta schimbului multicultural in activitatea unui artist: traieste intr-o familie multiculturala. Sotia e americana, au doi copii cu care vorbesc alternativ cand franceza, cand engleza. In plus sotia e vorbitoare de japoneza si rusa.

Asa ca prezenta sa la TIFF 2019, in cadrul Sezonului Romania-Franta a fost o continuare naturala a stilului sau de viata.

Bernard, care are o nominalizare la Oscar pentru muzica fimului HUGO, regizat de Martin Scorsese, are o cariera impresionanta ca muzician de jazz, compozitor, producator si realizator de muzica de film. La TIFF a sustinut un concert cu muzica de film pe care a creat-o, iar participarea sa a fost cumva in oglinda cu cea a unuia dintre cei mai apropiati colaboratori ai sai – Michel Gondry.

Ambii invitati ca parte din Sezonul Romania-Franta, un cadou al sezonului pentru cinefili, Gondry si Bernand au fost cumva copertele festivalului. Gondry a fost prezent in primele zile cu filmele sale, dar si spectaculoasa instalatie Fabrica de Filme, in timp ce Bernard a incheiat festivalul si a participat la gala finala.

Iata un interviu cu Jean Michel Bernard, realizat cu sprijinul organizatorilor Sezonului Romania-Franta. Un interviu pe care l-am insotit si de cafeaua mea Nespresso – cafeaua oficiala a TIFF, si anul acesta.

WhatsApp Image 2019-06-11 at 14.28.58

“Eu vin dintr-o familie de muzicieni amatori. Tata canta la modul amator la pian foarte mult jazz, bunica cumpara kilograme de muzica si ascultam zeci de discuri in familie. Suntem trei frati, iar fratele meu mijlociu, care e mai mare cu 10 ani decat mine, canta si el jazz.

Am trait intr-o familie in care era muzica peste tot, dar nu la modul profesionist. Aveam pian acasa si inca de mic am inceput sa apas pe clape pentru ca incepusem sa vad cum se face si sa prind dintre melodii. Putin mai tarziu au descoperit ca am auz perfect si am ajuns la conservator la 6 ani si jumatate.”

A fost greu pentru dvs. sa invatati disciplina de a canta la un instrument la o varsta atat de mica?

(rade) Nu eram precum muzicienii asiatici de astazi. Nu eram atat de virtuos precum copiii asiatici care pot la 5-6 ani sa cate sonate de Chopin, lucrari de Mozart, uneori coordonandu-se cu orchestra.

De fapt eu n-am fost niciodata disciplinat, pentru ca eram rasfatat si privilegiat. Nu a trebuit niciodata sa muncesc mult la pian pentru ca prindeam repede si invatam doar inainte de examene. Dar mi-a placut muzica foarte mult si m-am jucat mult cu ea.

Bine, peste ani cand am ajuns la o cariera internationala, a trebuit sa recuperez partea de disciplina si sa invat si sa repet cat mai mult. Asa ca am muncit mai mult cand am devenit adult, decat in copilarie cand invatam alfabetul muzical.

La 20 ani aveati un job foarte spectaculos: ii inlocuiati pe marii pianisti din cluburile de jazz din Franta cand acestia nu mai voiau sa cante intr-o seara. Cum ati ajuns sa avei job-ul asta?

Am crescut in nordul Frantei, am fost la Bordeaux la conservator. Joia luam trenul si mergeam la Paris ca sa ma distrez in cluburile de jazz, cantam cate putin, ma simteam bine, dar si invatam in acelasi timp.

Apoi m-am mutat la Paris pentru Master si deja cunosteam oamenii si am inceput sa fiu chemat sa cant in aceste cluburi de jazz.

Si nu aveati emotii ca trebuia sa-i inlocuiti pe marii muzicieni?

Am avut emotii cand a trebuit sa cant in fata lui Ray Charles, dar cand obtineam joburile astea era ceva natural. Primeam un telefon de la proprietarul clubului, imi spunea ca e o seara libera in program si ma intreba daca nu vreau sa cant eu…

Si cum a fost cu Ray Charles?

Asta e o poveste lunga si frumoasa. Cand Ray Charles a avut de sustinut un concert mare la L’Olympia in Paris i s-a intamplat o nefacuta: intreaga orchestra cu care trebuia sa cante a pierdut avionul. Producatorul show-ului s-a gandit sa nu anuleze spectacolul, sa beneficieze de cei trei muzicieni care erau cu Ray deja in Paris si sa mai completeze macar cu unul. Il intalnisem pe acest producator cu un an inainte cand fusesem invitat sa dirijez orchestra festivalului San Remo si ne inteleseseram foarte bine, asa ca m-a sunat si m-a intrebat daca nu vreau sa vin sa dau o proba in fata lui Ray Charles ca sa cantam impreuna.

Acolo am avut emotii!! Dupa ce am trecut proba cu Ray, a trebuit sa le castig increderea muzicienilor americani care se gandeau “cine naiba e francezul asta care a aparut printre noi?!” Am repetat impreuna, le-am castigat increderea si concertul de la Paris a fost foarte indragit. De fapt, a fost un succes atat de mare ca am plecat in turneu mondial un an in aceeasi formula. Ultimul spectacol a fost in Australia, avandu-l in deschidere pe Bob Dylan. Ceva incredibil pentru cineva care in copilarie asculta impreuna cu fratii sai discurile cu Ray Charles.

O intamplare din categoria nimic nu e imposibil.

Da. Astazi obisnuiesc sa le spun studentilor ca te pregatesti o viata intreaga pentru cateva clipe in care un tren face statie in fata ta. Il prinzi, ti se poate schimba viata. Daca-l ratezi, e doar vina ta, ca n-ai fost suficient de bine pregatit. Dincolo de deschiderea profesionala care a urmat dupa acest concert, pentru ca producatorul respectiv a facut si un album cu mine, prietenia pe care am dezvoltat-o cu Ray Charles, o relatie tata-fiu, e nepretuita pentru mine. Ray era un om minunat pana… greseai ceva in muzica. Atunci nu-ti accepta nicio scuza.

Sa vorbim putin de muzica de film. Dincolo de povestea filmului care da o directie pentru muzica care urmeaza sa fie scrisa pentru un film, cat de diferit a fost sa lucrati cu Martin Scorsese comparativ cu lucrul alaturi de prietenul dvs. Michel Gondry?

Marty e un artist care stie in detaliu ce vrea, care are o cultura muzicala gigantica, un artist care nu se teme sa utilizeze muzica la intreaga ei valoare in filmele sale, spre deosebire de regizorii tineri de acum. Muzica genereaza o anume teama in mintea unui regizor, pentru ca ea e independenta, isi e suficienta, poate crea singura o poveste si o imagine. Asa ca, pentru a avea relaxarea sa pui muzica in film, iti trebuie o cultura importanta si a filmului si a muzicii.

Si am sa dau un exemplu foarte exact. In Hugo e o secventa in care Sasha Baron Cohen intalneste o florareasa in gara, iar spectatorii aud pe fundal un cantec francez foarte vechi care se numeste Si tu veux Marguerite. Marty a vrut ca acel cantec – care se aude foarte in departare pe fundal – sa fie cantat de un copil si trebuia sa aiba atmosfera dintr-un anume film de Jean Renoir… Nu i-am spus niciodata, dar l-am pus pe copilul meu sa inregistreze acest cantec ca sa fie cat mai apropiat de ceea ce isi dorea Marty. Si cum spuneam, e o piesa care se aude foarte in departare.

Prin comparatie, Michel care e si el muzician, stie ce vrea, dar merge intr-o zona mai libera. Pentru La science des reves, care nu a fost un blockbuster, dar a devenit un film cult, am avut sansa sa ma lase sa fac o parte din muzica inainte de filmari… Iar aici am o poveste care seamana cu povestea cantecului tema din Titanic pe care James Cameron nu l-a vrut intial. Producatorul muzical a chemat-o pe Celine Dion, a inregistrat cantecul si cand Cameron l-a auzit, si-a schimbat parerea. Tema din La Science des Reves nu a fost acceptata initial (rade).

Morala acestor povesti este ca nu trebuie vazut compozitorul muzicii ca pe un prestator de servcii, el e parte din creatia intreaga a filmului.

Prin perspectiva profesorului care sunteti, ce i-ati spune elevului Jean Michel Bernard de la 12 ani daca l-ati intalni azi?

(Rade) I-as spune ca va veni o vreme cand va avea o multime de facilitati pe care nici nu si le imagineaza. Pentru ca, vedeti dvs., am cantat foarte multi ani la pian, am devenit copil artist pe un Steinway…

Dar astazi copiii muzicieni, chiar si proprii mei copii, nu mai simt nevoia sa mearga la conservator, nici nu mai e nevoie de asta. Le place muzica, nu i-au in discutie daca sunt sau nu capabili de performanta, dar nu ii mai obliga nimeni sa faca solfegii si sa exerseze in fiecare zi.

Cred ca un profesor poate sa distruga partea creativa a unui copil. Cand eram tanar am predat ca sa pot sa am un ban in plus, dar am fost un profesor teribil pentru ca nu eram pregatit sa inteleg copiii. Cred ca atunci cand dai de un copil talentat si pasionat de muzica, trebuie sa te porti cu el ca si cum ar fi o mare comoara.

Nu mi s-a intamplat nimic rau in copilarie cu vreun profesor, dar astazi daca ma intalnesc cu orice copil talentat il pretuiesc ca pe o comoara foarte rara.

*

Prezenta mea la TIFF2019 a devenit deja o traditie, la invitatia Nespresso, care este un sustinator al festivalului de la Cluj de 4 ani, fiind de altfel implicat in sustinerea si promovarea Festivalului de Film de la Cannes si a altor festivaluri importante.

Incepand de anul acesta, Nespresso are, in cadrul TIFF, si un VIP Lounge dedicat, cu diferite activitati proprii (spre exemplu, MasterClass-uri despre universul cafelei, workshop-uri pe diferite teme etc.), dar este si un spatiu perfect pentru a-ti incepe ziua savuros sau pentru a-ti seta diferite intalniri.

 WhatsApp Image 2019-06-11 at 14.31.42

1193
parvu sarajevo(interviu)„Atata s-a putut!” – Emanuel Parvu la 5 ani de la primul nostru interviu #DupaAni

(interviu)„Atata s-a putut!” – Emanuel Parvu la 5 ani de la primul nostru interviu #DupaAni

Intalnirea pentru interviul de mai jos a avut loc la sfarsitul lui ianuarie. Erau 5 ani de la publicarea primului meu interviu cu Emanuel Parvu.

De anul trecut am inceput proiectul „Dupa ani” in care urmaresc cum au evoluat subiectii unor interviuri, ce au facut din ce si-au propus la momentul primului nostru interviu, pe unde i-a dus viata si cum s-au schimbat.

Am facut interviuri cu Marius Manole (aici si la 9 ani distanta, aici), cu Andrei Serban (aici si la 10 ani distanta, aici), iar acum e randul lui Emanuel Parvu, profesor, regizor, actor, scenarist, dramaturg. Si prieten de ceva mai multi ani decat distanta de la primul interviu.

Acum 5 ani scriam o poveste despre pasiunea nebuna a lui Emanuel Parvu cu care-si urma visurile. Poveste care includea o plecare in Anglia la munca, o emisiune de televiziune de mega succes ( In Puii Mei) si renuntarea la succesul si banii pe care-i aducea televiziunea pentru a face un lung metraj. (cititi intreaga poveste aici)

Astazi, Emanuel Parvu e castigator de premiu pentru regie la Sarajevo pentru primul lui lung metraj, mai are cateva premii pentru scurt metraje, cateva roluri remarcabile in film, o vizita la Cannes cu film in competitie, o nominalizare la Gopo pentru cel mai bun actor in rol secundar, cateva spectacole de teatru scrise si regizate…

Dar pana la toate aceste victorii a fost renuntarea la un stil de viata luxos pentru unul minimalist, o reasezare a prioritatilor si a modului de a vedea lucrurile. Parvu recunoaste ca in perioada cand regiza si juca in „In Puii Mei” ajunsese la un nivel financiar care-i permitea sa faca tot felul de nebunii.

„Rad cand imi aduc aminte cateodata de nevoi d-astea de clasa a treia. Te plimbi printr-un mall si n-ai nevoie de nimic anume, dar… sa-mi iau ceva. Pentru ca am ajuns sa pot.

– Cat e sticla asta de whiskey? 5 milioane. O vreau? Doua, va rog. –

Eu am trait pe vremea lui Ceausescu, nu pot sa zic ca eram incarcat de jucarii si, cand am avut bani, mi-am luat toate jucariile cu putinta, in general masini. Imi schimbam masina la 6 luni.”

parvu - meda

Cap 1. RENUNTAREA

Stii cum se termina materialul nostru de atunci? Tu lucrezi la primul lungmetraj care e dupa “Inimi cicatrizate”. Hai sa continuam, sa zicem ce s-a intamplat cu “Inimi cicatrizate” …

Emanuel Parvu: S-a intamplat un lucru foarte bun. Dupa ce s-au dat rezulatele concursului CNC, unde eu am luat la debut, am vazut ca a luat la consacrati colegul Radu Jude cu acelasi film. Am scris amandoi fara sa stim unul de altul, dupa aceeasi carte.

 Ai suferit ca aveati acelasi subiect?

Parvu: Rau. Rau. Ca nu m-am gandit ca cineva, cel putin in miscarea cinematografica de acum 5 ani, se mai gandeste in paralel sa scrie despre Blecher. E un subiect greu, cartea-i grea. Am facut o combinatie intre “Inimi cicatrizate” si “Intamplari din irealitatea imediata”. Am castigat concursul cu “Inimi cicatrizate” si, dupa o luna de zile de plans, am luat o decizie: sa dau inapoi finantarea, sa zic „nu, multumesc”.

 Ai dat banii inapoi?!

E. Parvu: Da. Am renuntat “complect” – imi place acest cuvant. Si am luat de la zero. A fost cred cea mai mica suma din istoria CNC-ului data vreodata. Dar banii aia imi deschideau o gramada de usi pentru a aduce alte fonduri.

Si doi ani de zile ai stat si n-ai facut nimic?

E. Parvu: Nimic. Zero. Am stat acasa, in bucatarie si am scris. Si am rescris. Si-am taiat si am rescris. Initial noul film se chema „Dorul” si era in Delta. Un an de zile am facut prospectii in Delta, stiam tot filmul acolo. Tot, tot. Pe urma s-a ajuns ca il filmam la munte. Si a ajuns „Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”. Si uite ca a iesit ceva foarte frumos, nu din priceperea mea. Din mana Lui. Nu de la mine.

 Dar ti-ai notat undeva cate premii a luat Meda…?

E Parvu: Da, cred ca da. Miruna cred ca stie mai bine. (n.mea. Miruna Berescu, producatorul filmului si partenera lui de viata). 10-11, nu mai stiu. Am fost si in America, n-am apucat sa merg in China, am avut o invitatie acolo, dar n-am apucat sa merg pentru ca nu ma duc fara consoarta si ea avea treaba in Bucuresti. Am fost prin Elvetia, am fost prin tot felul de locuri foarte misto si am vazut tot felul de oameni.

Te-a schimbat in vreun fel toata aceasta experienta?

E Parvu: Foarte tare. Adica filmul asta m-a deviat complet de la orice tip de gand aveam inainte. Complet.  Mi-a oprit linia pe care mergeam inainte, pur si simplu a taiat-o.

Si in ce directie vrei sa te duci?

E Parvu: Nu e ca vreau, s-a dus viata intr-o directie, singura, s-a dus intr-o directie de cunoastere. In momentul in care incepe sa nu mai existe “pofta materiala”, totul se schimba. Filmul n-o sa-ti aduca niciodata un Mercedes. O sa-ti aduca o masina de 4000 euro care sa te duca din punctul A in punctul B. Daca conteaza ce faci in punctul B si cu cine te intalnesti acolo si nu conteaza cum ajungi in punctul B, atunci se schimba felul de a trai.

Deci cumva ti-a schimbat raportarea ta la lume.

 E Parvu: Foarte mult. Pur si simplu s-a astupat un canal din care izvorau foarte multe nevoi. Nici macar nu e o chestie pe care o faci constient. N-a venit transformarea de pe azi pe maine, a venit in foarte mult timp. Azi am mai taiat o chestie, s-a mai oprit ceva, s-a mai oprit altceva.

 Mi se pare  ca esti mult mai introspect, mult mai analitic decat erai cand ne-am intalnit…

E Parvu: Atunci inainte, cand faceam televiziune, nu aveam timp sa-mi permit sa fii introspect. La televiziune ei au un spatiu de emisie, ala trebuie umplut. Nu exista sa-l faci mai scurt, chiar daca nu-ti place. Ala e spatiul, atata faci. Ai chef, n-ai chef, iti place, nu-ti place, e bun, e prost, tu trebuie sa umpli acel spatiu pe care il ai prin contract. Esti racit, nu esti racit, esti bolnav, a murit ma-ta, cainele, tu ai un contract – ei trebuie sa bage ceva, oamenii trebuie sa vada ceva si atunci trebuie sa livrezi indiferent de starea ta.

Televiziunea te forteaza sa te gandesti ce filmezi atunci pe loc. Odata a inceput o ninsoare si noi aveam de filmat intr-o decapotabila. La un film o dai dracului de filmare, n-o mai faci. La tv, filmezi n-ai variante pentru ca saptamana aceea trebuie sa fie pe post.

In 2017 Emanuel Parvu a avut premiera cu filmul „Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”, o poveste despre un taietor de lemne ( Serban Pavlu) caruia ii moare sotia si se afla in imposibilitatea de a mai tine acasa o fetita pe care o luasera in asistenta maternala. Alaturi de Pavlu, ii distributie s-au mai aflat Florin Zamfirescu, Adrian Titieni, Rodica Negrea, Ana Radu.

parvu sarajevo

 Cap 2. RECOMPENSA

Revenind la film, cred ca unul dintre momentele cele mai frumoase din ultimii 5 ani este castigarea premiului de regie de la Sarajevo.

E Parvu: Asta nu se uita niciodata. Am inscris filmul la Sarajevo pe ultima suta de metri. Mai erau  festivaluri inainte care nu ne acceptasera. Eram la tata acasa cand am primit unul dintre refuzuri.  Nu pot sa uit intamplarea pentru ca tata m-a luat in brate, pana la 39 de ani, de doua ori: o data la 11 ani cand m-am certat cu mama si o data acum, cand am primit vestea refuzului. Eram la el acasa si, pur si simplu, ma uitam la telefonul de la care am primit vestea si fara schimonoseli, fara sa mi se schimbe fata, au inceput sa-mi curga lacrimile suvoi si nu ma puteam opri. Dar nu era cu suspine, pur si simplu curgeau acolo in viata mea. Si a venit tata, m-a luat in brate si mi-a zis “da-le dracu’ de festivaluri, or sa fie mai multe”. Nu eram in cea mai buna stare, mai ales dupa doi ani de chin.

Si in vara lui 2017 eram la Cluj, la TIFF, la masa cu Miruna si cu Dan Chisu. Am primit telefonul cu raspunsul. Nu m-am uitat atunci pe loc. Mi-am terminat fraza de spus, am stins tigara, cand m-am uitat am inceput sa urlu si i-am aruncat telefonul Mirunei, care a citit si ea si a inceput si ea sa urle. Chisu simtea si el ca e ceva de bine si zicea “da si mie sa urlu si eu”. E amuzant ca in aceste situatii, intervine frustrarea faptului ca n-ai voie sa spui ca ai fost selectionat. Si atunci, toata luna de dupa stai ca pe ghimpi ca n-ai voie sa spui nimanui. Ai un zambet tamp pe fata tot timpul. Si oamenii te intreaba “Ce faci, ma? de ce razi?” … “N-ai tu treaba!, un prieten de la Galati, nu-l stii tu”.

 Dar la Sarajevo, v-au anuntat ca trebuie sa va intoarceti pentru gala, la cateva zile dupa proiectie?

E Parvu: Nu plecaseram. Ne-au sunat ca tre’ sa fim la ora nu stiu care acolo. Da, bine, ok, am inteles. “Sa fiti toti!” “Ok, bine, o sa fim toti.” Si era foarte agitata lumea in jurul nostru, ne verificau pe toti,  „e toata echipa?”, cu locuri mai in fata …

 Si nu v-a incoltit un gand c-o sa luati ceva?

E Parvu: Simteam c-o sa ia Serban.

Serban mai fusese la Sarajevo chiar cu Jude cu „Toata lumea din familia noastra” si toata lumea zicea “mama ce-o sa iei, ce-o sa iei”. A venit cu costum si s-a pregatit si n-a luat. De atunci mi-a si zis „eu nu-mi iau haine de gala cu mine” iar cu o zi inainte a anuntat ca vrea sa plece cu sotia lui, Oana, nu stiu unde. I-am zis “Stai aici, nu pleca”.

In seara galei, Pavlu era agitat, avea pe el un tricou si un sacou. Simteam din ce se intampla, simteam ca ceva ia. A fost si o conjunctura potrivita pentru ca din 8 filme, 4 au fost cu barbati si 4 cu femei in rol principal. Deodata sansa devine mult mai mare si, fiind si un rol foarte bun, simteam ca se intampla ceva. Si cand l-au anuntat pe Serban cu premiul pentru cel mai bun actor am inceput sa urlam toti, sa ne bucuram. Apoi m-am relaxat.

Si ai zis gata, la revedere, acum ne bucuram, s-a terminat ceremonia pentru noi…

Parvu: Pai gata. Filmul deja avea un premiu, nu-mi mai trebuia nimic. Si ne-am relaxat. Eu mi-am scos sacoul, deja transpirasem tot.

Cand ne-au anuntat premiul pentru regie, m-a luat din oala si nu mai stiam ce a fac, m-am imbracat pe drum, erau aia cu camerele pe mine, nici nu stiam ce sa vorbesc, nu-mi pregatisem. Am zis “Multumesc, multumesc!” Nici nu stiu ce am zis. Imi tremurau mainile si picioarele.

 Da, uite, apropo de „imi  tremurau si mainile si picioarele”. Tu esti si actor, dincolo de regizor. Nu esti omul caruia sa-i fie frica sa vorbeasca in public pentru ca vorbesti in public. De ce te mai apuca emotia si-ti tremura si mainile si picioarele?

Parvu: Pentru ca tu vorbesti in general in public dupa niste luni de zile de repetitii in care esti foarte sigur pe ce ai de facut. Cand te pune cineva in conditia in care sa spui vorbele tale, exista intotdeauna senzatia de crud care cred ca o trasatura fundamentala a oamenilor si unul dintre cele mai frumoase lucruri: expunerea la interior.

Daca ai de tinut un speech pentru un pahar de apa poti sa-l tii, dar cand e ceva care are acces la interiorul tau, cand tii un speech la o inmormantare sau cand tii un speech la un premiu foarte mare care te ia din oala, acolo e un soi de acces spre interiorul tau.

Omul ascunde ce contine.  E o chestiune de aparare pe care o facem inconstient. Si atunci mimezi si nonsalanta si mai faci si o gluma proasta. Sau poate faci o gluma buna sau poate vii cu speechul pregatit si-l mimezi si pe ala. Dar, se vede.

bacalaureat echipa cannesEchipa “Bacalaureat” pe covorul rosu de la Cannes

Cap 3. INTERIORUL

 Ziceai ca omul nu e pregatit sa-si arate o parte din interiorul lui. Mie mi se pare ca, in teatru, prin piesele pe care le-ai facut in ultima vreme, si la „O spovedanie”, si la „Judecata”, sunt intamplari care vorbesc despre ceva din interiorul tau si despre probleme care te framanta si pe tine. Raportarea la adevar, raportarea la parinti.

Emanuel Parvu:  In momentul acesta ma obsedeaza in existenta si a mea si a omului, culoarea gri. Cat de motivat esti sa faci lucruri chiar cand faci cel mai rau lucru din lume sau chiar cand faci cel mai bun lucru din lume. Nu cred sa existe om fundamental rau din nastere. Si criminalul ala cand omoara pe cineva, excluzand nebunii, excluzand cazurile patologice, zice: „bai, am iubit-o ca pe ochii mei din cap, de aia am omorat-o, ca nu am suportat s-o vad la bratul altuia”. Cred ca orice om, orice actiune pe care o facem, are foarte multe straturi. Unele de care suntem constienti, altele de care nu suntem constienti si, in functie de contextul in care ne aflam si de temperatura discutiei, ajungi sau nu sa le accesezi. Dramaturgul e obligat sa faca accederea in primul rand in scriitura si pe urma regizorul sa vada temperatura la care reuseste sa aduca actorul ca sa para verosimil.

Inteleg de ce ai simtit nevoia sa te duci in zona asta de exprimare, dar de ce ai vrut sa si scrii, sa si joci, sa si regizezi.

Emanuel Parvu: Suntem intr-o vreme in care traim cu patos mize foarte mici. E adevarat ca orice miza mica poate fi transformata intr-o miza mare, atunci cand o treci in plan personal. Daca eu ma lupt pentru viata copilului meu, ea devine importanta in orice context. Dar cred ca lucrurile pe care le-au trait oamenii in razboi si in perioada lagarelor, cred ca schimba fundamental viata. Discutiile pe care le-am avut cu bunicul meu care nu vorbeste foarte mult, de multe ori ma amuz cand ii povestesc despre probleme mele: ce am eu pe la teatru, cu masina la care s-a dus un senzor…

Cati ani are bunicul?

Emanuel Parvu: 90.  A fost la razboi. In momentul in care vezi oameni plutind pe Siret cu matele sfartecate si apa rosie… problema senzorului de la masina e un nimic. E adevarat ca senzorul ala ma face pe mine sa nu pot sa ajung unde am treaba si declanseaza reactii in lant: ma cert cu regizorul sau cu actorul, sau nu ajung la studenti.

Dar cred ca orice miza de acum – n-am facut filmul, s-a intamplat ceva – raportata la drama oricarui om care a fost la Aiud sau la Gherla, sau in orice lagar nazist sau la un om care a trait atunci in vreme de razboi, e mult mai mica.

parvu

Cap 4. ACTORUL

In astia 5 ani de la ultimul nostru interviu, ai facut de toate: profesor la facultate, regizor de lungmetraj, de scurtmetraj, regizor de teatru, actor de teatru si ca actor in serial de televiziune si in film.

Emanuel Parvu: Am fost nominalizat la Gopo pentru Cel mai bun actor in rol secundar pentru „Aniversarea”, iar cu „Bacalaureat” am fost la Cannes cu domnul Mungiu…

Ai avut emotii?

Emanuel Parvu:  Foarte mari pentru ca este cel mai mare festival de pe planeta. Oscarul e o gala, nu e festival. Cand te duci acolo in competitie, n-ai cum sa nu ai emotii uriase. E o implinire prin ce a facut regizorul atat de frumos din film si esti si tu acolo o pietricica din constructie, ai pus si tu o caramida. Poate daca o scoti si pui alta, poate castelul sta la fel de bine in picioare. Sau poate ca nu, nu stii.

Dar Hackerville? Cum ai ajuns la Hackerville? (n.mea. cea mai recenta dintre productiile locale HBO)

Emanuel Parvu: La casting.

Te-ai dus la casting? Te mai duci la castinguri?

Emanuel Parvu: Ma duc tot timpul la castinguri atata timp cat castingul este la fel ca la oamenii astia la care am dat proba, cu foarte mult bun simt. Sunt castinguri in continuare unde nu ma duc, ca nu pot sa ma duc sa dau fețe. Mi se pare jignirea suprema. Nu raportat la mine, ci la orice tip de actor.

Ce inseamna „sa dau fețe”?

Emanuel Parvu: Genul de abordare „Ah, tu esti actor, da? Ia, si acum esti fericit? Dar nu zambesti, dom’le, esti actor sau ce esti? Si apoi esti trist”

Dom’le, da-mi un text sa zic niste vorbe. Chiar nu cred ca stiu sa fac fețe fara sa ma gandesc ce simt pe dedesubt. Dar de ce? Pe mine ma roade asta. Da-mi un context, explica-mi si filmeaza-ma cand tac, si vezi daca sunt trist sau nu.

Aici e iar o chestiune de principiu. Cred ca in prima etapa, vorba lui George Constantin, trebuie sa stii: „Ce e teatrul? Teatrul e sa stii textul si sa vii la timp la teatru”.

Aici este etapa intai a teatrului. Baza, nivelul 1. Sa stii textul si sa vii la timp la teatru. Si vedem noi mai departe dupa-aia ce se mai intampla.

Mai am un lucru care ma jigneste: cand chemi pe cineva la proba si la prima lectura incepe cu modificari… Eu m-am chinuit doi ani de zile, am intors textul ala in toate formele, mi-am plans viata si m-au omorat oamenii aia pe care i-am scris acolo, m-au stors de tot, si vine actorul si ce zice el la prima etapa „Ah, aici nu e asa.”

Si tu vezi negru in fata ochilor instant.

Emanuel Parvu: Mie imi vine sa-i bag furculita in ochi. Atunci, pe loc; asta e sentimentul.

La HBO e misto echipa, oamenii profesionisti. E un tip de profesionalism pe care vrei sa-l intalnesti in televiziune. E o altfel de filmare, e o filmare corporate. Toate lucrurile sunt aranjate, lucrurile stau altfel si la productie, toata organizarea, si e un mediu in care iti face placere sa lucrezi

emanuel-parvu-411204l

Cap 5. Tatal si fiul. Familia

Ca regizor stii sa conduci oamenii, ca profesor lucrezi cu copiii, te ajuta asta in relatia cu fiica ta, care cred ca se apropie de adolescenta?

Emanuel Parvu: Ea are 9 ani. Din pacate, nu ma ajuta deloc. Pentru ca n-am pricepere, n-am vocabular. Oricat de mult inteleg copiii, am senzatia ca se rup la mine-n mana. E senzatia pe care am simtit-o cand am tinut-o prima data in brate cand s-a nascut. Imi tremurau mainile asa de tare ca mi se parea ca se sparge, ca se rupe.  Am dat-o imediat inapoi de panica.

In ceea ce priveste copiii am o panica si plec. Copilul neavand filtre, el si spune si si primeste fara filtru. Eu avand atat de multe filtre si la primire si la serva, nu se leaga. Devine un chin cum sa-i spun cuiva sa-si spele farfuria. Si ma gandesc „da’ e ok sa-i spun sa-si spele farfuria?” Si vine replica din mintea mea „Dar de ce n-ai fi ok?” Apoi o noua intrebare: „Ii spun doar sa o spele sau doar s-o clateasca si s-o puna in masina de spalat?”

In capul tau e..

Emanuel Parvu: In capul meu e vraiste, vin 40 de intrebari. Si sfarsesc  ori prin a nu mai spune, ori prin a spune complet ca nuca-n perete „Bai, spala-ti farfuria.” Si s-a stricat totul.

Iti dai seama cat de greu a fost pentru mama ta, in raport cu tine?

Emanuel Parvu: Pentru mama a fost cumplit.  Cred ca mamele, in general, merita medalii toate.

Mama este o icoana. A avut gandurile la ea tot timpul in a-mi da un soi de libertate, in care sa nu ma simt constrans de nimic, si pe de alta parte sa simt tot timpul ca este o plasa dedesubt. Stiam ca orice as face, mama e acolo, dar nu voiam sa fie niciodata langa mine, dar sa fie cumva. Si asta m-a salvat.

Nu stiu de unde vine asta. Ca am trait si cu mama si cu tata in casa. Si n-am reusit cu taica-miu sa am o relatie similara; probabil el avand la fel de multe bune intentii doar ca, la fel ca la mine, forma de exprimare nu era pe aceeasi unda si imi doream de foarte multe ori sa fac exact opusul. Numai de-al dracu’. Cand imi spunea mama ceva din categoria asta cu farfuria, cred ca iti spalam toate vasele. Sunt niste note, cumva, pe care calca o mama, pe care un tata nu reuseste sa calce.

Probabil c-o sa gasim temele astea intr-un scenariu de-al tau viitor..

Emanuel Parvu: Da, l-am gasit deja. Tot cu familie.

 Asta imi permite sa intreb unde o sa fii peste 5 ani cand facem urmatorul interviu din serie?

Emanuel Parvu: Pai, cred c-o sa existe filmul care va fi fost lansat cu vreo 3 ani in urma, inca vreo 2 ani si vorbim despre urmatorul. Nu stiu, sper sa reusesc sa pun lung metrajul nr 2 pe roate asa cum e la mine-n cap. Care tine tot, nah, de familie, de griuri. Are foarte multe tonuri de gri, foarte multe.

Dar dupa Sarajevo, dupa toate astea, luand in calcul televiziunea ta de inceput, crezi ca te mai judeca lumea, adica crezi ca ti se pun piedici in lumea asta mica a cinematografiei romanesti? Unde suntem o gradinita.

Emanuel Parvu: Nu cred. Adica nu vad de ce sau habar n-am. Nu regret ca m-am lasat de televiziune. Regret complet ca am facut. E cel mai mare regret al vietii mele. Regret de fapt din cauza mesajului, nu regret ca am facut televiziune.

Satira e un procedeu scenaristic, nu l-am inventat eu. Nimic din ce am facut n-a fost inteles. Oamenii si copiii si-au facut modele din niste oameni care sunt pleava societatii.

Daca as putea da timpul inapoi, n-as mai face.

 Cand vorbesti acum ai relaxarea sa privesti in macro pentru ca intelegi mecanismul. Dar cand ajungi  la premii, nominalizari si nu e si filmul tau, nu te apuca un pic nervii?

Emanuel  Parvu: Te apuca frustrarea, dar cred ca depinde cat de mult esti impacat cu „asa trebuia sa se intample.” Daca reusesti sa treci peste chestia asta cu asa trebuia sa se intample, si sa incerci sa-ti gasesti oarecum aceasta scuza care cred ca e ortodoxa, sau dinainte de ortodoxie: asa au vrut zeii.

Atata s-a putut.

Emanuel Parvu: Atata s-a putut. (rade)

*

Pe Emanuel Parvu il puteti vedea la teatru in „O spovedanie”  (alaturi de Alexandru Papadopol, Adrian Titieni si George Ivascu/Mircea Gheorghiu), in „Judecata” (alaturi de Adrian Titieni) – ambele texte sunt scrise si regizate de el- , in „Konkurs” (alaturi de Cristina Flutur, Gabriela Popescu, Anghel Damian ), un spectacol regizat de el, dar si in „Ultimii” ( alaturi de Adrian Titieni, Andreea Mateiu si Conrad Mericoffer), un text scris si regizat de Mimi Branescu.

Cel mai recent scurt metraj al sau, „Totul e foarte departe”, n-a primit nicio nominalizare la premiile Gopo desi a avut un parcurs international cu multe premii si selectii in festivaluri importante. Decizia juratilor care au facut selectia (comunicata la cateva saptamani dupa intalnirea noastra) a provocat o reactie publica a regizorului care si-a manifestat dezamagirea.

2428
vlad voiculescuInterviu Webstock 2018: Vlad Voiculescu: “Cel mai bun lucru pe care il pot face parintii pentru un copil e sa-i arate, din cand in cand, ca are o valoare, indiferent ce face, si sa-l incurajeze” –

Interviu Webstock 2018: Vlad Voiculescu: “Cel mai bun lucru pe care il pot face parintii pentru un copil e sa-i arate, din cand in cand, ca are o valoare, indiferent ce face, si sa-l incurajeze” –

Iata in continuare transcrierea interviurilor pe care le-am facut la Webstock 2018, in sectiunea Inspiration.

In acelasi panel au mai fost interviuri cu Cornel Amariei, Andreea Esca si Mihaela Noroc

inspiration stage

Invitatul urmator este creatorul mecanismului neoficial, dar legal, prin care sute de pacienti si-au primit medicamentele de care aveau nevoie in lupta cu cancerul. Celebra retea a citostaticelor care a ajuns subiect de stiri in toata lumea si chiar film documentar. A fost ministrul sanatatii in Guvernul Dacian Ciolos si a creat MagiCamp – tabara in care copiii bolnavi de cancer merg sa si recapete increderea de sine. A schimbat mii de vieti cu munca lui  si cu viziunea lui despre lume. Doamnelor si domnilor, Vlad Voiculescu.

 

In ultima vreme, in ultimele luni, a fost foarte prezent in online discursul tau de la TEDx Cluj din februarie, de la inceputul acestui an. Pentru mine a fost o surpriza acel discurs pentru ca am descoperit punctul, sa zicem, de plecare al faptelor tale bune. Ai povestit atunci cum o familie din satul tau ti-a cerut ajutorul, si l-ai dat cu putina intarziere, dupa ce ai cerut opinia mai multor persoane. Intrebarea mea este daca ai primit reactii si au simtit oamenii la fel ca mine ca te-au descoperit prin acel discurs si daca parintii au reactionat si au primit simpatie sau cum au primit mesajul publicului legat de acel discurs de la TEDx.

Discursul de la TedxCluj a inceput cu povestea unui baiat de la mine din judet, care a fost gresit diagnosticat si mi-a fost cerut ajutorul si l-am oferit foarte tarziu si s-a dovedit a fi prea tarziu. Nu stiu daca oamenii m-au descoperit pe mine, dar cu siguranta filmuletul a ajuns foarte departe. Mi-a spus cineva chiar zilele trecute ca sunt cativa calugari de la o manastire din nordul Moldovei care vor sa ma cunoasca si asta cumva m-a bucurat foarte tare, c-a ajuns filmuletul la manastire, un filmulet de la Tedx.

Ce sper ca au inteles multi sau ca au vazut multi, ca au descoperit multi e nu persoana mea, cat cateva mesaje. Si sper, de asemenea, ca am vazut de la inceput, ne vorbea Cristi Manafu despre Robert Cadar, el este, de asemenea, unul dintre cei foarte multi care au fost gresit diagnosticati. Tanarul despre care am vorbit in discurs a fost, de asemenea, gresit diagnosticat. Ce am inceput apoi a fost pe de o parte reteaua citostaticelor, pe de alta parte ajutor punctual pentru pacienti din Romania.

E un lucru pe care nu l-am povestit de multe ori sau aproape deloc, dar atunci cand ai un potential diagnostic de cancer, asta se face pe baza unei biopsii care se duce la anatomopatolog si se analizeaza in laborator. Am luat cateva sute de astfel de bucati de tesut de biopsii si le-am dus la laboratoare din strainatate specializate pe un anumit tip de tumora si pot sa va spun ca de-a lungul anilor, undeva pe la 40% erau diagnostice gresite. Deci daca ar fi un mesaj, dincolo de orice emotie, dincolo de orice mesaj mai inalt de transmis, ar fi second opinion intotdeauna atunci cand se pune un diagnostic grav. E esential.

De ce spuneam ca eu te-am descoperit prin acel discurs este pentru faptul ca am interactionat cu tine cand deja aveai Magicamp si cand apoi ai fost Ministru al Sanatatii in guvernul Ciolos, dar nu stiam ca ai plecat dintr-un sat, ca ai avut o bursa in Austria si ce m-a marcat pe mine, si asta vreau sa subliniez pentru ca e un exemplu foarte puternic despre caracterul tau, ai plecat la o bursa la care ai invatat germana in timp ce erai in bursa. Adica ai munci in draci, imi cer scuze pentru exprimare. Cat de greu ti-a fost sa te adaptezi acolo? Cred ca avem si parinti care vor sa-si trimita copiii afara, cred ca avem si tineri care vor sa meaga sa studieze afara. Povesteste-ne putin despre cum era sa pleci dintr-un sat si sa ajungi in Austria ca student.

Eu am plecat mai intai de la mine din sat, unde mama era invatatoare si eu premiant, in consecinta, am plecat la oras, la Pucioasa si nu stiu daca mai greu mi-a fost sa plec de la mine din sat la Pucioasa sau apoi sa plec de la Pucioasa la Viena. Au fost cumva relativ grele amandoua.

Cand am plecat la Viena nu stiam germana si m-am inscris la facultate mergand la un internet cafe la Targoviste, asta era la 15 km, si am pacalit secretara de la Universitatea de la Viena ca stiu germana, mi-am invatat replici de acasa, si apoi neavand bani de cursuri de germana, am avut destui bani sa-mi cumpar un CD pe care era un dictionar german-englez si aveam un calculator 486, nu stiu.. isi mai aminteste cineva de calculatoarele 486? Sunt cativa, dar nu multi. Am pus CD-ul acolo si traduceam fiecare manual de la facultate.

Din fericire, in Austria si in general in lumea civilizata, nu trebuie sa notezi tot ce spune profesorul la cursuri sau sa copiezi notitele altora, ci ai un manual dupa care daca inveti poti sa fii sigur ca iei examenul, asa ca le-am tradus pe toate aceste handbooks, cuvant cu cuvant, si mi-a luat 3 ani, dar 3 ani pana sa vorbesc cu adevarat germana si 3 ani in care am fost destul de mut, am adunat atunci destule frustrari pentru toata viata.

Banuiesc ca si partea sociala era destul de grea.

Vlad: Da, practic, a fost o perioada relativ lunga cand am trait foarte singur. Si viata mea era in vacantele in care veneam acasa. Undeva la 2-3 luni imi cumparam un bilet de tren. Pe vremea aceea facea 14 ore, acum face 17. Dar asta era momentul cand eu ma simteam acasa, cand ma urcam in tren, la cuseta de 6 locuri. Cei care vindeau biletul spuneau „Vrei la 12 picioare?”

Pentru ca ziceam ca sunt foarte multi tineri care vor sa plece la studii in strainatate, cu experienta ta din aceasta perspectiva, ce sfaturi le-ai da? Ce recomandari? Ca sa le fie mai usor acolo?

Sa plece. Serios. Cred ca pentru mine a fost o experienta esentiala si cred ca pentru orice tanar, e esential sa pleci. Calatoriile, in general, sunt esentiale cred ca sa pleci undeva si sa locuiesti intr-o tara straina pentru mai mult de una, doua, trei luni, este esential.

Cred ca e bine sa pleci ca sa recunosti ce ai lasat in urma si ca sa te intorci acasa cu tot ce ai invatat acolo. Cred ca e bine sa pleci, cred ca e bine sa stii ca insemni ceva, to know your worth. Your own somebodiness.

Cred ca e foarte important sa stii ca esti cineva si cred ca apropo de, am ascultat cu atentie interviurile de mai devreme, cred ca cel mai bun lucru pe care il pot face parintii pentru un copil e sa-i arate, din cand in cand, ca are o valoare, indiferent ce face, si sa-l incurajeze. Eu am avut norocul asta.

Apropo de parinti, pentru oricine te vede si prima data, chiar daca nu te stie, desi tu in ultima vreme ai avut multa expunere publica, este absolut evident ca esti un om foarte bun pana in maduva oaselor. Nu cred ca este cineva aici care se indoieste de asta. Ce ti-au spus tie parintii si cum te-au crescut de-ai ajuns asa?

Eu cred ca in fiecare dintre noi e bunatate. Avea Catalin Tenita o postare pe Facebook la un moment dat spunea ca fiecare avem in noi ceea ce se cheama clasa, si normal ca trebuie hranita. Cred ca esentiale sunt, stiti ca-i vorba aceea ca … o sa uiti ce ti-au spus altii sau ce ti-au facut altii, dar n-o sa uiti cum te-au facut sa te simti.

Cred ca e esential sa descoperi bucuria de a-i bucura pe altii sau bucuria de a-i ajuta pe altii, destul de devreme. De asta cred ca e foarte bine atunci cand cineva face voluntariat inca de la o varsta frageda sau pur si simplu sa descoperi bucuria asta imensa care este in a-i ajuta pe altii.

Suntem animale sociale si avem nevoie de aprecierea altora. Einstein spune foarte frumos cat de enorm de mult conteaza fiecare gest, fiecare uitatura buna sau rea, fiecare lucru pe care il facem e esential. Daca atunci cand am intrat in sala asta am intalnit cateva priviri bune, asta m-a ajutat si asta cu cat esti mai la inceput de drum si cu cat esti mai sensibil, mai firav, cu cat nu esti atat de constient de propria valoare, cu atat lucrurile astea mici iti pot influenta viata si cred foarte tare in asta.

Am o curiozitate, daca tu te enervezi vreodata. Pentru ca in ultima vreme, de cand esti in spatiul public dincolo de Magicamp, ai fost tinta orchestrata al unor atacuri, bullying-ul la tine este pe scara mare, mai ales cand erai Ministru, si n-am vazut niciodata, nici macar in postarile tale de pe facebook cand justificai si argumentai lucruri, n-am simtit un ton de enervare. Deci te enervezi si cum faci in cazul ca te enervezi?

Da, ma enervez. Ma enervez mai ales, dar atat de tare ca in ultimii 3 ani nu m-am enervat in toata viata mea. La minister e foarte interesant cred ca daca or sa ia domnii aceia care inregistreaza ce se intampla prin birourile demnitarilor, daca or sa ia vreodata inregistrarile de la mine din birou or sa auda niste lucruri.

Dar cumva in ce scriu pe Facebook sau unde reusesc sa mai scriu, in raspunsurile pe care le dau unor oameni, care sunt furiosi ar putea fi incadrati la categoria „hateri”, cumva nu iau deloc in nume de rau atunci cand cineva nu intelege ceva sau cand cineva a fost alimentat cu ura si cu cine stie ce idei, si cred ca a fost intr-o buna masura si greseala mea, greseala pe care am facut-o multi in 2016.

Cand am intrat in guvernul tehnocrat, multii mi-au spus ce defineste politicienii? Politicienii sunt definiti prin faptul ca vorbesc si nu fac nimic, nu? Si am zis eu sunt tehnocrat, eu o sa fac, n-o sa vorbesc. Prost, dar prost rau. Pentru ca daca nu spui ceea ce faci, daca nu-ti spui propria poveste, oamenii o interpreteaza prin propriul filtru si altii spun lucruri.

S-a spus ca sunt actionar AKH, ceea ce e un concept interesant, ca si cum cineva ar fi actionar la, nu stiu, spitalul Floreasca. O gramada de lucruri. M-am gandit c-o sa ma afecteze mult mai tare, dar ceea ce e foarte interesant e ca atunci cand iti asumi responsabilitatea pentru ceea ce faci, mai ales atunci cand responsabilitatea asta te apasa destul de tare pe umeri si stii ca ceea ce faci e bine si ca ai dat tot ce ai putut, lucrurile astea nu te ating, dar nu te ating deloc, pe mine nu m-au atins absolut deloc tot ce a fost.

Apropo de atins, cred ca traim niste vremuri in care avem nevoie de foarte mult bine in prezenta noastra si de fapte bune cum le numesc eu, iar ceea ce ati reusit voi cu Magicamp, cu MagicHome chiar, a fost sa atingeti niste resorturi in oameni, care sa se indrepte si sa faca alaturi de voi fapte bune. Cum crezi sau care a fost reteta sau cum facem fiecare dintre noi sa atingem ceva in sufletelul celui de langa noi sa faca si el bine impreuna cu noi?

Cred ca media de varsta e destul de joasa aici in sala, dar stie cineva Cat Stevens, Father and son?  Cat Stevens are o vorba, spune “You can argue with a philosopher, but you can’t argue with a good song. ” Poti sa te certi si sa te contrazici cu oricine, pe orice, de fapt, dar nu poti sa contrazici o melodie buna. N-ai cum sa contrazici o melodie buna si faptele bune, lucrurile pe care le facem  mai mult decat lucrurile pe care le spunem. Lucrurile pe care le facem asta sunt, sunt o melodie buna.

Daca faci lucruri bune, si daca iti pui sufletul si energia si timpul pentru a face niste lucruri, asta vorbeste de la sine, intr-o masura mult mai puternica decat orice altceva. Si un exemplu foarte bun a fost campania pentru MagicHome, cu scaunul de spital. Si atunci promisiunea a fost cat se poate de simpla.

Am spus asa: pentru cine nu a vazut, am pus un scaun de spital, langa un pat de spital, intr-o expozitie din Bucuresti si am pus o camera si totul transmis live pe Youtube, si am zis asa: noi echipa Magicamp ne vom aseza pe scaunul ala si vom sta asa cum stau parintii copiilor bolnavi de cancer si vom sta pe scaunul ala unul dupa altul pana se gasesc 100.000 de oameni care sa doneze cate 2 euro printr-un sms si nu ne vom ridica.

Si asta are cateva componente de care cred ca avem mare, mare nevoie si care sunt si esenta succesului din punctul meu de vedere – 1. Commitment – nu ne vom ridica. 2 – o explicatie foarte clara a ceea ce vrem sa facem. Ce vrem sa facem e o casa unde vrem sa stea acesti parinti. Foarte clar exprimat ce vrem, foarte simplu. Commitment foarte clar si cererea de ajutor foarte clara. De multe ori avem nevoie de ajutor dar nu stim sa-l cerem si asta e un lucru pe care eu l-am invatat dupa foate multa vreme.

L-am invatat cand nu am putut sa transport destule medicamente in Romania si a trebuit sa-mi fac cont de Facebook si sa scriu acolo cine zboara de la Viena la Bucuresti. Apoi a trebuit sa gasesc pe cineva care sa mearga de la un aeroport sau altul din alt oras din Romania catre spitale ca sa duca medicamentele. Apoi la Magicamp retelele de socializare sunt esentiale in tot ce am facut, pentru ca acolo poti sa faci lucrurile astea. Sa exprimi ceea ce vrei sa faci, sa arati propriul commitment si trei, sa ceri ajutorul. Foarte foarte important.

In ce stadiu este acum MagicHome?

MagicHome a strans 500.000 de euro in 3 saptamani, noi ne gandeam c-o sa dureze vreo doua luni si, de fapt, din toata echipa eu eram singurul care credeam c-o sa stranga 100.000, toti credeau ca sunt nebun, iar dupa 3 saptamani aveam 500.000 de euro, intre timp suntem pe la 1 milion si jumatate. Am asteptat aproape un an de zile dupa autorizatia de constructie, desi e o renovare, nu e o constructie, schimbam fatada, si probabil ca in noiembrie o sa fie gata casa din Bucuresti, dar surpriza o sa vina in noimebrie, va spun ca n-o sa fie doar o casa.

Minunat. N-am cum sa nu te intreb si de politica. In speech-ul tau de la Tedx de la Cluj, plecai de la o plida – „N-am om” – care spunea despre un paraplegic care se afla langa un rau vindecator si n-avea om care sa il arunce in apa ca sa se vindece. Ai anuntat ca vei candida la primarie si cred ca nu e nimeni din sala asta care sa nu-si doreasca sa insanatosesti Bucurestiul. Sincer. Ai creat o platforma in care sunt peste 90.000 de oameni alaturi de tine, printre care si eu. Deci tu ai oameni. Cum te putem noi ajuta?

Multumesc. E o minge la fileu asta. Cred ca noi in tara asta, in care am decis sa ma intorc dupa 14 ani acum 3 ani, cred ca trebuie sa facem 3 lucruri sau 3 lucruri trebuie sa se intample. Astea sunt cele 3 mari pariuri pe care le avem:

  1. Cred ca implicarea civica, asta insemnand si implicare, macar sa intelegem ce se intampla in politica sa votam si lucrurile de genul asta. Cred ca asta e primul pariu.
  2. Implicarea politica. O societate asa functioneaza, o democratie asa functioneaza. Noi delegam puterea, oamenii deleaga puterea catre politicieni si politicienii vin cu niste promisiuni pe care dup-aia ca sa le indeplineasca au nevoie de putere pentru a le indeplini promisiunile alea, nu altceva. Deci punctul 2 sa avem mai multi oameni implicati in politica.
  3. Aici trebuie sa ajungem in 5-10 ani, sa construim institutii puternice, asta face diferenta dintre o tara de succes si o tara care esueaza. Nu resursele naturale, nu nimic altceva, ci institutii puternice.

Ce inseamna institutii puternice? Inseamna institutii cu oameni cu cap si sira spinarii. Atat. Cap si sira spinarii. Si daca va uitati in orice domeniu in Romania, ai oameni care sunt si muncitori si n-au nicio intentie sa fure sau sa se imbogateasca rapid si stiu ce au de facut, isi cunosc meseria, dar oamenii astia foarte foarte rar ii gasesti la stat, foarte foarte rar ii gasesti in institutiile statului.

Si mi se pare ca asta este esential dincolo de orice ideologie, dincolo de orice alt program de guvernare, dincolo de o fata sau alta fata. Asta e ceea ce trebuie sa facem. Cum aducem oameni noi in institutii publice, oameni competenti in institutii publice, din pacate nu se poate face asta decat prin politica.

Deci trei pariuri: implicare civica, implicare politica si prin asta institutii puternice, institutii autonome, independente care sa nu atarne de vointa unui politician sau altuia. Asta aveam in minte,  exista o carte White Nation, daca cititi, e o carte esentiala din punctul meu de vedere. Concluzia daca ar fi s-o tragem intr-o propozitie asta e: institutii puternice, asta-i diferenta.

In Ministerul Sanatatii, dupa experienta de acolo, am inteles cateva lucruri. Mai intai am inteles cat de grava e situatia, cat de praf sunt institutiile publice, dincolo de cat de destept sau cat de bine vorbeste limba romana un ministru sau altul. E esential sa ai oameni care sa stie sa-si faca treaba, sa ai o structura functionala. Daca capul se schimba asta ar trebui sa fie  mai putin important.

Uitati-va la America, la tari precum Austria. Poti sa ai la un moment dat un esec al democratiei, dar daca ai institutii puternice lucrurile merg mai departe, asta trebuie sa facem. Cum putem sa facem asta?

Prin politica si politica este elementul asta pe care, acum ma gandeam cand m-ai intrebat despre povestea asta pe care am spus-o la TEDx, cu un tanar diagnosticat cu cancer, politica este intr-o anumita masura ca un cancer. In ce sens? Atunci cand iti afecteaza viata personala, atunci cand o simti personal s-ar putea sa fie prea tarziu. Daca nu te intereseaza sa vezi semnele dinainte, atunci cand o simti s-ar putea sa fie prea tarziu.

Este esential sa ne intereseze politica. Politica nu este o nebunie de la televizor, nu este circul de la diverse talk-showuri. Politica este despre fapte.

Ce vreau eu sa fac? M-a interesat intotdeauna impactul. M-am dus catre sanatate pentru ca acolo am crezut ca pot sa am cel mai mare impact. In momentul asta cred ca cel mai mare impact putem sa-l avem pornind de jos, de la alegerile locale, pornind de la administratia locala. Prin asta se tine in momentul asta si peste tot in lume, prin asta politicienii din partidele mari, reusesc sa tina o tara prizoniera. Pornind de acolo, de acolo vine puterea. De asta cred ca schimbarea trebuie sa inceapa de acolo si ce poate sa faca fiecare dintre noi.

Cred ca suntem intr-o lupta complet inegala. Ai tari precum Romania, Ungaria, Turcia, Polonia si din ce in ce mai multe, care aplica un software. Este un software realizat in alta parte si care este downloadat aici la costuri foarte mici. Acelasi software care spune, acelasi virus daca vreti, care ne face sa spunem ca noi suntem buricul pamantui, ne scorneste dusmani, fie ca este un domn ungur cu origini evreiesti, straini, in general, mutinationalele. Este exact acelasi virus peste tot. Si repet: costurile de dowloadare al acelui virus intr-un sistem sau al altuia sunt foarte mici. Si noi, ceilalti, care intelegem ce se intampla, ce arme avem? Avem propriile retele personale, propriile retele de cunostine si de prieteni si de familie, avem retele de socializare in masura in care functioneaza, avem cateva metode de a ne exprima.

Daca noi nu reusim sa ne mobilizam si asta n-o sa vina un politician sau altul sa faca „tzac” si lucrurile sa se intample. Cealalta parte a societatii care intelege trebuie sa se mobilizeze pentru ca, repet, nu e vorba de un circ la televizor, este vorba despre viata fiecaruia dintre noi si a copiilor din tara asta si a viitorului tarii asteia. Cred ca vremurile pe care le traim sunt extrem de serioase si problemele sunt extrem de serioase.

La nivel politic, lasand la o parte problemele pe care le constatam, faptul ca nu avem spitale, n-avem scoli, n-avem.. daca nu intelegem ca la nivel politic lucrurile se duc intr-o directie extrem de periculoasa. E extrem de periculos si de asta sunt aici, si de asta si pentru mine a fost o decizie extrem de grea,  sa ma focusez pe activitatea asta politica. Asta vine cu niste costuri, asta vine fara deloc sa incerc sa ma martirizez aici, dar e o expunere care mie nu-mi vine natural.

Si in directia asta vreau sa te intreb ce zic parintii tai ca te-ai intors la politica?

Da, e foarte interesant cum este vazuta politica in aceasta tarisoara, stiti despre tot in lume daca ai spune ca mergi sa lucrezi pentru Ministerul Finantelor sau spui c-o sa fii ministru intr-o tara, asta ar trebui sa fie mandria familiei, adica trei generarii, bunicul, strabunicul a fost ministru, unchiul nu stiu care.

Ai mei m-au incurajat teribil de mult, chiar cand nu aveam dreptate si cand am plecat la Viena stiu ca taica-miu..  cateodata primeam un telefon si eu ma speriam cand primeam telefon de acasa ma gandeam  mai intai nu aveam bani sa vorbim despre asta si mai tarziu cand ne puteam permite asta – na, te suna mama, tata la ora 10 seara, te intrebi ce dracului s-a intamplat. Si era taica-miu care zicea: Alo, Viena, uite sunt aici cu vecinul, voiam sa-i spun ca fiul meu e la Viena, si spune cum mai e vremea la Viena? Apoi ce face era sa ia carti de vizita de la diversele mele joburi care sunau din ce in ce mai bine, functiile sunau din ce in ce mai bine si logo-urile erau cunoscute de la diverse banci, si cand veneam acasa taica-miu mereu ma intreba “Ai niste carti de vizita?”. Si cartile astea de vizita le impartea prin sat, pe la prieteni: “uite, fii-miu, e la Viena.”

E, si asta s-a intamplat pana cand m-am intors in Romania. Si cand m-am dus acasa si le-am spus “Stiti, am vorbit cu Dacian Ciolos si mi-a spus ca ar trebui sa ma gandesc si am 2 zile sa ma duc ministru la sanatate”, “- vaai, mama, dar de ce faci asta? Dar nu mai bine stai tu sef de cabinet acolo? Ca poti sa-ti faci si treaba si nici nu te injura nimeni, hai ca-i mai bine asa.

Cam asta este respectul sau cumva cum se vede functia publica, iar ce a fost interesant dupa, dupa ce s-a terminat si mi-am luat toate injuraturile de rigoare si la un moment dat a venit o matusa de-a mea si mi-a spus: “Dar de ce nu-i lasi sa faca transplant pulmonar, ca mor oameni?” I-am explicat si a inteles, si dup-aia le-a explicat si colegilor de la serviciu.

Iar ce s-a intamplat dupa e foarte interesant, ca am avut o perioada in care eram in dilema, si m-am reapucat de MagicHome si alte lucruri, si la un moment dat am mers acasa si am intrebat-o pe maica-mea:” – Mama, uite, ce sa fac?” “ – Pai ce sa faci? Baga-te, mama, da-i dracului.”

Deci cam asa.

 

 

28511
mihaela norocInterviu Webstock 2018 – Mihaela Noroc (The Atlas of Beauty) “daca toti am improsca cu dragoste, cred ca n-am mai avea probleme si suferinte” –

Interviu Webstock 2018 – Mihaela Noroc (The Atlas of Beauty) “daca toti am improsca cu dragoste, cred ca n-am mai avea probleme si suferinte” –

Si anul acesta la Webstock am gazduit prima sesiune, cea motivationala. 4 invitati cu povesti exceptionale de viata, povesti care ascund – dincolo de zambete si de aparenta de “usurinta” – foarte multa munca.

Invitatii au fost in ordine: Cornel Amariei, Andreea Esca, Mihaela Noroc si Vlad Voiculescu. Pentru cei care n-au fost la webstock si, mai ales, pentru ca sunt de moda veche si cred ca google search functioneaza pe text cand vrei sa te documentezi despre cineva, transcrierile acestor interviuri le gasiti rand pe rand aici.

Interviul cu Cornel Amariei poate fi citit aici, aici interviul cu Andreea Esca, iar aici cel cu Vlad Voiculescu.

inspiration stage

A plecat de la un proiect mic online si a ajuns cunoscuta in foarte multe tari din lume.  A renuntat la job-ul ei pentru a fotografia femei din lumea intreaga iar munca ei a ajuns la CNN sau BBC, a luat forma unui album de arta care e bestseller in multe piete de la Japonia pana la Germania. A transformat o pasiune intr-un job si a creat atlasul frumusetii, un proiect global despre diversitate, acceptarea altor culturi si despre frumusetea feminina… doamnelor si domnilor, Mihaela Noroc.

 

Multi dintre cei care se afla in aceasta sala viseaza sa renunte la jobul lor si sa plece in lume ca sa-si indeplineasca marele vis. Tu ai luat decizia asta, ai renuntat la tot si ai plecat prin lume ca sa-ti urmezi visul. Iti mai aduci aminte fix momentul cand ai luat decizia? Si cum a fost? Ti-a fost teama?

Da. Pe mine foarte multa lume ma intreaba lucru asta si pot sa spun ca mi-a fost foarte usor sa iau decizia pentru ca eram extrem de nefericita la locul de munca. Asa cum spunea si Andreea, ma duceam la munca, si nu mi-a fost deloc greu, a fost o decizie usoara, ce ma astepta in fata era oricum infinit mai frumos si infinit mai interesant decat tot ce am lasat in urma. Deci n-a fost greu, a fost foarte usor. Momentul exact nu stiu sa ti-l spun pentru ca a venit de la sine. Pur si simplu cand am avut destui bani am zis „Gata, plec in lume.” Si asta a fost.

Dar facusei un plan inainte? Sa pun bani deoparte ca sa-mi indeplinesc visul?

E foarte mult sa spui voiam sa-mi indeplinesc visul. Si niciodata nu am facut lucrurile in felul acesta, „ma duc sa-mi indeplinesc visul” pentru ca m-as fi speriat si as fi lasat totul balta. Deci nu as fi procedat in felul asta, am luat-o incet, pas cu pas. Azi un pic, maine inca putin si cred ca asa functioneaza pentru unele persoane, inclusiv pentru mine, sa iei lucrurile incet incet, ca sa nu-ti fie frica de ce te asteapta.

Stiu ca te-ai apucat sa faci fotografii pe la 16 ani si te-ai lasat de fotografie pentru ca sa te intorci dupa aceea. Cum ai inceput sa faci fotografie? Ca era clar ca acum s-a dovedit ca e o pasiune si ca e directia ta in viata, ca sa spunem. Dar cumva cineva ti-a taiat aripile pe drum. De ce?

Da, uite, asa este si din pacate foarte multi oameni renunta la ce este pentru ei pentru ca cineva nu ii incurajeaza sau nu le da destula incredere, dar si asta s-a intamplat si cu mine. Am mers la Facultatea de Arte Plastice din Bucuresti la sectia foto-video si, din pacate, acolo nu am gasit sustinerea sau poate directia mea nu era potrivita cu directia lor si atunci am zis la final „Asta nu e pentru mine. Fotografia in niciun caz nu este pentru mine. Sunt atat de multi oameni care se pricep mult mai bine decat mine si o sa las asta pentru ei.” Am mers si am lucrat in alte domenii, pentru ca aveam nevoie de sustinere financiara, deci acolo am gasit, la joburi, partea asta foarte importanta, si la un moment dat am simtit ca nu mai pot sa lucrez unde lucrez si hai sa incerc din nou fotografia, care ramasese deoparte.

Eu nu m-am atins de aparatul de fotografia vreo 6 ani. Nu l-am atins. Era acolo, ramasese asa ca un fel de, nu stiu, o mica durere, sa zic. Am avut probabil si o teama sa-l ating. Era un proces psihologic foarte dificil si in momentul in care am zis „Asta e ultimul tren. Il iau, ma urc in el. Daca n-ajung nicaieri, asta este.”

Iti mai aduci aminte ce ai pus in bagaj cand ai plecat? Prima calatorie mare?

Esentialul. Pentru ca asa e cel mai usor sa calatoresti si mi-aduc aminte ca dupa primul an de calatorie mergeam cu un backpack si aveam dureri foarte mari de spate si am trecut ulterior la trolly. Pentru ca nah, backpacker poate sa fie si cu un trolly. Si ce iau cu mine? Un sac de dormit foarte mic, care sa-mi ajunga pentru 10-15 grade, 2-3 perechi de pantaloni, nu stiu, esentialul, nu iau foarte multe. Chiar si bagajul de fotografie este foarte mic, iau cat mai putine pentru ca trebuie sa le car singura si nu vreau sa-mi fac rau singura.

Dar nu ti-e greu uneori? Stiu ca la inceput ai calatorit impreuna cu sotul tau, in primul an si inca cativa. Dar se mai intampla sa nu calatoresti cu sotului tau. Si nu ti-e greu singura pe drumuri in hau pe dreapta?

Unu la mana incerc sa ma protejez cat mai mult. Nu o sa plec niciodata noaptea pe strazi, imi dau seama de pericolele din jurul meu, sunt o femeie care din pacate poate sa cada prada usor unor probleme. Sunt protejata de fapt, avand acces la internet absolut tot timpul imi dau seama unde sa ma duc, ce sa fac, cu cine sa stau de vorba, ma uit la omul respectiv imi dau seama “stai ca poate nu e ceea ce pare”, imi dai seama cand un taximetrist poate nu o sa ma duca unde trebuie daca.. nu stiu, ai un instinct, il urmezi.

M-am documentat uitandu-ma la interviul tau cu doamna Esca caci ai fost la interviu la Europa FM (Mihaela: care a fost sustinatoarea proiectului de la bun inceput si ii multumesc foarte mult). Asta stiu ca te-ai dus cu proiectul la The One, pe vremea cand exista revista si era foarte foarte la inceput proiectul, dar acolo am descoperit ca o parte destul de dificila a proiectului tau a fost sa convingi femeile. Pentru ca mergi pe strada si vorbesti cu ele si am pus asta in balanta cu faptul ca ii povesteai Andreei ca nu esti o persoana care are chiar foarte mare incredere in sine.

Nu, nici acum nu am. Nu vedeti ca nu stiu sa fiu ok pe scena.

Si atunci cum faci? De unde iti gasesti curajul sa abordezi pe strada niste oameni intr-o limba straina cu o cultura diferita si sa le spui „Eu vreau sa te fotografiez” si unde se petrece magia ca uneori in 5-10 minute tu te duci la ele acasa.

Asta-i chestia, ca tu abordezi omul respectiv pentru ca te fascineaza persoana respectiva, trece pe langa tine femeia si pe mine uneori ma lasa si fara respiratie. Imi dau seama ca ea este o opera de arta. Si asta e ceea ce ma motiveaza, in sensul ca stiu ca exista acolo ceva extraordinar, pe care ea nu-l vede de cele mai multe ori, din pacate, si trebuie sa-i fac o fotografie. Uneori reusesc, alte ori nu.

Dar si cum le zici? Adica.. (in toate felurile) Iti dai seama ca daca vine cineva pe strada, se duce la doamna Esca si ii spune ”Doamne! Domnisoara, Doamna, sunteti atat de frumoasa! Vreau sa merg acasa la dvs sa va fac o fotografie”, Bine, doamna Esca cred ca ar accepta. E gresit exemplul. Dar… cum le convingi?

Fiecare loc este diferit, fiecare tara, fiecare cultura este diferita si atunci trebuie sa te adaptezi. Aici in Europa e usor, adica stim toti ce inseamna social media, unde o sa ajunga o fotografia, ce efecte o sa aiba asupra mea ulterior. Cand te duci in alte zone ale lumii, lucrurile devin foarte complicate, decizia nu este doar a femeii pe care o abordezi, decizia este si a sotului, poate a fratelui, si tot asa lucrurile se extind. Sau in America de Sud,  de exemplu, iarasi e o problema cu criminalitatea, imaginea poate ulterior sa fie folosita in detrimentul ei, cineva poate sa o sechestreze, sa o abuzeze. Lucrurile aceasta se intampla pentru ca mi le-au spus femeile pe care le abordam, „nu, nu pot sa fiu fotografiata pentru ca poate faci parte dintr-o grupare mafiota si cineva o sa-mi faca ceva rau”. Si atunci trebuie sa te gandesti de 10 ori. In momentul in care insisti sa-i faci o fotografie, ca ok, e placerea si nebunia mea sa-ti fac o fotografie, dar ce inseamna asta pentru tine ulterior este cu totul altceva. Mi s-a intamplat, de exemplu, eram in Egipt si am fotografiat o fata, studenta la Medicina, tocmai absolvise si ea era foarte multumita si foarte fericita, dar cred ca ceva din limbajul nostru nu s-a pupat pentru ca dupa ce i-am publicat fotografia pe social media mi-a dat repede mesaj si mi-a spus „Tata, da repede fotografia jos c-o s-o vada tata”. Ea fiind femeie de 25 de ani pentru ca absolvise medicina. Mi-am dat seama atunci ca – stai un pic-  nu pot sa ma joc cu asa ceva. Da, deci lucrurile sunt diferite. Cum le conving? Nu le conving pe toate pentru ca am abordat mii de femei si am pana la urma mii de fotografii, dar am abordat de doua ori mai multe sau de trei ori mai multe.

Ce zic eu ca este important, este sa nu renunti. Cand pleci de dimineata de acasa si o iei pe o straduta dintr-un loc oarecare din lumea asta mare, trebuie sa te incarci cu foarte multa energie pozitiva. Noi, oamenii, suntem intr-un fel ca niste animale, si simtim, avem un al cincisprezecelea simt. Simtim omul care vine spre noi si ce poate el sa ne ofere. Si atunci eu daca sunt intr-o dispozitie foarte proasta, ca nu stiu ce mi s-a intamplat mie, persoana respectiva o sa ma simta. Eu trebuie sa ma incarc cu energie pozitiva si sa reusesc sa transmit bunatate si faptul ca nu vreau nimic rau, si poate uneori reusesc sa transmit asta, alteori nu.

Ai plecat de la un mic proiect online si ai ajuns la milioane de oameni care te stiu in online global. Aparitii la CNN, la BBC, o campanie cu Facebook. La inceput, tu si sotul tau ati avut o strategie de comunicare si de promovare in online?

Iarasi un lucru foarte benefic in viata mea, sotul meu, pentru ca el se ocupa de tot ce inseamna partea asta, „birocratia” din viata noastra si eu pot sa ma ocup de tot ce inseamna partea artistica si sa fiu libera si creativa. Daca am avut un plan? O iei gradat. N-ai cum sa ai un plan, cel putin viata noastra nu functioneaza asa. Si viata mea in niciun caz pentru ca sunt genul de om care daca stie ca a doua zi are ceva foarte important de facut, nu doarme toata noaptea, si atunci mai bine eu nu imi proiectez absolut nimic. Si daca se intampla ceva extraordinar, foarte bine. Daca nu, iarasi foarte bine.

Ce am incercat, si asta mi se pare foarte important, sa incerci sa iesi din online cat mai mult. De asta am si insistat sa am o carte tiparita, m-am bucurat foarte mult ca exista pe mai multe piete pentru ca ajunge la cat mai multi oameni. Online-ul se schimba foarte mult. La inceput am avut o viralizare cu Bored Panda care s-a intamplat acum 3 sau 4 ani, ceva de genul asta, si ulterior am avut o viralizare cu un video pe care l-a facut sotul meu si a facut vreo 20 de milioane de vizualizari.

Si putin mai tarziu ai avut o campanie cu Facebook? Despre care poate povestim.

Da, dar important pentru mine este sa fiu prezenta fizic in mainile si in vietile oamenilor, prin expozitie si prin carti.

Si ce zic oamenii care iti vad munca? Care poate n-au fost subiectii fotografiilor.

Sunt foarte multe raspunsuri. Si pozitive si negative. Am si hateri, e ok, si am si oameni care iubesc proiectul si de fiecare data cand sunt un pic mai jos asa, ca am si eu momentele mele, ma duc frumos pe Amazon sau pe Good reads si ma uit la review-uri si zic „Stai ca oamenii inteleg procesul muncii mele, fotografia pe care o fac.” si atunci e bine.

Te incarci mai degraba din reactiile lor, nu? Exact cum spunea Andreea, ca ea isi incarca bateriile din oameni.

E foarte important. Ca asta e, uneori stai si te intrebi „Dar de ce nu ne improscam noi cu mai multa dragoste? De ce alegem sa facem opusul?”. Bineinteles ca fiecare are frustrarile lui. Dar noi ca oameni de la bun inceput, ca acum am un bebelus, e fragila si are nevoie de dragostea mea si incerc sa-i ofer si imi dau seama ca toti trecem prin asta. De la bun inceput avem nevoie de dragoste si undeva, la un moment dat, ne rupem si nu mai primim dragostea respectiva, dar ce lume frumoasa ar fi daca toti am improsca cu dragoste, cred ca n-am mai avea probleme si suferinte.

Apropo de asta, care crezi ca este una dintre cele mai frumoase lectii pe care le-ai invatat de la femeile cu care te-ai intalnit? Caci banuiesc ca ai avut povesti incredibile si super emotionante.

Sunt foarte multe povesti, si emotionante si vesele si triste. Un roller coaster cu tot felul de emotii. Pentru mine, imi este foarte draga Ania care s-a nascut in Polonia, are acum 30 de ani si este o femeie care s-a nascut fara un picior, si din cauza asta mama ei care avea o situatie financiara foarte grea, a trebuit s-o lase in spital si s-o dea spre adoptie. Doctorul care avea grija de ea a incercat sa-i gaseasca o familie in afara Poloniei, undeva in Europa de Vest si asa a ajuns ea in Belgia. Acum, eu am fotografiat-o in momentul in care se pregatea pentru jocurile paralimpice, la alergare, si voia sa ajunga faimoasa ca sa-si gaseasca mama si sa-i spuna ca „nu sunt suparata pe tine ca m-ai dat spre adoptie, ca uite acum pot sa-mi indeplinesc visul si sa fiu alergatoare”. Ceea ce s-a si intamplat, ea si-a intalnit mama, urmeaza sa ma duc sa le fotografiez la un moment dat impreuna.

Ce frumos!

Da, foarte frumos. Ania este o minunata si este de un pozitivism extraordinar, si ne intalnim tot timpul cand eu sunt in Europa de Vest, ea reuseste sa ajunga ba in Berlin, ba in Belgia ne vedem, si cred ca s-ar bucura sa vina si aici sa va vorbeasca despre viata ei. E fabulos de pozitiva si de incantatoare.

Acum cred ca te poti finanta si din vanzarea albumelor si lumea stie de tine si lucrurile sunt mai simple. Dar cum se finanteaza un asemenea proiect, cand vrei s-o iei prin lume? Pentru ca oricat de low-profile ai incerca sa traiesti si cu low-cost, tot platesti niste lucruri.

Da, viata e scumpa. Am avut economiile proprii. Le-am cheltuit pe toate. Puteam sa-mi iau o masina foarte scumpa. Am calatorit foarte bine. Faci niste eforturi. Stiu ca la inceput prietenii mei imi spuneau ca sunt zgarcita, si in continuare familia mea spune ca sunt zgarcita si asa ma percep ei ca nu imi cumpar haine, dar eu toti banii pe care ii fac sau pe care i-am facut la un moment dat, stiam ca sunt pentru un lucru mai important in viata mea. De ce sa-mi cumpar rochia asta daca pot sa stau, sa mananc undeva in Armenia? Sau in Iran o masa. Da, deci mi-am ordonat prioritatile in viata. Asta s-a intamplat cu mult timp in urma, in momentul in care am descoperit calatoria si am vazut ce inseamna. Uite, poti sa calatoresti nu cu foarte putini bani, cu mai putini bani, poti ajunge in anumite zone si de ce sa cheltui eu niste bani in Bucuresti cand pot sa-i cheltui in Columbia?

Vorbesti de niste niste bani pe care ii cheltui, adica ii ai. Dar la un moment dat, banii pe care tu i-ai produs muncind din joburile din Romania s-au terminat. Cum ai facut rost de bani mai departe?

Asta a fost un proiect care a fost facut multumita oamenilor. Fara oameni eu nu faceam absolut nimic si nu eram absolut nicaieri. De la femeile pe care le fotografiez, pana la oamenii care m-au sustinut intotdeauna. Si am facut o campanie de strangere de fonduri, dupa ce m-am intors din prima calatorie care a fost foarte ok. Asa am reusit sa continui. Iar, ulterior, proiectul a devenit si mai de succes si am avut colaborari cu diferite branduri in strainatate, care au platit foarte bine si am reusit sa-mi continui proiectul.

Te-ai intalnit vreodata cu vreunul dintre donatori? A venit cineva sa-ti zica ”Stii, eu am donat..”

Da, bineinteles. M-am intalnit, am stat si la ei acasa sau am iesit. Da, am foarte multi prieteni peste tot.

Mentionam putin mai devreme despre o campanie pe care ai facut-o cu Facebook. Sa povestim putin despre aceasta campanie pentru ca am aflat ca, cumva cu tine au inceput sau ai fost printre primii care au facut Facebook live din sediul Facebook. Cum a ajuns Facebook la tine si in ce a constat aceasta colaborare?

Da, mi-au scris un mail si am zis „Suna prea bine ca sa fie adevarat!”. Eram undeva in Etiopia atunci si stiu ca Etiopia este unul dintre locurile mele preferate si acolo simt eu cumva ca s-a nascut proiectul de fapt. Si eram deja a doua oara si imi doream atat mult sa explorez cat mai mult, sa vad cat mai mult, si imi da mesaj Facebook ca trebuie sa te duci in 10 zile, in 6 tari si sa fotografiezi. Si eu eram „Ah, de ce acum? De ce acum?” Dar a fost foarte ok, am calatorit 2 saptamani in 6 tari, am fotografiat cate o femeie pe care au ales-o ei din tarile respective si eu eram cea de-a saptea, si asta totul pentru Ziua Internationala a Femeii. Am terminat in New York, la sediul Facebook de acolo si am facut un interviu live care a fost difuzat pe Times si pe pagina mea si asta a fost. Acum sunt aici, maine sunt acolo, totul e trecator.

De cateva saptamani esti mama unei fetite.

Oh, Doamne, ce greu este!

Cum s-a schimbat viata ta? Felicitari!

Iti multumesc frumos. Este minunat, dar este si foarte greu. Cred ca acum inteleg ce inseamna pentru o femeie sa reuseasca sa fie si mama si sa reuseasca sa-si vada si de cariera sau de orice altceva, sa iesi din casa cand esti mama e complicat, dar sa faci cariera. Este extrem de greu sa le faci pe toate si multe, multe femei reusesc sa faca asa ceva si pana sa ajungi tu sa faci lucrul respectiv, n-ai cum sa intelegi prin ce eforturi trece persoana respectiva.

Stiu ca iti doreai si o partea a doua a proiectului si banuiesc ca nu te opresti.

Nu, nu ma opresc.

Cum te vei descurca si cu fetita si cu un nou album?

Incercam sa ne adaptam cat mai mult, sa creasca imunitatea si as vrea peste o luna, dupa ce ii facem vaccinul de 2 luni sa plecam un tur din Romania, si daca se comporta bine la inceputul anului viitor plecam mai departe. O sa continui cu a doua carte , de data asta o sa fie o carte mai mult orientata spre copii. O enciclopedie a femeii de la nou-nascut pana la foarte, foarte in varsta, ca un copil sa vada ce inseamna o femeie si sa aiba un instrument de educare sanatos. Pentru ca pana la urma, avand un copil, as vrea sa pot sa-i ofer ce-i mai frumos si sa-i arat ca lumea e si frumoasa si buna.

Ai fotografiat mii de femei. In sala sunt cateva sute de femei, ce le-ai spune lor despre frumusete? Tu ai adus un omagiu frumusetii si diversitatii, dar ce le-ai spune lor despre frumusete?

Cred ca este foarte important sa ai incredere in tine, ca pana la urma frumusetea e un lucru destul de subiectiv. Ca ce mi se pare mie frumos, altuia nu i se pare la fel. Cred ca super super important sa fii increzatoare si asta e mult mai important decat orice trasatura fizica pe care o ai, pentru ca sunt femei care nu sunt considerate frumoase, dar ajung sa fie inspirationale si asta e mult mai important cred eu. Proiectul meu se numeste „Atlasul frumusetii”, dar merge mai departe de atat pentru ca ai foarte multe femei care iti dau un exemplu puternic pe care poti sa-l urmaresti, sa-l urmezi. Deci nu stiu daca frumusetea e neaparat o trasatura fizica si ce inseamna frumusetea, dar increderea e cea mai importanta. Daca ai incredere in tine, poti sa darami munti si daca ai un focus in ziua respectiva in care te trezesti si spui „Uite, azi fac asta” pana la urma se intampla.

Adica chiar si cand n-ai incredere in tine, poate sa iti creasca sansele…

Iti creste increderea, tu esti pe strada si 10 persoane iti spun „Nu, eu nu vreau sa fiu fotografiat de tine.”, dar a 11-a imi zice „da”, e ok. Don’t give up niciodata, nu renunta! O persoana care spune „nu”, are motivele ei. Suntem 7 miliarde de oameni pe fata pamantului, avem de unde alege.

Un „nu” e doar un „nu”.

Da, bineinteles. Intotdeauna.

 

2541
andreea esca webstockinterviu Webstock 2018- Andreea Esca “Daca iti doresti sa existi pe termen lung, trebuie sa-ti consumi bateria in etape lungi” –

interviu Webstock 2018- Andreea Esca “Daca iti doresti sa existi pe termen lung, trebuie sa-ti consumi bateria in etape lungi” –

Si anul acesta la Webstock am gazduit prima sesiune, cea motivationala. 4 invitati cu povesti exceptionale de viata, povesti care ascund – dincolo de zambete si de aparenta de “usurinta” – foarte multa munca.

Invitatii au fost in ordine: Cornel Amariei, Andreea Esca, Mihaela Noroc si Vlad Voiculescu. Pentru cei care n-au fost la webstock si, mai ales, pentru ca sunt de moda veche si cred ca google search functioneaza pe text cand vrei sa te documentezi despre cineva, transcrierile acestor interviuri le gasiti rand pe rand aici.

Interviul cu Cornel Amariei poate fi citit aici.

inspiration stage

Nu cred ca exista cineva in aceasta sala care sa nu o stie pe urmatoarea invitata. O vedem in fiecare seara la televizor si ni se pare deja ca e ruda noastra. A fost cu noi la toate evenimentele importante din ultimii 20 de ani. E un reper in seriozitate si profesionalism, si e unul dintre oamenii care munceste imens de mult si culmea face asta cu zambetul pe buze chiar si in afara reflectoarelor. Doamnelor si domnilor, Andreea Esca.

 

As vrea sa stiu ce faceati dvs acum 10 ani? Pentru ca uite, de exemplu, se aniverseaza 10 ani de Webstock. Dumneavostra acum 10 ani cam ce faceati?

Nu ce facea Cornel. (n.mea. Cornel Amariei, cel care a fost intervievat inaintea Andreei la Webstock)

Adica n-am citit la 3 ani, nu cant la niciun instrument din pacate, mai cant asa, dar nu foarte bine. Ce faceam? Faceam tot ce fac acum. De altfel mi se pare ca sunt extrem de plictisitoare din acest punct de vedere. Ma tot intalnesc cu oameni care sunt in alte locuri, in alte joburi, in alte tari.. „Si tu ce mai faci? – Eu? Cum stii, acolo.”

Faceam acelasi lucru si ca sa vezi cat de plictisitoare sunt, am aceeasi coafeza de la 19 ani si ma duc la aceeasi cosmeticiana de la 12. Ce sa va spun? Ce poate fi mai plicticos intr-o dimineata?

Hai sa mut eu putin discutia, pentru ca eu te stiu si stiu ca tu ambalezi lucrurile cu zambet, dar in acelasi timp cunosc si perfectionismul tau si perseverenta ta de a face lucrurile cat se poate de bine, cel mai bine.

Nu numai ca fac acelasi lucru, il fac si in detaliu, adica, mai grav. (rade)

Exact. Am un prieten pe care tu il stii, care mi-a spus ca daca Esca poate sa fie perfecta in fiecare seara la televizor, nu am nicio sansa, nu imi dau nici un drept sa nu muncesc in draci pana sa fiu si eu macar bun pe scena, el fiind un mare actor. Ce din educatia parintilor tai te-a facut sa fii in felul asta? Si o sa detaliez eu pe drum daca tu nu vrei sa spui de ce esti perfectionista si cum mintea ta nu concepe decat varianta cea mai buna pe care o intelegi tu in momentul ala.

Cred ca asta mi se trage de acasa, intr-adevar. Poate ca mi-a fost mai usor sau nu stiu, poate mi-a fost mai greu dar in orice caz sunt convinsa ca mi se trage de acasa si exista o poveste pe care o tot spun pentru ca asa am realizat de unde vin toate lucrurile. Mama mea a lucrat toata viata la Spitalul de oncologie si imi amintesc ca odata eram in anul intai de facultate, fusesem la o petrecere, si ca ma ocup si cu petrecerile foarte serios si foarte organizat, in detaliu, si m-am ocupat in detaliu foarte mult, in sensul ca se facuse dimineata si pentru ca sa pot rezist la seminar, pentru ca a doua zi aveam seminar la facultate, am baut un milion de cafele. Drept urmare, dimineata pe la nu stiu ce ora imi era foarte rau, imi iesea inima din piept, ma rog, ma simteam groznic, am crezut c-o sa mor, desigur, pentru ca Fecioarele, nu-i asa, sunt si ipohondre. Si in timp ce simteam ca mor si imi iesea inima din piept am simtit c-o sun pe mama sa-i spun ca mor si sa vina ca sa mor si eu sa nu mor singura. Si am dat telefon, acolo raspundea o secretara pentru ca mama era in operatie si a chemat-o pe mama din operatie si a iesit si mi-a zis „Hai, zi, ce s-a intamplat?”

Pai uite, am fost la petrecere si imi iese inima si o sa mor si imi vine sa lesin si ce i-am mai zis eu pe acolo. Si mama foarte serioasa mi-a zis: – Andreea tu m-ai scos din operatie unde e o femeie bolnava de cancer pe masa sa imi spui ca ti-e rau ca ai fost la o petrecere? Nu stiu, ia o gura da apa cu o lingurita de zahar si la reverede! si mi-a inchis telefonul. Si in momentul ala m-am simtit complet abandonata, am zis „nu, nu e posibil, adica mama mea nu vine, nu ma ajuta, nu nu stiu ce, pentru un om strain”. Numai ca peste ani de zile, am inteles ca a fost o alta lectie de viata pe care ea mi-a predat-o, in sensul ca atunci cand faci o profesie, cand ai o profesie indiferent care este ea, trebuie s-o faci perfect. Trebuie sa fii acolo cu totul, trebuie sa intelegi ce e mai important si ce e mai putin important, chiar daca este vorba de copilul tau, de familia ta, de altceva. Iar o alta lectie pe care mi-a dat-o, a fost atunci cand aveam 19 ani si cand am ajuns la SOTI, ma rog, printr-o intamplare, (pentru cei care nu se nascusera atunci, prima televiziune la care am lucrat se numea SOTI, eram primul canal privat de televiziune) si cand foarte fericita ca luasem acest post de a prezenta Jurnalul la 12 noaptea…

 Spune, te rog, ca ai dat proba astazi si seara ai prezentat..

A, da! Da, am sarit peste asta. Am fost sa dau o proba si dupa ce am dat proba m-au trimis sa citesc dintr-un ziar, undeva intr-o camera de se numea Studio, dar era o camera o masa cu o carpa pe ea, si dupa ce am dat aceasta proba, adica practic am citit acolo ca o gaina ce-mi dadusera, in momentul in care am iesit din sala respectiva, producatoarea jurnalului din noaptea aceea m-a intrebat: „Tu esti domnisoara care a dat aici proba?” Si i-am zis „da”! „Poti sa ramai diseara, sa ne citesti si noua jurnalul? ”. Si eram „Da, da, sigur.”

Eu eram tot asa cu un pulover pe mine, nu ma machiam deloc, nu ma coafam, si am sunat-o pe mama foarte fericita sa-i spun „Stii ca diseara o sa zic d-astea, stirile si nu stiu ce”, si apoi i-am zis ca asta as vrea sa fac si ea mi-a zis foarte serios „Te rog sa te gandesti foarte bine daca vrei sa-ti alegi aceasta profesie pentru ca este ca si cum ai fi actor, ca si cum ai fi balerina, ca si cum ai avea un spectacol in fiecare seara si trebuie sa fii perfecta, si trebuie sa fie totul impecabil, indiferent de ce o sa se intample in viata ta. Pentru ca pe noi, cei care ne uitam la televizor sau noi cei care mergem la teatru, la un film s.a.m.d , ne dorim ca reprezentatia sa fie perfecta in fiecare zi si nu ne intereseaza absolut deloc daca tie ti-e rau in ziua respectiva, daca te-a lasat iubitul, daca a facut copilul nu mai stiu ce. Deci daca nu crezi c-o sa fii in stare sa functionezi asa, sa nu accepti.”Si, vezi, uite, aceste lucruri probabil ca m-au facut sa fiu foarte constiincioasa, undeva in mintea mea exista tot timpul mama care imi spunea „orice profesie ai alege, s-o faci perfect.”

Dar cum ai dus tu mai departe asta la copiii tai?

I-am stresat si eu pe ei, da, la randul meu. Bunica i-a preluat inca de mici, le-a spalat creierul, dupa care am urmat eu. Vezi, asa cum am patit si eu cu mama, probabil ca asa vad si ei ceea ce fac eu. Copiilor nu cred ca trebuie sa le povestesti foarte mult, ei vad. Vad ce faci, vad cum te pregatesti, vad toate aceste lucruri si banuiesc ca se imprima undeva, se inregistreaza undeva, chiar daca vine o vreme in care toti le spunem parintilor ca ei habar n-au, ca nu stiu nimic despre viata, ca viata e a mea si fac cum vreau.

Adica banuiesc ca toti cei care aveti copii ati trecut prin asta, care aveti copii, ma rog, adolescenti, si daca nu, o sa treceti, indiferent de alimentatia prin care o sa-i treceti dvs si toate programele, psihologia copilului si parenting. Toti o sa ajungeti intr-o zi in care o sa vina copilul si o sa-ti spuna ca habar n-ai si ca esti complet depasit si ca el stie ce vrea sa faca si indiferent daca face rau, care e problema? E viata lui si face ce vrea cu ea. Deci, desigur, dar undeva, in spatele mintii sunt convinsa ca inregistreaza tot ceea ce faceti, tot ceea ce le spuneti si acele lucruri vor iesi la un moment dat la suprafata si vor ajuta.

Pentru ca, din nou, sunt multe bloguri de parenting in momentul asta pe piata din Romania, ca sa proiecteze posesoarele de fetite pe termen lung, as vrea sa stiu cum erai tu la gradinita. Daca mergeai la serbari, spuneai toate cele..

Da, normal, nu se vede? Da, eram la toate serbarile, invatam si rolurile celorlalti. Intr-o zi, de exemplu, a lipsit un baietel din echipa de dans, avea un program artistic, se numea Tuki-tuki. Si pentru ca a lipsit copilul de la Tuki-tuki, eu stiind toata coregrafia si echipei lui, m-am imbracat ca aveam parul foarte scurt si nu s-a prins nimeni ca nu eram baiat, mi-au dat tinuta aia, nu stiu, era o pijama alba, ceva, si cu doua bete ca era si cu un dans asa, cu un fel de bete chinezesti si trebuia sa faci cu ele nu stiu cum asa si pentru ca stiam coregrafia am participat deci si la alt program.

Deci posesoarele de fetite care participa la serbari au sanse..

Altfel sa stii ca vorbeam foarte mult si atunci. Eram foarte cuminte, dar vorbeam foarte mult. Si-mi amintesc asta pentru ca mama mi-a povestit ca la un moment dat, educatoarea de la gradinita m-a pedepsit si m-a pus de-adevaratelea, nu sunt povesti, m-a pus pe niste coji de nuca de-adevaratelea sa stau in genunchi. Si mama mea s-a suparat foarte tare si s-a dus sa vorbeasca cu directoarea. Directoarea care era o directoare de gradinita din Berceni, foarte aranjata, cu un coc asa inalt la orice ora si cu ruj rosu si bruneta.

A venit mama si i-a spus „Vreau sa vorbim, ca uitati ati pedepsit-o pe Andreea si nu mi se pare normal sa stea in genunchi”, si ma gandesc eu ce se gandea educatoarea ca va zice mama si ce-a zis ea. Deci probabil ca educatoarea s-o fi gandit ea la ceva si a venit mama cu replica: „Si nu mi se pare normal sa faceti acest lucru, pentru ca poate eu vreau s-o fac dansatoare la bar si i-ati stricat genunchii.” Adica eu imi imaginez discutia aia in anul 1975, in care educatoarea comunista, cu cocul, stii, a venit parintele care ii spune „nu e in regula, ca nu vreau sa ii stricati genunchii, ca poate vreau sa danseze la bar la Athenee Palace.” Asa era la gradinita.

O sa schimb putin registrul si o sa te intreb daca e greu, si vorbesc serios acum, e greu sa fii istorie in viata, adica e cum spuneam mai devreme, nu e om care sa nu te stie. Esti prezenta in manualele scolare, ai prezentat toate marile evenimente care s-au intamplat in ultimii 20 de ani. Cum faci sa ramai cu picioarele pe pamant, stiind, adica nu cred ca nu ai o constiinta de sine foarte corecta si sigur iti dai seama ca esti foarte cunoscuta. Cum faci sa stai terre a terre, sa nu te crezi un mic Dumnezeu, ca acum cand ai venit, lumea se uita, vai, o vad pentru prima data in viata in carne si oase.

In primul rand faptul ca am ajuns aici, unde sunt a fost si datorita unei conjuncturi extraordinar de bune. Gandeste-te ca noi am fost prima generatie de oameni de televiziune de dupa Revolutie, vorbim de un alt tip de concurenta, vorbim de o oportunitate extraordinara pe care ne-au dat-o acele timpuri, adica toate trebuie cumva coordonate. Apoi, cum reusesc, nu fac nici un efort, cred ca este legat tot de educatia cu care pleci de acasa, cred ca e legat de cum esti tu pur si simplu. Nu stiu sa fiu altfel, nu ma chinui niciodata sa fiu altfel, mi se pare foarte complicat sa-ti creezi o imagine si pe urma sa te ocupi nu cumva sa nu iesi din ea si sa fii atenta cum faci si ce zici. Mi se pare o foarte mare pierdere de timp. Mi se pare ca sunt o gramada de lucruri simpatice si de interesante de facut astfel incat sa nu-mi pierd vremea cu asa ceva.

Dar a fost vreun moment in care ti s-a parut „Doamne, sunt Andreea Esca, ma cunoaste toate lumea!”? Adica te-a luat vreodata valul si dupa-aia a trebuit sa vii inpoi?

Da, cand fiul meu face tot felul de glume cu mine in mall si daca nu-l ascult cand spune cate ceva imi zice „Fii atenta ca daca nu esti atenta strig – Uite-o pe Andreea Esca”. Cred ca doar asa. Nu stiu, de la 19 ani fac asta. Nu stiu cum e sa faci altceva, n-am trecut prin niste etape si, dintr-odata, am aparut la televizor si m-am speriat. N-am facut altceva. Mi se pare ca e un job ca oricare alt job, numai ca fiind public, desigur ca ti se intampla aceste lucruri. Dar nu mi se pare ca sunt nici mai desteapta, nici mai importanta, nici mai nu stiu altfel decat alti oameni care sunt in alte domenii dar nu se vad pentru ca nu..

Bine, sunteti pe modestie, lasati ca va intrerup.

Nu, chiar nu sunt modesta, dar asta cred.

Lasati, spuneti-ne care este interviul care va place cel mai mult dintre tot ce ati facut.

Ah, nu stiu, nu pot sa aleg. Chiar nu pot sa aleg. Uite ca vorbeam apropo de stat ani la rand si facut acelasi lucru, am facut un interviu care mi-a placut foarte mult cu Michel Drucker, este un realizator de televiziune francez, care are vreo 70 de ani si de 50 face televiziune. Si apropo de fricile astea pe care le avem si noi, de exemplu, in televiziune, eu am aceasta teama, televiziunea nu este cinematograf, adica nu e cinema, ai jucat intr-un rol foarte bun si ai ramas pentru eternitate. Televiziunea e o treaba foarte perisabila, astazi esti, te stie toate lumea, maine ai disparut, la revedere, nu stiu, in cativa ani nu mai stie nimeni cine ai fost si ce ai facut. Si atunci l-am intrebat pe el, dom’le dar tu cum ai facut sa rezisti atatia ani, adica ai de 50 de ani o emisiune, aceeasi emisiune, si cum se intampla? Si el mi-a zis „Stii care este secretul? Eu sunt clasic. Cumva ca si tine. Atata vreme cat nu incerci tot timpul sa fii extrem de moderna, sa fii in pas cu moda si esti clasic, clasicul nu se demodeaza niciodata.” Pana la urma poate ca uite, inconstient am facut acest lucru.

Dar exista vreun interviu pe care ai vrea sa-l refaci?

Cred ca as vrea sa refac interviu cu Coppola. Si sa-ti spun de ce. Atunci cand mi s-a propus acest interviu, era la Buftea, filma Olivier Martinez. Il stiti pe Olivier Martinez?

O minunatie de domn.

Exact. Iar eu ma inscrisesem sa fac interviul cu el.

Si l-ai primit pe domnul Coppola care are 70 de ani.

Da. Si seful meu mi-a zis: Unde sa te duci sa faci cu scarlavia aia de Olivier Martinez, ce treaba ai tu sa faci cu ala, du-te si fa cu Coppola. Si eu ce era sa zic? Ca n-am comentat niciodata, eu sunt un angajat foarte bun. Si mi-a zis sa ma duc sa fac cu Coppola. Bine, o sa ma duc sa fac cu Coppola, nah, acum ce era sa fac. Si asa m-am dus sa fac interviul. E adevarat insa, ca in momentul in care a inceput interviu si a inceput sa vorbeaca Coppola care da, avea mult mai multi ani decat Olivier Martinez si mult mai multe kilograme, era fascinant. Deci a fost wow. Numai ca, stii, cand nu vii pregatit asa, parca a fost prea mult pentru mine si mi-ar placea sa repet interviul acela si sa plec deja cu ideea ca stiu c-o sa ma fascineze si c-o sa fie extraordinar. Da, cam acela e interviul pe care as vrea sa-l refac.

Sa speram ca mai vine domnul Olivier Martinez la noi in tara.

Nu numai, ca gata, acum nu ma mai intereseaza ca are si Martinez inca 10 ani in plus

Si intre timp a fost si domnul Sebastian Stan si l-ai intervievat si pe el.

Da, exact. E o alta generatie, nu are sens sa ne bagam.

Si asa ajung la interviurile Europa FM caci acolo te-ai intalnit cu Sebastian Stan sau pentru asta ai facut interviul. Eu cred ca lumea a descoperit o alta fata a ta odata cu aceste interviuri de la Europa FM. Si am sa zic putin ceva din culise: ea se documenteaza pe bune pentru acele interviuri. Toti prietenii mei cred ca tu primesti totul de-a gata.

Dar eu vreau sa ramana asa..

Nu, lasati.

Nu, eu vreau asa, ca-mi place sa ma invidieze lumea. Nu vreau sa ma compatimeasca. Da, eu primesc totul de-a gata, doar ma duc si am si ceva in creier care ma pune sa pun intrebarile, las-o asa.

Ai o casca, nu? Lasati. Si mai mult decat atat, are o ambitie teribila, cateodata nu stiu cati stiti formatul  banuiesc ca multi stiti formatul acelor interviuri, vorbeste cu tot felul de rude sau oameni importanti din viata invitatilor.

Asadar, daca doriti numarul de telefon al oricarei persoane din Romania, sunati-ma. Sunt Pagini Aurii, in format nou.

 Aceasta este intrebarea, nu-mi dau seama. Cum faci? Adica stiu o situatie, cel mai recent interviu la care ne-am intalnit noi cu domnul actor, ca sa nu-l numesc, la care tu ai ajuns la fratele lui, care se afla in Elvetia. Dar nu te-ai lasat, adica cu o seara inainte de interviu inca nu-l aveai si dimineata cand am venit la interviu il aveai.

Stai c-o sa uit. Apropo de asta, si pentru ca ne aflam aici la Marriott, vreau sa spun ca acela nu a fost cel mai mare efort din viata mea sa-l gasesc pe frati-su in Elvetia. Cel mai mare efort din viata mea a fost atunci cand Hagi se tot retragea din fotbal si trebuia sa fac un interviu cu el. Si nu dadeam sunt nicio forma. Il innebunisem pe Piturca, il sunam ca nebuna, nu, nu vrei sa stii, nu-mi mai raspundea la mobil. Ma duceam si sunam inainte de jurnal cu 4 minute, de pe un fix, ca ma gandeam ca el crede ca eu acum sunt la jurnal si oricum nu stie care e numarul de fix si o sa-mi raspunda.

Adica hartuire inseamna nimic. Si nu reuseam si nu reuseam, dupa care am aflat ca aici la Marriott, cred ca intr-o sala alaturi de asta, acum ma gandesc, era o nunta la care mergeau fratii Becali. M-am aranjat si am venit la nunta. Am intrat in mijlocul nuntii si m-am dus la domnul Becali Giovani sa-l rog sa faca cumva sa pot sa-i iau  interviu lui Hagi. Tu-ti dai seama s-o vezi pe o nebuna care intra in mijlocul nuntii, n-are nicio treaba „Buna! Buna ziua! Numai putin daca puteti sa..”.  Tu-ti dai seama, „va rog eu frumos, eu trebuie sa fac interviu cu omul asta si nu dau de el deloc, nu-mi mai raspunde Piturca,” ma rog, si i-am zis eu ce aveam.

N-am reusit nici asa. Drept urmare am continuat si cand am vazut ca nu-mi mai raspunde nici Piturca, m-am interesat si erau in cantonament la Saftica. Si uite cum m-am dus eu noaptea la Saftica, pe DN1 si m-am dus la poarta si a raspuns un politist care, stii ca pazesc acolo, stii ca e o usa de asta de fier. Si normal ca omul m-a vazut, „- Doamna Esca aveti intalnire? – Da, am cu domnul Piturca, sigur.” Si mi-a deschis usa si am plecat pe cararea aia mi-aduc aminte si acum. Eu cred ca omul ala chiar a crezut ca sunt nebuna. S-a trezit cu mine noaptea, pe DN1, la Saftica si i-am zis: „V-am gasiiit! Nu facem si noi interviul ala cu Hagi?”

Deci cam asa munceste ea pentru interviuri.

Adica am o istorie in hartuire. Nu e chiar asa de azi, de ieri. Si acum ca-mi aduc aminte, sa stii ca si seful meu la vremea respectiva, eu am crezut ca m-a remarcat la SOTI, unde prezentam jurnalul, dar el dupa multi ani de zile mi-a spus „Nu, nu, te-am remarcat cand mi-ai luat un interviu odata, nu stiu unde si te-am vazut ca erai hotarata sa-mi iei interviul.” Deci probabil ca am avut lucrurile astea cu „daca vreau, chiar lupt.” Si sa stii ca am facut interviul cu Hagi.

 N-aveam nicio indoiala. Dat fiind programul tau foarte aglomerat, iata cum ti-l aglomerezi, mi-ar placea sa le povestesti oamenilor de aici, un pic din culisele muncii tale, de dincolo de hartuire. Spre exemplu, cum a aratat ziua de luni din care eu spre exemplu stiu ca fiind 1 octombrie, era si o fundatie care avea o activitate, ca tu faci parte si din fundatie. Adica, ca sa ne intelegem, n-are doar stirile de la ora 19, face parte dintr-o fundatie, are o revista online, care are si o declinare in print, face si niste interviuri la radio, incep de saptamana asta, maine, sa ne spui ce invitat ai, daca ai voie. Deci cum arata ziua ta de luni?

Nu stiu cum arata ziua mea de luni, dar ziua mea de luni a inceput de vineri seara. Pentru ca am plecat vineri catre Bistrita, pentru ca trebuia sa ajung la Tasuleasa, unde construim un drum, via Transilvanica. Pentru cei care nu stiu vreau sa intrati pe viatransilvanica.com. Impreuna cu fratii Tibi si Alin Useriu si cu multi oameni din zona, incercam sa construim o cale de drumetie care sa strabata Romania, si care sa dezvolte tot ce inseamna sate si zone de jur-imprejurul acestui drum.

Deci am plecat vineri seara dupa jurnal, de fapt. Am ajuns la Bistrita, am rezolvat cu drumul. Pe urma am mers la ziua Danei Rogoz, care era undeva pe langa Sighisoara, pe urma m-am intors in Bucuresti si am tot continuat. Duminica am avut alte activitati, s.a.m.d. si a venit ziua de luni. Nu stiu sa existe o zi care sa semene cu cealalta, dar ce pot sa spun este ca da, intr-adevar, ma duc dimineata la sport de 3 ori pe saptamana, si pe urma am tot felul de activitati legate fie de revista A list magazine pe care sper c-o luati de peste tot de unde o vedeti sau site-ul Alistmagazine.ro unde sunt o multime de oameni extraordinari de simpatici, sau ma ocup de emisiunea la radio, da, prima va fi acum pe 6 , din noul sezon si vor fi invitati Grasu XXL si Guess Who care au fost blana.

Daca nu ma ocup de radio, am diverse conferinte, mai tin niste speech-uri motivationale, ma intalnesc cu tot felul de prieteni. Adica nu ma plicisesc.

As vrea sa stiu daca iei vreo vitamina, sau ce mananci..

Nu iau nicio vitamina, nu iau niciun drog, sunt impotriva, foarte impotriva daca exista asa ceva. Nu beau alcool, nu fumez, ce sa zic, ce sa spun, groaznic, v-am zis ca sunt extrem de plictisitoare, nu stiu ce sa va mai spun. Dar dansez foarte mult, nu ratez nicio petrecere, plec ultima de la party, adica daca aveti nevoie de o animatoare, da, oricand sunt la dispozitia dvs.

Vezi, mama spunea ca ai putea sa fii dansatoare.

Vezi, s-a gandit ea. Ea s-a gandit foarte bine, a simtit potentialul.

Sa povestim putin despre A list Magazine pentru ca eu stiu la momentul in care revista se lansa ca tu aveai mari emotii, desi lucrasei inainte, creasei o revista in print care avea foarte mare succes. Cum ai gandit aceasta revista si cum ai declinat-o apoi in targuri si tot ce ai facut si mai ales, unde vrei s-o duci.

Sunt un non-exemplu, din acest punct de vedere si din multe altele, in sensul ca n-a existat niciun fel de strategie, n-am avut niciun business plan. Singura chestie care ne-a unit a fost dorinta de a face lucruri frumoase, suntem o gasca de fete si cativa baieti, care ne dorim pur si simplu sa ne simtim bine, dar in acelasi timp sa oferim publicului lucruri interesante si sa facem cumva sa-i facem sa ia parte la toata atmosfera aceea care eu cred ca se numeste asa A list.

Spun ca n-am avut o strategie pentru ca n-am plecat cu ideea uite avem atatia oameni, vrem sa ajungem la atatia, nu, pur si simplu, asta este adevarul. Am plecat o gasca de oameni care voiam sa continuam ceea ce inseamnase experienta revistei de dinainte, voiam s-o ducem mai departe, am inteles ca trebuie sa mergi in online pentru ca acolo este toata lumea, si atat eu cat si colegii mei suntem niste oameni carora ne place foarte mult comunicarea si daca putem sa comunicam prin cat mai multe medii, o facem.

De asta si exista multe, adica in afara de partea online, cum ai zis, avem foarte multe activitati offline, dar care sunt legate tot de A list, targurile probabil la care stiti si veniti la Half is free, interviuri in afara, avem Cina Zodiilor, ( Ce bine ca-i Fecioara Cornel) unde Neti le spune doamnelor tot felul de lucruri despre astre. Avem tot felul de activitati care noua ne fac placere in primul rand, si uite, drept dovada, vezi ca ma gandeam la ce vorbea Cornel mai devreme, care e un om serios si care stie ce inseamna un business, branding, el se gandeste la ce-si doresc oamenii inainte sa se apuce. Noi inainte de toate ne gandim ce ne place noua.

Cum ne distram, da.

Cum ne distram si Doamne-ajuta poate sa gasesc unii carora le place cum ne distram noi, sa se distreze si ei cu noi. Cam aceasta este aceasta strategie extraordinara.

Eu m-am interesat la colegele tale, si le zic colege pentru ca am intrebat cum e sefa si au zis: vine aici si munceste cu noi in fiecare zi.

Da, asta nu reusesc. Cu sefia, nu. Eu voi muri un angajat serios. Asta e, ce sa spun. Imi place sa fiu angajat, ce sa fac, e rau asta? Adica trebuie sa fie cineva caruia sa-i placa sa fie angajat, nu? Mie imi place. Poate, nu ca poate, cu siguranta pentru ca am facut intotdeauna o profesie care mi-a placut. Intotdeauna jobul meu a fost ceva care mi-a facut placere si atunci nu are de ce sa nu-mi placa aceasta pozitie.

 Bine, te mai duc in doua directii repede pentru ca trebuie sa puna si ei niste intrebari, sigur isi doresc. Tu esti in fiecare seara la televizor, de 20 de ani. Mai mult cred, whatever, de ceva ani, esti in continuare foarte proaspata si lumea te place foarte mult.

Pai nu prea au de ales, cred.

Lasati, lasati-ma sa pun intrebarea. Cum sunt in sala o multime de tineri care fac vlogging si se expun in fiecare zi. Cum sa faca si ei, sa nu se arda, adica publicul sa isi doreasca sa fie multumiti cu ei, sa satisfaca publicul, pentru ca publicul tot timpul isi doreste mai mult, si mai mult, si mai mult.

Nu stiu ce as fi facut eu, daca aveam libertatea lor, la varsta lor. Asa incat nu-mi permit sa dau sfaturi. Eu stiu ca atunci cand eram la varsta lor, aveam un sef. Si seful meu nu-mi dadea voie sa fac foarte multe lucruri, pentru care astazi ii multumesc. Atat pot sa spun. Cred ca atunci cand esti tanar si ai atat de multe oportunitati, e foarte greu sa faci o selectie, sa stii cat ar trebui sa faci, pana cand, in ce fel, s.a.m.d. Iar ei in momentul acesta, foarte multi dintre ei, nu mai au un sef care sa-i coorodoneze, care sa fie matur, care sa inteleaga, care sa stie exact cat si cum si sa le spuna lucrurile astea, sau poate unii au, dar vorbim despre cei care nu au, despre asta ma intrebi, si atunci fiecare face dupa cum il duce pe el capul la 17 sau 18 ani. Probabil ca asa am fi facut si noi daca eram de capul nostru.

E important sa existe cineva care sa te coordoneze, e important sa asculti, dar ca sa asculti, persoana respectiva cred ca trebuie sa te faca sa ai incredere in ea, trebuie sa te faca s-o admiri, pentru ca si asta e important. Daca iti zice cineva pe care tu nu dai 2 bani, cu siguranta n-o sa asculti si nu te intereseaza si zici „lasa ca stiu eu mai bine.”, dar daca reuseste sa-ti castige increderea, sa-ti dovedeasca ca ceea ce faci e bine…

Gandeste-te ca, de exemplu, eu mai mult de 10 ani nu am facut altceva decat jurnalul de stiri. Dupa 10 ani, a venit revista The One pe care trustul nostru a cumparat-o, si am inceput sa ma ocup de ea si asa mai departe. Dupa-aceea a venit, uite ca vorbeai de emisiunea la radio si spuneai ca oamenii m-au descoperit pe mine altfel. Stii care este cea mai mare bucurie a mea? Ca eu am descoperit ca exista si alti oameni, si un alt target pe care eu pana la 40 de ani nu-l atinsesem. Adica eu nu am crezut ca se intampla asta. Si uite ca se intampla.

Sunt oameni care au plecat din fata televizorului pentru ca nu vor se mai uite la televizor, sunt oameni care nu s-au uitat niciodata la televizor, si care sunt la radio. Pentru mine asta e cea mai mare satisfactie. Si mai mult decat atat, am satisfactia extraordinara de a avea vreme sa descopar niste oameni minunati in invitatii mei. Pentru ca atunci cand lucrez la stiri, totul este contra-cronometru, cea mai lunga discutie pe care poti s-o ai cu cineva, oricat de interesant ar fi persoana respectiva este de doua minute, adica dupa 2 minute deja iti ia casca foc in cap si producatorul zice „gata, gata, taie-l, gata”, intelegi? Si niciodata parca n-apuci sa intri in profunzime, n-apuci sa intelegi pe deplin cine-i omul respectiv.

Acum am o ora si jumatate, pai cand as fi visat eu vreodata sa vorbesc cu cineva o ora si jumatate? Si asta e bine si pentru mine, pentru ca pricep, inteleg, mult mai mult din invitati, si e bine si pentru cei care asculta, pentru ca si ei la randul lor poate ca n-au avut ocazia sa stea atat de mult si sa afle atat de multe despre un om despre care stiau cateva chestii de la stiri, de exemplu.

Dar cumva, in contextul intrebarii mele, exemplul tau este o lectie despre cum sa consumi in pasi..

Da, cred ca daca iti doresti sa existi pe termen lung, trebuie sa consumi bateria aceea in anumite etape. Si care sa nu fie foarte scurte. Si mai cred un lucru, uite ma gandeam la cate o melodie banuiesc ca vi se intampla si dumneavoastra, auziti o melodie si nu va place extraordinar. Daca o s-o auziti la radio, in fiecare zi, in fiecare zi luni de zile, in final o sa ziceti ca va place sau o sa va treziti c-o fredonati. E foarte important sa faci un lucru multa vreme, serios, la fel. Sa nu va fie frica, a, gata, tre’sa schimb, aoleu s-a plictisit, altceva, altceva, chiar daca suntem in acest consumerim in toate domeniile. Eu cred ca lucrurile care dureaza, care rezista pe termen lung trebuie facute un pic mai mult, mai serios, mai cu baza, dar poate ca sunt doar batrana, nu stiu.

Lasati, o singura intrebare mai am si dupa aceea trec ei la intrebari. Ca vorbeai de baterii, cu ce-ti incarci bateriile? Din categoria ce citesti, pentru ca eu stiu, mai ales ca pui pe social media, o multime de lucruri, ca ai timp sa si citesti, deci nu stiu cand dar..

Sa stii ca citesc, dar citesc mult prin avioane sau cand sunt in vacanta sau seara. Citesc tot felul de carti pe care mi le recomanda prietenii mei, in a caror parere am incredere. Uite, de exemplu, Claudia e una dintre ele. Sau uite acum de curand am citit tetralogia Elenei Ferrante cu „Prietena mea geniala”, pe care mi-a recomandat-o Dana Rogoz. Deci auzim una de la alta si spunem mai departe.

Dar cel mai mult sa stii ca-mi incarc bateriile din aceste lucruri. Faptul ca eu am venit astazi si ca va vad pe voi aici si ca vorbim, de aici imi incarc bateriile. Pentru mine nu stiu, intalnirea cu oamenii este ceva chiar care imi incarca bateriile. Orice poveste aflu de la oricine, stii ca aleg. Sotul meu rade de mine ca daca ma lasa in statie la autobuz 10 minute eu stiu viata tuturor oamenilor care asteapta troleibuzul. Dar pentru ca sunt foarte curioasa, mi se pare ca orice om care aparent ti se pare, ee, e un om de acolo, sigur are o poveste extraordinara undeva. Si din asta ma incarc.

 

 

3855
cornel-amarieiInterviu WEBSTOCK 2018 Cornel Amariei (Inventator, 24 ani) – unul dintre cei mai inteligenti tineri de pe planeta: “Innovation must meaning sau, in general, make meaning” –

Interviu WEBSTOCK 2018 Cornel Amariei (Inventator, 24 ani) – unul dintre cei mai inteligenti tineri de pe planeta: “Innovation must meaning sau, in general, make meaning” –

Ca in ultimii 5 ani (cred) si anul acesta la Webstock am gazduit prima sesiune, cea motivationala. 4 invitati cu povesti exceptionale de viata, povesti care ascund – dincolo de zambete si de aparenta de “usurinta” – foarte multa munca.

Invitatii au fost in ordine: Cornel Amariei, Andreea Esca, Mihaela Noroc si Vlad Voiculescu. Pentru cei care n-au fost la webstock si, mai ales, pentru ca sunt de moda veche si cred ca google search functioneaza pe text cand vrei sa te documentezi despre cineva, transcrierile acestor interviuri le gasiti rand pe rand aici.

inspiration stage

E unul dintre cei mai inteligenti oameni ai planetei. La 3 ani invata sa citeasca, la 14 primea medalii pentru inventiile sale privind Securitatea locuintelor. Are 24 de ani si sute de inventii, peste 50 in curs de patentare: printre inventii -ochelarii pentru nevazatori – lumen – care i-au adus notorietate in lumea intreaga. Are 24 de ani si este manager de inovare la Continental, al patrulea producator de anvelope din lume.

Cornel Amariei.

 

Cornel, noi aflam adesea despre copiii minune care citesc cand abia au invatat sa mearga, care au rezultate spectaculoase la scoala invatand materia cu mult inaintea celorlalti, dar rareori ii avem in fata. Tu esti unul dintre copiii geniali, acum adult… te rog spune-mi ce-l face pe un copil sa vrea sa invete sa citeasca de la 2 ani si putin? Ce iti aduci aminte din perioada aceea?

Am invatat sa citesc cu mult inainte de a scrie. Imi amintesc ca ma tinea sora mea mai mare in brate si imi arata albume, imi amintesc cum rasfoia paginile cu mine in brate, asa am invatat. Apoi am avut in casa un calculator si pe tastatura am inceput sa scriu.

Pentru mamele care se afla acum in sala, cand erai mic mancai ceva special? Ai grija ce spui ca zeci de copii o sa manance – cu forta-  de maine doar ce zici tu…

Cartofi prajiti cu branza rasa… (rade). Nu stiu ce mancam, dar asta imi place si acum. (nota mea: dupa interviu a raspuns unui spectator ca in liceu unul dintre obiectivele sale era sa faca bani sa poata a manance cartofi praiti de la McDonald’s in fiecare zi. Si dupa ce a reusit asta, si-a dat seama ca ii trebuie obiective mai inalte :) )

Lasand gluma la o parte, vii dintr-o familie in care totul a fost diferit acasa pentru ca parintii tai au deficiente locomotorii. Cam cat de repede ai inteles ca dansii sunt diferiti de tine si de restul lumii?

Destul de repede pentru ca toata casa era adaptata la nevoile lor. Prizele si intrerupatoarele erau mai jos, totul era modificat in casa pentru ca ei sa poata sa-si desfasoare viata. Cand m-am dus in vizita la prieteni, am vazut ca in mod normal casele nu aratau asa si am inteles ca a noastra e adaptata.

Am citit ca ti-ai dorit sa inventezi unele lucruri ca sa le faci dansilor viata mai usoara. Dansii au fost drive-ul pentru inventiile tale? Cum ai inceput sa faci inventii, inovatii?

Mai intai dintr-o ambitie, imi placea pur si simplu sa creez lucruri. Asta imi place cel mai mult, sa creez.  Indiferent ca e vorba de cantat la instrumente… Imi place sa compun lucruri, ca este vorba de un eurobor sau ca este vorba de un site sau…  Indiferent ce este, imi place sa creez. Ei au avut un impact major pentru ca niciodata nu mi-au oprit curiozitatea, niciodata nu mi-au oprit dorinta de a crea, tot timpul m-au lasat sa fac asta. Cand chiuleam de la scoala ma intelegeau pentru ca chiulesc pentru a construi lucruri. Si intr-adevar, unele dintre lucrurile pe care le-am construit au fost pentru ei, unele produse ma astept chiar sa le aducem pe piata in curand, produse pe care le testez pe parintii mei, ca s-o iau asa, si sper nu doar sa-i ajut pe parintii mei , ci sa-i ajut si pe restul oamenilor care sunt in aceeasi situatie.

Poti sa-mi zici cam ce produse, avem voie sa spunem?

Nu, din pacate nu acum.

Dintre toate inventiile tale, ochelarii de vedere pentru nevazatori sunt cei mai cunoscuti in lume si cumva ti-ai castigat o notorietate globala. Care e povestea acestei inventii?

Accidentala complet. Inovatia vine dintr-o mie de locuri, niciodata de unde te astepti si in cazul acesta a fost complet un accident. Eram in facultate, anul II, la inceput, discutam cu un prieten si din vorba in vorba am ajuns la expresia „ochelari pentru nevazatori”. Am inceput sa cautam, n-am gasit nimic, dar am gasit ca sunt 40 milioane de nevazatori in lume si singura solutie, cainii ghizi, sunt doar 20.000. Brusc ne-am dat seama ca nu exista scalabilitate in solutia ce este acum pe piata, asa ca am inceput noi sa vedem ce putem face. Si usor, usor ne-a venit ideea si usor, usor am inceput sa studiem un pic neurostiinte, sa vedem ce putem folosi din creierul uman, incat vazul pe care nu-l ai sa-l poti simti prin alt simt, cum ar fi simtul tactil sau alte lucruri asemanatoare. Si asa am inceput, asa am continuat, an de an am facut solutia din ce in ce mai buna. Inca tin minte la inceput, 20% din timp poate functiona si acum cand ne apropiem de 90%, si ne apropiem de posibilitatea de a pune pe piata produsul. Ce am vazut in ultimii ani a fost absolut incredibil, inclusiv noi, vazatori, legati la ochi, puteam sa simtim o usa deschisa, fara sa stim unde este; sau pentru nevazator efectiv sa prinda o minge pentru prima data in viata lui cu mainile in aer, o minge de marimi considerabile, dar totusi un obiect pe care nu l-a atins niciodata, sa poata sa-l prinda.

Care e stadiul acum al acestei inovatii? Cand vom avea ochelarii pe piata?

In fiecare inceput de an incep cu un optimism incurabil care spune ca la sfarsit, dar acum sunt la sfarsit de an si sunt cu un optimism incurabil, ceea ce inseamna ca e bine. Adevarul e urmatorul: un astfel de sistem nu are voie sa greseasca vreodata, un om devine dependent de el. Si de la inceput solutia functioneaza, nu asta a fost problema, pana cand, de exemplu, am iesit afara cu ea si era plina de erori, datorita interferentei cu soarele, prea mult zgomot, toate aceste chestii care se intampla. Ne-am dat seama ca nu putem pune pe piata asa ceva pentru ca ar functiona mult prea putin si o persoana care ajunge sa devina dependenta de aceasta tehnologie, pur si simplu se asteapta sa functioneze. O sa treaca strada o data, senzorul o sa dea eroare si va dati seama ce se poate intampla. Acum am reusit sa scadem peste 90% eficienta sau corectitudinea aparatului si ne apropiem foarte repede de acel 99% pe care vrem sa-l atingem pentru a fi noi suficient de impacati cu ce am construit incat sa-l punem in mainile tuturor. Anul viitor o sa facem teste din nou in public si daca totul merge bine, finalul anului viitor, in cel mai rau caz la inceputul lui 2020 putem in final sa dam tehnologia oamenilor care au nevoie de ea.

Daca dam la o parte Lumen, ochelarii de vedere pentru nevazatori, care dintre inovatiile tale iti este cea mai draga?

Acum 8 ani de zile am construit primul robot care era menit sa-i ajute pe parintii mei, scopul lui era sa se plimbe prin casa sa le aduca obiecte. N-a functionat. Nu bine cel putin, dar a fost prima data cand am facut ceva cu ceea ce eu am cunoscut pentru a ajuta pe cineva care chiar avea nevoie, si cu siguranta acela ar fi dupa ceea ce fac cu Lumen.

Apropo de asta, ai spus candva ca inovatia de dragul inovatiei este o prostie si inovatia de dragul banilor e si mai rau. Atunci ce te motiveaza pe tine sa inovezi lucruri?

Este o chestie pe care o tot zic si nu stiu cum s-o zic in romana: innovation must meaning sau in general make meaning. De exemplu cu Lumen, cand am inceput a fost o ambitie sa rezolvam o problema, noi, ingineri sau oameni de stiinta vedem o problema, vrem sa-i gasim solutia si e suficient pentru noi sa ne ambitionam si sa o rezolvam. Cu Lumen asa am inceput, pana cand a fost nevoie sa obtinem primele fonduri, atunci a fost prima data cand ne-am dat seama cat de mare este piata, e vorba de 7-8 miliarde de dolari. O piata absolut uriasa in care nu exista nici un competitor in acest moment. Atunci mi-am dat seama ca e mult mai important sa faci un meaning si dup-aia o sa vina si banii. Daca chiar incerc sa rezolv o problema, care exista si oamenii se confrunta cu ea, cu siguranta va exista un market, cu siguranta vor exista venituri ulterioare si tot asa.

Ai studiat in Germania, ai fost bursier, ti-a fost bine si te-ai intors in Romania. Stii ca jumatate din oamenii de aici isi doresc sa plece in alta tara, tu de ce te-ai intors?

A inceput din nou accidental, m-am intors intamplator, bine de fapt niste probleme personale. M-am intors imediat dupa facultate si mi-a placut. M-am simtit acasa, n-am avut norocul sa am un loc pe care sa-l numesc „acasa”, tot timpul fiind plecat, am plecat de acasa la 14 ani. Acum cand spun „acasa” nu ma gandesc la un loc anume, dar aici, culmea, ma simteam acasa. Chiar dupa ce am locuit 4 ani de zile in Germania si, de fapt, inca locuiesc o parte buna de timp acolo. Ma simt acasa aici si am avut norocul sa gasesc putinii, foarte putini dar unii oameni absolut incredibili cu care lucrez si e o placere incredibila in fiecare dimineata sa ma trezesc sa mai fac ceva cu ei, si se poate si aici.

Spuneai ca ai plecat de la 14 ani, inseamna din orasul tau ca sa vii aici sa studiezi, in Bucuresti, sau despre ce a fost vorba?

Da. Am plecat din Bucuresti in Bucuresti, ca sunt bucurestean. La 10 ani, parintii mei s-au mutat din Bucuresti, undeva la vreo ora si jumatate, si in timpul liceului am avut ocazia sa stau in caminul liceului, un loc foarte interesant pentru mine la acea vreme, si da, de atunci am plecat. Si de atunci m-am desprins de casa cu totul si am devenit mare adultul independent.

Daca astazi ai avea putere de decizie super multa pentru Romania, ce ai alege sa faci?

E o chestie la care ma gandesc de cateva saptamani. Cu cat stai mai mult in Romania, cu atat de lovesti mai mult de birocratie si de cateva saptamani tot vorbesc cu diversi oameni din acest domeniu cum putem digitaliza toate procesele statului. Le numesc procese ca sunt legi, ca sunt toate partile astea, e o alta discutie. Cum putem unifica toate lucrurile intr-un singur mod, intr-un mod usor, un mod care incurajeaza inclusiv functionarii publici sa foloseasca. Asta este ceva care nu doar ca ar da un mesaj, dar ar ajuta rapid si poate ar da si acest trend ca se poate si ca merita sa introducem tehnologia acolo unde inca ne bazam pe hartie si pe pixuri.

Da, dar oamenii aia care fac birocratia au de trei ori, de patru ori varsta ta. 3 ori, hai, deci o sa fie greu sa le aduci tehnologia.

Steve Jobs a spus in ’79 sau ’80, cand au introdus Apple 2, cea mai mare problema era ca oamenii nu stiau sa scrie la tastatura si a spus ca moartea eventual va rezolva aceasta problema. Sunt foarte macabru in aceasta dimineata.

Ce face un inovator cand nu inoveaza? Spre exemplu, ce citesti? Mentionai putin mai devreme canti la instrumente, la ce instrumente canti? Eu stiu chitara, dar nu stiu daca sunt mai multe.

Sunt mai multe. Pe scena am cantat doar chitara si bass, eu in timpul meu mai cant si la pian si la tobe.

Dar cand ai avut timp sa inveti?

Ca orice om in clasa a VII-a.

Sa ridice mana in sala, cine in clasa a VII-a a invatat sa cante la 3 instrumente. Uite! E cineva in fundul clasei, atat.

Adevarul este ca inovatia si creativitatea vin din a lua pur si simplu ceva din stanga si din dreapta si sa le combini pentru prima data, dar viata academica si viata industriala, sa-i spun asa, ne invata sa ne uitam intr-o singura directie si e foarte important sa ramai si sa fii adeptul la mai multe diversitati, sa incerci un pic de acolo, un pic de acolo, sa faci de toate. Imi place la nebunie sa cant, intr-o zi poate si la voce o sa reusesc.

La Vocea Romaniei, vorbim cu doamna Esca care este aici in fata sa te duca la auditii.

(rade) Imi place la nebunie sa calatoresc, imi place la nebunie sa fac poze, imi place la nebunie sa ma ocup de design industrial. In fiecare an apare ceva nou. Anul trecut mi-am luat licenta de scafandru, anul doi ani am inceput scoala de aviatie, n-am terminat-o. E foarte important ca tot timpul sa faci ceva nou, pentru ca atunci cand te lovesti de o problema o sa poti sa interpretezi prin multe unghiuri. Am avut foarte mare noroc cand am intrat in domeniul automotive, experienta mea foarte limitata de fotograf sa-mi dea cateva idei ce au rezultat undeva la 20 de patente si la cateva milioane de produse. Pur si simplu, anumite probleme in anumite domenii, pot fi rezolvate in alte domenii, cu si 50 de ani inainte, dar pentru ca pur si simplu in cazul meu nu a existat niciodata un fotograf si un inginer automotive in acelasi loc, nimeni nu si-a dat seama. E o lume uriasa, daca nu te expui la cat mai multe lucruri este imposibil sa poti sa rezolvi probleme intr-un mod creativ. Si pana la urma asta este inovatia, ceva din stanga, ceva din dreapta, super simplu, dar e important sa le vezi.

 Dar spre exemplu ce citesti, din ce te inspiri ceva din stanga, ceva din dreapta, din carti, care sunt cartile care iti plac tie cel mai mult sau te-au inspirat?

Cred ca lucrurile pe care le citesc acum cel mai mult sunt legate de people management. Asta e chestia pe care o citesc cel mai mult in ultimul timp, din pacate n-am mai reusit sa citesc asa de mult cum mi-as dori, ma bazez inca foarte mult pe filme. Eu tot ce am invatat de fapt, s-a rezumat la Youtube. Tot ce am invatat, toata viata mea a fost Youtube, multi indieni care predau si asta a fost toata educatia mea pana acum.

Si cand spui filme, te gandesti si la filme artistice?

Cu siguranta.

Da-ne un exemplu de film care ne-ar putea inspira.

Wow, de unde sa incep. Inception, Interstelar, ce mai am in minte acum, The Martian, bine toate science fiction-urile bune. Pana la urma asta e tot la ce ma uit. Nu e atat de greu sa va dati seama.

Pentru noi cei care nu inventam decat cel mult scuze ca sa nu ajungem la birou sau ca nu am facut lucruri, lumea pare putin mai grea, sa zicem.  Sunt sigura ca uneori ai avut si tu momente grele. Cum te motivezi sa treci peste asemenea momente? Vorbeai putin mai devreme despre un optimism incurabil, dar cum te motivezi cand iti este greu caci sunt sigura ca au fost si asemenea momente?

In dimineata asta cand incercam sa ma trezesc. Exact cum spuneam un pic mai devreme, diversitatea. Cand ceva nu imi place, intotdeauna pot sa fac altceva. Most of the time pot sa fac altceva. Oriunde lucrez, am langa birou o chitara sau, mai nou, un cooler range. Invat si acel instrument si cand sunt trist, down, nu stiu ce vreau sa fac, ma duc 5 minute cu chitara si imi ajunge sa ma trezesc inapoi. Intotdeauna schimb cand ceva nu imi mai place, schimb complet cu altceva. In ultimii 10 ani de zile nu m-am plictisit absolut niciodata, nu mai stiu cum se simte senzatia aceea de plictiseala. Intotdeauna au fost lucruri de facut, intotdeauna au fost lucruri in care daca nu-ti placea puteai sa schimbi cu altceva, au fost momente grele, or sa fie intotundea momente grele, nu ma gandesc prea mult la ele, doar caut solutia si merg mai departe. Am vise nemarginite, poate asta e.. nu ma vindec de ea.

In sala sunt foarte multi tineri care viseaza sa fie antreprenori, daca nu sunt deja antreprenori cu mici business-uri in online. Tu la 24 de ani esti deja antreprenor, chiar daca esti manager de inovatie la o companie foarte importanta internationala, la filiala din Romania. Da-le, fa-le o recomandare, cum se vede perspectiva…. Vorbeai mai devreme ca citesti despre managementul oamenilor, ce sa stie tinerii antreprenori sau cei care isi doresc sa faca antreprenoriat?

Ceea ce vad din ce in ce mai putin sau nu neaparat ca tot timpul a fost asa, cand vine vorba de un serviciu sau un produs, give a damn, e singurul mod in care pot sa spun.

De exemplu, eu sunt un mare fan Apple, pentru ca stiu ca fiecare detaliu a fost gandit pana in ultimul, ultimul detaliu si fiecare chestie care pare absolut infima si inutila sa fie in modul in care este facuta, este studiata pana cand oamenii au adormit cu capul pe birou. Si asta imi place sa vad la orice produs si la orice serviciu, ca oamenii chiar s-au gandit si chiar au spus „Da, ne pasa de fiecare pixell, ne pasa de chestiile din spate pe care numai noi le vedem.” Asta incerc sa fac, un stantard ridicol de calitate si un standard ridicol de design si sa se simta ca exista o pasiune in ceea ce faci.

Alte lucruri pe care le vad foarte mult, oamenii se apuca sa faca start-up-uri de dragul de a face un start-up. Ceea ce nu-i deloc bine. Trebuie sa existe o pasiune care sa spuna am o pasiune care sa creeze o idee, iar acea idee sa ajute pe cineva si dupa aceea ne putem gandi la acest cuvant, „start-up” care pana la urma este doar un motor ca sa duci o idee pe piata sa ajute oamenii, sa ajute oameni si intr-un final sa creeze un revenue.

Cu siguranta pasiune sa existe in ceea ce faceti, foarte multa atentie la detalii si la fiecare lucru si chiar ceea ce iarasi este o chestie completa si dureaza ani ca s-o inveti sa te gandesti mai intai la utlizator si apoi la ce vrei sa oferi.

 

17923
amaliaInterviu – Amalia Nastase cum (chiar) nu o stiti –

Interviu – Amalia Nastase cum (chiar) nu o stiti –

O cunosc pe Amalia de aproape 20 de ani, dinainte de a deveni “Nastase”. Multi ani am vazut-o o persoana rece, distanta, un om de business foarte calculat. Generalul lui Ilie.

Apoi am descoperit-o drept omul care-ti sare in ajutor cand cauti un anume medic (m-a pus pe picioare acum cativa ani in doar 3 zile) sau cand te apara in spatiu public, luptandu-se in dreptul tau contra celor care fac bullying online (sa va fereasca ingerasii sa-i activati versiunea Arhanghelul Dreptatii pentru ca ati facut ceva care nedreptateste o persoana pe care ea o apreciaza),

Nu suntem prietene din categoria ”ne facem vizite”, dar in viata asta Amalia m-a ajutat uneori fara sa-i solicit direct, sau chiar si cand i-am cerut lucruri care pareau imposibile pentru muritorii de rand (bilete la meciuri importante de tenis de peste hotare).

Pentru multi dintre voi, Amalia Nastase e fosta sotie a lui Ilie Nastase, mama a trei copii, casatorita cu Razvan Vasilescu cu care are business-uri cunoscute in domeniul comunicarii si e implicata in campanii umanitare prin care cumpara incubatoare si echipamente pentru maternitati sau conduce Fundatia Ronald McDonald care construieste case in curtea spitalelor pentru parintii copiilor internati pe perioade lungi in spitale.

Acum cateva luni, am plans amandoua, intr-o conversatie de la distanta, din fata computerelor. Imi povestea despre Razvan, un baietel care i-a schimbat viata cand a plecat in ceruri. Si-atunci m-am gandit sa scriu povestea Amaliei care nu e la vedere, o Amalia pe care nu o stie multa lume.

amalia 4

Ca multi dintre copii ambitiosi care au plecat din saracie, Amalia a invatat de mica sa intre in vorba cu oamenii, sa le afle povestile, sa-si faca relatii si conexiuni pentru ca astfel invata lucruri noi si evolua.

“Am fost prietena cu toata lumea care ma putea ajuta sa invat. Am fost prietena cu profesorii mei, eram cea mai populara din scoala desi nu aveam notele cele mai bune. E ceva cu care m-am nascut si tot timpul am stiut sa imi folosesc aceste conexiuni!”

Relaxarea cu care intra in vorba cu toata lumea a facut ca, in 2000, intr-o vacanta la Paris, sa afle povestea soferului unui roman care are o resedinta acolo. A aflat ca fiul lui, Razvan, e bolnav de cancer osos si ca s-au mutat in Franta pentru a-l duce la tratament. S-a imprietenit cu el si cu sotia lui – Cristi si Mariana-, a incercat sa-i ajute.

Cand  a venit momentul in care sa-l cunoasca si pe Razvan i s-a facut frica. Ce ar fi putut ea sa-i spuna unui copil care avea un diagnostic atat de grav?

Intalnirea a fost o lectie despre optimism si curaj, despre puterea de a trai cum esti si a te bucura de ce ai, oricat de greu ti-ar fi. Razvan i-a spus de multe ori – cand nu mai avea stomac si incerca mancarea doar ca sa nu-i uite gustul –  ca e curajos si isi infrunta boala, sa nu-si faca griji pentru el.

Razvan a murit la Paris cand avea 14 ani, iar ea era cu Mariana, mama lui, la telefon. A auzit-o cum i-a spus “du-te puiul meu, du-te”. Si-au plans in hohote amandoua, minute in sir, la kilometri distanta, dar impreuna.

18 ani mai tarziu, Mariana si Cristi sunt in continuare parte din famlia ei, vorbesc de sarbatori, se intalnesc in vacante, fetele Amaliei au stat cu Mariana de cate ori erau la Paris, impart lucruri si amintiri care le unesc pe viata.

Acum cateva saptamani, Amalia a povestit la TEDx Floreasca despre intalnirea cu Razvan.  Era emotionata; generalul de alta data, omul rece si distant, avea vocea tremuranda. A marturisit public, pentru prima data, ca de la Razvan incoace ea si-a promis ca o sa-i ajute pe copiii bolnavi.

Cand discursul a ajuns online l-a vazut Mariana. A sunat-o plangand si i-a spus ca acum simte ca moartea fiului ei are un sens: a deschis porti ca alti copii sa fie vindecati.

“Toata lumea care face ce e menit sa faca in viata, face lucrurile nerealizand, in prima instanta, ca schimba ceva. Ai o pornire atat de naturala, incat este ca nevoia de a respira. Mie mi se pare ca sunt o unealta care a intervenit intre copil, familia lui si univers, iar acea unealta putea sa fie oricine altcineva, dar sunt eu azi. Trece ceva prin mine, nu este un calcul, e ceva pe care eu il pot face cu ajutorul lui Dumnezeu. Acel Dumnezeu care e in noi, nu cel trambitat pe toate ulitele.  E un lucru cu care m-am nascut! Asa sunt de cand eram mica, eram mama tuturor ranitilor, dar nu am vazut-o vreodata ca pe un sacrificiu. La bussiness-uri ma mai apuca: “aoleu, trebuie sa fac bugetul!” dar cand ajunge un copil la mine, niciodata nu gandesc asta. Pur si simplu!”

*

Nascuta si crescuta in Rahova, Amalia a invatat pe cel mai greu drum posibil ca nu trebuie sa-i pese de judecata altora, dar si sa nu se mai compare cu altii in nimic. Sa mearga pe drumul ei, cu alegerile care o fac fericita, indiferent de ce ar spune ziarele sau ”gura lumii”. Pana la asta insa s-a lovit in mai multe etape ale vietii de etichete puse aiurea pe numele ei si de nedreptati.

Cand era eleva a fost nevoita sa se lupte cu judecata unor profesori care nu i-au dat prea multe sanse… pentru ca nu facea meditatii cu ei.

”Imi spunea profesoara de matematica „tu nu o sa intri la nici un liceu niciodata! Tu o sa dai la scoala profesionala”. Eram copil si stiam ce loc am la matematica in clasa, dar nu stiam ca aveam nota aia pentru ca nu faceam meditatii cu profesoara!  Tu – copil – stii sigur ca profesorul are dreptate pentru ca este autoritate. M-am dus la mama si i-am zis: eu nu dau la liceu la anul, pentru ca eu nu intru! Dau la scoala profesionala. Mama a inghetat atunci…”

O noua evaluare a altei profesoare a reasezat un pic din increderea elevei Amalia Teodosescu, dar femeia de afaceri de acum, omul care are in grija fundatii mari si conturi publicitare ale unor branduri faimoase, femeia care intre timp a cunoscut personalitati uriase ale lumii, Amalia Nastase stie ca undeva inauntrul ei e un sambure de neincredere care poate inflori oricand, pentru ca lucrurile pe care ti le pun in minte oamenii din jurul tau iti pot ingropa sufletul.

”Cei care conteaza in viata ta si care vin cu toata buna intentie sa te conduca mai in fata, dar iti dau exemple de oameni care in capul lor sunt de succes, nu fac decat sa te limiteze si sa iti spuna de fapt: nu mai incerca, nu ai de ce sa incerci, pentru ca niciodata nu o sa ajungi ca ala, niciodata nu o sa iei 10 (vorbesc de copii acum), tu o sa iei mereu 7, si atunci tu nu mai incerci! Deloc nu te ambitioneaza! Adica ajungi la 30-40 de ani sa ti se para ca nu ai facut nimic, ca nu conteaza ce ai facut tu, si iti ia foarte mult timp sa recastigi increderea pe care o aveai cand erai copil.”

Despre ce zice gura lumii si cum ajunge periodic in revistele mondene, desi merge rar la evenimente si duce o viata foarte discreta, Amalia e mult mai hotarata: nu citeste nimic din ce scriu ziarele si e extrem de impacata si asumata cu ceea ce este, dar si cu ce ar putea prezenta ziarele despre ea.

”Evident mi-ar placea extraordinar de mult sa fiu Naomi Campbell la masuri, dar… nu poti sa iti termini viata asta si sa o astepti pe urmatoarea sperand ca te nasti Claudia Schiffer. Eu am o viata pe care trebuie sa o duc asa cum mi-a dat-o Dumnezeu. Nu trebuie sa fiu nimeni, trebuie sa fiu eu!

Doar ca pana invatam lucrul asta ni se spune ca trebuie sa fim ca toata lumea, intelegi? Noi incercam in viata de mici ca trebuie sa fim ca Popeasca care a luat 10, sa te angajezi ca altul, sa faci business-ul ca Georgescu. Dupa ce incercam toate acestea care, evident, nu merg, ajungem pe la 40 de ani – si dupa 13 psihologi care au reparat sechelele de rigoare – sa zicem „dar daca as fi eu, cum ar fi?”.

Unii ne dam seama de asta, altii suntem in cursa aia de soricei si ne invartim toata viata sperand ca o sa ajungem undeva, unde nu vom ajunge niciodata. Ramanem invartiti, obosim si murim.”

Asa se face ca si-a promis ca nu le va spune niciodata fetelor ei ce meserie sa faca, ce scoli sa urmeze.amalia

 

(foto Edward Aninaru)

”M-am ferit foarte mult sa le spun copiilor ce sa faca, pentru ca noua ni s-a spus ce sa facem si a fost total gresit! Alesia ma intreaba: “Mama, dar eu ce o sa fac? Ca toate colegele mele o sa fie avocati, o sa fie bancheri. Si ii spun mereu: Tu o sa iti dai seama singura ce o sa vrei.

E mult mai greu sa ii spui copilului tau “nu stiu ce vei fi si iti vei da seama cautand in tine” si e mult mai usor sa ii spui o sa fii inginer, doctor, avocat. Doar ca atunci copilul se duce dupa ce ii spui tu si nu mai merge pe drumul lui. Si va fi un nefericit cu toti banii pe care ii poate castiga din meseria pe care i-o spui tu.

Eu chiar nu stiu ce o sa fie copiii mei pentru ca nu e drumul meu, e drumul lor. Eu nu pot decat sa ii ajut pe drumul asta!”

Amalia isi creste cei trei copii cu o ”libertate spartana” – sunt cateva reguli pe care le respecta toata lumea, oricat le-ar fi de greu si copiilor (Alessia, Emma si Toma) si parintilor, iar in rest fiecare e liber in alegerile si deciziile sale.

Ca de exemplu, banii pentru achizitii personale. Alessia (15 ani) si Emma (12 ani) au bugetul lunar primit de la parinti, dar nici Amalia, nici Ilie nu le intreaba ce fac cu banii pe care-i primesc. ”Nu le intreb pentru ca nu vreau sa aiba presiunea judecatii mele „ca nu iti trebuie asta, iti trebuie altceva”. Pentru ca sunt responsabile.”

Cum s-a croit aceasta responsabilitate intr-o familie care n-are problema banilor?!  ”Pentru mine e foarte importanta scoala la care merg, sa fie platite fee-urile de la scoala, mai putin importante sunt hainele sau brandurile din jurul lor. Si-am incercat sa le arat ca sunt acelasi copil si cu bani, si fara bani. Le-am spus mereu: Incearca sa vezi ce prieteni de ai tai vor mai sta cu tine cand le vei spune ca, de fapt, tu nu esti bogata in standardul lor, tu esti bogata in standardul normal. Daca nu mai stau cu tine copii aceia, pai nu trebuiau sa stea de la inceput!”

Si chiar si Ilie Nastase, care e mai usor de impresionat de fiicele lui, repecta regulie. Vorbeste cu Amalia si daca stabilesc ceva, sunt neinduplectati amandoi.

”Pentru ca altfel nu ajuti copilul. Daca tu iti permiti orice si ii dai lui fara limita, el nu va avea valoarea lucrului respectiv si nu va avea limite la nimic. Si atunci cand termina limitele legale, trece la alea ilegale obligatoriu – pentru ca natural vrea din ce in ce mai mult. Si dupa, n-are cum altfel, se termina prost!”

Asa au invatat fetele si ca in viata trebuie sa munceasca pentru ca sa-si cumpere lucrurile pe care le vor. ”Eu nu le-am invatat sa nu le placa brandurile, le-am invatat sa isi cumpere branduri daca isi permit. Sunt de parere ca o haina buna e o haina scumpa pentru ca nimeni nu poate face ca o pereche care costa 1,000 de euro sa fie reprodusa exact la o suta de euro. Asa ca isi strang banii pe care ii primesc de la noi si isi cumpara si branduri cand au adunat suficienti, uneori si un an intreg de economii.”

Evident ca ajung si la disensiuni, evident ca sunt multe discutii si negocieri, uneori si lacrimi. Dar niciodata jigniri sau bataie. Ceva din generalul Amalia a ramas si-n zilele noastre pentru ca e neclintita in unele decizii si cateodata, cand una dintre fete plange in camera ei pentru ca a primit o interdictie, plange si ea in alta camera.

”Nu ii arat copilului meu ca plang, am plans pentru ca ea plangea si-mi parea rau ca sufera, dar ne-am inteles la sfarsit. E greu sa stai om la om cu copilul sa ii explici lucruri pe care nu vrea sa le accepte. Este atat de usor sa ii dai bani sa se duca la mall! Sunt sigura ca si copiii mei imi ascund unele chestii, mai ales adolescentii, ca am fost si noi! Dar nu pot sa ii spun copilului meu ca e ok sa incalcam legea… Daca legea spune cumva, nu putem nici sa bem, nici sa fumam de la 16 ani, nu putem! Si nu putem nici la 18 ani atata timp cat tu traiesti in casa mea si eu te tin in scoala, hai sa avem niste reguli de respect pe care sa le intelegem toti. Faptul ca ai facut 18 ani si mananci de la mami, nu inseamna ca esti adult. Adult e cel care isi castiga banii intr-un mod decent…”

amalia-nastase

Foto Dana et Stephane Maitec

”Faptul ca nu sunt bogata a ajutat intr-un fel, stii? Pentru ca si pe mine parintii mei daca ma tineau in puf, poate nu plecam sa muncesc cand am plecat, poate nu invatam cat am invatat. Dar toate astea te imping sa vrei mai mult si, ca sa vrei mai mult, trebuie sa faci mai mult si sa stii mai mult.”

Asa se face ca a parcurs drumul spectaculos de la un copil sarac din Rahova, cu escala la adolescenta care-si schimba bluzele cu prietenele cu care facea mici job-uri de sampling, la femeia care si-a putut permite orice brand si s-a asezat la masa cu cei mai mari oameni ai lumii.

”Am avut perioada in care totul tipa pe mine! Cand iesi din saracie si ajungi sa iti poti permite niste chestii, pai pui frate pe tine, sa vada lumea! Adica am pus pe mine mult!”

Dar s-a uitat in jur, a vazut modestia si smerenia marilor oameni si a inceput sa invete de la ei. La un moment dat s-a aflat la masa la niste prieteni si a conversat mult cu o familie foarte eleganta si relaxata. Cand au plecat, le-a intrebat pe gazde cine erau cei doi cu care conversase.

”Mr & Mrs Heineken”.

„CE?! Berea?!”

”Oamenii aceia au vorbit de parca ne stiam de-o viata, relaxati, dar niciun fel de referinta la ce fac sau cine sunt. Cand vezi lucrurile astea –  si am intalnit aristocrati, nascuti bogati, din Anglia, Franta, America – n-ai cum sa nu-ti zici: cat bun simt, macar sa ma comport ca ei, daca nu o sa fiu ca ei. Asa am realizat ca, de fapt, urla saracia, cand urlau brandurile pe mine…”

Intre timp, cu anii de viata petrecuti printre aristocratii pur sange, a vazut si mai clar forma fara fond a celor care vor sa para bogati, vor sa traiasca in lux pentru a-i impresiona pe altii.

”Foarte putini dintre romanii din generatia noastra au avut educatia luxului sau a bunastarii. Dar daca te-ai nascut sarac nu trebuie toata viata sa tipe totul pe tine. Te poti autoeduca, asta e frumusetea vietii. Cultivandu-te tu poti sa repari anumite derapaje in tine. Nefiind cultivat, citit, invatat, vei ramane si vei derapa si mai mult toata viata. Si vei ajunge paralel cu viata ta, nu vei stii niciodata pentru ce te-ai nascut pe lumea asta, pentru ca nu ai stiut unde sa cauti!

Cand o sa cautati calitatea, atunci nu o sa se mai vada, nu o sa mai tipe nimic pe tine pentru ca, repet, o pereche de pantofi de o mie de euro nu va fi niciodata replicata la 40, niciodata! Mie imi plac lucrurile astea, eu am promovat si promovez foarte mult luxul, pentru ca luxul nu este o metoda de show off… Luxul este o arta in sinea lui.”

In ultimii 20 de ani i-a vazut in intalniri informale nu doar pe unii dintre cei mai bogati oameni ai lumii, ci si pe unii dintre cei care au scris istoria sportului, asa ca a mai dezvoltat o teorie despre calitatea … lucrului pe care-l faci in viata.

”Cheia succesului nu este nici cat de inteligent esti, nici cate scoli ai facut, cheia succesului este tenacitatea.

Uita-te si la Nadia. Om mai tenace ca Nadia, eu nu am cunoscut! Ea si astazi mananca seara o portie de peste alb si bea un pahar de vin alb cand iese la mese! Atat. Poate sa moara lumea si sa fie torturi, prajituri, ei nu ii trebuie. Oriunde este in lume, ea dimineata se duce la sala. 10 acela istoric ii defineste felul in care face totul in viata ei.

Aceasta tenacitate te duce unde esti. In viata succes au oamenii tenace si carora li se spune de 3 milioane de ori nu, iar ei zic ba da. ”

amalia natase mc do

Si pentru cine o cunoaste, tenacitatea e arma ei principala cand ajunge in fata unui copil bolnav care trebuie sa faca fata sistemului birocratic pentru a merge la tratament in strainatate. Amalia spune ca nu simte ca face un efort, ca toate trec prin ea si ca mintea si conexiunile sale sunt doar unelte pentru a duce la bun sfarsit ajutorul copilului. Dar eu am fost de fata la cateva intamplari in care mintea ei gasea extrem de rapid solutii pentru cum sa vorbeasca la Ministerul Sanatatii, pentru cum sa gaseasca transport sau informatii pentru completarea unui anume formular, si realiza asta pentru ca, tenace, nu se gandea nicio clipa ca nu se poate rezolva.

De la intalnirea de acum 18 ani cu micutul Razvan care a plecat in ceruri, lumea ei s-a schimbat.

”Datorita lui am inceput sa vad situatiile acestea. Stii daca constientizezi o situatie, ele vin la tine si am constientizat ca nimicul pe care l-am facut pentru Razvan, ca e nimic fata de ce ar fi avut el nevoie, poate sa se transforme in incercarea de a ajuta si alti copii.

Acum am o fetita care a plecat la Paris, inca un baietel caruia ii fac hartiile… Dar se mai intorc parintii cu poze ca eu ii uit, sunt multi. Ii mai uit pentru ca nu sunt eu cea care fac asta, sunt prin mine! Asa ar trebui sa facem toti, sa ne gasim lucruri care ajuta alti oameni.

Poti sa ajuti alti oameni si cand ii tunzi sau cand le uzi gradina, nu trebuie sa fie totul wow asa.

Trebuie sa ne gandim la lumea asta nebuna unde in ultimii ani am fost invatati fiecare pentru fiecare, sa ne dam seama ca nu suntem insule si pana nu ajutam pe altii, nu ne putem ajuta pe noi.

Cel mai usor shotcut este sa faci bine si, facand bine, cumva ti se va arata si calea ta.”

Asa se face ca dincolo de fundatii si asociatii, o puteti vedea cateodata vorbind cu cei care cersesc in Dorobanti. Le explica unde ar putea face cursuri de bucatar ca sa faca bani sa traiasca mai bine sau le arata ca pot sa nu mai tina copilul toata ziua la cersit pentru ca-l pot lasa la un centru peste zi unde sa invete ceva si sa-l recupereze seara.

”Vin la mine sa-mi ceara bani. Eu incerc sa ii spun niste vorbe, daca ele se lipesc e bine. Oamenilor astora nu le spune nimeni ce sa faca, doar le dau suturi in fund. Si daca eu m-as fi nascut intr-o familie ca a lor, probabil ca eram ca ei. Asta nu intelege lumea, ca si tu daca te-ai fi nascut in aceleasi conditii fiind bullied de fiecare din societatea asta, ai fi fost la fel ca ei.”

*

Ok, iata-o pe Amalia Nastase pe care nu o stiti (tot ce ati citit pana acum a fost context ca sa intelegeti mai bine ce vrea sa spuna in randurile de mai jos)

”Visul vietii mele este sa am posibilitatea sa fac o scoala in care copiii fara posibilitati sa vina si sa fie rasplatiti pentru cate carti citesc.
Un after school, la care sa-i intrebe profesorul „ce-ti doresti tu? – pai mi-as dori o geanta de la Gucci.” Foarte tare ca iti doresti asta! Pentru geanta aia tu trebuie sa citesti 30 de carti!” Copilul a pornit cu geanta aia, dar dupa ce citeste cele 30 de carti, nu o sa mai aiba nevoie de ea.

Intr-un fel toti facem lucruri care nu ne fac placere si nu ar mai trebui sa le facem!  Daca am face lucrurile pe care ni le dorim din suflet, ar veni si banii. Dar este frica pe care multi nu reusim sa o trecem: daca nu imi iese?

Eu nu cred despre mine ca mi-am trait viata la maximum pana acum. Cred ca pana acum a fost un nivel foarte jos din ce capacitate am. Daca ma cauti prin conturi nu e vreo fericire, dar eu tot cred ca viata mea este pe un trend ascendent si ca pana acum nu a fost nimic! Poate ca lumea zice ca aberez, dar nu trebuie sa las lucrurile care nu imi plac si care ma tin pe loc acum, sa ma bage intr-o rutina care plafoneaza si care sa omoare.

Eu vreau sa schimb lumea, copiii mei vreau sa schimbe lumea. Eu nu vreau sa am un job si un venit sigur si sa avem doua vacante pe an. Daca tu mi oferi maine posibilitatea sa am totul sigur si sa le am pe toate, cred ca as muri a doua zi. Eu vreau sa schimb lumea orice ar fi!

Nu vreau sa fiu nici Beyonce, nici Bill Gates, nu vreau sa fiu oamenii aceia. De ce sa vrei asa ceva?

M-am nascut pe pamant, nesignificanta din Rahova, nimeni, femeie asa, grasa in ultimul timp, si pot sa schimb lumea, stii?  Acesta este cel mai provocator lucru pe care ti-l poate da Dumnezeu! Nu sa fii altcineva!

Stii, Nelson Mandela a intrat in puscarie si toata lumea credea ca acolo o sa moara, dar el simtea ca nu asa e sfarsitul lui si a tinut speranta. Deci daca un om de culoare intr-o tara in care rasismul era la ordinea zilei nu si-a pierdut speranta in puscaria de unde nu credea ca o sa mai iasa vreodata, atunci noi cum sa ne pierdem speranta?! Nimeni nu trebuie sa isi piarda speranta!”

21597
Celebrities_on_Stage_LogoDragi parinti de vloggeri & instagramerite…

Dragi parinti de vloggeri & instagramerite…

Va asteapta vremuri grele.

M-am uitat la disputele video dintre Ilie si Max (pe bani multi imprumutati si amanati sa fie inapoiati de catre ilie – aici vlogul lui Max, aici cel al lui Ilie) si tot ce am avut in minte, dincolo de scandalul lor, e cam asa:

– pe copiii astia care au crescut validati de o audienta virtuala ii paste depresia.

– pentru cazurile in care lipsa dragostei si a atentiei parintilor e mai mare, vor fi situatii extreme de viata si de moarte  in momentul in care copiii nu vor mai avea atentia in online.

– e doar o chestiune de timp pana nu vor mai fi relevanti, tuturor li se va intampla sa fie si ”jos” si daca nu vor avea sustinerea parintilor (caldura umana reala, nu virtuala) o sa fie tragic.

Ca sa fac o referinta la ceva ce stiti, dvs ca parinti, amintiti-va de cazul Madalina Manole.

Era o vedeta uriasa, umplea stadioane in anii 80. Viata, ritmul, noile mijloace in muzica au facut-o sa dispara din atentia publica. In plus a imbatranit (e natural, tuturor ni se intampla) si n-a stiut sa se adapteze, sa se reinventeze. Cand a ajuns ”jos” nu a avut resurse sa se mai ridice emotional pentru ca nu avea construit in jurul ei un ambient plecat de la apreciere si dragoste, reala, puternica.

In cativa ani, sper ca nu in cateva luni, vom avea serii uriase de depresii si mutatii comportamentale ale copiilor care-si iau validarea doar din like-uri si vizualizari. Care-si construiesc vieti false ca sa dea bine si sa primeasca multe like-uri. Pentru o viata sanatoasa cand nu vor mai fi faimosi e nevoie de radacini puternice in familie, radacini care se hranesc cu dragoste si atentie din partea voastra pentru ei.

E doar o chestiune de timp pana nu vor mai fi relevanti. Celebritatea nu e pentru totdeauna.

Pentru ca publicul vrea mereu mai mult si mai mult, iar ca sa ”nu te arzi” iti trebuie – dincolo de talent si charisma – sa fi citit mult, sa ai oameni creativi in jurul tau care sa te sprijine si, mai presus de orice, iti trebuie o familie (urbana sau de sange) in viata reala.

Aveti grija de copiii vostri, nu e o mare smecherie ca acum sunt vedete in online, o sa-i coste mult in dezvoltarea lor celebritatea si pierderea ei.

(probabil ca multi dintre cei carora le e adresat acest text  nu stiti ce pregatire am si de ce as putea avea competente sa intuiesc dezastrul. lucrez de mai bine de 20 de ani cu oameni care au fost expusi la celebritate. am vazut din multe unghiuri problemele care apar cand esti sau te simti celebru. si vrei sa ramai acolo)

Acum trei ani cand era la moda sa facem cursuri de influencer, am aratat de ce e un mic dezastru sa te crezi tu influencer in loc sa te incadreze un specialist de publicitate in aceasta nisa. De atunci au fost muuulte intamplari care au validat opinia mea, pe care la vremea respectiva o scrisesem pentru IQads. O gasiti aici

8605
trenduri bazavan.ro4 trenduri in comunicarea/campaniile publicitare pentru 2019 –

4 trenduri in comunicarea/campaniile publicitare pentru 2019 –

La inceputul saptamanii acesteia, la invitatia lui Alexandru Negrea, am fost la So Meetups si am prezentat cateva dintre trendurile pe care le banuiesc a fi valabile pentru 2019, ca parte in executiile campaniilor publicitare.

Sunt obisnuita sa ma uit zilnic pe lucrurile noi, cool, pe ceea ce e diferit (uneori pun si pe blog o parte din lucrurile pe care le descopar), tot asa cum ma uit pe multe rapoarte de trenduri pe mai multe categorii.

Dincolo de ceea ce e public in activitatea mea (adica ceea ce scriu pe acest blog – de la mici stiri despre artisti de toate felurile, la interviuri cu oameni care sa ne inspire), in munca mea care nu e la vedere fac strategii de comunicare pentru artisti sau pentru evenimente culturale.

Dat fiind ceea ce lucrez si lucrurile cu care ma intalnesc des, am ajuns la concluzia ca entertainmentul seteaza in mintea consumatorului niste stari, emotii, uneori si directii. Oamenii fac multe achizitii si iau multe decizii in baza influentelor pe care le aduc filmele, concertele, serialele de televiziune.

Zic mereu, razand,  ca ENTERTAINMENTUL E CEL MAI PUTERNIC SI MAI MARE INFLUENCER.

Banii investiti in promovarea globala a unor blockbuster-e, de exemplu, sunt cu mult peste orice si-ar permite un brand local, asa ca e mult mai usor pentru un promoter mic sa se aseze pe valul generat de emotiile si mesajele unor mari productii de entertainment.

Atunci cand fac strategia pentru un an nou pentru un client primele lucruri la care ma uit sunt: ce filme noi sunt in anul viitor, care vor fi tendintele in moda & beauty, ce tehnologie e anuntata pentru a fi lansata (si aici sunt rapoartele J Walter Thompson), plus contextul social pe care-l vom avea in anul respectiv.

In felul acesta pun brandul si valorile clientului meu pe un val care va fi in crestere, brandul va fi actual, proaspat, adaptat la ce e in momentul respectiv cool, deci cu posibilitate de memorabilitate mai mare.

Ce avem pentru 2019 ?

trenduri bazavan.ro
Multe filme Disney – Dumbo, Lion KING, prima productie Marvel care are o femeie in rol principal, o alta productie cu o femeie puternica in rol principal – Wonder Woman; apoi vin peste noi Frozen 2, Star Wars IX, Indiana Jones 5, Top Gun 2. In muzica, vom avea turneu printre altele cu Elton John (ultimul pe care-l mai face) si o reintalnire Boyzone, insotita de un turneu.
In moda, avem trimiteri la anii 90, culori pastel si “tomnatice”.
Iar noi, romanii, avem an electoral cu toata valva si patima pe care o va aduce.

Uitandu-ma la toate acestea, am ales 4 directii pe care le vom vedea foarte des in promovari. Nu vor fi doar ele, dar acestea sunt cele mai evidente.

1. Creative manifesto

trenduri bazavan.ro 1
Venim dupa #metoo, vom trai un an electoral, avem tot mai tare dorinta de a apartine unui grup de oameni care sa semene cu noi (in contextul in care societatea e tot mai polarizata)
Creative manifesto e directia care are texte militante.
Avem deja in RO doua campanii de brand care apeleaza la aceasta directie.

Transavia

Si noul spot Digi

(unul dintre proiectele la care lucrez in aceste zile, un show ca un festival de o zi, ABOUT US cu Vama, Robin & The Backstabbers si Irina Rimes merge in aceeasi directie de comunicare. Poate scriu zilele viitoare si despre el)

about us landscape

2. Nostalgia

trenduri bazavan.ro 2

Un alt trend cu care ne vom intalni in 2019 este Nostalgia. Avem in moda colectii care se inspira din liniile anilor 90, avem multele filme care sunt continuari ale unor productii care au debutat in anii 80-90.
Nu stiu inca executii romanesti in aceasta directie, dar vom vedea foarte curand sunt sigura lucruri care apeleaza la “nostalgie”

3. Spiritualitate (empatie, emotie) vs tehnologie – talisman

trenduri bazavan.ro 3
Sunt foarte vizibile in trendurile din moda anului viitor hainele cu semne tribale, avem tot mai des emisiuni la limita bunului simt si a logicii despre ghicit si ghicitoare; intr-o lume in care evolutia tehnologica e foarte rapida (cu siguranta anul viitor vom avea executii publicitare cu VR sau AI), atat de mult “nou” va genera angoase consumatorului, iar el va dori sa fie inteles, sa fie ascultat – de un om, nu de o masina, un computer.

Vom vorbi tot mai mult despre empatie, vom avea tot mai multe motive sa avem executii in zona spiritualitatii – mindfulness-ului sau religiei (dupa grandul de educatie si nevoia clientului de a transmite o stare de bine, sau de a-l speria, a-i genera frica viitorului consummator)

4. Mindset vs demographic

Ceea ce ne-a invatat scandalul Cambridge Analytica a fost ca mintea consumatorilor/ alegatorilor fusese pregatita si cultivata pentru a le fi induse niste decizii. Campaniile pro Brexit – facute cu multe stiri negative si mincinoase – au speculat senzatii organice ale consumatorilor, le-au indus frica, indoiala…

Cred ca in curand, nu vom mai vorbi despre demografice ci despre mind set-ul consumatorului pe care dorim sa-l convertim pentru a consuma produsele noastre.

Nu ne va mai interesa un grup de varsta si o impartire pe sexe sau educatie, ci vom cauta locurile in care cititorii au deja mintea fezandata si pregatita pentru nevoile noastre, pentru ca avem din ce in ce mai putin timp la dispozitie pentru convertire in sales.

Cred ca vom cauta terenul cel mai fertil si vom pune acolo “semintele” pentru ca apoi sa fie diseminate de publicul care nu doar ca are afinitate, ci e pasional (cu o emotie puternic pozitiva fata de directia pe care o dorim noi).
Cred ca publicitarii nostri ar trebui sa se dea putin la o parte, sa priveasca de la distanta, si sa recartografieze hartile mediilor unde isi vor pune reclamele dupa mindset-ul consumatorilor care ajung in acele locuri (ca sunt ziare, emisiuni tv, bloguri, vloguri, reviste etc).

 

Sunt mai multe trenduri pe care le banuiesc/ intuiesc pentru 2019, dar le las pe acestea si aici, dincolo de So Meetups, poate inspira pe cineva in strategiile sale viitoare de comunicare

3190
chris simion mercurian by catalina flaminzeanu(interviu) Chris Simion Mercurian – despre responsabilitatea unui artist fata de munca lui si fata de societate, dar si a societatii fata de el –

(interviu) Chris Simion Mercurian – despre responsabilitatea unui artist fata de munca lui si fata de societate, dar si a societatii fata de el –

 Am anuntat zilele trecute ca, dupa ce am vazut un sondaj facut de Raiffeisen Bank in ceea ce priveste perceptia responsabilitatii la romani, voi investiga cum e cu cei 34% dintre romani care cred ca artistii sunt responsabili si in viata si in meseria lor, dar si cu restul care spun ca orice meserie din zona artei e ceva fara o fundatie, fara nicio responsabilitate, e o joaca.

Am rugat-o pe Chris Simion – Mercurian sa stam de vorba pe toate directiile responsabilitatii in arta pe care le-am putut intui. Amandoua am fost in proiecte in care Raiffeisen a sustinut arta – de la muzica clasica pana la film sau teatru – si mi s-a parut ca avem o baza comuna in raport cu aceasta companie.

Ce-a rezultat vedeti mai jos intr-o lunga conversatie dintr-o duminica, inaintea unei repetii acasa la Chris pentru spectacolul ”Cu ce va servesc?” in care joaca Rodica Mandache, Maia Morgenstern si Cabiria Morgenstern.

 Meserii responsabile

RESPONSABILITATEA UNUI REGIZOR FATA DE OPERA LUI

In 2010 am ajuns la Parintele Valerian care a fost actor, se numea Dragos Paslaru si intr-una din primele noastre intalniri am vorbit despre teatru si despre alegerile pe care le facem in momentul in care ne hotaram sa montam un text.

Atunci parintele Valerian mi-a spus cam asa “Tu ai in mana toate sufletele care iti intra in sala si ai responsabilitatea sa nu strici omul, sa nu-i induci un mesaj prin care il deconstruiesti in loc sa construiesti…”

In momentul acela am constientizat ce responsabilitate ai ca regizor; eu imi alegeam textele pentru ca imi erau necesare, ma ardeau, erau in acord cu trairile mele, intr-un mod egoist daca vrei.

Si am luat la rand toate spectacolele pe care le creasem; Slava Domnului nu facusem niciunul care sa fi avut vreo energie negativa, vreun mesaj sau pe o constructie negativa…

Din 2010, alegerea e constienta spre pozitivism. Am renuntat la unele texte care mi-ar fi placut altadata foarte mult si care, intr-adevar, daca le-as fi facut spectacol n-ar fi fost bine. Ispitele sunt permanente. Si e bine ca sunt. Asa te testezi si stii pe unde esti.

Dar exista si o responsabilitatea atunci cand alegi actorii pentru un spectacol? O responsabilitate in cum ii “modelezi”, ce invata de la tine, din grupul in care se construieste, responsabilitatea intalnirii?

Nu mi-am pus problema la nivel de grup, de echipa cu care lucrez, ci la nivelul fiecarei relatii pe care o am one to one … Responsabilitatea nu e o parte din meserie, ci din felul meu de a fi.

Nu lucrez cu actori in care nu cred. Am o frica – nu stiu de unde vine – a faptului ca daca iau pe cineva doar pentru ca imi este prieten sau am un folos de pe urma lui, scena se razbuna… Oricat de infantil pare, este crezul meu si nu mi-l incalc. Distributiile le fac onest, nu-mi fur caciula singura, trebuie sa am responsabilitatea omului total, sa stiu ca pot sa merg cu el de mana pana la capat.

Eu vad in distributiile tale, cred ca ti-am mai zis, un mix de business- marketing- teatru.

Nu esti singura care imi spune ca imi fac distributiile ideale care acopera si partea de marketing, dar nu o fac deliberat, o fac pentru ca am nevoie de oamenii aia, nu de altii, in acel moment al vietii lor. Nu pot sa nu iau un actor pe care-l vad intr-un rol doar pentru ca el e vedeta. Iar actorii cu care am lucrat si sunt actori vedeta, sunt in acelasi timp actori cu talent, cu har.

Ca si situatia spectacolului la care lucrez acum, cu Rodica Mandache si Maia Morgenstern. Sunt adorabile, ce sa fac daca le-am vazut in acest text, sa le inlocuiesc doar pentru ca sunt celebre?! In afara de asta nu sunt un regizor cu orgolii. Imi place sa invat cand am de la cine, iar pentru mine intalnirile cu actorii cu experienta sunt scoala si bucurie.

Apropo de acest context, de participarea doamnei Mandache la acest nou spectacol al tau. Crezi ca un regizor are sau ar trebui sa aiba o responsabiliate fata de actorii in varsta?

Eu nu m-am gandit pana acum la acest aspect, cu niciunul dintre actorii din distributiile mele… Nu stiu daca o sa aleg un actor in varsta doar ca sa-l sprijin, dar nu mi s-ar parea ceva gresit sau rusinos atata timp cat prezenta lui / ei in actul artistic e justificata. Mi s-ar parea foarte tare sa faci asta, sa vezi actori in varsta care nu mai sunt distribuiti, sa le gasesti un text care sa li se potriveasca si sa-I sprijine… Hai sa o facem, e o chestie foarte misto. 

DACA ALEGI SA RAMAI IN ROMANIA, NU TE MAI LAMENTA, ACTIONEAZA.

In studiul despre responsabilitate facut de Raiffeisen doar 34 la suta dintre romani cred ca artistii sunt responsabili. Artistii in integralitatea definitiei – pictori, sculptori, actori, regizori. Sunt meserii vazute boeme, cu oameni care nu sunt foarte responsabili nici cu profesia, nici in viata lor.

Serios?!

E foarte tare acest sondaj pentru ca in afara de spectacolele acestea cliseu de care au sau nu au nevoie oamenii – de povesti, de telenovela – sunt foarte multe spectacole in ultimii 10 ani cu impact social, cu teme majore care intereseaza si fac sala full. Din pacate insa teatrul in democratie nu a fost niciodata un instrument de masa… In comunism era.

Da, dar sondajul se refera la tot… si la pictori, si la sculptori…

Pictorii sunt si mai nisati…

Dar il avem pe domnul Caltia, daca nici dansul nu a fost o voce publica…

E, stai. Cand a fost afisul festivalului Undercloud cu o pictura a domnului Caltia, acum 3 ani, si ne laudam si ne mandream cu aceasta colaborare, erau o groaza de oameni care habar nu aveau cine e Stefan Caltia… Dar stii cum vad eu lucrurile? Daca alegi sa ramai in Romania, nu te mai lamenta, actioneaza.  Fa tu cat de putin poti  si daca ajuti sa afle oameni din jurul tau de un domn Caltia, de nu stiu ce spectacol bun, fa-o in loc sa stai si sa te intrebi de ce e perceputa cultura asa si de ce nu afla lumea de existenta unor produse culturale faine.

chris simion mercurian by catalina flaminzeanu

RESPONSABILITATEA SOCIALA – TEATRUL SI INUNDATIILE

Undercloud a fost creat in ideea de a construi pentru industrie sau era o nevoie a ta?

Festivalul a pornit de la responsabilitatea fata de colegii mei de clasa pe care-i admiram foarte mult si care nu aveau structura mea de a se lupta… Erau introvertiti, erau timizi… Am fost 10 oameni in clasa si eu ma simteam cea mai descoperita, ei mi se pareau mult mai talentati… Dar inainte de idee, festivalul a fost o intamplare care ne-a adus confirmarea ca e nevoie de altceva, ca avem nevoie de o platforma de exprimare altfel decat cea de stat, ca ne putem uni, ca se poate face teatru independent.

In 2006 a fost anul cu inundatiile. Era toata Moldova sub apa, am vazut un reportaj la Realitatea TV si m-a emotionat atat de mult incat m-am gandit: eu ce fac pentru oamenii aia, ce responsabilitate am?

Mi-am dat seama ca primul lucru pe care pot sa-l fac e sa joc niste spectacole si cu banii pe care-i strang sa facem ceva… Am vrut sa ajutam intr-o zona in care altii nu ar fi facut-o si am gasit o scoala amarata dintr-un sat din Bacau, din cea vai de mama ei, era malul de o jumatate de metru inauntru si nu aparea pe nicio lista de ajutoare… Satul Preluci, comuna Agas, judetul Bacau… 127 de copii in scoala de 1-8… o clasa de gradinita.

Am luat ca obiectiv sa o refacem. Dar era vara, teatrele erau inchise si eu eram studenta inca, aveam doar doua spectacole, unul la Teatrul Foarte Mic si unul la TNB – Scaunele – examenul meu de licenta.

Le-am luat de la teatre, cu semnatura ca imi asum ca nu stric costumele si decorul si nu mai stiu cum am ajuns pe terasa Motoare – Laptaria lu Enache sa vorbim cu Calin Husar, managerul spatiului. L-am convins din prima, era si in board-ul de la Cotidianul, ne-a ajutat cu tot trustul Catavencu pentru promovare… Proiectul s-a numit “Nopti de teatru pentru zile mai bune” si motto era “D’aya ne pasa”.

In patru zile am strans 1 miliard 700 de milioane. Nu mai stiu ce inseamna suma asta acum, dar atunci a insemnat ca am putut reface scoala. Ne sunau sponsori, ne sunau oameni pur si simplu intruna.

Ne era atat de frica sa punem mana pe bani, sa ne luam aceasta responsabilitate, incat am sunat la firme de securitate si ne-au raspuns cei de la Shelter Security ca ne ajuta: trimiteau o echipa in fiecare seara, care statea langa cutia milei unde oamenii puneau bani. La final numarau banii, a doua zi ii depuneau in contul campaniei.

Asta s-a intamplat in iulie cred… Si apoi cum refacem scoala. N-aveam incredere sa dam la primarie, n-aveam incredere sa dam la popa din sat, asa ca am facut echipe, eu si actorii, in fiecare saptamana…

Am cumparat tot: de la banci la table de scris, am refacut tot, ajutati de voluntari din sat.

Dupa ce am renovat cladirea ne-au ramas niste bani, nu puteam sa-i dam inapoi asa ca am intrebat cati copii sunt – 127, am luat la fiecare masurile si le-am cumparat uniforme, ghiozdane, incaltaminte, rechizite…

A fost prima campanie in care am fost implicata si mi-am dat seama cat de mult inseamna sa te poti folosi de meseria pe care o ai, de un produs care e teatrul, daca ai responsabilitatea interioara a ta…

Pentru ca te gandesti: ce legatura are teatrul cu inundatiile? Uite ca are…

Asa a inceput proiectul cu terasa La Motoare…

Si ai mai fost acolo peste ani?

In anul urmator de Craciun, am mai mers o data, cand le-am mai dus o serie de lucruri, de atunci nu, nici n-am mai trecut prin zona…

Dupa Campania caritabila, i-am povestit lui Calin despre colegii mei, ca nu avem unde sa jucam si el a zis ca va construi un spatiu pentru noi, pe terasa TNB, dar mai intai sa incercam in Laptarie, in sezonul toamna- iarna sa vedem daca vom avea spectatori.

Si vara urmatoare a fost prima editie a festivalului si am tinut-o pana cand s-a inchis Nationalul pentru renovare. Apoi ne-am mutat la MTR 4 ani si cand s-a inchis si acolo pentru consolidare, am ajuns la Arcub – Hanul Gabroveni.

RESPONSABILITATEA SOCIETATII FATA DE ARTISTI

Responsabilitatea celorlalti fata de artisti… O simti?

Nu ma gandesc la asta, imi vad de drumul meu. Cu curaj. Uite, in cei 5 ani de spectacole in Laptarie, am avut prima data curajul sa spun interzis criticilor, daca vor sa vina la spectacol sa-si cumpere bilet.

Eram atat de afectata si atat de revoltata de atitudinea criticilor care negau orice doar ca era cool sa faci asta. Am avut cronici de la oameni care nu venisera sa vada spectacolul si mi-l distrugeau: pentru ca eram considerata o impostoare si o diletanta, desi nu intrasera in sala. Ridicol, dar asa a fost. Cred insa ca pentru toate astea exista plata si rasplata.

Si-ai suferit?

Suferit e mult spus, m-au revoltat si mi s-a parut imoral, gratuit; adica i-am judecat. Nu trebuia sa fac asta, dar mi s-a parut lipsit de etica… Eu spuneam mereu daca poti sa ma distrugi cu argumente, fa-o pentru ca asa invat si eu de la tine. Si te admir daca imi spui pentru ca asta inseamna ca iti pasa de mine si poti sa ma ajuti sa cresc. Dar daca tu nu vii sa intri in contact direct cu ceea ce fac si ma distrugi pur si simplu, doar ca sa iesi in evidenta, suntem in doua barci total diferite. Nu aberez. Am pastrat cronicile ca dovada.

Dar tu care esti bataioasa, ce-ai facut?

M-am dus inclusiv in redactia unuia dintre acesti critici. Cronica lui era intr-un ziar foarte serios la vremea respectiva si conta pentru opinia publica. Prima mea intrebare a fost “Daca ati avea un copil si ar fi in situatia mea, cum v-ati simti? Eu nu v-am vazut intrand la spectacol si am stat la intrare, stiam exact cine a fost in sala.”

Si-a recunoscut ca asa a auzit de la altii, nu si-a cerut scuze dar mi-a dat explicatii despre context, de ce scrisese acel text, care tinea mai degraba de orgoliile unui alt regizor prieten. Iar peste cateva zile a mai scris o cronica, din nou fara sa-mi vada spectacolul, dar intr-o nota mai pozitiva, mai echilibrata. Acelasi om, nu alta semnatura. Despre ce vorbim? Cum sa ai incredere in recomandarile unui astfel de critic care-si pune semnatura pozitiva sau negativ in functie de cate beri bei cu el?

Cred ca totul porneste de la tine, ce responsabilitate ai tu fata de tine, indiferent ca esti jurnalist, regizor… Nu-ti permiti sa iti depasesti o limita a ta … E vorba de constiinta. Spectacolul e spectacol, omul e om. Daca ai ceva cu mine, ai cu mine. Nu cu spectacolul care e bun.

Oamenii de astazi traiesc intr-o experienta atat de epidermica si de superficiala, incat nu constientizeaza ca o actiune pe care aleg sa o faca, cu ura, se poate intoarce asupra lor, ii poate lovi, urat de tot. Pe ei, personal, peste o perioada de timp sau pe cei dragi lor.

Habar nu au, spun “asta e am facut-o, mergem mai departe”, pana nu li se intampla ceva care nici nu stii de unde vine. Eu cred atat de mult in cauza efect si in echilibrul asta pe care il cautam mereu.

 chis simion by catalina flaminzeanu 3

RESPONSABILITATEA FATA CE LASI IN URMA TA

Exista o responsabilitate a selectiei spectacolelor in festival?

Atunci a pornit din responsabilitatea de a ne desfasura cu totii pe aceeasi scena si de a gasi un loc ca sa se exprime cat mai mult cei din generatia mea, dupa care in momentul in care a crescut – organic – si nu mai puteam sa fiu eu singura, se simtea nevoia de echipa. S-a alaturat Adrian Popescu (Radio Guerrilla) cu care fac echipa de la prima editie si este si astazi. In editia a 4 a am inceput sa intreb in stanga in dreapta daca mai e cineva interest de Undercloud ca nu ne mai descurcam. Si l-am intrebat pe Calin Husar, care mi-a recomandat-o pe Carla… (nota mea, Carla Maria Teaha, directorul executiv al festivalului)

Si asa a aparut ea in poveste pentru ca aveam nevoie de un om care sa ma ajute pe partea de promovare, scapam proiectul din mana cu cat devenea mai mare.

Carla l-a adus in poveste pe Tiberiu (sotul meu) care face marketing. Astazi avem multi voluntari si in echipa fixa suntem 2, dar ar fi fain sa putem fi mai multi oameni care lucreaza pentru toata perioada pentru festival, pentru povesti …

In ultimii 4 ani s-a schimbat total responsabilitatea selectiei, mai ales de cand a devenit concurs.

La noi e simplu ce vrem sa promovam:  productiile care au tenta de modernitate, de inovatie, de experiment pe partea de tineri, selectati in concurs. Iar pe partea de actori cu experienta sa-i aduci in spatiu independent pentru a sustine miscarea si spatiul alternativ, care trebuie sa fie sustinuta, trebuie sa creasca.

Acum deja lumea e obisnuita cu ideea ca poti sa joci teatru profesionist si intr-un alt spatiu decat un teatru conventional, dar acum 5-6 ani era o teama, o frica… si la actori, si la spectator de a merge in spatii neconventionale. Teatrul independent a fost vazut mult timp ca ruda saraca a teatrului “mare’, aia care nu au unde sa joace si nu sunt primiti in teatre de stat, fac in independent. De ce oare era trambitata ideea asta? De frica. Teatrul independent e o miscare vie, autentica, necesara. Nu ai cum sa-l elimini din joc. Ca dovada ca nu a reusit nimeni sa il anuleze. Oricat s-a incercat.

RESPONSABILITATEA DE A-TI PURTA  CRUCEA

Eu n-am avut pe nimeni in familie care sa fie in zona artistica. N-aveam pe nimeni care sa vina sa ma puna sa lucrez intr-un teatru, eram femeie, eram tanara. Singurul lucru cu care am plecat de acasa a fost educatia:  fara compromisuri si trebuie sa te lupti pentru visul tau.

Se cam bateau cap in cap.

Si singurul comportament pe care l-am gasit a fost ambitia: daca ma dau afara pe usa, eu sa intru pe geam. Daca eu chiar cred in ceea ce fac, ma defineste si ii ajuta si pe ceilalti, atunci trebuie sa ma lupt sa-mi iasa…

Si perceptia nu era de verticalitate si de pozitiv, era – dimpotriva – de tupeu.  Erau oamenii care imi spuneau, unii in fata, altii pe post de barfa. Ma durea pentru ca eram singura si mica… Curajul era perceput ca tupeu. De fapt singura nu, cu Dumnezeu.

M-au durut vorbele astea, pentru ca stiam ca sunt nedrepte, dar nu m-au oprit in a-mi duce pana la capat visul… Au fost barfe care rezista si acum desi au trecut 20 de ani.

Ca sunt fiica lui Eugen Simion, ca tot ce am facut este pentru ca tata a fost presedintele Academiei. Pe tata l-a chemat Emil. Si cand am reusit sa ma detasez, am inceput sa fac glume si sa spun ca tata a fost intr-adevar presedinte, dar de bloc.

Au fost barfe ca am avut o relatie cu Pascal Bruckner… De ce m-ar aprecia Pascal Bruckner?! Evident pentru ca trebuia sa existe ceva, dar in niciun caz legat direct de meseria mea.

Aceasta nebunie a barfelor a durat: femeie, tanara, bataioasa, ce puteam eu sa fac sa rezist in Bucurestiul acesta dement? Nu aveam alta optiune decat sa-mi vad mai departe de treaba. Si asta a enervat si mai mult… ca nu ma lasam…

Mi-am setat de la inceput ca publicul e cel mai important. Ma doare groaznic cand nu empatizeaza publicul, in rest nu ma intereseaza alte premii, alte recunoasteri. O gala sau o institutie nu au reusit sa ma bucure cu aceeasi intensitate ca o sala plina care aplauda cu intensitate la sfarsitul unui spectacol. Simti aplauzele, e o energie la aplauze pe care nu ti-o poate da nimeni altcineva…

*

Am incheiat conversatia cand au venit doamnele la repetitie. M-am uitat mai bine de o ora la munca lor concentrata si intima pe un text care vorbeste despre alegeri si puterea de a decide pentru tine, cu toate consecintele pe care le aduce orice alegere.

In timpul repetitiei Chris a primit un mesaj de la Adriana Trandafir. Era in Preluci, satul cu inundatiile despre care vorbisem mai devreme. ”Am ajuns in locul acela unde ne-am lasat o parte din suflet acum niste ani” si ii trimitea o fotografie cu scoala.

Nu mai fusesera de 10 ani acolo, cam tot de atatia ani nu mai vorbisera despre Preluci, iar cand doamna Mandache a aflat de coincidenta, ca am povestit cu doar o ora inainte despre inundatii si prima campanie caritabila cu teatru inclus, a remarcat: ”Uneori te si sperii de coincidentele astea”.

chris simion by catalina flaminzeanu 2

Foto Catalina Flaminzeanu

 

14755
casa ronald 3(reportaj) Tie cand ti-a fost ultima data pofta sa faci bine?! O intalnire cu parintii care locuiesc in Casa Ronald de la spitalul Grigore Alexandrescu

(reportaj) Tie cand ti-a fost ultima data pofta sa faci bine?! O intalnire cu parintii care locuiesc in Casa Ronald de la spitalul Grigore Alexandrescu

Un baietel de 9 ani cu o boala extrem de rara in lume – sindrom Hunter, o fetita nascuta la doar 25 de saptamani care cantarea 580 de grame la nastere si care are hidroencefalita, un baietel de 1 an si jumatate cu neuroblastom – aflat in coma, o fetita nascuta prematur, oarba, care necesita mai multe interventii chirurgicale.

Intr-o zi la inceput de martie le-am aflat povestile de la parintii lor. Erau toti asezat in cerc, in livingul colorat Casei Ronald de la Spitalul Grigore Alexandrescu.

Parintii?! Imaginati-va tineri carora in cateva clipe – odata cu un diagnostic – li s-a schimbat total viata, oameni care se agata de orice zambet al unui medic, de orice vorba buna venita de la cineva din spitalul in care e copilul lor, oameni care – desi loviti de boala copilului – au vorbe bune si-si fac timp sa aprecieze si sa rasplateasca printr-un gand bun si o multumire pe fiecare om care i-a indrumat corect, pe fiecare medic care s-a documentat dincolo de anii de scoala despre boala copilului lor sau pentru alt parinte care are intelegere pentru ceea ce traiesc.

Oameni care stau zile in sir sau luni intregi pe holuri de spital pentru ca baiatul sau fata lor e la terapie intensiva. Oameni carora li se impletesc destinele in saloane de spital si in vorbe de alinare.

Cand parintii baietelului cu sindrom Hunter a fost adus de la Targu Mures cu elicopterul la Bucuresti, medicul care urma sa-l aiba in grija era intr-o operatie. Interventia a durat 12 ore si era pentru copilului de 1 an si jumatate ai carui parinti stau acum in acelasi living chiar langa tatal baietelului din Targu Mures.

Parintii s-au cunoscut in Casa Ronald pentru ca familiile, la recomandarea spitalului, au fost gazduite aici.

casa ronald 3

Casa Ronald e un concept al Fundatiei Ronald McDonald care isi desfasoara activitatea acoperind aceleasi nevoi peste tot in lume. Este vorba de case care sunt construite in curtile spitalelor pentru copii (sau in proximitatea lor) si sunt destinate gazduirii parintilor copiilor care urmeaza sa stea mult timp in spital si care nu au resedinta in orasul respectiv.

Casa Ronald e construita cu toate dotarile necesare pentru copii, inclusiv cu mici jocuri care sa le mai aduca putina bucurie celor care fac tratament zilnic in spital dar, cu acordul medicului curant, pot locui in afara lui.

In Romania prima Casa Ronald a fost construita in 2003, iar in 2008 a fost inaugurata a doua casa, la Timisoara, in cadrul spitalului Louis Turcanu. In acest moment au fost stransi banii pentru cea de-a treia casa, gandita pentru a fi construita la Iasi, exista proiectul constructiei si e doar o chestiune de zile si de aprobari pana se demareaza lucrul.

Intre tim la Timisoara se va mai construi un etaj pentru casa din cadrul spitalului pentru ca vin multi copii cu probleme hematologice din toata tara, iar tratamentul e de lunga durata asa ca, pentru unii, Casa Ronald devine a doua casa. Iar Casa are permanent un grad de ocupare de 100%!

Banii pentru aceste Case sunt obtinuti din donatiile clientilor McDonald’s, din actiunile de strangere de fonduri dedicate (un procent din vanzarea unor produse merge spre Fundatie in anumite perioade ale anului), dar si din banii companiei McDonald’s, atat din Romania cat si, la nivelul fundatiei, international.

casa ronald 1p

In 1974 odata cu o fetita unui mare atlet american, bolnava de leucemie, si grija medicului care o trata pentru confortul ei si al parintilor sai a aparut ideea caselor Ronald.

Kim Hill se numea fetita care a fost nevoita sa stea multe saptamani intr-un spital din Philadelphia, iar parintii ei au supravegheat-o de pe holuri saptamana dupa saptamana. Audrey Evans – medicul oncolog care o trata şi tatal fetitei, atletul Fred Hill, şi-au pus problema gasirii unei solutii pentru parinţii aflati in asemenea situatii.

Iar ajutorul a venit de la un restaurant McDonald’s care se afla in apropierea spitalului.  Asa a aparut Fundatia Ronald si prima casa Ronald McDonald.  44 de ani mai tarziu, in anul de gratie 2018, in lume sunt 356 de Case Ronald McDonald, iar programele Fundatiei acorda sprijin anual pentru peste 9 milioane de copii la nivel global.

Stiti cutiutele care stau la casa la McDonald’s si sunteti invitati sa lasati acolo monedele mici? Sau promotiile cand dintr-un anume produs un procent din vanzarea sa merge catre fundatia Ronald McDonald? Sau campaniile numite McHappy Day?

S-au facut multe fapte bune cu banii astia de-a lungul anilor in Romania, s-au construit aceste case pentru parinti si copii, s-au dotat spitale cu aparatura si s-au renovat sectii din spitalele pentru copii.

In cei 20 de ani de activitate ai Fundatiei pentru Copii Ronald McDonald, doar in Casele Ronald din Romania au fost gazduite peste 17000 de familii. Anul trecut casele Ronald au gazduit 732 de familii (323 in Casa Ronald din Bucuresti si 409 in Casa Ronald din Timisoara),  adica 1499 de parinti si copii: 636 la Bucuresti si 863 la Timisoara!!!

casa ronald 3

Pentru noi toti, McDonald’s e despre un fel de confort (mancare rapida si gustoasa) si – uneori – familie/copii (bucuria unui Happy Meal cu jucaria aleasa din vitrina e nepretuita) . Cred ca sunt foarte putini oameni care se gandesc ca McDonald’s inseamna si ajutor pentru familiile unor copii aflati in suferinta.

Pentru informarea voastra scriu astazi.   Sper sa nu aveti nevoie niciodata de aceste informatii, dar la fel de mult imi doresc sa dati informatiile mai departe pentru parintii care ar putea avea nevoie.

  1. Accesul in Casa Ronald se face doar la recomandarea medicilor din spitalul de copii din proximitate. (Casele sunt construite in curtea spitalului pentru a facilita ajutorul parintilor).

  2. Cazarea este GRATUITA. (cheltuielile curente – apa, lumina, caldura etc – sunt acoperite de Fundatie)

  3. Facilitatile din Casa Ronald sunt puse la dispozitia parintilor (pot sa-si pregateasca mancare calda in bucataria dotata cu aparatura de ultima ora, frigiderele sunt gandite pe compartimente si camere, ca fiecare sa aiba locul sau; exista masini de spalat automate care sunt folosite de locatarii casei)

E absolut evident care sunt beneficiile pentru cei care apeleaza la o Casa Ronald – pot fi aproape de copilul lor si pot participa la deciziile medicale, isi reduc din cheltuieli, petrec mai mult timp cu familia, gasesc sprijin si incurajare . E despre respect si demnitatea unor oameni aflati in situatii delicate de viata, despre ajutor si comunitate.

Si sunt mai multe feluri in care puteti ajuta si voi: puteti sa faceti o mica donatie in saptamanile dedicate faptelor bune de la McDonald’s, puteti dona, permanent, in cutiile de donatii in oricare dintre restaurantele McDonald’s din tara si sa dati vestea mai departe pentru ca sunt multi parinti care nu stiu ca exista asemenea facilitati.

Saptamana aceasta este din nou Campania “Mi-e pofta sa fac bine” in toate restaurantele McDonald’s, asa ca e momentul sa ajutati, daca vreti!

casa ronald 2

Inapoi in livingul din casa Ronald de la spitalul Grigore Alexandrescu. Pe baietelul cu sindrom Hunter il cheama Alex, una dintre fetite se numeste Maria, baietelul de an si jumatate este Ioan. In casa mai sunt parintii unui adolescent cu arsuri pe 40% din corp, dar si ai unei alte fetite de 3 ani si jumatate cu probleme la esofag care n-a mancat niciodata normal, ca oricare alt copil.

Sunt din Targu Mures, Constanta, Ploiesti, Calarasi si Focsani.

Am auzit pentru prima data numele copiilor la inceputul lui martie cand am fost in vizita cu prietena mea, Amalia Nastase, care e presedinta Fundatiei pentru Copii Ronald McDonald. Pentru majoritatea oamenilor si a autoritatilor ei sunt niste numere din statisticile de deservire din casa. Dar, evident, ca ei sunt mai mult de atat, cum si parintii lor reprezinta povesti si vieti care ar putea fi mai bune.

Cand scriu aceste randuri, la mijlocul lui mai, copiii sunt in continuare internati, iar parintii sunt gazduiti in Casa Ronald. Mama Mariei sta aici din august trecut, parintii lui Ioan (care e in coma) sunt aici din ianuarie. La fiecare doua saptamani in casa Ronald vine un psiholog voluntar care discuta cu parintii lucruri pe care nu le pot spune acasa si nu le pot duce nici in salonul copiilor lor; emotii si frustrari care ajuta daca sunt numite si impartasite cu altii.

Parintii invata ca starea lor de spirit se transmite copiilor si sa-si gaseasca resurse de zambet si de optimism macar pentru cateva momente cand sunt in salon alaturi de copiii lor. Rolul Casei Ronald nu e doar de a gazdui familiile ci si de a crea mediul pentru o comunitate in care parintii sa se sprijine intre ei, copiii care pot sta in casa pe perioada tratamentului din spital sa socializeze, sa se imprieteneasca.

Amalia a mai fost in vizita in Casa Ronald si de Pasti, cu cozonaci si oua, iar parintii o suna adesea sa-i spuna cum se simt copiii.

Joia asta, in saptamana campaniei “Mi-e pofta sa fac bine”, in Casa Ronald merge si Chef Nicolai sa le faca o mica bucurie parintilor si sa le gateasca. Nu va fi pentru publicitate, e o seara speciala in care prieteni McDonald’s isi daruiesc din timp pentru ca stiu cat de important este sa le schimbe putin starea mentala a parintilor, sa-i faca sa zambeasca. Pentru ca starea aceasta se va simti mai departe si la copiii lor.

(am mai scris despre aceasta Casa si despre copiii pe care ii gazduia in urma cu 5 ani, aici; unii dintre ei inca mai vin in Casa pentru ca merg la spital la tratamente de recuperare cateva saptamani pe an)

*In 2018, Fundatia Ronald si-a propus sa extinda Casa din Timisoara – cu inca 8 camere (costuri aprox.  2 000 000 lei), sa inceapa constructia Casei Ronald 3 – la Iasi –si sa sustina in continuare spitalele partenere cu echipament/dotari. Cum spuneam, saptamana aceasta e Campania “Mi-e pofta sa fac bine” in toate restaurantele McDonald’s din tara, asa ca oriunde ati fi in Romania, puteti contribui la o fapta buna.

 

 

 

 

5742
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!