Category : interviuri

Acest interviu a fost realizat in 30 decembrie 2011 in New York. Cu cateva luni inainte primisem o fotografie facuta de Steve McCurry care acum e inramata si e pe perete in living 😊

*
Esti casatorita, ai o familie, esti single?
Asta a fost seria de intrebari pe care le-am auzit de la Steve McCurry, unul dintre cei mai celebri fotografi din lume, la mai putin de 2 minute dupa ce intrasem in sala de conferinte a hotelului Carlton din New York unde urma sa aiba loc un interviu. Eu eram reporterul, el subiectul.
In mod ciudat, nu m-au deranjat intrebarile. Am zimbit; nimic din tonul lui nu parea ostentativ.
Cind intrasem in camera, Steve McCurry vorbea la telefon cu cineva din staful sau arajindu-si o plecare in afara tarii, pe 10 ianuarie. Eram in 30 decembrie (2011), McCurry venea de la o lunga sedinta foto, iar a doua zi urma sa faca trei portrete pentru familii din Europa in cadrul proiectului Hotpoint Family Portraits. Am vrut sa ies, sa revin cind termina conversatia, dar ma invitase sa stau in dreapta lui, la o masa mare de sedinte.
Era imbracat in negru: sacou si camasa, pantaloni si pantofi. Nimic care sa-ti atraga atentia. Si n-avea aparatul de fotografiat cu el.
Cind a terminat de vorbit la telefon a inceput sa ma interogheze: “Locuiesti in Bucuresti? Esti bloggerita, jurnalista? Stii blogul meu?”, apoi – pentru ca ii maturisisem ca nu vazusem ultima postare de pe blogul lui- m-a invitat sa ma uit pe telefon. “E despre batrinete”, o serie de fotografii emotionante cu batrini in diverse ipostaze, in diverse colturi ale lumii. Ii placea o fotografie din Macedonia, cu doi batrini (un el si o ea) care se sprijineau unul pe celalalt ca sa urce pe un drum de munte.

“Ati putea gasi lucruri si oameni la fel de frumosi si in Romania. Trebuie sa veniti”, i-am replicat in timp ce isi plimba degetele pe ecranul telefonului ca sa vad si restul de fotografii…

Steve McCurry (61 de ani, la momentul interviului – acum 74 de ani ) este unul dintre cei mai celebri fotojurnalisti, detinator al celor mai importante premii pentru fotografie cu marturiile sale din principalele zone de conflict ale lumii. Fata afgana, fotografia care a fost coperta revistei National Geographic e una dintre cele mai cunoscute fotografii din lume, poate si pentru ca la 20 de ani distanta, McCurry s-a intors in Afganistan ca sa o caute, nestiindu-i numele, bazindu-se doar pe fotografie si pe ochii ei verzi, iar experienta a fost transformata intr-un documentar. De fapt, portretele sunt “brandul lui” pentru ca reuseste sa surprinda pe chipuri expresii care spun cit o nuvela sau un film.

Cind intilniti pentru prima data o persoana pe care urmeaza sa o fotografiati, la ce va uitati?
Sunt oameni care au fete foarte puternice, au emotii pe fata, chipuri care spun povesti. Unora le intuiesti caracterul din chip. Sunt fascinat de ce poate sa-ti spuna un chip. Pentru ca fiecare dintre noi are mai multe “chipuri”…Unii sunt foarte banali, altii sunt f frumosi, dar dincolo de asta intilnesti citeodata pe un chip ceva arhietipal, ceva care e foarte puternic…
Si cum ii convingeti? Ma gindesc ca sunt timizi… Sunt oameni obisnuiti si-i convingeti sa se uite in camera, iar rezultatul e o imagine naturala…
Nuuu… Poti sa faci oamenii sa se relaxeze. Cred ca noi toti vrem sa fim placuti, vrem ca oamenii sa ne placa si daca te apropii de cineva si ii spui “cred ca esti extraordinar, iesit din comun si as vrea foarte mult sa fac un portret de-al tau pentru ca pari a fi o persoana minunata.”, cei mai multi dintre oameni se opresc pe strada… Cei mai multi sunt de acord tocmai pentru ca i-ai pus in pozitia asta, le-ai dat acest status…
Pentru ca au ego…
Da, dar si pentru ca vor sa coopereze, vor sa-ti fie de ajutor si, mai ales, vor sa nu dezamageasca. Daca cineva le spune ” esti atit de frumoasa”, nu vor spune ca nu vor sa le faci o fotografie, chiar daca nu sunt de acord cu ce spui. E o informatie pe care vor sa o onoreze acceptind sa faca fotografia.
Uneori ei nu stiu cine sunteti, nu stiu munca dvs.
Nu conteaza cine sunt. Sunt pur si simplu o alta persoana asemeni lor. Trebuie sa le cistigi increderea si uneori pot fi convingator, apoi vazindu-mi incintarea pot si ei deveni incintati. Vor sa participe, vor sa fie parte din aceasta experienta… pentru ca “omul asta poarta o camera, pare ca e un barbat serios, are maniere… hai sa-l ajut.” Trebuie insa sa stii sa alegi momentul potrivit. expresia potrivita. Cind vorbim, expresiile noastre se schimba si-i poti conduce.
Daca tie, acum, ti-as vorbi despre ceva serios, expresia ta va deveni serioasa, daca ma port intr-o directie amuzanta – o gluma – e posibil sa zimbesti. Chiar si daca o sa o faci din politete. Poti sa-i ajuti pe oameni sa imbrace forma pe care o doresti. Apoi trebuie sa ai ceva experienta ca sa intelegi repede expresiile corpului, momentul in care le ceri ceva, cum sa relationezi cu un anume gen de om, lumina, background-ul… Si cum administrezi toate lucrurile astea in citeva momente…
Dar uneori ei nu stiu engleza; sunt indieni saraci sau tarani din Paraguai sau copii ai strazii din Cambogia.
Nu conteaza, pentru ca daca eu rid sau daca am un comportament care e jovial, o sa zimbesti…
Deci sunteti ca un actor?
N-as spune asta… Uite, noi abia ne-am intilnit. Pe bune, literalmente chiar abia ne-am intilnit. (ride) As putea alege sa-ti povestesc orice – de la amuzant pina la trist – si sa obtin ce vreau de la tine – ca expresie a chipului. Nu e despre a fi actor, ci despre a imparti cu oamenii niste experiente, a relationa cu ei, a te conecta pe o anumita directie…

Dupa ce a terminat colegiul, Steve McCurry s-a inscris la universitate sectia cinematografie si imagine, a obtinut insa o diploma magna cum laude in teatrologie in 1974. A lucrat 2 ani pentru un ziar, dar si-a dat demisia si-a devenit fotograf freelancer. Cariera sa a luat amploare cind a traversat ilegal granita in Afganistan inainte de invazia rusilor si a surprins vietile talibanilor in cele mai intime ipostaze, aflindu-se de multe ori in fata mortii “cu naivitate”, dupa cum marturisea mai tirziu. Fotografiile sale au ajuns pe copertele Paris Match, in New York Times etc, iar de atunci a mai fost de citeva ori fata in fata cu moartea.
Daca ar fi sa alegeti o fotografie ca sa va descrieti viata, care ar fi aceea?
Viata e asa de complicata, e greu de descris intr-o fraza, intr-o idee… (se gindeste citeva secunde lungi, privindu-si pantofii) Poate fotografia copilului mic care alearga pe o alee dintre doua ziduri, iar pe ziduri sunt urme de miini de copil… Poate asta e o imagine care sa ma reprezinte. (nota mea, fotografia e coperta cartii Steve McCurry: The Unguarded Moment )

De fiecare data cind se pronunta numele dvs apare imediat si mentionarea “autorul fotografiei fata afgana”, dar sunt sigura ca sunt multe alte fotografii facute de dvs care va plac cel putin la fel de mult.
Sigur, fotografiile din India cu furtunile de nisip, sau cea cu mama si fiul uitindu-se prin fereastra unei masini, tot din India. Femeia batrina de la trecerea de pietoni din Yugoslavia…Sunt multe alte fotografii care sunt cel putin la fel de bune, dar oamenii decid ce le place si nu poti controla gustul lor.
Cred ca ati facut milioane de fotografii in cei mai bine de 30 de ani de cariera. V-ati gindit vreodata ca ati putea sa va pierdeti arhiva?
Traim cu o multime de frici; sa ne pierdem vietile, sa ne pierdem prietenii… Nu poti sa traiesti in frica tot timpul, faci tot ceea ce tine de tine si lasi viata sa-si urmeze cursul. Eu le arhivez si fac tot ce depinde de mine sa fie in siguranta, restul… cum va fi sa fie…

Vorbind despre viata, v-a fost vreodata frica ca o sa va pierdeti viata?
De multe ori.
Si de ce continuati?
Asta e o intrebare la care nu stiu sa raspund… E un mister, e valabil pentru fotografii de razboi si pentru jurnalisti… Cred ca vrem sa fim martori la istorie, vrem sa vedem evenimente care n-au fost inca inventariate. Vrem sa fim in locurile in care se scrie istoria pentru ca , de fapt, traim o viata banala si plictisitoare… Vrei sa vezi schimbarea, tranzitia, vrei sa vezi ce fac altii in situatii in care tu nu ai cum sa fii.
Un exemplu bun e tranzitia romaneasca, Timisoara si Revolutia – acelea au fost momente care au schimbat viata multor oameni. Mie nu mi s-a intimplat asta.
Ce faceati la acel moment?
Eram la Belgrad, am venit cu masina si am stat in Timisoara doar 2 zile. Erau momente istorice. M-a impins curiozitatea si posibilitatea de a documenta in felul meu un moment istoric, o schimbare profunda in istoria Romaniei. Mi-ar placea sa mai vin in Romania. As vrea sa fi fost acolo acum 20 de ani mai mult decit cele 2 zile de la Timisoara, sa fiu in mai multe locuri, sa surprind mai mult din ce s-a intimplat.

Cind nu este in cine stie ce colt al lumii ca sa fotografieze razboaie sau fatza umana a celor mai dificile- controversate momente, Steve McCurry tine seminarii de fotografii la New York sau in India, tara care l-a invatat sa se uite la viata. Dupa calculele sale sumare, in 2011 a stat mai putin de 4 luni la New York, acolo unde are resedinta.
V-ati gindit vreodata sa va opriti? Sa nu mai faceti meseria asta?
Nu, niciodata. Nici macar o secunda.
V-ati luat vreodata o vacanta fara aparatul de fotografiat cu dvs?
Nuuu. Am intotdeauna aparatul cu mine, chiar daca nu fotografiez mereu, dar nu se stie…
Dar daca ar trebui sa alegeti un loc in care sa mergeti fara aparat de fotografiat, doar pentru relaxare, unde ati merge?
Italia, poate… Fara camera? (ofteaza)… Japonia. Sunt locuri unde imi place sa merg, nu am nevoie de camera si de job ca sa le vizitez, imi place Japonia… Dar stii ca e mai mult decit ipotetic ca as pleca undeva fara aparatul de fotografiat.
Stiu… Acum munciti pina in ultima zi a anului.
Da, dar asta nu e ceva neobisnuit pentru mine. Uneori nu poti controla lucrurile, se intimpla cind se pot intimpla. Dar e ok, nu ma deranjeaza ca muncesc in ultima zi a anului.
Cite zile de vacanta ati avut anul acesta?
Nu fac asemenea evaluari, nu asa clasific zilele. Daca ma bucur de viata si de ceea ce fac, e minunat – cu sau fara vacanta. Nu ma gindesc la vacante, ma gindesc la ceva interesant, viu – care sa ma tina activ, ceva care sa ma faca fericit si sa-mi dea o energie pozitiva. Asta e mai important pentru mine decit vacanta. E vorba ca te incarci cu o multime de bucurii, si de pace, ca te implinesti, in timp ce-ti faci munca, arta, fotografiile, scrisul. De asta perseverezi, pentru ca iti aduce un fel de placere si de pace, de liniste interioara. Pentru mine asta e mult mai important decit sa stau pe o plaja si sa ma bronzez, sau… ce fac oamenii pe plaja.
Dar tot cred ca e nevoie de relaxare…
O, sigur; dar relaxarea poate veni in diferite forme. oamenii sunt diferiti si unii se relaxeaza pe munti, la plaja, intr-o tara cu vin…
Si dvs?
Ma duc la un film…
Ati intilnit foarte multi oameni. Mai exista cineva la a carui intilnire sa fiti stingher, sa va emotioneze faptul ca-l aveti in fata?
Da, dar nu pot sa ma gindesc la multi oameni, poate Meryl Streep sau Sean Connery… Nu ma gindesc atit de mult la a intilni personalitati…
Nu e neaparat despre personalitati, sunt curioasa daca sunteti vreodata timid in fata unei persoane pe care o intilniti…
Sigur, citeodata ma intimideaza unele gesturi, unii oamenii. Sunt o persoana foarte timida in viata privata, dar pot sa acopar timiditatea in multe feluri si sa ma imping sa-mi depasesc fricile si limitele…
Aveti fotografii acasa facute de dvs, pe pereti?
Nu, deloc, niciun fel de fotografie.
Dar stati sa vi se faca fotografii?
Mmmm, nu.
De ce?
Nu m-am gindit, nu stiu. (pauza lunga) Uneori mai stau sa mi se faca o fotografie, dar nu e ceva uzual, fac asta rar, extrem de rar.
Ok, m-am convins, sunteti o persoana timida.
Da, ti-am spus: sunt timid.

Ne-am despartit in holul hotelului; el urma sa mearga pe jos catre casa, statea la citeva strazi distanta, iar eu am urcat in camera mea gindindu-ma la zimbetul incurcat si imbujorarea cu care rostise ” ti-am spus: sunt timid”. Abia mai tirziu mi-am dat seama ca seria aceea de intrebari despre viata mea de la inceputul conversatiei era unul din trucurile lui: era o forma de a isi marca teritoriul, de a prelua cumva controlul. Si ca, de fapt, intrebarile acelea vorbeau indirect tot despre timiditatea sa. Poate ca de asta nici nu ma deranjasera.
A doua zi la sedinta foto pentru portretul familiei din Romania in cadrul proiectului HotPoint Family Portraits am realizat ca Steve McCurry este din categoria aceea de oameni care vrea “sa lase urme”, sa ramina ceva important dupa el in viata – fie ca e documentarea lui asupra unui eveniment istoric, fie ca e o fotografie care va sta la loc de cinste in vitrina unei familii dintr-un colt de lume.
Si am vazut ca, in ciuda timiditatii lui, in fata unui gest frumos asemeni cadoului facut de familia Babos din Cluj (un album cu fotografiile lor de familie) il poti auzi spunind “Nu vreti sa facem o fotografie impreuna, cu totii?”

In aceste zile se desfasoara Festivalul de muzica de camera Sonoro, cu editii la Bucuresti si Cluj.

Festivalul initiat de Razvan Popovici si realizat alaturi de directorul artistic Diana Ketler a ajuns la editia 18 cu un parcurs exceptional pentru o tara mica ca Romania. Brandul s-a dezvoltat cu programe paralele: Sonoro Conac – concerte in palatele si conacele vechi din Romania, Sonoro Interferente – burse de studio pentru tineri muzicieni si workshopuri speciale in care tinerii lucreaza si concerteaza apoi alaturi de mari muzicieni.

Longevitatea festivalului Sonoro nu ar fi fost posibila fara sustinerea partenerilor de incredere, printre ei aflandu-se Vodafone Romania care m-a ajutat la intermedierea acestui interviu cu Razvan Popovici.

Imi place foarte mult modul in care isi priveste meseria si vocatia Razvan Popovici. Da, e un violist foarte talentat si apreciat, munceste si studiaza mult pentru concertele sale, dar – pentru mine – e emotionant si inspirational felul in care construieste oportunitati si pentru colegii lui mai tineri, precum si felul in care merge cu muzica de camera si la un public tanar si neconventional, nu doar catre cei pasionati de muzica clasica.

Daca fiecare dintre noi am face la fel in domeniile noastre de activitate, daca am fi preocupati constant ca in domeniile in care activam sa fie tineri tot mai bine pregatiti (iar noi i-am ajuta ) tara noastra ar fi o oaza si mai frumoasa intr-o lume nebuna. Dincolo de muzica de camera pe care o aduce in fata publicului, aceasta e una dintre lectiile superbe pe care ni le preda, involuntar, Razvan Popovici.

foto: Șerban Mestecăneanu.

Tema din acest an, On the Couch, isi propune sa vorbeasca despre intimitatea emotiilor. Sunt 18 ani de Sonoro, o viata de om, din perspectiva temei acestui an, care a fost cel mai emotionant moment pentru tine in acesti ani?

Cel mai emoționant moment a fost atunci când am sărbătorit 5 ani de SoNoRo la New York, la Carnegie Hall, și am coborât din taxi și am văzut pe Carnegie Hall afișul cu fotografiile noastre și pasărea SoNoRo. Extraordinar! Părea ca un vis, ca un basm.

Cand am citit ca Sonoro vorbeste despre emotii ca tema anul asta, m-am gandit la perioada pandemiei. Atunci mai mult ca oricand, am realizat fiecare dintre noi – civilii, nu neaparat voi, muzicienii – cat de bine ne face muzica. Pe tine te mai emotioneaza anumite lucrari? Care sunt acelea? S-a schimbat post pandemie perspectiva ta de muzician si de organizator de festival de muzica de camera?

Deloc, am rămas mai departe sensibil la muzica interpretată bine. Pot să povestesc două experiențe extraordinare, în care chiar am plâns: prima – o bursieră SoNoRo, într-un concert de la finalul workshop-ului din acest an, în Montepulciano, a interpretat atât de captivant și de emoționant o piesă de Franz List încât mi-am șters lacrimile; a doua – la ultimul concert al acestei ediții a Festivalului Enescu, când am ascultat Simfonia nr. 3 de Mahler al cărei final m-a dus complet pe altă planetă. Într-o sală în care este relativ greu să transmiți emoția, a ajuns până la mine, în spatele sălii; chapeau!

Pentru ca am urmarit ce ai facut in ultimii 18 ani cu SoNoRo, si Sonoro Conac, si Sonoro Interfente (cu burse pentru sute de tineri muzicieni), m-am gandit intotdeauna ca esti genul de persoana care daruieste… construieste pentru altii. Ce moment din educatia ta de copil te-a dus in acesta directie? De unde ai gandirea aceasta de “pay it forward”?

Îmi amintesc de prânzurile și cinele din familie, mai ales la bunicul meu, care era un doctor renumit și invita mereu oameni la masă. În plus, părinții mei, care erau profesori la Enescu, dădeau lecții private și erau mulți copii pe care îi ajutau. Pur și simplu cred că am moștenit plăcerea de a da și a primi, de a invita oameni la cafea, la prânz, la cină. Îmi place să glumesc cu ideea că dacă nu aș fi făcut un festival, îmi deschideam o cafenea.

Iar ca violist, în ansamblul în care cânt, sunt un agent coagulant, ajut celelalte instrumente să comunice mai bine – viorile, violoncelul și pianul. În plus, mie îmi plac oamenii și întotdeauna am avut încredere în ei.

Cât despre a construi, când am început ceva, îmi place să planific bine și pe termen lung. Chiar și când au fost perioade mai complicate, nu am putut concepe că nu va fi rezolvată situația. Nu renunț niciodată.

Lucrarile pe care le propuneti spre auditie in aceasta editie – Mozart, Brahms, Beethoven printre altii – sunt vienezi, un oras care ne-a inspirat pe toti ca turisti. De ce ati ales aceste lucrari? (Stiu ca ai o simpatie speciala pentru Mozart si pasiunea lui pentru popice, ai si declarat candva ca ti-ar fi placut sa joci popice cu el.)

Evident, Mozart, Schubert, Beethoven sau Brahms sunt foarte legați de Viena, dar ceea ce este extrem de captivant în această ediție a festivalului sunt ceilalți compozitori vienezi, care arată Viena prin alți ochi și alte talente – Alexander von Zemlinsky, Anton von Webern, Alban Berg, Ignaz Friedman, Arnold Schönberg și alții. Mulți au emigrant în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial din cauza naziștilor și a rădăcinilor evreiești sau din alte motive. Majorității i-a fost frântă coloana vertebrală de acest război, deoarece ei compuneau într-un fel pasionant, post-romantic, iar după război muzica aceasta nu a mai fost căutată și au apărut multe drame.

Din punct de vedere psihologic, repertoriul este extrem de interesant și de ofertant pentru o ediție On the Couch.

Un muzician de top e ca un medic, invata tot timpul si “munca” lui face bine sanatatii – fizica sau mentala. Stiu ca esti foarte disciplinat si perfectionist… pentru SoNoRo din acest an cat timp ai alocat? – si pentru organizare, si pentru exersatul lucrarilor din concerte.

Tot timpul! Pregătirea festivalului este o chestiune ongoing, dar secretul este ca organizarea să fie rapidă și eficientă, apoi să mă ocup de studiu. Anul acesta interpretez piese noi și complexe, dar ceea ce mă ajută (este o premieră!) e faptul că echipa din acest an este cea mai bună de până acum și reușesc să studiez în fiecare zi. Mă gândesc că dacă apuc să studiez ca director de festival, în timpul festivalului, atunci echipa chiar zbârnâie!

Tu esti si muzician, dar si antreprenor, pentru ca SoNoRo sa ajunga la 18 ani intr-o tara ca Romania, a avut nevoie de multa organizare si de sprijin din partea multor parteneri. Cum ii convingeai la inceput, cum ii convingi acum – cand SoNoRo e deja un brand foarte mare?

Cred că pe cei noi îi conving exact cum i-am convins pe cei de la început. Crezând atât de mult în festival și știind ce avem de oferit ca inițiativă culturală, ca ambianță și efervescență, nu am schimbat nimic. Pe cei pe care i-am păstrat timp de mulți ani, i-am convins cu calitate – am oferit mereu cea mai înaltă calitate și cea mai înaltă ținută.

La început i-am entuziasmat cu ceva ce nu exista și suna bine; în plus, am crezut puternic în Festivalul SoNoRo și asta s-a transmis. Programele și tot ceea ce am planificat împreună cu Diana au funcționat, căci, iată, suntem aici și după 18 ani. Aș zice că am oferit ce trebuie și mai ales o planificare pe termen lungm iar oamenii și-au dat seama de seriozitatea și potențialul festivalului. Cineva care se alătură unei inițiative noi trebuie să creadă că aceasta va dura.

Ai fost genul antreprenor de mic? Care organizeaza lucrurile, le provoaca sa se intample si nu sta sa astepte sa i se intample singure situatiile care sa-i indeplineasca visurile…

Nu am avut nimic din spiritul antreprenorial când eram mic, am descoperit întâmplător că pot organiza un festival cu 3 ani înainte de a începe SoNoRo, la un festival pe care l-am organizat în Germania.

Cum ai descrie SoNoRo la 18 ani, daca te-ai gandi la el ca la un tanar muzician?

Aș spune că este un muzician cu o carieră internațională bine conturată și cu un potențial maxim.

Si asta imi permite sa merg mai departe cu intrebarea, pentru ca stiu ce ati facut cu Interferente, cum le-ati deschis mintea unor tineri muzicieni sa nu se multumeasca cu ceea ce au reusit in muzica si sa tinteasca tot mai sus international, ce i-ai spune unui tanar de 18 ani care astazi termina Dinu Lipatti…

I-aș spune să își urmeze visul, să devină cât mai bun și să creadă în ce vrea să facă. Apoi, să nu uite că ce vrea să facă, adică să devină muzician, e foarte conectat cu generozitatea. Când înțelegi lucrul acesta, începi să cânți altfel, să studiezi altfel și începi să dăruiești. Începi să înțelegi că a face muzică nu înseamnă doar a mânui bine un instrument, ci are extrem de multe valențe. În plus, să fii un bun muzician implică și o cultură generală amplă, deci îi recomand să fie mereu curios.

Sunt sigura ca intregul program de concerte de la SoNoRo din acest an e pe placul tau, pe gustul tau pentru ca ai lucrat impreuna cu colega ta la realizarea lui. Dar pentru cineva de 20-25 de ani care se gandeste ca muzica de camera e ceva elitist si poate nu e suficient pregatit sa asculte, ce i-ai recomanda?

Cred că în 18 ani am dovedit că muzica de cameră nu este ceva elitist sau un Bau-Bau cu care sperii publicul tânăr. I-aș recomanda să vină la concerte, să asculte artiști extraordinari și piese pe care nu le-a auzit vreodată, să își deschidă inima și sufletul și să asculte.

Si pentru un public avizat, care e concertul de neratat (daca poti recomanda, fara sa suparam invitatii)

Finale – Eros și Thanatos, de la Ateneul Român. Acesta adună toată energia primei părți a festivalului din București, căci din 6 noiembrie vom fi în Cluj, unde invităm publicul local să ni se alăture timp de o săptămână.

*

Multumesc frumos Vodafone pentru ajutorul la realizarea acestui interviu, dar si pentru ca ai sustinut strategic peste ani unele dintre cele mai importante proiecte culturale din tara noastra, care au schimbat vieti ale tinerilor artisti, muzicieni sau nu.

Zilele trecute a aparut revista studentilor PR FRW in care editoarele de acolo m-au invitat sa raspund la cateva intrebari despre munca mea…

Am sa las mai jos doua raspunsuri care au legatura cu tehnica de interviu nu doar ppentru cei care fac interviuri, ci si ca sa puteti identifica calitatea informtaiei, in calitate de cititori…

Revista studentilor o gasiti aici.

De-a lungul carierei tale, ai intervievat multe personalități de talie internațională, precum Margaret Atwood, Steve McCurry, Victoria Abril și – în urmă cu doar câteva luni – Tim Burton. Povestește-ne despre prima experiență de acest gen. Cum gestionezi potențialele emoții datorate interacțiunii cu figuri culturale atât de importante?

Nu mai stiu exact care a fost primul interviu international. Dar stiu ca prima deplasare internationala cu treaba a fost la Oscar in 2001. La acel moment am fost si la premiera mondiala a unui film cu Julia Roberts si Brad Pitt, o prostioara de film, dar ei erau in fata mea la Q&A si ma uitam uimita si cu emotii. Si-atunci am facut multe mini interviuri ca sa adun informatiile care-mi trebuiau. Transmiteam pentru Europa FM si un ziar al epocii, Jurnalul National, iar Pro TV prelua din ce povesteam la radio.

Eu sunt genul foarte tocilar si foarte panicos. Trebuie sa am foarte bine pregatite lucrurile, mai ales la interviurile internationale, unde ai o sansa unica – nu poti sa revii sa mai pui alte intrebari – si ai si un timp limitat alocat. Si-atunci ma pregatesc 2-3 saptamani, citesc tot ce a declarat omul respectiv, ii vad o parte din munca (filmele, ii ascult muzica), las totul sa se sedimenteze si abia apoi imi fac intrebarile si strategia cu ce incep ca intrebare ca sa castig credibilitate in fata vedetei internationale si sa se deschida dialogului. De multe ori ma indepartez de la intrebari in timpul interviului pentru ca simt ceva in plus in emotiile celui din fata mea, in pauzele dintre cuvinte si speculez si acele lucruri.

Dar ma pregatesc mult mult mult si tot mor de frica inainte. In momentul in care spun Hello, se activeaza insa tot ce am invatat din documentare si ma descurc:) Dar fac asta mai ales pentru interviurile internationale si cele live cu public, la celelalte e o pregatire de o zi doua…

Dar sa stiti ca am dat si rateuri, doamna Margaret Atwood, ca sa dau un exemplu din ce ai mentionat – care e cea care a scris Povestea slujitoarei transformata in serialul de mega succes – m-a executat in raspunsuri foarte scurte si nu foarte prietenoase. Sigur a fost vina mea si nu am stiut sa abordez mai bine.

Pentru ca ne-ai spus cum  arată procesul tău de documentare pentru un interviu și cât durează acesta, în medie, ne poți împărtăși câteva tips and tricks?

Pot scrie romane despre tips and tricks  pentru interviuri, nu doar din munca mea ci si pentru ca am citit despre culisele unor mari interviuri din istorie, tocmai pentru ca sa invat cat mai mult. Si citesc in continuare orice carte noua pe tema gasesc.

 Dar sa o luam pe scurt si metodic din perspectiva celui care face interviul (pentru ca e si perspectiva celui care raspunde, iar eu fac traininguri cu artisti sau oameni de afaceri cum sa raspunda ca sa le fie cat mai bine lor)

Conteaza mediul pentru care e interviul si forma prin care e facut,

Daca e un interviu in scris pe mail, acolo pierzi tu controlul ca realizator. Pentru ca omul primeste intrebarile inainte, stie unde te duci cu ideea materialului si răspunde ce vrea el, tu – ca jurnalist – intervievator nu poti ajusta nimic cu intrebari suplimentare.

Din perspectiva asta, cel mai bun pt tine, daca e interviu care va fi scris, e sa faci prin telefon. Ai oricum intrebarile pregatite, omul din partea cealalta e sincer pt ca nu stie ce il intrebi si nu a pregatit raspunsurile cum ii plac lui, il iei prin surprinde pe anumite teme daca esti bine documentat, si tu detii controlul.

Daca e un interviu video pt stiri/emisiune conteaza foarte mult documentarea si…sa-l asculti si sa-l incurajezi din priviri pe cel care raspunde ca sa spuna cat mai mult. Pentru ca rezultatul final e din sound bytes si nu poti intrerupe subiectul de multe ori.

Daca e pentru vlog – aici nu e interviu, e o conversatie – e un echilibru intre ce spun cei doi, intervievat si intervievator, si il poti sustine sa spuna cat mai multe prin intrebari (documentarea e dumnezeu oricand), dar si prin mici chestiuni pe care le imparti cu el din experienta si viata ta. Conteaza insa foarte mult sa nu fie mai mult despre tine decat despre intervievat.

Problema cea mai mare la vlogurile de acum este ca, in lipsa documentarii, cel care raspunde livreaza de multe ori minciuni si intervievatorul, gazda, nu-l contrazice pentru ca nu are backgroundul. Si raman in spatiul public niste gogomanii pe care unii le recunosc drept minciuni si iti pierzi credibilitatea; nu la audienta de amatori – de real people – ci la profesionisti si asta se intoarce impotriva ta cand soliciti un interviu cu o persoana foarte importanta pentru ca nu esti credibil.

Ma rog, mai conteaza limbajul trupului pentru cel care pune intrebarile, mai conteaza cum creezi confortul…

Daca e pt un interviu live cu public, e necesar un preinterviu cu subiectul ca sa poti sa-ti construiesti un fir narativ, sa incepi cu o intrebare care duce la o marturisire puternica, sa faci apoi catre final ceva care va conduce catre o marturisire motivationala pentru ca publicul sa plece cu ceva emotii si lucruri invate. La un interviu cu public, tu si cel care e subiectul interviului sunteti parteneri pentru un moment memorabil… e pentru spectatori in primul rand.

*

Ce e mai jos nu e dintre raspunsurile pentru revista

Podcastul nu e chiar un interviu, este altul regimul de intrebare raspuns, e mai degraba o conversatie si o alta raportare invitat- gazda.

am scris pe larg despre podcasturi aici

Vlad Petreanu e pentru generatia care are astazi 20-30 de ani, domnul pe care-l aud la matinalul Europa FM si cel pe care-l mai descopera pe blog explicand o alta perspectiva a chestiunilor politice si sociale.

La o iesire in macro in timp, e unul dintre jurnalistii care a reusit sa stea in picioare in meseria asta mai bine de 30 de ani, exprimandu-se in ziare, tv, radio, online, conducand redactii de stiri de televiziune, prezentand jurnale importante de stiri in momente care au scris istorie in Romania. 

Aceasta este transcrierea conversatiei noastre de la Webstock 2020, o editie online, in pandemie, in care eram in sala doar noi si echipa tehnica, iar publicul ne urmarea de acasa.

Daca aveti pe aproape tineri care vor sa se faca jurnalisti, care vor sa fie vloggeri/bloggeri sau sa se afirme online, dati-le sa citeasca aceasta discutie.

octombrie 2020

Ai acest parcurs foarte serios, foarte sobru in jurnalism si vii dintr-o familie de istorici. M-am intrebat tot timpul, cat din educatia ta s-a imprimat in munca? Eu zic ca tu esti modelul tocilar, super documentat, super riguros adica nu te duci niciodata la emisiune la radio fara sa stii toate informatiile, background-ul informatiilor pe care le prezinti. Imi cer scuze pentru termen – si eu sunt modelul tocilar..

Acum ca ai folosit termenul asta – tocilar – cred ca e cel mai departe posibil de ce am fost eu in scoala cand oscilam intre loaza, copil genial si rebeliunea adolescentina fara rost.

N-am avut note grozave decat la materiile care-mi placeau sau mai bine zic la profesorii care-mi placeau.  Istoria este o poveste spusa cu date riguroase. Adica da, parintii mei erau istorici, mama inca traieste, tata era un profesor care avea darul povestirii, asta era farmecul lui. Povestile mele din copilarie erau povesti din istorie cu voievozii si domnitorii romani, dar si cate un pic despre Grecia Antica, despre Roma si Imperiul Roman.

Cred ca asta mi-a dezvoltat curiozitatea foarte devreme, de a asculta povesti. Dupa aceea, poate printr-un soi de imitatie careia ii cadem cu totii victima fata de parintii nostri, am incercat sa spun si eu la randul meu povesti mai departe.

Eu m-am dus o data pe ascuns sa-l vad pe tatal meu la o ora de istorie, el era profesor universitar, n-am vrut sa stie ca sunt acolo. M-am dus cu inima stransa pentru ca il iubeam foarte mult si aveam speranta de a nu fi dezamagit cumva, stii, sa nu fie vreun profesor din ala bleg si plicticos, asa cum cunoscusem atat de multi in scoala si in facultate. Si tipul era fascinant, adica era o placere sa-l asculti asa cum si eu il ascultam pentru ca povestea frumos, nu pentru ca era doar tatal meu.

Poate de acolo mi-a venit inclinatia asta de supra-documentare pe subiecte care este si o capcana pentru ca intr-un interviu, de exemplu, e foarte bine sa fii super documentat, dar asta te si impinge intr-o zona in care vrei sa si folosesti tot ce-ai aflat si trebuie sa controlezi fluxul interviului foarte bine ca sa nu treci momentele in care interlocutorul tau iti deschide oportunitati, lucruri la care nu te-ai gandit, pe care nu le-ai anticipat…

Daca te tii numai de planul respectiv risti sa pierzi momentele in care chiar poti sa dai o lovitura si trebuie sa inveti sa manageriezi.

Dar te-ai gandit sa predai vreodata jurnalism?

 Eu acum profit ca suntem singuri aici, ma simt foarte bine in dialog cu tine, dar eu nu sunt bun la interactiune, adica am tracul asta, timiditatea fata de interactiunea cu oameni reali.

Sunt ok la interviu 1 la 1, sunt ca pestele in apa intr-un studio de radio sau de televiziune, pot vorbi cu tine, dar Cristi Manafu stie foarte bine ca daca ma invita la Webstock conditia e: “bai, nu ma pune sa vorbesc la oameni, ca nu stiu sa le vorbesc oamenilor”.

Am incercat sa predau cate ceva si am imbatranit ani de zile in orele alea; am ajuns acasa leoarca. Mi s-a parut inspaimantator. Nu stiu, nu inteleg paradoxul asta, cred ca fiecare are nebuniile lui.

Cand intri in televiziune sunt 2 praguri psihologice pe care trebuie sa le depasesti: primul e ca “e ok sa vorbesti cu un obiect”, pentru ca vorbesti la o camera si trebuie sa convingi camera respectiva. Iar asta e impotriva instinctelor si a educatiei ca esti invatat pana la varsta respectiva ca a vorbi cu obiecte este “no-no”, ca nu poti sa vorbesti cu obiecte. Dupa ce treci peste pragul asta trebuie sa intelegi ca in spatele obiectului respectiv se afla multi oameni, sute, mii, in unele situatii poate si milioane si daca treci de asta, esti ok.

Eu nu am avut niciodata problema sa trec de acest obiect, sa vorbesc cu obiecte si sa vorbesc cu ma rog multi oameni in spate, dar daca sunt in sala aici 20 de oameni sunt mort de frica.

 Acum sunt sub 20, deci suntem bine (rade).

Da, suntem super bine, salut (rade) ma bucur ca sunteti in spatele camerei, imi face placere sa va salut pe toti si va multumesc ca va uitati la noi.

Cand te prezentam spuneam ca ai acest background in care te-ai exprimat pe toate suporturile media care exista in comunicare. Mai putin …

Mai putin agentia de presa (rade)

 Exact, da, agentia de presa si mai putin PR si comunicare propriu-zisa …

Da, pai stai ca sunt lucruri diferite.

Sunt, dar tot e o utilizare a unui alt mediu in comunicare. Mai ales in directia in care merge astazi PR-ul. Sunt multi jurnalisti din Romania care s-au dus in directia aceasta. Nu-mi imaginez ca nu ti s-a propus sa faci consultanta politica si PR politic.

 Mi s-a propus, sigur. Dar cred ca sunt lucruri incompatibile.

Observi ca principiile jurnalismului au devenit destul de relative in ultimul timp, dar eu continui sa cred ca unele lucruri nu se amesteca, Si unul din lucrurile cu care jurnalismul nu ar trebui sa se amestece deloc este asta: sa faci consultanta politica sau training media pentru politicieni si in acelasi timp sa faci jurnalism, e o granita care nu trebuie depasita. Pentru ca inevitabil dezvolti un subiectivism pentru niste oameni cu care interactionezi in permanenta.

Eu am fost jurnalist pe politic un timp, multi ani de fapt si acolo te vad si le place de tine si te intreaba: “dar n-ai vrea sa ma sfatuiesti?” Nu e in regula, nu poti sa faci asta, adica e o meserie legitima …

Dar nu exista si tentatia banilor?

Sigur ca exista tentatia banilor, da’ pana la urma trebuie sa te gandesti “bine, dar ce fac?”

Stii si securitatea oferea avantaje, adica nu poti sa accepti bani pentru orice, cred ca fiecare trebuie sa-si stabileasca niste limite, sunt domenii sunt industrii cu care eu nu as interactiona.

As scuza de exemplu pe cineva care este absolut disperat, o mama singura cu 5 copii in prag de evacuare; ok, face pact un cu diavolul pentru supravietuire. Asta da, dar altfel … multumesc nu sunt mort de foame, pot sa-mi castig banii sau macar pot incerca sa-mi castig banii din alta parte si nu neaparat din incalcarea acestor principii.

Daca pot sa-mi respect tot mai mult principiile, cu atat mai bine. Asta nu inseamna ca nu fac ca nu fac publicitate pe blog, ca nu scriu advertorial, dar nu am facut advertorial sau nu am facut publicitate cat timp am lucrat la stiri, pentru ca si acolo e o problema, stiristii nu trebuie sa aiba contracte comerciale. Acum sunt entertainer, viata e mult mai libera din punctul asta de vedere, fac un program matinal de infotainment, de divertisment in care rad, spun glume iar publicitatea pe care o fac eu este marcata intotdeauna.

Nu scriu la comanda, adica trebuie sa scrii asa si asa. Relatia este …”ne-ar interesa, vrei sa scrii despre acest produs sau despre acest serviciu?” Si daca-mi place, ma intereseaza zic : “ok, dar abordarea este a mea, cu verificarile voastre, sunt, dar sunt pe chestiuni tehnice…”

Revenind la principii si la reguli pe care ti le stabilesti, ai fost redactor sef de redactie de stiri si cand esti manager de presa este mai greu sa iti pastrezi niste principii, pentru ca intotdeauna sunt presiuni…

Ce vrei tu sa spui cred ca este faptul ca oricat de sef ai fi, intotdeauna mai e un sef peste tine intr-o societate.

Sefii tai sunt adesea actionarii daca esti CEO-ul, daca esti cel mai mare si atunci e un consiliu sau actionarii te preseaza in anumite directii, dar in Romania, in trusturile de presa redactiile sunt detinute de patroni care actioneaza si ca sefi.  Nu doar trusturile de presa, sunt echipe de fotbal care actioneaza asa, in care patronul considera ca este si seful echipei cu toate riscurile care decurg de aici.

Acum cred ca fiecare se descurca cum poate, eu am considerat intotdeauna ca fiecare om, angajat are o anumite rezerva de negatii pe care le poate folosi, de NU-uri si in functie de cat de bun esti in meseria respectiva si cat de multe lucruri faci pentru organizatia respectiva, pentru dezvoltarea ei sau pentru functionarea ei corecta, anumarul acesta de NU-uri e mai mare, dar dupa un timp rezerva asta se epuizeaza ca nu poti sa spui nu intr-una.

Poti sa spui “nu” de mai multe ori cand apar diverse presiuni ca ele exista, sa nu ne mintim. Acolo e momentul in care trebuie sa decizi ce faci, daca ramai in continuare dar spunand DA de acolo inainte si ramai pe un statut profesional, de fapt statutul profesional e naspa ca devii o sluga, dar ai un salariu bun… Da, esti sef, esti nu stiu ce….

Sau nu accepti sa te transformi intr-o sluga si viata ta sa devina din ce in ce mai, cum sa spun, o viata in care iti e din ce in ce mai dificil sa te uiti la tine in oglinda pentru ca stii ca si astazi trebuie sa faci un compormis, pentru ca nu mai poti spune NU, ai spus de multe ori NU si depinzi atat de tare ori pe masura ce inaintezi in varsta e si mai greu sa te eliberezi si atunci e o decizie: te arunci, pleci, te desprinzi sau ramai in continuare si spui DA din ce in ce mai des. Am colegi care au ales sa spuna DA, e treaba lor, eu nu am mai vrut sa spun DA, am spus NU.

Asta e raportarea la partea de sus in schema companiei, dar ca sef pe scara ierarhica exista si o raportare la partea de jos, in partea de jos a subalternilor. Un sef are de manageruit o multime de situatii emotionale foarte puternice cu echipa (eu cand am dat prima data un om afara, ti-am povestit, am ajuns acasa si am plans, nu eram pregatita pentru asa ceva).

Cum ai manageruit tu partea aceasta a situatiilor? Oamenii, din perspectiva subalternului, se gandesc: ” ala e biroul sefului, e privilegiat”, nu se gandeste nimeni niciodata la emotiile managerului de acolo.

Exista o diferenta intre lider si manager din punctul asta de vedere si cred ca fiecare trebuie sa se gandeasca cu cine i-ar placea mai mult sa lucreze cu un lider sau cu un manager.

Liderul e ala pe care-l urmezi in batalie, managerul e ala care iti face sa functioneze o organizatie.

Un lider nu iti face intotdeauna sa functioneze o organizatie, pentru liderul ala te arunci si-n foc, dar el ar putea sa te arunce el in foc si sa-i si multumesti. Nu e deloc comod sa fii sef peste o companie, peste o organizatie destul de mare si de emotionala si plina de, cum sa spun, hormoni si de energie cum este o redactie de stiri.

Oamenii de la stiri sunt  super adrenalizati in permanenta. E aproape ca pe front. Intr-o redactie de stiri de exemplu, unde mai exista redactii de stiri ca sunt din ce in ce mai putine, oamenii sunt foarte competitivi si se raporteaza in permanenta la ce fac ceilalti.

De ce au avut aia stirea si nu am avut-o eu; de ce au stiut-o inaintea mea.  Si se autoselecteaza pentru ca daca pierd stiri, o data, de doua ori, de trei, nici colegii nu prea ii mai ajuta.

Si atunci sunt decizii care vin de la sine: “ba, trebuie sa pleci, imi pare rau, nu merge, la revedere”. Sunt alte decizii de acest gen care tin pur si simplu de chestiuni de organizare, de resurse financiare, n-ai ce face, trebuie sa reduci, personalul.

Mai este un tip de concediere exemplara, pe care am vazut-o la un lider de redactie, nu la un manager de redactie care a venit sa preia departamentul respectiv si s-a uitat, a zis :” o sa va fac niste salarii, nu o sa aveti ce o sa faceti cu banii, dar in acelasi timp o sa va pun sa munciti ca niste caini, iubiti-ma” si a doua zi sau a treia zi nu mai tin minte a dat afara o vedeta.  A dat-o afara in mijlocul redactiei, a concediat-o si mesajul pentru redactie a fost: “ba frate, stii ce? Trebuie sa ii dam astuia tot pentru ca daca nu-i dai tot, daca da afara o vedeta, pai pe mine cum sa nu ma dea afara?”

Noi traim intr-un context media care e “tinerete fara batranete”, toate prezentatoarele de la televizior sunt foarte tinere (comparativ cu americanii unde avem jurnalisti care au 70 de ani, care au 80 de ani, care au scris istorie si care au carti despre fiecare presedinti). Noi avem o alta cultura media, sigur avem si doar 30 de ani de presa reala…

Daca te uiti la ce se intampla pe ecran – e foarte bine ca sunt tineri sigur – dar e incercarea televiziunilor sa “intinereasca” publicul. Imi pare rau, nu merge asa, e o incercare esuata. Tinerii sunt mai usor de mutat de colo-colo pentru ca n-au experienta necesara: de la un timp inveti trucurile patronatelor si opui rezistenta. Raman aia mai in varsta  care sunt mai harsiti in rele, care nu mai au NU-uri de spus si incep sa spuna multe DA-uri si vedem ce se intampla in platourile majoritatii talk show-urilor din Romania unde realizatorii de talk show de fapt fac un soi de ping-pong amical cu invitati.

Cat despre relevanta, pana la urma asta e cumva in oglinda cu respectul, stii? Nu pot eu sa spun, sa ma consider relevant; adica eu continui sa spun publicului, sa relatez ceea ce observ si sa le spun care sunt concluziile mele si publicul alege sa consume ce spun eu sau nu.

Dar daca ai microbul asta al povestitorului, al relatarii, sa spui povesti, atunci nu te opreste faptul ca te citeste numai o persoana.

Cand mi-am facut blogul, cred ca sunt 13 ani de atunci, mi s-a parut incredibil 2 lucruri: 1 ca pot sa public orice, fara niciun fel de filtru eu, numai eu cu mine  si 2, ca dupa o saptamana sau doua aveam 100 de cititori.

M-am gandit, bai frateee, sunt 100 de oameni care vor sa ma citeasca doar pe mine. Pe blog eram doar eu si mi s-a parut fascinant, incredibil.

Deci daca ai microbul povestirii, e suficient sa te asculte un om si o vei face, ii vei spune o poveste unui singur om, asa cum tatal meu imi spunea mie povesti, pentru ca asta era microbul lui, sa fie povestitor si probabil ca l-am mostenit.

Sigur au existat in aceasta cariera – care este de 30 de ani – momente in care sa te fi emotionat teribil si sa iti fie greu, la radio sau la TV, sa faci fata emotiei propriu-zise.

Acum, daca esti profesionist iti stapanesti emotiile; pentru ca important nu e sa te vada lumea pe tine cum plangi, tu trebuie sa pui in valoare sau sa oferi publicului pe omul respectiv care produce aceasta emotie. Dar uneori sunt si exceptii, exceptiile intaresc regulile. Uite a fost un astfel de moment, la radio a fost si s-a intamplat  anul trecut…

Noi aveam o campanie la Europa FM care se numeste “Urmeaza-ti visul” care radioul impreuna cu niste oameni minunati si sponsori si public, ajutam copii care au diverse dificultati in viata.

Sunt niste povesti absolut extraordinare si oamenii sunt atat de fericiti si cand vor sa ajute si cand sunt ajutati. Si unul dintre cazuri a fost cu o fetita de 12-13 ani care era bolnava de cancer si era deja mutilata de boala, in sensul in care .avea un picior amputat. Visul ei era sa zboare cu avionul, nu zburase niciodata, voia sa scrie o carte, lucruri de genul asta.

A venit in studio, o fetita extraordinar de frumoasa, cu niste ochi albastri, extraordinar de pozitiva, de energica in conditiile respective. O priveam si ma gandeam cat de cumplita poate fi viata si cat de crud poate fi un destin sa faca asa ceva unui copil – si sunt enorm de multi copii care au astfel de destine cumplit de crude si de nedrepte.

Am discutat si a venit un moment care m-a rupt. Cu ea venisera evident niste oameni sa o ajute si un profesor de-al ei; noi i-am dat cadoul si profesorul a spus ca are si el un cadou si a scos o rama foto in care erau 4 sau 5 fotografii puse.

Alea erau momentele ei fericite din viata ei – 5 momente fericite, asta avusese ea pana la 12 ani, 5 momente in care fusese fericita in viata. A fost un moment greu, mi-am dat seama ca atat de putin a primit copilul asta din partea vietii, atat de putin intr-o perioada a vietii in care trebuie sa te bucuri, sa te joci, sa fii fericit, sa nu ai niciun fel de grija si…aia m-a rupt si, ma rog, am iesit din emisie, si dupa aia m-am ascuns undeva si m-am descarcat pentru ca pur si simplu nu am mai putut. Fata e bine, adica continua sa lupte, asta e lucrul cel mai important, am vorbit cu ea, a zburat cu avionul, a fost in simulator, i-am mai oferit cateva momente fericite.

Daca tu ai avea un copil si ar veni si ti-ar spune: “tata vreau sa ma fac jurnalist, nu blogger, el crescut in epoca digitala vrea sa se faca jurnalist…Ce i-ai spune sa faca sau daca l-ai lasa sa faca meseria asta?

Da, fara nicio indoiala. Uite o sa iti explic de ce sau o sa va spun de ce. N-are nicio legatura epoca digitala. M-ai prezentat la inceput ceva de genul ”a prins ziarele cand erau in print, da rotativ… si dupa aia televiziunea pe vremea cand nu existau televiziuni private in tara asta si dupa aceea bloggeri de cand bloggingul era ceva nou si acum e totalmente fumat si asa mai departe”. Nu…

Conteaza mai putin mediul, asta sunt medii prin care tu te exprimi, Important e mesajul sau, mai bine zis, important e ca tu vrei sa spui ceva.

Revin la ce ziceam despre povestitor. Important e ca tu ai drive-ul asta, ca esti, ca ai microbul cum se spunea pe vremuri, nu stiu daca se mai spune acum, bai ai microbul presei, adica vrei sa te duci sa te uiti, ce se intampla undeva si vrei sa impartasesti cu cineva lucrul asta, sa ii spui uite ce am vazut eu si de ce cred ca e important si de ce cred ca ar trebui sa te preocupe lucrul asta, sau sa te faca sa razi sau poate sa te faca sa gandesti. Asta inseamna jurnalismul…

Ori daca copilul are microbul asta nimic nu-l va opri sa faca asta…

Dar ceva trebuie sa citeasca macar putin … ce sa citeasca?

Sa citeasca tot, sa citeasca orice (rade)  indiferent, asta e un sfat: indiferent de meseria pe care ti-o alegi important e sa citesti cat mai mult, citeste mult, mult si o sa iti dai seama singur in ce directii te duci si ce iti place mai mult.

Asta o sa te ajute sa te orientezi pentru ca atunci cand citesti nu doar ca primesti informatii, dar iti deschizi si mintea. Cititul si calatoriile sunt cele doua activitati umane care pot fi facute relativ simplu si care deschid mintea… cu cat ai mintea mai deschisa cu atat esti mai pregatit pentru experiente noi si dupa aceea sa te adaptezi intr-o lume care se schimba in permanenta.

Spune-le o carte oamenilor pe care ai descoperit-o  recent si care ar fi si pentru ei o calatorie, pentru ca astazi calatorim mai greut.

Uite, ieri am terminat de citit o carte a unui fost ambasador britanic, la Moscova in anii caderii Uniunii Sovietice, dar este o carte pe care o recomand oricui ii place istoria ma rog, despre invazia sovietica in Afganistan. De fapt, despre cei 10 ani de invazie sovietica in Afganistan, e foarte bine scrisa, omul este foarte obiectiv… Acum am trecut la o nuvela de Arkady si Boris Strugatsky. Dar daca vreti o recomandare, cartile care m-au impresionat sau mai bine zis autorul care m-a impresionat profund, in sens emotional in ultimii ani, a fost Svetlana Aleksievici.

Incepeti cu cartea ei despre Cernobîl si daca reusiti sa treceti de primul capitol fara sa plangeti e mare lucru.

Daca ar fi sa-ti multumesti tie pentru ceva, sa iti fii tie recunoscator pentru ceva din viata ta, din ce-ai facut tu in acest timp, poate sa fie personal sau profesional, pentru ce ti-ai multumi?

Uite interesanta intrebarea, nu m-am gandit niciodata sa-mi multumesc mie pentru lucruri, mi s-a parut natural sa fac ce-am facut pentru ca, de exemplu, am refuzat sa semnez un angajament la securitate pe vremea lui Ceausescu si atunci am invatat ca pot sa rezist la presiuni. Dupa aceea am facut chestia asta, mai bine plec sau mai bine spun NU cu orice risc, refuzand diverse avantaje, poftim.

Acum sa nu credeti ca sunt vreun soi de… Doamne Fereste, nu cred ca sunt un model in viata; am si eu lista mea de compromisuri. Dar nu intru in politica, nu cer nimanui sa ma voteze… Cine ma citeste, ma citeste pentru cum sunt eu, nu… nu vreau sa (rade) ma laud cu mine, de asta intrebarea m-a luat prin surprindere.

Cred ca trebuie sa ne fim recunoscatori noua pentru niste lucruri pe care le-am facut bine pentru noi, niste fapte si niste actiuni.

  Pentru ca am fost, pentru ca mi-am urmat instinctul.  Eu trebuia sa am alta cariera profesionala; am facut Inginerie, dar pentru ca am crezut in microbul meu, am vrut sa fiu povestitor si, chiar daca am fost impins de viata si de regim intr-o directie, am stiut sa ma intorc intotdeauna la rolul meu de povestitor, la ce voiam eu sa fiu.

Asta cred ca e o lectie pe care merita sa o inteleaga oricine si sa o aplice oricine: fratilor cand vi se spune “urmati-va visul”, pai chiar asa e, urmeaza-ti visul.

E ca-n dragoste stii, am citit undeva asta, ai multi parteneri pana cand il intalnesti pe acela, stii ca asta este: asta este dragostea ta, stii ca cu omul asta sau cu femeia asta o sa vrei sa imbatranesti.  Asa e si cu profesia. Incearca, fii ok, fii corect in ceea ce faci, nu fura, nu minti, nu…ba dar la un moment dat o sa iti dai seama : asta vreau sa fac! Si atunci fa aia.

Sa incheiem intr-o nota foarte pozitiva si optimista, da-mi o reteta pe care as putea sa o fac eu, stiindu-ma cum sunt ca nu petrec mai mult de o… jumatate de ora in bucatarie, adica nu zi ceva super complicat, ceva pe care sa-l poata face toata lumea in acest weekend.

Oricine poate sa gateasca, sa stii, nu exista ca nu pot sa gatesc… Trebuie doar sa dai gres de suficiente ori ca sa intelegi unde gresesti (rade). Cu paine sau fara?

Pentru mine fara, dar hai sa zicem cu paine pentru public. 

Bine, atunci uite iti dau ceva de se face pentru sambata dimineata. Dar va duceti vineri si luati doua avocado d-alea care sunt gata ripe si niste ricotta sau urda si va mai trebuie si lamaie si ulei de masline si paine de buna calitate.

Nu luati toast, luati niste paine adevarata, paine taraneasca daca se poate. 2 felii de paine daca aveti toaster, daca nu va descurcati, pe care le taiati si le puneti impreuna in toaster si ele se vor praji pe o parte, sunt semi-toast, se prajesc pe o parte si in mijloc raman fragede si cand faceti ce va zic eu, puneti compozitia pe partea prajita, atunci cand o sa muscati, muscati din partea soft si aici in mijloc va fi crunchy, da?

Paine de buna calitate, nu prostii si aici puneti asa: putin ulei de masline pe toast-ul ala, feliute de avocado pe care puteti sa le apasati nitel, deasupra ricotta sau urda, niste suc de lamaie, poate si inca un strop de ulei de masline si niste frunze de busuioc.

 Si acum tot publicul a lesinat de pofta iti dai seama (rade)

…(rade) sau feliuta de ceapa murata, ceapa rosie murata. Vreti sa va dau reteta? (rade)

Se ia un borcan de iaurt, se mananca iaurtul, se spala bine-bine de tot borcanul, ceapa rosie se taie feliute foooarte subtiri, se pun toate in borcanelul respectiv impreuna cu niste frunze de dafin, piper si daca aveti piper boabe si niste chilli, se toarna pana la jumatate otet, de buna calitate si asta, apa fierbite se pune capacul, se da la frigider, s-a mai racit nitel si a doua zi dimineata obtii niste feliute d-astea care sunt crunchy, dulci, mmm putin picante, numai bune de pus pe sandvici.

Si daca vrei fara paine folosesti jumatate de ardei gras, dar zic ca merita putina paine

Stii ce e foarte simpatic? Am vorbit foarte mult despre jurnalism, erai foarte serios,
iar acum ti s-a schimbat expresia fetei  vorbind depre retete si ingrediente… Acum cand ai vorbit despre mancare esti Vlad Petreanu pe care-l stiu din civilie

Nici nu stii cat de mult muncesc la sport si la astea ca sa pot sa mananc tot ce vreau, nici nu stii cata munca e in spatele  acestui hobby (rade)

Iti multumesc foarte, foarte mult Vlad pentru aceasta intalnire.