Category : munca mea

parvu1STORY: Emanuel Parvu – actorul profesor-scenarist-regizor
interviuri
11 years ago

STORY: Emanuel Parvu – actorul profesor-scenarist-regizor

 

cind am aflat prima data (la Festivalul Anonimul, in august 2013) povestea de mai jos, am fost foarte surprinsa. sase luni mai tirziu, povestea devine publica; si e despre lucrurile pe care nu le stim despre oamenii de pe linga noi, si despre sa mergi pe drumul tau cu perseverenta, ca sa-ti indeplinesti visul.

 

 Sa produci saptaminal 65 de minute de comedie de la zero (roluri scrise, invatate, filmate, montate) – echivalentul a cite unui film de lung metraj – si sa reusesti sa atingi un public cam cit suma spectatorilor primelor 20 de filme romanesti din box office realizate dupa 1989 e o performanta cu care s-ar lauda orice regizor. In termeni tehnici la asta se rezuma emisiunea “In puii mei” de la Antena 1 al carei continut a fost iubit de unii, criticat teribil de altii, dar care va ramine in topurile audientelor tv pentru multa vreme.

O emisiune al carei succes s-a bazat nu doar pe continut, ci si pe o mecanica – matematica a programarii fiecarei secvente.

“Aveam emisiunea structurata pe cupluri – gen Mocea Flocea, Momiie Gogiie – sau personaje singulare: Naomi, Vanghelie, Becali. Daca Pro TV incepea cu Transformers ii atingea pe cei de 14-15 ani care sunt fascinati de roboti. Noi daca incepeam cu un cuplu cu betivi eram perdanți din start. Mucea – Flocea care erau personaje caricaturale – jucau “gros”, strident – erau pe intelesul copiilor. Cu ei incepeam. Daca Pro avea un film “commando”, care era pentru public de 16-17 ani, trebuia sa captam atentia adolescentilor si ne duceam pe ce-i interesa pe ei: transexuali, personaje dezbracate.”

Emanuel Parvu stie cel mai bine cum aratau zecile de permutari si combinatii ale scenetelor de citeva minute dupa reguli la care spectatorul nu se gindea, dar care ii dadeau confort si il tineau captiv in fata ecranului: niciodata consecutive doua scenete cu personaje din aceeasi categorie (singular/cuplu), niciodata consecutive doua scenete cu acelasi plan secundar (exterior/interior).

Parvu are 35 de ani, a terminat actoria in 2006 la UNATC, este asistent doctor la aceeasi facultate, are o nominalizare la premiile UNITER (premiile nationale pentru teatru), 4 scurtmetraje regizate (unul premiat la festivalul international de film independent Anonimul), 5 piese de teatru scrise si regizate.

Telespectatorii il cunosc din personajele pe care le –a interpretat in emisiune (cel mai adesea oameni obisnuiti in ipostaze si relatari neobisnuite, caricaturizari ale unor persoane devenite celebre via youtube), dar foarte putini stiu ca el a fost si regizorul a sapte sezoane “In puii mei”.

***

Cu un tata fotograf faimos, Emanuel Parvu senior – unul dintre primii fotografi romani care au semnat un contract cu o agentie internationala dupa 1989 (Reuters) si cu lucrari prezente in cel mai mare si mai important muzeu al fotografiei, Muzeul Elysee din Laussane – juniorul a crescut printre imagini.

A stat de la 6 ani in camera obscura in timp ce tatal lui developa fotografiile, dar abia peste multi ani a inteles ca, din dorinta de a avea fotografii cit mai bune, tatal lui a fost un precursor al photoshopului: facea corectii in timp real asupra unei fotografii intervenind cu degetele pentru citeva fractiuni de secunda asupra luminii care venea de la lampa care impresiona hirtia si repeta operatiunea pe 30-40 de hirtii ca sa obtina efectul dorit.

Asa a invatat juniorul ca imaginea trebuie sa spuna ceva intr-o secunda si decizia de a urma sectia imagine la UNATC a venit natural. Avea un background de mii de imagini in memorie. Doar ca pe parcursul scolii si-a dat seama ca nu e ceea ce isi doreste, ca lui ii place mai mult in fata camerei, ca actor si – in anul trei – a renuntat.

“Mult timp m-am intrebat de ce mi-am pierdut trei ani din viata, dar pe la 30 de ani cind m-am apucat sa fac regie de film mi-am dat seama ca n-as fi putut fara anii aia de scoala. Dumnezeu iti explica lucrurile mult mai tirziu. A trecut o decada si am inteles ca n-as fi putut sa-i cer unui operator lucruri exacte la film daca n-as fi facut scoala aceea”, povesteste Parvu rizind, amintindu-si de perioada din prima studentie, cind locuia cu parintii.

“Era cosmarul vietii mele sa stau cu parintii. Mi-am promis ca fac orice ca sa am casa mea. Orice. Pe vremea aia oamenii nu aveau obiceiul de a sta in chirie, iar eu stiam ca trebuie sa-ti cumperi casa, asa ca am decis ca ma duc muncesc si-mi iau casa. Si apoi ma fac actor.”

Destinatia? Londra.

***

In iunie 1999 tinarul Emanuel Parvu ajungea in Statia Victoria din Londra dupa 2 zile de mers cu autocarul. Era 5 dimineata si Parvu – care avea 20 de ani, 40 de dolari si 19 marci in portofel – era in bermude si tricou, avea o palarie pe cap si un aparat de fotografiat atirnat de git.

Cind s-a facut 8 a inceput sa ia la rind circiumile din cartierul Soho. “Buna ziua, aveti nevoie de cineva care sa spele pahare?”. Citeva ore mai tirziu avea job intr-un bar unde coleg de tura era un bulgar care l-a invatat cum sa se descurce: si-a distrus pasaportul si si-a facut un ID la o sala de sport cu care se putea legitima oriunde in Londra.

A dat apoi concurs la Titanic, un restaurant mastodont in care puteau minca simultan 1000 de persoane, unde obisnuitii casei erau sotii Beckham, Robbie Williams sau George Michael. La angajare a trebuit sa dea proba de ospatar. Primul client? O tinara care-si celebra petrecerea burlacitelor. Prima comanda?

“M-am impiedicat. Tot de pe tava, 7 pahare, am varsat in capul sarbatoritei. Am dus-o la vestiar, s-a spalat, s-a parfumat. Am facut glume ca m-am emotionat, ca sunt prea frumoase – erau cit o tona, cum sunt englezoaicele -, dar n -am mai facut nicio greseala in seara aia. Clienta l-a chemat pe manager si i-a spus ca revine peste 2 zile; ‘Daca baiatul nu e aici, va fac plingere.’ ”, ride Emanuel de intimplarea care a fost urmatorul pas intru integrarea lui londoneza pentru ca, odata cu noul job, a primit cont si card la Wesminster National Bank.

A muncit mult, sustinut si-a avansat pina la ajutor de manager. Dar n-avea sa mai ramina mult la Londra pentru ca o durere de masea i-a schimbat planurile. Ca sa fie tratat de un stomatolog britanic avea nevoie de o confirmare de la banca si procedura dura pina la doua saptamini, asa ca atunci cind n-a mai facut fata durerii, s-a dus la reprezentanta Tarom.

“Mi-am luat bilet pentru a doua zi si apoi direct cu biletul m-am oprit intr-o sectie de politie. Am intrat cu scandal: ‘ce se intimpla in tara asta, sunt roman vreau acasa, mi-au furat actele’. In 40 de minute aveam pasaport.”

Aventura londoneza durase un an si jumatate si ii adusese 20.000 de dolari cu care urma sa-si ia casa, o casa numai a lui.

Doar ca, la doua saptamini de la sosirea in tara, i s-a schimbat radical viata: a inceput sa traiasca simptomele unei boli rare, ale carei cauze nu au fost diagnosticate de medici: i-a cazut parul – cap, sprincene, barba.

Arata ca un spin, dar n-a renuntat la visul lui: sa dea la actorie.

*

A intrat la Hyperion si-a inceput joace in filme inca din primul an; vorbea bine engleza si- a cistigat multe castinguri pentru productiile straine care s-au filmat la noi. Primul rol? Un mort.

“Un manechin de latex costa 800 de dolari. Un student era 25 de dolari pe zi. Am stat ingropat in noroi, inghetat, 4 zile in frig, dar am fost mindru ca am cistigat cei 100 de dolari.”

Vorbeste putin despre perioada in care a invatat sa fie actor, dar atunci traia un paradox: deslusea tainele unei meserii care lucra cu sinele si cu exploatarea infatisarii, iar el se confrunta cu o maladie necunoscuta care-i schimbase radical chipul si care-l chinuia emotional. Nu putea lucra cu sine “pe curat” pentru ca nu era “curat” pe dinauntru. Ambitia si perseverenta l-au ajutat insa sa mearga mai departe, iar increderea in sine a mai crescut odata cu banii cistigati cu roluri de monstri si criminali, obtinute cu chipul pe care nu si-l recunostea in oglinda.

Dupa un an a dat examen de transfer la UNATC; a fost printre cei trei alesi, dar singurul pe care Gelu Colceag l-a creditat cu aprobare de transfer in acelasi an universitar. Ca mentor si indrumator, tot Gelu Colceag l-a sustinut si incurajat, cind, in doar citeva luni, a inceput sa lucreze cu unul dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut Romania vreodata, Liviu Ciulei, ca urmare a unui concurs pe care l-a cistigat la Teatrul Bulandra.

“Refuz sa cred ca eu eram cel mai bun; dar ceva a vazut el la mine; poate pentru ca eram fara par, aratam straniu. Eram cel mai mic din toata distributia si domnul Ciulei cumulase trei roluri, asa ca aveam ceva replici de spus. A fost o emotie speciala. Imi era frica sa nu dau gres, primul pas pe scena in piesa il faceam eu; aveam replici cu Ion Caramitru, cu Dan Astileanu. Ma plimbam prin sala, in actul 2 eram cu domnul Rebengiuc.”

In aprilie 2005 a avut loc premiera de la “Sase personaje in cautarea unui autor” si, peste citeva saptamini, Liviu Ciulei l-a invitat acasa pentru o conversatie privata. A fost o intilnire de 10-15 minute, dar intensa si foarte emotionanta in care l-a intrebat cum se descurca la scoala, daca are timp sa mai joace intr-o alta piesa. Asa a ajuns sa mai lucreze sapte luni cu Ciulei pentru Henric IV-lea, cu Marcel Iures in rolul principal.

“Cel mai frumos era cind nu repetam eu; stateam in sala cu un rind in spatele domnului Ciulei si ma uitam. Eu eram armasar tinar, imi punea o zabala, ma tragea si mergeam; dar era frumos sa vad cum il duce pe Rebengiuc care era cal batrin, cum ii pune lui Iures zabala si il plimba pe unde vrea el.”

Nu se gindea insa ca tocmai ce i se sadeau in minte semintele care aveau sa-l transforme in regizor.

*

La terminarea facultatii cind a vazut ca e greu sa obtina lucrurile pe care si le dorea – roluri principale, replici multe in care sa arate ce poate sa faca – a reactionat la fel ca in adolescenta: s-a hotarit sa-si faca o casa a lui in meserie. A scris o piesa – Sector S – si a montat-o la Green Hours.

“Cu vreo citeva zile inainte de premiera, l-am sunat pe profesorul meu, – G. Colceag- si l-am chemat la Green. Era acolo un fum de puteai sa-l tai cu cutitul. Stiam ca Gelu nu fumeaza, ca il enerveaza fumul. A venit, pe la 12 noaptea, si a stat nemiscat sa-mi vada propunerea de piesa. Dupa discutia cu el, am reglat suruburile care mai erau de strins” – ride Parvu, povestind cum ditamai profesorul statea ghemuit pe scaunele incomode de la Green sa-i vada lui piesa. “Asa m-a iubit pe mine Gelu.”

In februarie 2006 era nominalizat la premiile UNITER pentru Debut cu piesa pe care o scrisese si o regizase, citeva luni mai tirziu monta aceeasi piesa la Teatrul Sica Alexandrescu din Brasov, apoi a fost invitat sa monteze la Teatru Foarte Mic si iata-l dramaturg -actor- regizor.

Apoi a inceput sa lucreze cu Mihai Bendeac – care-i fusese coleg – ca scenarist la “Mondenii”, iar cind Bendeac a plecat de la Prima Tv, din prietenie si solidaritate, Parvu a mers cu el mai departe. A fost pentru un sezon scenarist la “In puii mei” si din sezonul 2 a facut si regia.

A continuat insa sa faca teatru, sa scrie si sa regizeze piese si s-a mutat usor si catre cinematografia noastra, nu doar cea in care Van Damme sau Steven Segall erau eroi. A jucat intr-unul din episoadele omnibusului lui Cristian Mungiu, Amintiri din Epoca de aur, l-ati putut vedea in Portretul luptatorului la tinerete (r. Constantin Popescu), in Eminescu vs Eminem si Fix alert (r. Florin Piersic jr) sau in serialul de la TVR – La urgenta.

A regizat scurt metrajele “O familie” cu care a luat premiul juriului de la Bucuresti in festivalul international Betting on Short (in 2009), “Pui, cartofi prajiti si-o Cola” cu care a luat premiul pentru cel mai bun scurt metraj de fictiune la festivalul de film Anonimul in 2012, “Retur” – parte din Omnibusul Anonimul 10, actori in spatele camerei, 2013, dar si un film experiment “Doi”, realizat dintr-un singur cadru, lucrat in regim de teatru.

Ca regizor a avut “in grija” actori mari – Dorina Lazar, Constantin Cojocaru, Andi Vasluianu, Anca Sigartau, Medeea Marinescu, Cosmina Stratan, Ana Ciontea, Dan Condurache, dar si pe profesorii lui de la facultate: Tania Filip si Florin Zamfirescu.

Intre timp a facut un master in pedagogie si a terminat doctoratul, devenind professor la UNATC.
“Mi-am dorit sa fiu profesor. Imi place sa lucrez cu ceva nou si maleabil, iar studentii sunt foarte cruzi. Cu ei trebuie sa ai metode clare si fixe, apoi lucrezi pe fiecare structura umana in parte. Sunt oameni care merg de la forma la fond – adica fac mai intii gesturi exagerate: acum ma supar, acum merg – si sunt oameni care nu pot sa faca rolul, daca nu-si descopera mai intii adevarul inauntru. Ca profesor trebuie sa-i ajuti pe ei sa descopere, pentru ca nu au inca mijloace. Nu poti sa vii sa-i spui “asa e teatrul!” pentru ca i-ai nenorocit.”

*

E mijlocul lui ianuarie 2014 si suntem la aproape 15 ani de la momentul in care Emanuel Parvu a renuntat la facultatea de imagine ca sa-si croiasca un drum asa cum simtea el ca-l reprezinta. Stam in bucataria casei in care locuieste impreuna cu prietena lui, Miruna Berescu, si fetita acesteia, Ingrid. Pe masa sunt laptopul, o scrumiera si doua cani pe care le realimenteaza cu ceai la intervale regulate. Una a mea, cealalta a lui.

Vine dupa premiera de la teatru Metropolis “Doi pe o banca” pentru care a semnat regia, cu actorii Tania Filip si Florin Zamfirescu in rolurile principale, dupa un text al rusului Alexander Ghelman, un text cu care a facut un experiment unic in Romania. L-a montat mai intii cu actori tineri (Mihai Bendeac si Adela Popescu), l-a transformat intr-un scurt metraj filmat dintr-un singur cadru (filmul DOI, cu Ana Ciontea si Mircea Rusu), pentru ca acum sa-l monteze cu actori maturi, fostii lui profesori de la scoala. Un experiment despre creativitate si reinventarea limbajului intr-un spatiu restrins: acelasi text.

In laptop e scenariul primului lung metraj pe care-l va filma in aceasta vara, o reinterpretare a nuvelei lui Max Blecher, Inimi Cicatrizate, povestea unor bolnavi imobilizati in corsete de gips.
“Cred ca povestea asta corespunde unei perioade anume a vietii mele. O poveste cu oprelisti fizice intr-o lume frumoasa moral. Sa vezi cit de frumos sunt mobilati interior oamenii impotenti fizic.”

Nu spune mai mult, dar e usor sa te gindesti ca e o lume pe care o cunoaste dinauntru din vremea in care acea boala nediagnosticata l-a facut sa-si piarda parul in totalitate. Atunci, dupa 4 ani de intilniri cu cei mai mari medici romani si suferinte emotionale despre care nu vrea sa vorbeasca, l-a intilnit la o filmare pe Florin Piersic care, cind a auzit ca inca nu a ajuns si la doctorul Nicolae Maier de la Cluj, i-a spus:

– A fost colegul meu de clasa. Ma, sa-mi spui cind vii la Cluj, ca eu te fac bine.

Cind povesteste asta, Parvu e in picioare, linga aragaz, pregatind inca un ceai. Intr-o secunda si-a adus putin umerii in fata, a ridicat din barbie si din sprincene, i-a aparut un zimbet in coltul gurii si s-a auzit vocea guturala, inconfundabila a lui Piersic: “ma, ai sa vezi ca eu te fac bine”.

Florin Piersic s-a tinut de cuvint si l-a dus la clinica doctorului Maier. Citeva intrebari stranii (pe ce parte dormi, cum maninci cartofii prajiti ) si, 15 minute mai tirziu, Parvu avea un tratament de urmat, iar curind a inceput sa-i creasca din nou parul.

Acum perioada aceea e o lectie de viata pe care spectatorii viitorului lui film o sa o simta cel mai probabil printre vorbele personajelor. Aceeasi spectatori care-l stiu drept “Margica”, prietenul lui Bendeac care juca roluri comice in “In puii mei” si care, chiar si la doi ani distanta de cind nu mai exista emisiunea, il mai opresc pe strada sa-si faca poze cu el.

Parvu e punctual, organizat si meticulos, iar intilnirea noastra are ca limita ora 13 cind trebuie sa plece la facultate, la cursuri cu studentii. E imbracat intr-o camasa bleu, cu minecile usor suflecate si poarta pantaloni de stofa, dar sunt citeva detalii care-l scot din tiparul profesorului clasic.

– Mai am o singura intrebare si gata, promit. Ce reprezinta tatuajele de pe brate?

De sub minecile camasii se vad doua tatuaje: pe bratul sting o cruce mare lata cu inscrisuri pe ea, pe dreaptul un sir subtiri de litere. Se uita serios la bratul sting, apoi la mine si raspunde cu aceeasi voce calma, joasa cu care l-am auzit explicindu-i lui Florin Zamfirescu de ce sa schimbe un gest in timpul repetitiilor de la “Doi pe o banca” sau adresindu-se tehnicienilor de la Antena 1 cu care a filmat seria de comedii bulevardiere sub genericul Teatru TV. O voce diferita de cea in care “este actor” care are un alt fel de energie de parca si soapta ar ajunge in capatul salii.

– Aici e un text din Noul Testament, Matei 1 cu 23, “Si Fecioara va naste un fiu si-l va numi Emanuel care inseamna Dumnezeu este cu mine”, iar aici – se uita la bratul drept – este un papirus pe care scrie “unul este Dumnezeu”

Tatuajele si le-a facut dupa ce a avut un incident in primul an de motociclism. Era tinar, teribilist si a intrat in pasajul de la Piata Muncii cu 200km/h. Intr-o secunda si-a dat seama ca se afla la un pas de o catastrofa.
“Cind esti in fata unui accident, timpul pare ca se dilata. M-am uitat in oglinda si mi-am zis: ‘Daca merg drept o sa ma opresc in parapet. Sau mai bine merg usor in lateral si intru in bordura. Am sa cad pe iarba din refugiu si conteaza ce o sa vina din sensul celalalt, pentru ca sigur ma rostogolesc pe contrasens’. Oricare dintre scenarii era grav, eram ingrozit si iesirea din pasaj era tot mai aproape, asa ca am zis din tot sufletul:

‘Doamne, te rog, scapa-ma.’

Si cum am terminat de zis, mi-a pocnit un piston. Am ajuns la 60 km/h in citeva secunde. Numai EL m-a putut scapa asa. N-am atins nimic. M-am rugat din toata puterea mea disperata, a unui tinar dement, spunind ca n-o sa mai fac niciodata.”

Il aud cum spune povestea care i-a lasat urme pe trup si ma gindesc ca destinul e pazit de Doamne Doamne, dar si-l face omul. Iar el e un exemplu foarte bun.

A renuntat la ceva sigur si comod de mai multe ori in viata cind n-a mai crezut in proiect (facultatea de imagine, emisiunea “In puii mei”), a muncit din greu in slujbe de salahor, a devenit antreprenor al vietii sale de actor scriindu-si si regizindu-si piesele; iar acum si-a inscris filmul in concursul de la CNC si e hotarit sa mearga pina in pinzele albe ca sa-l faca exact asa cum il vede in fiecare seara, inainte de culcare, in mintea lui.

E foarte posibil sa ia din nou premii si cu lungmetrajul – cum a luat in fiecare dintre situatiile in care a facut totul dupa regulile si mintea lui – si, chiar daca se va gindi ca are un ingeras pazitor care-l ghideaza, o sa stie chiar si el ca succesul vine de la ambitia, perseverenta, rigoarea si curajul pe care le pune in munca.

Doar ca n-o sa se laude niciodata cu asta.

6
10286
bazavan tedx clujTEDx Cluj 2013: Intre matematica si dans
munca mea
11 years ago

TEDx Cluj 2013: Intre matematica si dans

as fi putut fi profesoara de matematica, sunt jurnalist si mi-as dori sa fac dans.

cind eram copil, eram foarte buna la matematica, olimpic, am mers in galop prin manualele scolare cu mult inaintea colegilor, am intrat usor la facultatea de matematica si-as fi putut fi o profa de mate, sper, simpatica.

in anul II de facultate, pentru ca aveam nevoie de bani ca sa ma intretin, am inceput sa muncesc pentru unul dintre radiourile bucurestene, Radio 21, in anul III terminam scoala BBC de radio si televiziune si ajungeam redactor sef la stirile Radio 21, iar un an mai tirziu incepeam sa construiesc impreuna cu niste oameni minunati, Europa FM.  dupa ce Europa FM era deja un radio de milioane de romani, am schimbat directia catre presa scrisa si am fost redactor sef al revistei Tabu.

astazi sunt jurnalist freelancer, produc continut pentru diverse companii si am un blog care a fost premiat la inceputul acestui an, drept cel mai bun blog al unei femei din Ro.

de fapt, sunt unul dintre acei copii care s-a prins foarte repede ca e ceva mai destept decit majoritatea, fara sa fie nicio aroganta in asta.

social, nu mi-a folosit foarte mult in copilarie acest lucru, pentru ca am fost genul de copil care e mai preocupat sa cerceteze, sa descopere singur lucrurile, mi-am pus multe intrebari si am cautat raspunsurile in carti…n-am fost foarte sociabila si nu am legat foarte multe prietenii in copilarie.

*

vin dintr-o familie saracuta din Alexandria si, pentru ca stiam ca pot duce mult cu mintea mea, am inteles repede ca invatatul e singura cale sa pot sa-mi depasesc conditia. asa ca am devenit din ce in ce mai competitiva si mai determinata sa progresez eu cu mine. si nu mi-am dat alta sansa decit sa fiu printre cei mai buni.

ca sa intelegeti cum functiona mintea mea: la scoala BBC am obtinut 98 de puncte din 100 si, desi mi se spusese ca am avut cea mai mare medie din istoria scolii, prima mea reactie a fost “unde am pierdut cele 2 puncte?!”.

din totdeauna, mintea mea a fost aliata mea. am citit mult despre cum functioneaza si ma mai intreb si astazi cum de nu m-am gindit sa dau la medicina, sau psihologie tocmai pentru a intelege lucrurile care ma preocupau. cred ca mi se parea mai atractiv faptul ca incepusem sa lucrez la radio si era dragutz, era… cu staruri rock:)

*

ca in orice relatie insa, si intre mine si mintea mea –  la un moment dat, au aparut si ceva probleme.

acum citiva ani am avut o problema delicata de sanatate in care mi s-a parut ca marele meu aliat, creierul, m-a tradat. vocea aceea cu care ne zicem lucruri si de bine si de rau in capul nostru ii spunea corpului meu sa faca mici lucruri, iar el nu le mai executa.

a fost momentul in care mi s-a parut ca e un hau urias intre ce gindim si ceea ce putem pune in practica si ca suntem norocosi cind putem face cu usurita saltul, intr-o secunda, intre gind si fapt.

pe perioada recuperarii  am inceput sa inteleg ca nu perfectiunea, nota maxima, e ceea ce conteaza, ci progresul zilnic. sa faci astazi mai mult decit ai facut ieri. sa intelegi care sunt pirghiile pe care sa apesi ca sa mentii ceea ce ai astazi pentru a imbunatati miine.

sa te preocupe detaliul progresului in mic, sustinut, cu gindul la victoria finala. si sa-ti doresti sa-ti depasesti limitele.

*

la putin timp am fost invitata sa particip la un proiect in care a trebuit sa invat timp de 7 saptamini 7 stiluri diferite de dans,  parte dintr-o campanie publicitara.

si iata-ma in sala la prima lectie: valsul.

(acesta e valsul pe care s-au intimplat cele descrise mai jos :09 – Track 9

Asculta mai multe audio instrumentala )

cred ca e cel mai simplu dans valsul, 1 – 2,3, 1 – 2,3. am invatat pasul de baza, executat pe loc, doar cu picioarele. ma descurcam pina am inceput sa facem niste piruete, cu o pozitie sofisticata a partii superioare a corpului.

pentru ca oboseam in postura regulamentara – cu coatele in dreptul umerilor, spatele si gitul drepte  – pentru ca erau mult prea multe informatii in acelasi timp care necesitau coordonare intre partea inferioara a corpului si cea superioara, s-a bulibasit totul in mintea mea.

stiam despre mine ca nu stau cel mai bine la coordonare. in plus veneam dupa aceasta problema de sanatate care se jucase putin cu corpul meu. asa ca a aparut panica.

in mijlocul ringului de dans, n-am putut executa pirueta tinind o pozitie corecta a corpului, pastrind ritmul cu muzica, in timp ce picioarele sa execute frumos 1 – 2,3. 1- 2,3.

m-am oprit ca venita din alta lume. m-am uitat la colegele mele cum continuau sa tina ritmul cu numaratoarea celui care ne antrena. imi simteam oboseala si neputinta. si panica.  era ciudat insa ca nu ma enervam pe neputinta mea.

timp de mai multe minute am reincercat sa intru in ritm, in rind cu miscarile lor. am facut opriri si reintrari in dans de citeva ori pina cind, calmindu-ma, am reusit sa fiu in sincron cu toata lumea  o secventa lunga de pasi.

banuiesc ca pentru doamna Simona Noja aceasta e o senzatie pe care a incercat-o pe la 5-6 ani la inceputul lectiilor de balet, cum stiu sigur ca Florin Piersic jr sau Cristina Flutur au experimentat genul asta de panica de multe ori in timpul spectacolelor, deci cu o presiune si mai mare.  dar eu nu eram obisnuita cu asa ceva.

*

pe drumul catre casa m-am gindit la lectia aceea de dans si la cit mi-a luat sa intru in ritm cu toti si mi-am spus ca e o lectie pe care  o pot translata si in viata: daca stii pasii de baza, daca inveti sa stai drept si sa fii elegant (indiferent de ce greutati ti se pun pe umeri), daca simti ritmul muzicii din jurul tau, poti sa dansezi frumos.

si nu conteaza daca te impiedici, te opresti, te mai odihnesti; poti continua frumos dansul daca (re)intri corect pe ritmul muzicii. dar pentru asta trebuie sa fii linistit pe dinauntru. si sa stii pasii de baza.

daca mi s-ar fi intimplat asta la 25 de ani probabil ca as fi fost foarte necajita, pentru ca  mi-as fi spus ca am gresit pentru ca nu m-am concentrat, am fost lenesa sau nu muncisem suficient de mult.

aproape 10 ani mai tirziu, intimplarea nu m-a mai deranjat la fel de tare pentru ca in anii astia am acceptat ca pot fi buna la unele lucruri si mai putin buna la altele;

la scoala cind te pregatesti sa fii profesor, la pedagogie nu te invata nimeni – sau cel putin pe mine nu m-a invatat – ca provocarea nu e sa scoti olimpici, sa lucrezi cu copiii dotati peste medie, ci sa-i faci pe cei care nu exceleaza in ceva sa progreseze dincolo de limitele pe care si le-au setat singuri.

suntem obisnuiti sa-i rasplatim/validam social pe cei care au notele maxime la examene, care ating limita superioara a baremurilor, dar nu asta e cheia in a invata, ci progresul fiecarei persoane pe scara propriilor limite.

astazi, cu experienta unui om care n-a acceptat niciodata o nota mai mica de cea maxima, stiu ca nu nota conteaza. ci cit ai invatat. si ce ai invatat. si daca ti-ai descoperit bucuria de a invata.

intre mine – cea de la 25 de ani si cea de acum e o diferenta enorma: da, perseverez sa cer de la mine sa fiu cit mai aproape de ceea ce stiu eu ca inseamna perfectiunea, iubesc sa invat lucruri noi si am o curiozitate care ma tine in priza mereu… dar nu mai pun presiune pe mine.

astazi cred ca as fi o profesoara mai buna decit la 25 de ani, desi nu mai stiu aproape nimic din analiza matematica. pentru ca astazi, eu cea careia nu-i placea sa se imprieteneasca cu ceilalti, as sti cum sa vorbesc cu cei mai multi dintre copii.

*

partea frumoasa, dar complicata, este ca, in viata, mai devreme sau mai tirziu, suntem un fel de profesori pentru cineva din apropierea noastra – copilul, sotul, sotia, prietenii. si nu exista cursuri de pedagogie pentru asta. si daca sper sa ramineti cu ceva din experienta mea povestita astazi aceasta se reduce la o simpla propozitie:

TRANSFORMAREA IA TIMP.

am invatat asta pe parcursul a aproape 10 ani.

asa ca dati-va si dati-le timp celor pentru care sunteti profesori de ocazie.  o sa merite dansul. pentru ca daca aveti rabdare si incredere vor invata macar 2 pasi in plus fata de pasii de baza.

eu perseverez sa invat sa devin o dansatoare mai buna.

multumesc.

*

Cluj, 2 noiembrie, 2013

dan_enescudespre credinta, sinceritate si bucurie cu domnul Dan Enescu, directorul spitalului Grigore Alexandrescu
munca mea
11 years ago

despre credinta, sinceritate si bucurie cu domnul Dan Enescu, directorul spitalului Grigore Alexandrescu

astazi mai mult ca niciodata am realizat ca seriozitatea – a-ti face treaba bine – e o munca de Sisif. o iei de la capat, de la zero, in fiecare zi. si reusesti sa iesi victorios, daca faci cu dragoste si credinta orice lucru.

am fost la Spitalul Grigore Alexandrescu sa vizitez casa Ronald, un proiect minunat al celor de la McDonald’s prin care ajuta parintii copiilor care au probleme si necesita spitalizare foarte lunga (parintii sau copiii in recuperare pot sta in aceasta casa colorata pe care copiii o numesc buna). miine va povestesc mai multe despre casa Ronald, astazi un fragment dintr-o conversatie magica cu domnul Dan Enescu, directorul spitalului Grigore Alexandrescu.

Care este povestea icoanelor din spate (nota mea. in biroul dinsului erau citeva icoane in biblioteca si pe o masuta laterala)?

Stiti, toti cei care intra aici in spital la noi stiu ca noi facem lucrarea Domnului. Eu personal ma consider o prelungire a Lui si cel mai important pentru mine in aceasta viata e sa nu pierd legatura cu El.

Dar icoanele sunt primite de la pacieniti? Ma gindeam ca sunt un fel de rasplata de la parinti.

Da, acelea (arata spre un birou lateral unde e macheta unei biserici in miniatura ) sunt primite de cei de la Giulesti, iar aceasta este invitatia la botez a celor doi frati de la Giulesti. Dvs vedeti ca sunt multe pentru ca ati venit de afara, mie nu mi se par.

Stiti cum este? Noi, fiind niste bieti oameni avem nevoie de cite ceva care sa se vada, pe care sa punem mina ca sa credem, si lui Dumnezeu i se face mila si iti mai trimite, din cind in cind, cite o diploma, cite o icoana.

Eu am un principiu. Ma infioara intotdeauna la tenis ( joc putin, nu profesionist, dar mai mult ma uit) momentul care dupa ce jucatorul a ridicat mina ca sa se verifice mingea, se asteapta rezultatul. E o tensiune acolo, toata lumea e cu respiratia la gura: sa vezi daca a intrat sau nu mingea in teren.

Eu cu Dumnezeu, nu zic ca joc, dar incer sa-I dau mingea mereu inapoi pe centrul terenului, fie ca sunt in fileu, fie ca sunt bine. Dar n-as vrea sa vad niciodata mingea aia care ma infioara, care n-atinge dunga terenului si e afara. Pentru ca in clipa in care am dat-o afara s-a terminat totul. Si nu vreau sa ajung in afara terenului macar pina la sfirsitul zilelor, daca nu si dupa aia pentru ca am impresia ca mai important e dupa aia.

 

Aveti o zi grea astazi?

Fiecare zi e grea.

Dar cum puteti sa va duceti acasa si sa mai zimbiti dupa ce toata ziua ati intilnit necazurile copiilor?

E foarte usor pentru ca vin vesel, plec vesel. fac ce fac aici cu dragoste si din tot sufletul, eu nu vin aici la serviciu, la spital. Acum ceva vreme mi-am rupt tendoanele si m-am operat la profesorul Lascar si-mi dadeau telefon prietenii “ce faci? cum esti?”. Raspundeam “sunt la spital”… si ei imediat “aaa, bine, vorbim dupa aia.” Si-am stat o luna jumatate si nimeni n-a stiut ca eu sunt in spital ca pacient.

Pentru mine nu este ca vin la spital, sunt fericit ca vin aici si nu e o fericire timpa; nu. Incerc sa inteleg pe toata lumea si , va spun, sunt si eu o biata fiinta omeneasca si stiu precis ce limite am, dar cu trecerea timpului incerc sa fiu mai permisiv, in sensul ca am inceput sa inteleg slabiciunile, propriile mele slabiciuni, ale celorlalti si atunci automat, lucrez mult mai bine si reusesc sa ajung mult mai departe.

Dar vedeti in fiecare zi copilasi necajiti.

Da, dar facind drumurile cu dragoste ti se intoarce. Iar copiii, nu vreau sa spun chiar toti, dar cam asa este, cind ajung linga ei intind mina si rid. Pentru mine nu va puteti imagina ce stimulent este, este ca un drog.

Si m-am gindit asa, in clipa in care un copil n-o sa mai rida si n-o sa mai intinda mina spre mine, pentru ca nu mai vede ce stie el ca vede, trebuie sa ma las sa ma apuc de altceva. Dar, deocamdata, mi se intimpla lucrul asta.

Mi s-a intimplat luni. Ved zeci si zeci si ajung la el. Si trag aer in piept si spun “Dumnezeule da-mi putere sa-l mai vad si pe el”. Pentru ca vin de departe, sunt bolnavi, pe tren, sunt necajiti. El vine cu durerea lui de acolo si trebuie sa -i explici si sa te uiti cu drag la  el. Si luni, un copil care a venit cu toata nenorocirea lui, avea o luna si jumatate, cum a intrat in cabinet mi-a intins mina sa ma ia de git si a inceput sa zimbeasca.

Copiii te obliga sa fii onorabil. Din cauza asta se spune ca astia micii, copii, au Dumnezeul lor, Pe ei nu poti sa-i minti, pe un copil de o luna si jumatate nu ai cum sa-l minti. Nu merge cu domnul doctor, cu domn profesor. Ei sunt puri si spun ce gindesc.

 

Un copil m-a intrebat:

–  Ma operezi, dar eu cind ma duc sa joc fotbal?

– Saptamina viitoare.

I-am spus asta pentru ca asa am crezut, nu ca sa-l incurajjez sau ceva. A facut insa o infectie, l-am reoperat, a mai durat. Cind m-am dus in salonul lui la vizita erau trei golani – eu asa rid si le spun cind depasesc 6 ani, “golani” , stateau picior peste picior pe scaune si l-am auzit:

“Asta e mincinosul ala de care v-am zis”

Stiti cum s-au uitat copiii aia trei la mine?! N-am sa uit in viata vietilor mele: ca la o rima.

Si-atunci pis, pis, pis am iesit de-acolo si i-am zis asistentei sa mi-i aduca pe rind la pansat. “Acolo nu mai intru”, era o atmosfera ultra ostila. (ride)

Pe bune, era nasol, nasol rau de tot. Cred ca eu stateam linistit acasa si ei vorbisera “Bai, e un nesimtit aici, un golan care mi-a promis ca joc fotbal si m-a mintit. Vi-l arat eu cind vine ca sa-l vedeti.”

Deci cu copiii nu te joci. Si nu vorbisem aiurea, pur si simplu m-am pacalit pentru ca a aparut o neprevazuta. Poti sa-i povestesti? Nu.

Pentru el totul este la “mi-ai zis ca joc fotbal”. punct. “N-am vorbit de complicatii, nu mi-ai spus de smecherii. Uite acum nu joc, sunt aici cu piciorul in sus.”

Copiii sunt puri, sunt adevarati. Era vorba cu “imparatul e gol”, acolo – intre copii – ei te dezbraca in citeva secunde. Esti in fundul gol si nici nu stii ce e cu tine.

 

1
2752
jurnalismcontentul online de la mesaj la masaj – sau un studiu de caz Rosia Montana
munca mea
11 years ago

contentul online de la mesaj la masaj – sau un studiu de caz Rosia Montana

despre comportamentul consumatorului si impactul contentului online
speech la IAB FORUM

buna ziua,
pentru ca tema din acest an a conferintei face referire la comportamentul consumatorului, m-am gindit sa va prezint o situatie pe care nu o veti gasi in niciunul dintre sondajele pe care le veti face printre consumatori si care , totusi, prezinta o tendinta a contentului online.

numele meu este cristina bazavan, sunt jurnalist freelancer, am un blog bazavan.ro si – in raport cu restul lumii – obisnuiesc sa spun, cu auto ironie, ca sunt nimeni pe drum.

adica, chiar daca am facut citeva lucruri in meseria mea de-a lungul timpului – am facut parte din echipa care a creat europa fm, am reformatat radio 21 la sfirsitul anilor 90, am ajutat la lansarea radio guerrilla sau am publicat la revista tabu al carei redactor sef am fost citeva articole care au schimbat legi in romania – chiar daca am avut acest parcurs profesional, ma bucur ca pot sa merg pe strada fara sa ma stie nimeni.

pina acum 2 saptamini nu mi-am imaginat niciodata ca e grav ca am povestit pe blog ca locuiesc linga un cinematograf si pentru ca am ferestrele in curtea interioara, unde sunt si ferestrele cinematografului, aud filmele inainte de a le vedea.

ei bine , acum 2 duminici, la prinz, foarte aproape de casa mea si de cinematograful in cauza, un tinar a venit si m-a agresat. stia foarte exact cine sunt si era foarte suparat ca nu ies in strada la meetingurile contra rosia montana.

nu e confortabil sa apara cineva pe strada care sa te imbrinceasca si sa urle la tine “coruptilor, jigodiilor, v-ati vindut celor de la rosia montana”, dar am trecut peste situatie plimbindu-ma vreo ora prin magazine ca sa ma linistesc si, mai ales, cu o paranoia in minte: sa nu care cumva sa inteleaga tinarul care e scara blocului in care voi intra.

agresiunea tinarului a venit pe fondul unor articole scrise in online despre cum exista niste bloggeri cu audienta care nu iau atitudine pro sau contra acestui subiect. fiind chiar somatii cu tema “trebuie sa scrieti. sunteti lideri de opinie trebuie sa scrieti, trebuie sa stim ce credeti”.

dupa acest incident am scris un text pe blog despre respectul pe care=l am pentru cei care s-au unit in strada, despre cum cred ca e un semn ca societatea civila prinde viata, dar si despre faptul ca eu nu-mi doresc sa fiu acolo printre ei. descriam incidentul, si spuneam ca imi doresc sa traiesc intr-o tara in care vorbele “am sa ma lupt pina la ultima picatura de singe ca sa ai dreptul sa nu fii de acord cu mine” sa fie respectate. si ca mi-ar placea sa gasesc printre pancardele de la meetinguri si una cu acest mesaj.

rezultatul?
in doar citeva ore a aparut un facebook ad cu textul “jurnalista Cristina Bazavan a fost agresata de un protestatar din Piata Universitatii” cu link la articolul meu.

agresiunea nu fusese in Piata Universitatatii, eu nu fusesem agresata la miting ci la prinz, in mijlocul zilei. dar textul a fost astfel asezat incit sa creeze aceasta mica – sau mai mare – confuzie.

cineva a folosit textul meu ca sa induca o stare, sa transmita un mesaj. desigur, fara sa-mi ceara acordul.

nu ne putem gindi ca a fost un cititor care era atit de incintat de creatia mea literara incit s-a gindit sa o promoveze lumii cu mai mult de un share pentru ca, simultan, un alt text, al lui zoso, despre prostiile pe care le -a spus la tv remus cernea, unul dintre reprezentantii celor din piata, a avut un tratament similar.
o reclama pe facebook cu link.

daca privim detasat. in doar citeva ore am fost agresata de doua ori, de fiecare dintre partile implicate in aceasta disputa. ambele situatii fiind foarte grave.

care au fost consecintele pe mai departe?

sute de mesaje pe blog cu injuraturi si amenintari – cele mai multe au vazut tasta delete, dar cele care spuneau ca sunt proasta, frivola si , posibil, prostituata (cu un cuvint mai direct), dar cu siguranta o tradatoare de tara, vorbe exprimate intr-un limbaj fara injuraturi sunt publice.

cel mai emotionant si mai greu de dus mesaj a fost scrisoarea unei tinere care mi-a spus ca a facut pancarda despre care am zis si a plimbat-o prin piata, si ca – asa cum eu le cer sa citeasca carti si sa vada filme, iar ei o fac , si eu acum trebuie sa ies in piata pentru ca ei – cititorii imi cer asta.

prima mea reactie a fost sa-i raspund “ok, dar eu nu va iau la bataie daca nu cititi cartile pe care vi le recomand”, dupa care am stat si m-am gindit ce e dincolo de aceste vorbe.

nu mi-am pus niciodata problema ca oamenii se identifica atit de mult cu ceea ce scriu pe blog. obisnuiesc sa scriu despre carti, filme, expozitii, spectacole de teatru sau de dans, dar nu m-am gindit niciodata ca exprimarea mea “sa o cititi, sa o vedeti etc, va rog” poate avea o asemenea proiectie personala.

pentru mine sunt lucruri care mi-au placut si in care cred, dar nu m-am gindit ca vor suna ca o obligatie pentru cei care ma citesc.

mi s-a parut frumos si demn de lauda ca acum 2 ani cind am anuntat ca merg la londra la un spectacol al lui kevin spacey si am aratat de unde mi-am luat bilete, 15 oameni si-au cumparat si ei bilet la teatru. ( am primit discount de la agentia de bilete, dupa aceea, pentru ca aveau tracking si asa am aflat.)

influenta pe care am avut-o atunci, pentru ca era intr-o zona pozitiva, mi s-a parut dragutza. zilele astea exact aceeasi influenta s-a intors impotriva mea.

zilele astea am invatat, the hard way, ca distanta dintre mine si cititorii mei este foarte foarte mica. pentru ca ma citesc zilnic si fac lucruri pe care eu spun ca le fac, ei incep sa se identifice cu mine. si au o problema serioasa cind eu nu mai sunt ca ei. sunt dezamagiti, tristi, ba chiar devin violenti.

asa m-am gindit ca de acum celebrele cuvinte ale inventatorului internetului Marshall McLuhan – the medium is the message au ajuns the medium is the massage.

pentru ca in dorinta noastra – a celor care scriem pentru un public – de a ajunge cit mai direct la el folosim un limbaj care “sa-i atinga” pe oameni , sa transmita niste senzatii, sa le dea o stare de bine, sau de disconfort, dar sa nu-i lase indiferenti. ca un masaj, de relaxare sau mai agresiv, cu scopuri terapeutice.

doar ca in masaj cind il atingi pe celalalt, distanta tinde spre zero incit si el te poate atinge pe tine si de aici agresiunea e foarte posibila.

intr-un mod straniu, si cum ziceam, in cel mai hard way posibil, zilele astea am descoperit ca odata ce iti expui parerile pe internet si ai in jurul tau o comunitate mare, propria persoana – cu parerile ei incluse – nu iti mai apartine: cititorii vor sa faci lucruri care sa le fie mereu pe plac (indiferent de ce iti place tie), iar publicitarii se folosesc – fara acordul tau – de ceea ce ai scris gindindu-se ca daca tot e in spatiu public, pot profita de parerile si comunitatea ta.

ar trebui sa fim mai constienti de schimbarea de perceptie care se intimpla pentru ca limbajul media s-a modificat: astazi ii spunem cititorului ce sa simta inainte sa citeasca “senzational, o sa fii uimit cind o sa citesti asta”, ii inducem in stirile tv starea pe care trebuie sa o aiba privind informatia – prin muzica aproape cinematografica pe care o gasim in jurnalele de stiri.

ii modificam astfel perceotia despre ceea ce inseamna informatie si cum trebuie ea receptata. ne straduim sa ajungem cit mai aproape de el, doar ca apropiindu-ne foarte mult exista si reversul medaliei: crestem agresivitatea in momentele in care nu mai avem aceleasi opinii.

dupa experientele din ultimele saptamini eu am inceput sa imi analizez si mai mult vorbele pe care le pun in spatiu public., daca pentru relatia cu cititorii mai am ceva de lucru ca sa rezolv aceasta anomalie, pentru relatia cu agentia care face publicitate / lobby/ social media etc pt rosia montana stiu exact care e solutia. avocatii.

acestea sunt doar citeva dintre mutatiile pe care le suporta contentul online si sper sa va fie de ajutor si dvs experienta mea in relatiile viitoare cu consumatorii.

va multumesc.

*
bucuresti 1 octombrie 2013

(acest text este inchis comentariilor)

2144
webstock (2)Matematica, muzica clasica si rock – sau de ce cred ca fiecare dintre noi putem fi “Doers & Innovators”
munca mea
11 years ago

Matematica, muzica clasica si rock – sau de ce cred ca fiecare dintre noi putem fi “Doers & Innovators”

 (speech-ul de la webstock 2013 – Doers & Innovators)

 

cind Cristi Manafu m-a invitat sa vorbesc la aceasta conferinta, primul gind a fost: eu n-am inventat nimic, n-am ce sa caut acolo…. el s-a aparat si-a justificat alegerea, eu l-am ascultat politicoasa…

dar dupa aceea, am mai stat putin si m-am gindit si mi-am dat seama ca sunt citeva lucruri care ar putea fi considerate in categoria “celor care fac”.

pentru cei care nu ma cunosc, citeva cuvinte despre activitatea mea profesionala de pina acum.

am facut parte din echipa care a creat europa fm si unmele dintre campaniile promotionale create de mine in anii 2000 inca se mai fac anual la europa fm, am fost redactorul sef al revistei Tabu si am realizat citeva premiere jurnalistice cu acea revistaa, neatinse nici acum de alte publicatii, iar acum sunt jurnalist free lancer, produc continut pentru diverse companii si am un blog – simpa il numesc eu – bazavan.ro care nu seama cu celelalte bloguri din online – pentru ca eu obsnuiesc – m-am antrenat – sa ma uit putin altfel la lucrurile din jurul nostru.

as putea spune ca sunt unul dintre oamenii care stiu sa-si transforme dorintele in actiuni si sa si le duca la bun sfirsit. dar cred ca toti putem face asta, daca respectam niste lucruri. ca sa le intelegeti mai usor am sa va spun trei mici povesti din viata mea. care au legatura in ordine cu matematica, muzica clasica si muzica rock.

matematica.

mi-a placut matematica la scoala si m-a dus mintea sa avansez repede prin materie, asa ca profesorul meu din scoala generala, ca sa-mi tina interesul captat obisnuia sa ma provoace, imi dadea cite o problema si imi spunea ca pot sa fac ce vreau eu daca gasesc o rezolvare mai scurta si mai rafinata decit cea pe care o va prezenta dinsul.

era o mare provocare pentru ca era nevoie sa muncesc mult, sa citesc mult in paralel, dupa ce rezolvam problema sa ma intorc la ea din mai multe unghiuri ca sa caut cea mai simpla dintre rezolvari. iar asta ma obliga sa gindesc mereu… altfel, outside the box.

in toti cei 4 ani de scoala generala, desi am fost olimpic la matematica, am reusit doar de 3 ori sa am o solutie mai rafinata la probleme decit variantele dinsului si le tin minte pe fiecare dintre ele, dar exercitiul asta de a curata rezolvarea unei probleme mi-a schimbat definitiv modul de a gindi: m-a ajutat sa incerc mereu sa caut ceva si mai bun, si mai creativ, si mai rafinat. si-0am dezvoltat o voluptate a rafinarii lucrurilor pe segmente inchise.

muzica clasica

eu am fost un copil care a venit dintr-o familie saracutza, din parinti muncitori in Romania socialista. am avut bunici la tara, mi-am petrecut vacantele la islaz… cam ca La medeleni sau povestile lui Creanga.

tataie avea doi frati – cei mai destepti si mai realizati oameni dintre neamuri; amindoi mutati la Bucuresti: unul inginer – Ion, celalalt compozitor- Gheorghe.

Gheorghe Bazavan a fost primul om care a avut legatura cu creatia – in cea mai pura forma a ei –  pe care eu l-am intilnit.

eram preferata lui, desi veneam din doua lumi total diferite, iar eu cind il ascultam mi se parea ca vorbeste o alta limba. mi-a zis odata ca sunt rasata si ca asta nu e de la parinti, o am eu in singe… aveam vreo 10 ani si n-am inteles ce inseamna “rasata”, m-am dus si m-am uitat in dictionar si, pentru ca explicatia era legata de cai, mi s-a parut ceva rau.

gheorghe – zis unchiul gogu – a vrut sa ma invete muzica clasica, iar asta pentru mine parea mult mai complicat decit definitia cuvintului “rasat” din dictionar.

intr-o zi mi-a cintat la pian – avea un pian mare cu coada intr-una dintre camerele apartamentului lui de pe Fainari si eu ma gindeam mereu “cum or fi urcat magaoaia asta uriasa la etajul 5?” – mi-a cintat deci intr-o zi la pian o gama si-a spus “sunt doar 7 note muzicale” si cu ele se pot face combinari infinite de muzici.

“n-are cum sa fie infinite pentru ca matematic vor da un numar finit combinatiile de 7”, am facut eu pe desteapta.

“ok, sa spunem ca sunt putin mai multe pentru ca ai tonuri si semitonuri si game diferite, dar ai sa vezi de-a lungul vietii tale ca vei gasi mii de cintece care nu seamana unul cu celalalt. iar asta nu are legatura cu stiinta, cu matematica ci cu simtirea si imaginatia oamenilor.

desigur, iar n-am inteles toate nuantele a ceea ce a spus. si n-am fost niciodata prietena cu muzica clasica. de fiecare data cind a trebuit sa stau sa ascult ceva clasic, m-am rasucit in scaun ca puiul la rotisor.

anul asta, la Festivalul Enescu blogul meu a fost partener. am fost intr-o zi sa ascult Simfonia nr 1 a lui Enescu si s-a intimplat ceva straniu. m-am asezat linga doamna Rodica Mandache care mi-a spus: “cu muzica clasica e simplu, ori o asculti si-ti place, ori te doare capul si atunci sigur au facut ceva gresit oamenii de pe scena”

brusc nu mi-a mai fost frica sa ascult. nu mi-a mai fost teama ca nu as fi suficient de pregatita ca sa inteleg ceea ce au scris niste minti luminate de acum sute de ani.

si-asa s-a intimplat ceva magic: literalmente a fost ca si cum s-a deschis un culoar printre notele pe care le ascultam. am intrat intr-o lume noua si mi-am imaginat povesti frumoase despre ce ascult, am fost intr-un film al meu, cu emotiile mele.

si mi-am dat seama ca toti anii astia nu am fost prietena cu muzica clasica, nu pentru ca nu eram suficient de culta (n-ai nevoie sa fii cult pentru asta, e o prejudecata), ci pentru ca eram ca un copil care a invatat sa inoate, dar care se tine inca de marginea bazinului, fiindu-i frica sa -si dea drumul in larg.

si ca uneori, pentru a intelege creatiile altora trebuie pur si simplu sa te relaxezi, ca sa plutesti.

muzica rock

tot zilele astea am avut privilegiul sa inteleg o alta latura a ceea ce inseamna sa fii creator. desi am platit cu multi nervi pentru lectia asta.

de la inceputul anului lucrez cu trupa VUNK pe partea de comunicare – intr-un fel cam ceea ce am facut pentru europa fm, radio 21 sau radio guerrila – si baietii sunt acum in vrie foarte mare pentru ca au pe 3 octombrie un concert foarte important, poate cel mai important concert al carierei lor.

ei bine, acum citeva saptamini, ne aflam intr-o intilnire de lucru in care membri echipei discutau posibilitatile de inovatie tehnologica pe care sa le foloseasca in show. la intilnire se aflau managerul trupei, Cristian Stan, Cornel Ilie, liderul si creierul a tot ce se intimpal in VUNK si Gabriel Balan, cel care administreaza toate expunerea online a trupei.

 

propunerea mea era un proiect care multiplica efectul din sala catre alte citeva zeci de mii de spectatori, folosind social media – internetul in general. costa aproape 7000 de euro.

propunerea lor costa 20.000 de lire sterline si ii atingea exclusiv pe cei 5000 de spectatori care vor fi in sala polivalenta.

ne-am contrat foarte mult despre eficienta, despre costul pe cap de spectator al investitiei si efectul pe care il pot obtine solutiile propuse. n-aveam banii pentru niciuna dintre propuneri, dar logic era ca e mai viabil sa facem proiectul care costa mai putin si atingea mai multa lume.

ma rog, logic pentru mine, pentru ca ei o tineau una si buna: cel mai bun ar fi proiectul de 20.000 de lire sterline. pentru ca spectatorii vor trai niste emotii speciale, pentru ca show-ul va fi adus la un alt nivel in romania.

am plecat  necajita de la intilnirea aceea, a fost prima data de cind lucram impreuna cind lumile noastre erau fundamental diferite. chiar si faptul ca si ei incercasera multe minute sa ma convinga ca ideea lor e mai buna, desi puteau sa-mi spuna simplu “asta facem, gata”, imi arata ca si ei isi doreau sa fim – ca de obicei – pe aceesi lungime de unda in strategia proiectelor.

mi-am zis “ok, ma supun majoritatii pentru ca nu e proiectul meu, nu e business-ul meu, iar ei stiu mai bine decit mine unde vor sa-si duca afacerea”. dar a fost doar ca sa ma linistesc pt ca eram dezamagita, necajita ca se arunca in gol cu ceva care in mintea mea tinea mai degraba de ego.

a doua zi am primit un mail de la manager care, printre alte lucruri de rezolvat/comunicat, ma anunta ca … ‘facem credit la banca ca sa facem proiectul de 20.000 de lire sterline”

am fost: wtf????  mi s-a parut o foarte foarte mare nebunie.

am  avut nevoie de multe ore de gindire ca sa inteleg unde era diferenta dintre noi.

eu am fost si voi ramine pentru toata viata un spectator; ma voi bucura de emotiile si senzatiile pe care mi le vor oferi artistii de pe scene, cu gindul ca mi se cuvin, pentru ca am platit un bilet pentru asta.

ei sunt CREATORII si stiu ca daca nu controleaza/ initiaza ei senzatiile dintr-un show, spectatorii nu vor trece la nivele superioare ale emotiei. ei stiu ca doar de ei depinde cit de intensa poate fi amintirea spectatorului despre un show.

eu sunt  ca un copil care stie ca-si va primi doza de rasfat pentru ca a facut tot ceea ce trebuia, in cazul de fata si-a platit biletul de intrare.

ei sunt “parinti” pentru spectatorii – copii si sunt gata sa faca sacrificii care par nebunesti pentru ca acestia sa -se bucure de mult asteptata doza de “rasfat”. care trebuie sa fie de la o experienta la alta, mai surprinzatoare. si mai memorabila.

cind am inteles asta nu i-am mai considerat nebuni, ci m-am bucurat ca  tocmai am beneficiat indirect de o lectie despre a fi creator: daca vrei sa schimbi cumva lumea – trebuie sa risti si sa preiei actiunile in dreptul tau, in felul tau, cu crezul tau.

***

care e legatura intre aceste trei povesti si tema de astazi Doers & Innovators?

cum spuneam la inceput eu cred ca fiecare dintre noi putem in dreptul nostru, in partea noastra mica de lume, sa facem schimbari in bine fie si de citiva milimetri, dar pentru asta avem nevoie de citeva lucruri:

sa invatam sa transformam dorintele noastre in actiuni si sa le facem chiar daca pentru altii par nebunesti,

 

sa fim cu mintea deschisa si sa nu ne fie frica ca ne vor judeca altii ca nu intelegem lucrurile la standard, atita timp cit experienta ne atinge pe noi si ne invata ceva despre noi si despre ceilalti.

 

sa ne dam drumul in bazin si sa plutim, ca sa ne folosim si de alte simturi nu doar de logica pentru a cauta raspunsuri

 

si sa cautam de fiecare data solutii mai simple si mai rafinate, mai iesite din rind, la problemele pe care le intilnim.

 

si daca astazi ati ascultat si veti mai asculta povesti ale unor oameni care vi se par speciali si care va surprind si va emotioneaza cu realizarile lor, as vrea sa va ginditi diseara acasa ca fiecare dintre voi puteti face asta, ba chiar mult mai bine in interiorul lumii voastre, pentru proiectele voastre, pentru problemele care vi le puneti.

dar sper sa aveti ambitie si perseverenta ca sa gasiti o solutie mai simpla si mai rafinata decit a celor care v-au fost profesori astazi.

va multumesc frumos.

27 septembrie 2013

luchiprin mintea unei femei cu zeci de milioane de euro (interviu)
interviuri
12 years ago

prin mintea unei femei cu zeci de milioane de euro (interviu)

(titlul articolului nu contine numele protagonistei ca sa nu aveti prejudecati cind cititi. sa descoperiti femeia la fel ca mine: fara sa stiti nimic altceva despre ea)

Week end-ul trecut am fost la Venus cu treaba: am participat la o degustare de vinuri intr-o companie selecta, alaturi de Radu Paraschivescu si Mircea Cartarescu.

Cind am ajuns habar nu aveam cine e in spatele companiei care avea vinurile din testare. Cum habar nu aveam cine e proprietarul hotelului in care stateam. In principiu, nici nu ma intereseaza lucrurile astea cind merg la asemenea evenimente.

Am aflat in primele citeva ore ca in spatele celor doua afaceri (cu vinuri si cea hoteliera) e o doamna care mai are si o firma de mezeluri si una de constructii, ca e multi milionara si ca are 55 de ani.

Am intrebat daca a mostenit banii – de la familie sau de la sot. Mi s-a spus ca nu.

Si de aici incolo am vrut sa o cunosc.

***

Pina vinerea trecuta, cu tot respectul, nu am auzit niciodata de Luchi Georgescu. Asa ca am cunoscut-o neavind nicio prejudecata, ci doar foarte multa curiozitate.

Cum e mintea unei femei care are 4 afaceri de milioane si citeva mii de angajati? Structurata. Setata pe constructie, pe a crea sisteme care sa functioneze – intre oameni, intre companii.

Mi-a povestit cum in urma cu citiva ani se afla in Paris ca sa ajute un prieten bolnav. Un prieten cindva milionar care, cind nu i-au mai mers afacerile, s-a si imbolnavit, iar tratamentul pentru boala sa costa citeva sute de mii de euro. Avea 5 ore libere intre procedurile medicale la care-si insotea prietenul si a incercat sa le foloseasca pentru citeva cumparaturi. A fost eficienta, a adunat citeva sacose pe care le-a grupat in doua pungi de carton agatate de fiecare umar. Se grabea, aproape alerga pe strada. I-au sunat telefoanele (are 3) si, la unul dintre ele era unul dintre sefii de departamente de la compania de vinuri care voia sa ceara acordul pentru folosirea unui tractorist intr-o alta zona de lucru.

In miscarile rapide pe care le-a facut ca sa scoata telefoanele, genta i-a cazut, pungile i-au alunecat de pe umeri si, ca sa nu i se rastoarne cumparaturile, aproape ca a ingenunchiat in strada. S-a vazut “din afara”, in ipostaza aceea demna de o comedie si nu i-a placut. A rezolvat problema sefului de departament, dar cind s-a intors acasa si-a convocat toti managerii intr-o sedinta.

“Veniti cu ce probleme aveti.”

S-au aliniat toti in sala de sedinte, in fata cu agendele pe care aveau notate constiincios situatiile care necesitau rezolvari.

“Tu cite probleme ai?”, l-a intrebat pe unul dintre sefi

“42”, a spus el dupa ce si-a verificat agenda.

“Tu?”

“12”

Tu? tu? tu?, a facut ocolul mesei si-a aflat de la fiecare numerele corespunzatoare chestiunilor de pe agenda lor de lucru.

Si cu imaginea ei chinuita de pe bulevardul parizian, cind vorbea la telefon aproape in genunchi, le-a spus:

“Cred ca am gresit undeva in munca alaturi de voi. Fie nu v-am ales cum trebuie, fie nu am stiut sa va explic bine ce trebuie sa faceti, fie nu am stiut sa construiesc un sistem care sa functioneze bine. Ma gindesc sa va dau afara si sa angajez alti oameni care vor putea gasi singuri solutii la problemele curente. Dar, inainte de asta, va dau 30 de minute sa va duceti in birourile voastre si sa cautati solutii la probleme, ne revedem apoi si imi spuneti cu ce pot sa va ajut.”

Dupa 30 de min, doar 2 dintre manageri s-au intors cu chestiuni care necesitau semnaturile ei.

***

Sufera cind da afara oameni?

“Daca sunt golani, lichele, nu. Dar daca sunt oameni pe care nu-i mai putem folosi intr-un anume sector pentru ca s-a reasezat piata sau a fost ceva sezonier, da. Si fac rotatii intre ei ca sa le gasesc locuri in alta parte, pentru ca stiu ca e greu sa gasesti un loc de munca”.

Acum citiva ani a facut un experiment. A vrut sa traiasca o luna cu salariul mediu pe economie. Recunoaste ca a mincat cele mai ieftine lucruri, ca a fost cumplit, ca s-a mai imprumutat de la prieteni sau li s-a facut lor mila de ea ca sa o mai ajute cu cite ceva. Dar i-a placut exercitiul asta pentru ca a fost o intoarcere la o realitate pe care o stie, dar n-o simte des de la inaltimea milioanelor ei din cont.

***

Se trezeste la 6 jumatate -7 si se culca dincolo de ora 2 a diminetii. “N-ai timp altfel, n-ai cum”. Fiecare zi a saptaminii e alocata unuia dintre business-uri. Merge la birourile fiecarui business si rezolva de acolo lucrurile. A avut si momente in care a simtit ca nu i se mai opreste creierasul, ca e precum un soricel care alearga intr-o cusca rotunda care se invirte cu fiecare nou pas.

Si… nu e multumita cu ce a facut pina acum, se crede “lenesa”; stie ca ar fi putut face mai mult.

“Mai mult decit sa faceti citeva zeci de milioane de euro si sa dati de lucru la mii de oameni?!”

“Tot ce am facut e o doar dira mica, daca as fi muncit mai mult as fi putut face ceva care sa lase urme in lume. Afaceri de sute de milioane, cu sute de mii de locuri de munca.”

“Si daca ati fi reusit asta v-ati fi oprit?”

” (rizind) Probabil ca nu. As fi stiu ca pot sa fac afaceri de miliarde, cu milioane de locuri de munca”

(later edit: Da, are si vacante. In care nu face nimic, doar se rasfata si se relaxeaza. )

***

Mai plinge o femeie ca ea?

“Nu pling pentru mine, pling pentru altii. Pentru suferinta lor. Pling la desene animate – Bambi. Sau la Animal Planet. Nu stiu de ce nu pling pentru mine.”

“Poate pentru ca va ginditi ca in dreptul dvs puteti rezolva singura problemele?”

“Nu stiu de ce.”

“Simtul acesta antreprenorial l-ati invatat la scoala sau a venit din familie?”

“Am facut scoala tehnica de matematica. Tata avea afaceri de transport, autobuze, taxi-uri si tractoare. Comunistii l-au trimis la un CAP sa fie sofer pe unul dintre tractoarele care fusese al lui, iar el a stiut ca nu se mai poate ridica de acolo. Dar in fiecare seara, la coltul mesei din bucatarie, pe musama, cind mama se retragea in dormitor, m-a invatat tot ce stia despre business.”

Cind a spus asta, vocea i-a coborit ca volum si ca ritm, iar ochii au devenit mai luminosi. Erau acolo niste lacrimi bine tinute in friu.

***

A doua zi, am plecat din Venus in masina lui Mimi – una dintre colaboratoarele ei, administratora celui de-al doilea hotel pe care-l are in Venus. Am vorbit ca-ntre femei: despre familie, despre munca, despre copiii ei. Undeva, pe drum, s-a creat complicitatea si mi-a spus ca acum 20 de ani a fost diagnosticata cu o boala rara. Atunci a cunoscut-o pe Luchi care lucra cu  sotul ei si de la care aflase ca are sotia in spital la Bucuresti. Luchi a venit in spital, a stat cu ea si-a incurajat-o, ba chiar a cerut analizele si, pe banii ei, le-a trimis la o clinica in strainatate ca sa vada daca diagnosticul e corect. Sunt prietene de atunci si, din vocea lui Mimi, am stiut ca e o complicitate si o intelegere intre ele care n-are legatura cu subordonarea sef-angajat.

Cind am ajuns acasa, am cautat sa vad cine e Luchi Georgescu. Asa am descoperit ca lumea o stie mai degraba pentru ca a fost iubita lui Gigi Netoiu, decit pentru mintea ei asezata “in sertarase” specializate pentru fiecare gen de afacere. Si mi-a parut rau.

Luchi Georgescu se ocupa de 16 ani de Vincon Vrancea, detine compania procesatoare de carne pentru mezeluri Meda Prod 98,  compania Venus Holiday (cu doua hoteluri in Venus) si firma de contructii Medcons Instal. Conform Capital, are 46 de milioane de dolari si a facut afaceri fara sa ia vreodata credit de la banca.

 

8
6519
stilou1Jocul – alege nuvela pe care urmeaza sa o scriu
munca mea
12 years ago

Jocul – alege nuvela pe care urmeaza sa o scriu

sunt invitata sa scriu pentru un proiect international o nuvela cu titlul Jocul. nu-mi place sa scriu fictiune, pentru ca mintea mea e setata pe observatie jurnalistica, dar nuvela va fi una de fictiune chiar daca pleaca de la ceva real.

am doua variante de povesti – ambele pleaca de la fapte reale, la care am fost martora -, iar inceputul nuvelelor (partea reala) e mai jos. ajutati-ma sa aleg povestea pe care sa o scriu. Versiunea care are cele mai multe voturi pina pe 1 august la ora 12 va avea un story lung si va fi dusa pina la capat.

e important sa stiu care dintre aceste inceputuri v-ar face sa mergeti mai departe cu cititul.

multumesc de ajutor.

Jocul nr 1

– Ai curaj?, intinse degetele cu unghii scurte, lacuite cu o culoare pe care ar fi numit-o “grej”, catre radio-ul mic de linga scrumiera.

Primul cintec difuzat e mesajul meu catre tine, urmatorul e al tau catre mine…

– Ai aranjat ceva cu aia de fac playlistul?

– Nu. Aranjeaza soarta. Te bagi?!

O vazu cum isi ridica picioarele la piept si, din zimbetul pe care i-l intuia in privirea care era fixata catre autostrada, prin parbriz, stiu ca n-o sa iasa nimic bun din asta.

***
Jocul nr 2

“Tigari subtiri mentolate.”

Isi ridica privirea si vazu o femeie imbracata in negru, cu toca specifica calugaritelor si se gindi “oare nu moare de cald pe vremea asta?”.

“Nu sunt pentru mine”, se scuza ea rapid cind ii vazu privirea iscoditoare.

Ii era greu sa ajunga pina la raftul cu tigari; chiar daca intindea mina pina ii trozneau articulatiile, cocoasa il impiedica sa atinga patratul de plastic unde erau expuse pachetele de tigari.

“Dati-mi oricare, nu sunt pentru mine. Mentolate si subtiri sa fie”, spuse din nou femeia despre care el stia deja ca nu e calugarita.

***
milesInterviu Miles Aldridge: De ce nu zimbesc femeile in fotografiile tale?
interviuri
12 years ago

Interviu Miles Aldridge: De ce nu zimbesc femeile in fotografiile tale?

e unul dintre cei mai mari fotografi de moda ai acestui secol. le-a fotografiat pe toate numele importante din moda si a lucrat pentru unele dintre cele mai celebre campanii publicitare din lume. are niste ochi albastri gri si-i asorteaza mereu cu camasi in aceeasi culoare.

e un interviu facut la roma in 2009, la lansarea calendarului Lavazza 2010.

***

 

Fotografiile din calendarul Lavazza îi aduc un omagiu discret lui Fellini. L-ai ținut aproape cât timp ai lucrat la calendar? Te-ai reîntors să vizionezi filmele lui?
Am avut cu mine, în camera de hotel, toate filmele lui Fellini. De fiecare dată când mă întorceam în cameră după lucru, mă uitam la filme, iar pe drumul către studio priveam lumea de pe stradă, cum era îmbrăcată, ce gesturi făcea. Mă gândeam „uite, femeia asta ar putea fi personaj, gestul ăsta ar putea arăta bucuria“. Așa am ajuns și la un personaj din calendar care abia se zărește, dar are o istorie amuzantă.

Ce personaj?
În cadrul inspirat de cântecul Bacciami Picina, vroiam să prezentăm o femeie care are o clipă de relaxare în compania unei cafele. Era momentul ei de răsfăț și de iubire, o iubire adulterină dacă vrei. Dar ca să fie adulterină, trebuia să apară și soțul undeva. Așa că e o fotografie în decor cu soțul. Pe care ne-a luat ceva timp să-l găsim. Vroiam un italian clasic, un Marcelo Mastroiani, și tot ce îmi trimiteau de la casting erau ca niște gigolo. Într-o zi bijuteriile scumpe pe care le foloseam într-un cadru au fost aduse de un domn cu mustață, italian ca-n filme. L-am întrebat cum îl cheamă, mi-a spus că Marcelo. Era clar un semn, așa că i-am propus să-i fac o fotografie să o înrămez și să fie el soțul din decor. A râs, iar acum e în calendarul Lavazza 2010.

Ai lucrat la câțiva metri de studioul 15, unde Fellini și-a făcut filmele.
Da, chiar lângă studioul acela. De fapt, luam masa, exact lângă studio. Se mai păstrează bucăți de decor din filmele lui și a fost foarte emoționant pentru mine să le văd de aproape. Dar cel mai emoționant a fost că, pentru câteva dintre decorurile din calendar, am lucrat cu unul dintre cei care i-a făcut decorurile lui Fellini. Ne-am împrietenit. Mi-a arătat schițe de la decorurile filmelor lui Fellini de la 8 și jumătate încoace. Incredibile momente.

Cum ai ajuns să colaborezi cu Lavazza?
Am primit un telefon de la agenția care se ocupa de calendarul Lavazza, mi-au spus că tema de anul acesta este muzica și mi-au propus să mă gândesc la ceva. Mi-au dat cântecele care erau temele de inspirație. Au fost 8, am rămas cu 6. Pe unele le-am ascultat pe youtube pentru că nu le știam, am făcut niște schițe, le-am trimis și așa a început totul. M-am întâlnit cu Francesca Lavazza, am discutat despre decoruri și câteva luni mai târziu când am ajuns la cinecitta, a fost o senzație incredibilă. Pentru că tot ce desenasem eu pe hârtie era acum decor făcut. Am fotografiat timp de 8 zile, câte un cadru pe zi. Seara, după ce terminam cadrul, pregăteam set-ul pentru ziua următoare.

Anthony de la Anthony & the Johnson a ajuns să cânte piesa-temă a calendarului, „Nesum Dorma“, grație ție. E pentru prima dată când calendarul Lavazza e însoțit și de un cântec, cum i-ai convins?
Mie îmi place foarte mult Anthony & the Johnson și i-am propus Francescăi ca piesa cea mai faimoasă dintre cele alese, „Nesum Dorma“, să fie cântată de el. Francesca e o persoană foarte cool și a acceptat din prima clipă. Nu-l mai întâlnisem pe Anthony niciodată până să vină la Roma să înregistreze cântecul. Åžtiam însă că e foarte timid, foarte retras și foarte special, așa că mi-am dedicat lui câteva zile. Am stat cu el în studio cât a înregistrat și a fost uluitor. Iar ca să-l fotografiez, pentru că e foarte timid, am petrecut amândoi două zile pline de discuții despre viață, în camera de hotel. A fost ca o lună de miere la Roma.

Tatăl tău e un art director faimos la Londra. Cum i se pare ceea ce faci tu?
Tata e mult mai retras și e obișnuit cu munca mai intimă. A fost cândva pe platouri când fotografiam și mi-a spus că nu înțelege cum pot să mă sincronizez și să mă înțeleg cu atâta lume. Cum pot să mă înțeleg cu cineva care e la 100 de metri de mine și eu îi spun doar prin semne „mută aia 20 cm mai la dreapta“. E diferit ceea ce fac eu de ce făcea el, dar asta nu-l face să nu fie mândru de munca mea.

Pentru fotografiile tale apelezi mult la prelucrarea pe computer. Cum vezi amestecul digitalului în fotografie?
Eu sunt foarte fericit cu direcția în care merge fotografia acum, cu ajutorul digital pe care-l avem. Așa cum lucrez eu mă simt ca și cum aș face un film. Eu trag mereu pe film; ai un mai mare respect pentru actul fotografic când tragi pe film. Dar știu ce poate un anume tip de film sau o anume hârtie. Așa că dacă vreau să obțin o anumită culoare a pielii, trag pe un gen de film. Dacă vreau ca un obiect din decor să aibă un colorit specific, trag pe filmul cu care pot obține asta. La sfârșit mă aflu ca în camera de montaj din cinematografie. După ce developez, decupez ceea ce îmi place din fiecare „dublă“, le montez pe calculator și ajustez coloritul ca să fie în armonie. Dar fotografia e făcută cu decorurile 1/1, cu tot ceea ce vezi, nu este un montaj de elemente fotografiate separat.

Lucrezi mai mult pentru Vogue Italia decât pentru Vogue UK, deși ești britanic.
Asta pentru că cei de la Vogue Italia sunt mai liberali. La Londra sunt mai rigizi, iar mie mi-e mai ușor să lucrez cu italienii. Ei reacționează foarte repede când le dau un telefon și le zic „mi-ar plăcea un pictorial de modă într-o librărie veche“. Se gândesc, vin cu propuneri de haine, după ce le desenez cam cum văd locul. Si așa se construiește pictorialul.

De ce nu zâmbesc femeile în fotografiile tale?
E adevărat că în fotografiile mele femeile zâmbesc foarte rar, dar eu cred că așa sunt femeile reale. Tata, generația lui, ar prezenta femeile hollywoodiene, cu zâmbete largi și glamouroase. Dar dacă îi spui cuiva asta astăzi despre femei, îți spune că e o prostie. Pentru că toți mergem pe stradă și vedem femeile.
Mie îmi place să mă uit la femeile care stau în autobuz sau în metrou. Au câteodată o expresie non-expresie, deși în spatele chipului lor sunt probabil gânduri despre iubit, despre copilul care s-a întors de la școală, despre cina care trebuie pregătită, despre soț sau muncă. Asta încerc să surprind și când femeia e îmbrăcată couture.

decembrie 2009

0
2554
adaPozitia Producatorului – Ursul de Aur la Berlin
reportaj & story
12 years ago

Pozitia Producatorului – Ursul de Aur la Berlin

 

In februarie 2012 am fost la filmarile pentru Pozitia Copilului in regia lui Calin Peter Netzer.

In sala Atelier a teatrului Odeon se filma o secventa cu Leontina Vaduva, Natasa Raab si Luminita Gheorghiu; momentul care urma sa rastoarne actiunea filmului: mama – Gheorghiu – era anuntata de cumnata – Raab- ca fiul ei a facut un accident de masina si a omorit un baiat.

In hol producatoarea Ada Solomon supraveghea discret desfasurarea evenimentelor si-i privea de la distanta pe jurnalistii care fusesera invitati la filmare. In prima pauza tehnica (se schimbau luminile si se reasezau camerele de filmat pentru o noua secventa), Ada a devenit gazda pentru jurnalisti si mama pentru echipa ei: a incurajat-o pe Natasa Raab sa raspunda la intrebari, a protejat-o pe Luminita Gheorghiu care nu trebuia sa apara in cadrele televiziunilor pentru ca transformarea ei sa fie o surpriza pentru spectatori in cinematografe.

Am vorbit citeva minute. Era preocupata sa gaseasca finantare pentru filmul lui Vali Hotea, Roxanne, pe care planuia sa-l produca in toamna.

Simbata seara, ascultind-o in minunatul discurs de multumire cind a ridicat Ursul de aur pentru filmul Pozitia copilului, mi-am adus aminte de cele citeva minute din holul teatrului Odeon. Era pe platoul de filmare, in priza, atenta la orice detaliu, orice ar fi afectat confortul echipei ei – de la regizor pina la actori-, dar se gindea si la ceea ce urma. La proiectul pentru care avea de muncit citeva luni bune pina sa stringa o suma decenta ca sa poata sa prinda viata.

Si cuvintele ei de pe scena festivalului de la Berlin – “sunt mai obisnuita sa fiu luptatoare decit cistigatoare” – au capatat intelesuri mai profunde.
***

Ada Solomon are 43 de ani, este inginer de profesie (a absolvit facultatea de instalatii) si conduce doua companii importante din industria filmului romanesc.

Una dintre ele e HiFilm, o companie care a produs filme romanesti cu multe premii internationale (Din dragoste cu cele mai bune intentii, Toata lumea din familia noastra, Medalia de onoare, Cea mai fericita fata din lume, Razboi pe calea undelor, Kapitalism – reteta noastra secreta etc), dar a fost si partener pentru coproductii germane sau italiene (MarNero, Tom Sawyer).
Cel de-a doua, Parada Film, e o companie de distributie creata impreuna cu 3 prieteni (unul dintre ei, sotul din dotare – regizorul Alexandru Solomon) care face magie in lumea filmelor de arta – prin campanii neconventionale reuseste sa aduca in sala spectatori in numar impresionant (filmul despre coregrafa Pina Bausch e cel mai bun exemplu).

Ada Solomom si echipa ei se afla si in spatele a doua festivaluri importante de film: OneWorld – un festival dedicat filmului documentar, si NexT , un festival de scurt metraje care are o sectiune speciala in memoria regretatului regizor Cristian Nemescu.

Acasa, in familia pe care a construit-o cu Alexandru Solomon, are doi copii – Filip, proaspat elev in clasa I si Marc, licean cinefil cu sute de filme vazute pe an, in ultimii multi ani. O “activitate” consumatoare de mult timp, dupa cum pot depune marturie toate mamele din lume.

Si cu toate acestea (adica, problemele pe care le aduc imposibilele finantari ale filmelor romanesti, lobby-ul in festivaluri internationale, zilele lungi de filmare, dedicatia pentru familie), Ada Solomon este un spectator fidel de teatru. Merge des sa-i vada pe regizorii tineri, sa descopere talente si sa se bucure.

***

In industria cinematografica romaneasca sunt citiva producatori femei cu succese notabile la nivel international. Oana Giurgiu (Libra Film), Anca Puiu (Mandragora) si Ada Solomon (HiFilm). Pe toate le leaga un detaliu: sunt sotii de regizor si au ajuns in industrie pentru ca noul val al filmului romanesc s-a dezvoltat antreprenorial, ca breslele mestesugarilor.

Dar au ramas in industrie si au avut succes, nu pentru ca au fost sotiile barbatilor lor, ci pentru ca intr-un fel aproape magic au gasit resurse nesfirsite sa impace nonconformismul si indirjirea regizorilor de a face film de arta, cu perseverenta diplomatica – asemeni unei picaturi chinezesti – de a aplica pentru fonduri la toate institutiile nationale si internationale, dar si puterea de a ramine tot timpul calme in orice situatie extrema de pe platourile de filmare. Si pentru ca au flerul sa stie ce scenariu poate fi un film bun si rabdarea exersata pe copiii de acasa, sa uneasca echipele chiar si cind membri lor au idei disjuncte.

In plus, e acolo o prietenie care e dincolo de concurenta distribuirii unor filme sau a obtinerii unui buget mai mare din mica visterie a CNC-ului. Familia Solomon merge in vacanta cu familia Giurgiu, iar Stefan – baiatul Oanei si al lui Tudor Giurgiu – e unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Filip, baiatul cel mic al familiei Solomon.

***

Simbata seara, romanii au vazut-o pe Ada Solomon la pupitrul premiantilor in ceremonia finala a festivalului de film de la Berlin. Vorbea rar, asezat, marcind cele mai importante momente din cariera ei, dar si din industrie: au inceput sa fie recunoscute femeile intr-o meserie a barbatilor, oamenii care n-au crezut in ea au ambitionat-o, distribuitorii filmelor de arta sunt tot mai rari si trebuie pretuiti.

Avea emotii; o tradau degetele mari care jucau o hora in causul palmelor asezate pe pupitru.
In dreapta ei era Peter Calin Netzer, regizorul filmului premiat, citiva pasi in spate erau Bogdan Dumitrache, unul dintre actorii principali ai filmului si Wong Kar Wai, presedintele juriului.

Era o metafora frumoasa acolo, una din rarele ocazii in care regizorul unor capodopere – In the mood for love, 2046 sau Chungking Express – era pus in umbra de romani.

“E din ce in ce mai greu si, probabil, daca ar fi trebuit sa facem filmul acesta acum in Romania, nu ar mai fi fost la acelasi nivel pentru ca nu mai avem suport. Cred ca politicienii romani ar trebui sa acorde mai multa atentie cinematografiei pentru ca este un ambasador real al tarii”, a  spus Ada Solomon si publicul a izbucnit in urale.

In aplauzele acelea, din inima, carnoase, era confirmarea ca, mai ales pentru o tara ca a noastra, reusita unui film sta in pozitia producatorului, in verticalitatea si in ambitia lui de a transforma o idee pusa pe hirtie intr-un film pentru ca apoi sa continue sa se lupte dramatic ca el sa ajunga la spectatori.

Intre ceea ce vedem la festivitatile de premiere cind filmele romanesti iau trofee si momentul in care un scenariu bun ajunge pe masa unui producator care spune “as vrea sa fac filmul asta” e un drum care n-are nicio legatura cu covorul rosu. Un drum care seamana mai degraba cu Golgota, locul unde te rogi pentru fiecare secunda de viata a personajelor- un cent in plus pentru filmul tau, locul in care cauti solutii inimaginabile ca sa ai actorii / muzica / decorurile pe care le vrea regizorul.

Stiu ca ne e mai usor sa promovam regizorul si actorii dintr-un film, dar in Romania se fac filme mai ales pentru ca producatorii sunt nebun de perseverenti si ca regizorii sunt pe jumatate producatori.

*

Acum trei ani am fost pentru o zi la filmarile de la “Principii de viata”, un alt film produs de Ada Solomon. Ma aflam acolo pentru ca ma documentam pentru un profil pe care urma sa-l fac actorului din rolul principal, Vlad Ivanov.

Dupa a doua dubla, directorul de imagine, Liviu Marghidan i-a spus Adei ca au o problema cu una din camerele de filmare. Ea a scos telefonul si a inceput sa sune la case de productie sau studiouri de film in cautarea unui nou aparat.

Vorbea – din nou – calm, asezat. Ii zimbea directorului de imagine dupa fiecare telefon, ca si cum nu era nimic imposibil sa rezolve problema, desi tocmai primise un refuz: nu puteau sa le imprumute o noua camera. Actorii repetau in locatie, era o secventa lunga care necesita multe sincronizari si coordonari. Habar nu aveau de tensiunea care era in incaperea alaturata.

Dupa o jumatate de ora Ada a gasit rezolvarea si, in urmatoarea clipa dupa ce l-a anuntat pe Marghidan ca va avea in doua ore o camera noua, s-a intors catre mine si-a inceput sa-mi dea informatiile de care aveam nevoie pentru articol. Ca si cind n-ar fi fost o situatie de criza.

Imi pare foarte rau ca nu imi aduc aminte gesturile pe care le exprimau miinile ei atunci.

P.S. un pic din Ada Solomon de acasa, intr-o minunata poveste pe care a scris-o pentru un ebook cu povesti de Craciun pe care l-am publicat in 2011. Pentru ca, intr-un mod surprinzator pentru unii, un om atit de ocupat si care realmente a schimbat ceva in industria in care munceste isi gaseste timp si pentru lucruri si intimplari cu suflet.

5
5275
X Factor 2making of – De ce m-am dus la lectii de box ca sa scriu despre Cheloo?
making of
12 years ago

making of – De ce m-am dus la lectii de box ca sa scriu despre Cheloo?

am spus ieri la tv ca pentru a scrie profilul lui Cheloo din cartea “Culisele X Factor, cum sa cistigi un premiu de 200.000 de euro” am fost la lectii de box si … hop au navalit intrebarile.

sa o luam metodic:)

*
nu m-am dus la lectii de box ca sa stiu sa ma apar in eventualitatea in care il supar pe Cheloo cu ce am scris, desi domn antrenor Dumitru Dorobantu mi-a zis ca daca ma supara vreun domn sa fiu draguta si sa-l invit la o vizita la Dinamo, fara sa-i spun nimic altceva; cind o sa ma vada baietii dinsului cu respectivul in sala, o sa stie despre ce e vorba si cum sa procedeze 🙂

*

profilul pe care urma sa-l scriu in carte despre Cheloo a fost o situatie complicata pentru mine, ca jurnalist.

orice am scris pe perioada concursului pe blog despre Cheloo a facut audiente foarte foarte mari si stiu ca textul din carte va fi unul din punctele de atractie. dincolo de asta, nu cred ca voi mai putea fi vreodata atit de mult timp in apropierea lui Cheloo (si nu voi mai putea sa-l observ/analizez) pentru ca el sta foarte departe de expunerea in presa.

probabil ca nu voi mai avea alta sansa de a-i face un profil, asa ca miza era foarte mare: acum ori niciodata.

in plus, multa vreme n-am stiut de unde “sa-l apuc”/ “cum sa ma uit” la Cheloo ca sa scot un unghi jurnalistic corect. asta pentru ca asa cum il simteam eu la fata locului (empatia e cea mai buna in cazuri din astea grele:)) ), n-avea prea mare legatura cu imaginea lui publica. Cheloo e un domn foarte cultivat, foarte citit si cu o cultura cinematografica foarte bogata.

in cazuri din astea grave, ma pling la toti prietenii pentru ca parerile lor – neafectate de ceea ce vad, cred sau simt eu – sunt mina de aur. Tiberiu Mercurian, un prieten de-al meu foarte destept care, din experienta sa de viata, are avantajul de a putea uni doua lumi distincte, sportul si marketingul, mi-a spus “l-am vazut intr-un interviu. cum ajungea jurnalistul in zona lui de confort, cum il boxa din doua vorbe si-l indeparta”.

si brusc… s-a facut lumina.

***

raportarea lui Cheloo la lumea externa, la cei pe care nu-i cunoaste, este ca a unui boxer in ring: daca ai ajuns in spatiul lui privat, te trimite la distanta cu o lovitura, prin vorbe desigur; daca te -a prins cu garda jos, te executa.

a facut asta de multe ori in timpul show-ului si ca sa pot descrie corect, ca sa pot pune dialogul lui din show intr-un limbaj de box si sa-i fac astfel pe cititori sa-l vada dintr-o alta perspectiva, am fost la lectii de box.

domnul antrenor Dumitru Dorobantu mi-a explicat loviturile din box, iar Razvan Andreiana – vicecampion mondial – a incasat lovituri pina cind am fost eu in stare sa le recunosc corect, in orice suita de miscari ar fi fost. a fost o experienta interesanta pentru ca era departe de orice am invatat pina acum.

cum mi-a placut ceea ce descopeream ca e dincolo de sportul asta care pare barbar, iar Razvan Andreiana a fost foarte foarte sincer cu orice am dorit sa stiu despre ce e in mintea lui cit e in ring, am vrut sa merg putin mai departe si-am citit articole despre psihologia boxerului, dar si biografia lui Muhammad Ali.

nu era ca si cum as fi putut folosi in textul meu ceva din ce citeam, dar puteam intelege daca ideea mea de structura pentru profilul lui Cheloo sta in picioare; are suficiente argumente reflectate in ceea ce vedeam la repetitii sau in galele live.

***

am fost la lectii de box dupa a doua gala live si am citit despre box pina cind s-a terminat concursul, asa ca mi-a fost usor sa ma intorc in studioul X Factor cu ce descopeream citind si sa-l privesc pe jurat dintr-o alta perspectiva.

desi m-am conversat cu Cheloo in zilele in care am fost acolo, nu l-am intervievat niciodata si nici nu am folosit in text vreo informatie aflata in spatiul sau privat, dincolo de reflectoare.

cu toate astea, am increderea – poate aroganta, fie – sa spun ca prin ceea ce am scris am mers la esenta personalitatii lui. e textul cel mai lung din capitolul Jurati / Prezentatori tocmai pentru ca nu cred ca voi mai scrie alta data despre el.

si daca sunt mindra de ceva in textul respectiv – de care, trebuie sa recunosc ca mi-a fost foarte frica si l-am scris printre ultimele, pentru ca imi pusesem o miza foarte mare – este, dincolo de structura prin care-l asez pe Cheloo in ringul de box, felul in care reiese, la final, granita intre lumea lui privata si ceea ce expune publicului.

asta pentru ca lectura / documentarea iti deschide intotdeauna usi nebanuite: am gasit o declaratie in cartea lui Muhammad Ali care mi s-a parut oglinda perfecta.

“At home I am a nice guy: but I don’t want the world to know. Humble people, I’ve found, don’t get very far.”

***

cartea Culisele X Factor – cum sa cistigi un concurs de 200.000 euro poate fi descarcata gratuit de aici. profilul lui Cheloo il gasiti la pagina 62.

***

 aceasta fotografie din cabina lui Cheloo este una dintre preferatele mele din carte. e un exemplu foarte frumos cit de multe poti sa vezi din detalii, cind elimini cuvintele.

Foto Mihai Stetcu


3
5727
imagesAleksandra Ørbeck Nilssen, frumoasa din jungla
reportaj & story
12 years ago

Aleksandra Ørbeck Nilssen, frumoasa din jungla

In 2009 norvegianca Aleksandra Ørbeck Nilssen avea 19 ani. Se afla la New York, tocmai terminase un film si incheiase o serie lunga de prezentari de moda pentru unele dintre cele mai mari branduri din lume. Era obosita si cum sentimental nu statea prea bine, iar pina la urmatorul job avea 2 saptamini de pauza, s-a gindit sa-si ia o vacanta.

O vacanta utila, in care sa voluntarieze pentru oameni care aveau nevoie de timpul si cunostintele sale: in tribul San, din Namibia, una dintre cele mai vechi civilizatii din lume.

Un top model cu o cariera ca a ei e obisnuit cu frumusetea. Cu toate formele de frumusete, din cele mai luxoase locuri ale lumii. Numai ca a ajuns in rezervatie la ora apusului si, in soarele acela perfect, rosiatic, a auzit ragetul leilor: un vuiet care venea de departe si se rostogolea amplificindu-se ca un ecou. Nu i-a fost frica, dar a realizat ca in locul acela era mai multa frumusete decit vazuse vreodata. Si-a decis ca o sa ramina o vreme in Namibia.
***

 Cind era mica Aleksandra adora sa se uite la Pocahontas si iubea animalele. A facut tot ce depindea de ea sa aiba acasa macar o gaina, daca nu au lasat-o cu un ciine sau o pisica. Citiva ani a crescut aproape de o ferma si a avut 2 ciini, dar cind parintii s-au mutat, n-a putut lua ciinii si-a decis ca, din cind in cind, va fi ea un ciine. S-a jucat apoi de-a “iepurele” si parintii ca sa o linisteasca i-au luat 2 pestisori.

I-a considerat plictisitori; nici macar nu putea sa-i pupe, ii alunecau printre degete.

La 15 ani a descoperit-o o agentie de modeling – inalta, blonda, cu picioare lungi si fusiforme – si-a trimis-o la Paris. Ziua mergea la castinguri, seara invata ca sa-si ia examenele via internet. La 18 ani s-a mutat la New York, sa invete actorie si-a continuat acolo modelingul. Intr-un an a obtinut 3 roluri mici in filme cu bugete mari, un agent foarte important si-avea o cariera foarte mare in fata.

Cam pe atunci si-a luat vacanta si s-a dus in Namibia.

***

In primele zile in tribul San a incercat sa cunoasca  cit mai multi localnici. Intr-o zi a intilnit o femeie care statea pe un scaun linga o coliba. Avea picioarele incrucisate intr-o pozitie care aducea cu exercitiile de yoga pe care ea le facea la New York, iar chipul femeii, cu pielea neagra si lucioasa, nu trada nicio virsta.

Au stat de vorba ajutate de un translator si femeia i-a spus ca, in limba tribului San, nu exista cuvintele “iubire” si “ura” , ci doar “sa iti pese”. Verbul acesta insotit de adverbe potrivite da sensuri de iubire sau ura. “Nu poti sa urasti pe cineva, daca nu-ti pasa”, i-a explicat femeia.

S-a ridicat apoi de pe scaun cu o miscare svelta, de sportiva, ca si cum n-ar fi facut nici cel mai mic efort ca statea in pozitia aceea, contorsionata. Cind Aleksandra a intrebat-o citi ani are, a raspuns zimbind “92”, iar primele ei ginduri au fost: “oare ce maninca oamenii astia, ce fac de arata si se misca asa?”

***
 Ca voluntar, Aleksandra a inceput sa ingrijeasca animalele ranite, sa vorbeasca cu localnicii ca sa le explice reguli de igiena si si-a confruntat propriile frici.

Intr-o dimineata a deschis valiza care era la marginea cortului si-a gasit un pui de ghepard. A lasat usor capacul la loc si a rugat pe cineva sa vina sa o ajute. Intr-o alta zi, in timp ce ingrijea impreuna cu un alt voluntar un pui de elefant, acesta s-a speriat si, cu trompa, i-a rupt – fractura deschisa – mina colegului.

A invatat repede ca in salbaticie daca ti-e frica mori, dar in acelasi timp trebuie sa stii sa lasi garda jos pentru ca sa-ti functioneze simturile, inainte de a reactiona mintea. Doar asa eviti incidentele.

Dupa 2 saptamini a sunat telefonul; agentul o anunta ca are un nou job la New York. I-a spus “nu ma mai intorc” si- a inchis repede telefonul, deconectindu-l.

Cind au vazut ca ramine, localnicii i-au lasat la usa 2 pui de babuini; mama lor fusese omorita de braconieri si indienii stiau ca voluntarii sunt acolo sa-i ajute.

A hranit puii de babuini cu seringa, la fiecare 4 ore, pentru ca erau prea mici ca sa manince. Cind au mai crescut, au inceput sa faca boacane: sa sparga lucruri, sa fure obiecte pe care le duceau in padure. DarAleksandra n-a avut voie sa-i certe sau sa incerce sa-i domesticeasca, trebuia sa-i lase liberi; cind erau independenti si se puteau hrani singuri, plecau in padure.
Despartirea a fost dureroasa, dar Alekxandra stia ca asta va urma.

Pina acum citeva saptamini Aleksandra a fost mama pentru 3 pui de ghepard. A fost istoria clasica: braconierii au omorit mama, a gasit puii la usa si-a trait cu ei un an si jumatate. Nu mai erau deloc pui cind s-au despartit, iar imaginile cu ei alaturi par trucaje.

***

Abia dupa 2 ani s-a intors prima data in “lumea civilizata” – nu mai voia sa voluntarieze pentru altii, voia sa-si faca propria asociatie, care sa militeze pentru pastrarea traditiei tribului San si -avea nevoie de aprobari, acte etc.

De atunci face naveta intre America sau Norvegia si Nanofasa Reserve, locul ei , parcela ei de pamint african pe care o protejeaza. Participa rar la shootinguri sau prezentari de moda, iar banii pe care-i obtine ii foloseste pentru asociatia ei. Are 2 angajati din tribul San si inca unul in Norvegia care o ajuta cu lobby-ul guvernamental, cu obtinerea de fonduri la nivel global.

In acesti ani a inceput sa-i invete pe localnici carte; a creat Barefoot Academy un proiect in care batrinii predau traditiile tinerilor – dansuri, povesti. Copiii primesc diplome si sunt incep sa fie calificati in a-i asista pe cei care vin sa-i ajute sa ingrijeasca animalele – notiuni de medicina veterinara, de igiena.

Aleksandra ii numeste mentori pentru voluntari. De fapt asta este strategia ei de a le fi alaturi; “Nu le spun ca ii ajut, le spun ca am nevoie de ei. Ceea ce e foarte adevarat, pentru ca si eu m-am schimbat fundamental invatind de la ei.”

 

Puteti urmari viata Aleksandrei din jungla pe blogul ei, tot acolo puteti face mici donatii pentru asociatia ei. Mi-a spus ca fiecare dolar conteaza pentru ca in jungla un dolar inseamna mult mai mult decit in orice oras al lumii si m-am gindit ca ar parea ca o magie ca de niciunde sa inceapa sa primeasca citiva dolari din Romania. De la oamenii care i-au citit povestea incredibila.

Citeva sute de oameni de la celalalt capat al pamintului, cu cite un dolar fiecare. N-ar fi o poveste magica? (in marginea de jos a blogului ei, e o aplicatie pentru donatii)

 

***
Aleksandra Ørbeck Nilssen a fost una dintre cele 5 finaliste ale concursului Walk in Style organizat anual de brandul Ecco, concurs care premiaza  cu 35.000 de euro femeile din Europa care stiu sa mearga elegant prin viata, facind fapte bune.

Ceremonia desemnarii cistigatoarei a avut loc saptamina trecuta la Copenhaga in deschiderea Copenhagen Fashion Week; am sa va spun curind si povestea cistigatoarei care e la fel de spectaculoasa.

Alaturi Walk in Style, Ecco organizeaza o alta mare actiune orientata catre beneficiarii pantofilor lor – Walkathon – un maraton prin Copenhaga la care participa mii de oameni, cu intreaga familie; pentru fiecare kilometru parcurs, Ecco doneaza un euro unei asociatii umanitare.


 

6
6633
tudor-constantinescu-tRetelele de viata care i-au adus succesul lui Tudor Constantinescu
interviuri
12 years ago

Retelele de viata care i-au adus succesul lui Tudor Constantinescu

La 36 de ani Tudor Constantinescu e unul dintre cei mai cunoscuti chef-i din Romania, e proprietarul si creatorul conceptului Chocolat Boutique Restaurant caree a reinventat conceptul de desert in tara noastra, si e parte din juriul care va stabili Top Chef-ul Romaniei. Acestea sunt performante greu de egalat in orice alta tara pentru un tinar de virsta lui. Numai ca Tudor nu e  doar chef, e un  deschizator de drumuri si, probabil, ar avea succes in multe alte domenii.

***
La 28 de ani cind a decis sa se stabileasca in tara natala, Tudor Constantinescu se gindea ca era in cursul vietii sa-si faca o familie, sa aiba un copil. “Aveam o pasiune sentimentala care a fost frumoasa si intensa, chiar daca lucrurile n-au mers pina la final. Toata viata mea n-am facut decit un singur lucru  – mi-am urmat inima -, chiar si cind calculele indicau ca nu e bine sa fac asta”, isi aminteste Tudor. A renuntat atunci la un job american care-i punea totul pe tava si la o pozitie sociala incredibila pentru virsta lui. . Astazi stie ca i-ar fi fost foarte dificil sa obtina intr-o alta tara tot ceea ce reprezinta in Romania, dar recunoaste ca i-a fost cel mai greu sa razbata aici. Are cu ce sa compare: viata in Belgia si in America.

A decis sa faca un restaurant la Bucuresti cind, intr-o zi de septembrie, a vrut sa iasa cu doi prieteni la masa si, dupa plimbarea prin sase restaurante, n-a gasit niciun loc liber. “Acum e momentul”, si-a spus si si-a amanetat casa. Pentru niciuna din afacerile pe care l-a facut n-a avut banii de la inceput, dar a compensat mereu cu credinta in visurile lui.

Si-a cautat un partener – Jean Philippe – un belgian pe care-l ajutase sa cumpere un apartament in Romania si care, cind i-a prezentat tot ceea ce gindise, a intrat in proiect cu 30.000 de euro.

A creat conceptul bazindu-se pe suferinta lui ca nu gaseste nicaieri in capitala dulciuri de lux, a stabilit fiecare preparat din meniu,  a gasit locul (pe cea mai frumoasa strada din Bucuresti, Stavropoleus), si-a participat la realizarea fiecarui detaliu din decor. “Peretii eu i-am facut, cu mina mea, am incercat sa refac efectul de calcio vecchio”.

Si-a instruit oamenii, a creat un cod de onoare si o constitutie a restaurantului (cu care toti angajatii trebuia sa fie de acord) –  lucruri invatate in America-, si-a muncit 5 ani intens ca sa ajunga la 140 de angajati, 2 restaurante boutique, mii de clienti. Abia anul trecut a inceput sa spuna ca el este omul din spatele conceptului Chocolat, iar recunoasterea a venit ca invitat special in MasterChef si jurat in Top Chef Romania, emisiuni care l-au solicitat pentru rafinamentul si cultura lui gastronomica si care i-au adus notorietatea.

Numele restaurantului l-a pus de la un film: Chocolat – cu Juliet Binoche si Johnny Depp, o poveste despre oamenii care-si urmeaza visele, oameni calatori, care rareori vor sa prinda radacini, sa se aseze intr-un loc. Ca el.

***

Avea 23 de ani cind a plecat in America, la Miami, locul de unde se faceau recrutari    in capital industriei de croaziera, in tara tuturor posibilitatilor.

In doua luni pe un vas de croaziera, monotonia si sistemul militaresc fata in fata cu creativitatea si nonconformismul lui au creat un efect de apa cu ulei: a iesit imediat la suprafata, asa ca a demisionat ca  sa-si caute ceva mai aproape de temperamentul lui.

A aplicat dintr-un internet cafe la una dintre cele mai importante firme de consultata in “food & beverance”, si-a facut o prezentare frumoasa, a pus fotografii cu performantele lui din Belgia si l-au chemat la interviu. “Vorbeam stricat engleza, dar nu am avut complexe. Intotdeauna cind a trebuit sa-mi urmez visul, am uitat de orice, am mutat muntii”.

L-au angajat intr-o echipa de comando cu alti patru specialisti ca sa pregateasca lansarile celor mai importante vase de croaziera. “Millenium Celebrity Cruise Line – primul meu job – trecea la un nou nivel al business-ului: de la 1000 pasageri la 2500 pasageri, plus 1500 membrii ai echipajului. Veneau si ne spuneau: aratati-ne ce putem sa facem mai bine.
Incepeam sa ne documentam: cite feluri principale voiau, cite antreuri, pentru prinz, pentru cina. Umpleam schema cu retete pe care le prezentam clientului sa vedem ce fel de pozitionare isi doreste. Apoi incepeau calculele de cost si aplicatiile: citi oameni, ce ustensile, ce investitie. Acolo creierul meu s-a expandat. Am invatat enorm si-am aplicat idei de business pe care n-as fi putut sa le fac in alta parte.”

A plecat cind a simtit ca incepe sa fie institutionalizat. Avea putin peste 27 de ani si unul dintre cei mai importanti oameni ai companiei  Royal Caribbean, Adam Goldstein, l-a invitat la masa discutiilor:

– De ce vrei sa pleci?
– Vreau sa-mi deschid propria afacere.

Parinteste, Goldstein i-a facut o propunere.
– Uite, semneaza cu mine pentru 5 ani si eu iti garantez Green Card-ul. Ajuta-ne sa deschidem noile proiecte. Iti ofer un salariu de 60.000 de dolari pe an, plus toate cheltuielile platite.

Stia ca, dupa regulile americanilor, cuvintul dat e sfint si ca, daca ar fi acceptat, ar fi obtinut Green Card-ul si o afacere a lui in America, dar a plecat. Si-a urmat inima, la fel ca atunci cind a parasit Belgia.

***
Ajuns in Belgia in 1990. Imediat dupa Revolutie mama lui a decis sa -si faca o viata noua in Bruxelles, dar adolescentul Tudor Constantinescu n-a fost la fel de incintat. S-a trezit intr-o tara a carei limba nu o stia, fara prieteni, mergind la scoala intr-un sistem care nu semana deloc cu ceea ce invatase.

Cu timpul, si-a facut 4 prieteni, cei doi fii ai consulului Marocului la Bruxelles, plus un pusti belgian si altul francez, dar a fost impotriva sistemului belgian de la inceput. “Erau obsedati de regulile din tata in fiu, de imagine, de traditie, de …trebuie sa fii ca toata lumea, daca nu esti ca toti, esti condamnat. Cine te crezi tu sa gindesti altfel?”

Dupa o vreme s- a angajat la unul dintre cofetarii faimosi belgieni, Herman Van Dender.

“Era un patron tinar, avea 32 – 33 ani cind am ajuns eu la el. Era foarte pasionat de ceea ce facea, primise toata afacerea de la tatal lui, dar avea acest sprit creativ care misca lucrurile. De altfel, in laboratorul lui s- a creat tortul cu care echipa Belgiei a cistigat Cupa Mondiala in 1995. Eram si eu pe acolo la vase, la ajutoare, la alea alea,” ride Tudor.

Van Dender stia de pasiunea lui pentru ciocolata si-au inceput impreuna sa produca din nou praline. Au avut succes, dar a plecat, in ciuda prieteniei cu patronul, din cauza unui pariu.

“Am pariat ca pot sa-i fac 200 de kg de praline in trei zile. E enorm. Daca reuseam trebuia sa-mi mareasca leafa cu 50%. Mi-am facut strategie, retete; mi-am cumparat utilaje. Crema de cicolata –  ganache-ul ala care reprezinta miezul pralinei – se toarna intre doua felii de aluminiu de 9 mm; am cautat pe net in pagini aurii unde gasesc. Am lucrat alea 2 zile ca un ciine. A treia zi am mai muncit 4 ore ca sa fac cantitatea pe care o promisesem. Nu mi-a marit salariul si am plecat, dar e prietenul meu si acum.”

A continuat pe cont propriu: si-a facut un mic laborator in subsolul cladirii, facea patiserie noaptea pe care o vindea ziua la o taraba.

Nu regreta nimic din ce-a facut. “Daca am un vis, daca eu cred in ceva, daca eu vreau ceva, sunt in stare sa pun totul in joc ca sa -l implinesc.” Iar asta s-a vazut din copilarie.

***
La 6 ani a decis ca se va face bucatar ca sa nu mai fie nevoit sa manice toate lucrurile pe care i le puneau in fata parintii. Locuia cu un etaj mai sus, in acelasi bloc cu bunicii, asa ca a fost teroarea intregii familii pentru ca era atit de mofturos la mincare incit bunica se trezea la 5 dimineata sa-i pregateasca clatite inainte de a pleca la serviciu ca sa fie sigura ca maninca ceva ce-i place.

A ris toata lumea cind a anuntat ca se va face bucatar si-au inceput sa-i spuna “e greu, vor fi gindaci, trebuie sa cari greutati”, dar pustiul nu s-a lasat. Cind a ajuns la scoala i-a placut geografia si-a inceput sa calatoreasca in gind dupa indicatiile profesoarei. Tine minte perfect prima data cind a auzit cuvintul “chocolat”; l-a spus profesoara de geografie, doamna Petre, cind le-a predat despre arborere de cacao si tarile unde se cultiva.

Cind s-a dus in prima tabara, la Costinesti, si-a descoperit spiritul antreprenorial: cum si-a cheltuit repede banii pe care i-a primit de la parinti, a inceput sa adune sticle goale de pe plaja si sa recupereze garantia. In doua saptamini au facut 1000 de lei; colegii si-au luat tricouri si ochelari de soare, el s-a oprit in fiecare zi la cofetarie. Si-a venit si cu bani acasa.

A crescut intr-o lume frumoasa: mama lucra la Teatrul National, era inconjurat de artisti. “Cind veneau sarbatorile era minunat. Imi aduc aminte de Revelioane de 50 -70 de persoane la noi in casa, de week enduri in care se recitau poezii. Ce jocuri, ce strategii de carti! Se vorbea despre ce citeste fiecare, apoi a aparut video-ul si filmele rare. Asta era esenta vietii mele de atunci.”

Dupa care a plecat in Belgia si-a luat-o de la inceput. Prima oara.

***

Adesea Tudor Constantinescu isi fixeaza intilnirile de business in Chocolat-ul din Dorobanti; sta la cite o masa cu cel cu care are treaba, vecin cu clientii sai. Unii il recunosc de la televizor si-i zimbesc, altii sunt concentrati la ale lor si nu stiu ca proprietarul -vedeta e linga ei.

Desi n-ai zice, cind nu face business, Tudor e timid, asa ca i-a fost greu sa filmeze pentru Top Chef. “Ma uit la tv la mine nu critic, ci suferind… Am acceptat aceasta provocare dincolo de ego sau business, ca pe un mod prin care eu imi depasesc limitele. Nu puteam sa vorbesc la primele filmari. Recomand oricariu om sa aiba aceasta experienta in fata unei camere de luat vederi, e cea mai crunta oglinda.”

Exercitiul Top Chef e parte din auto perfectionarea lui. Marturiseste cu sinceritate ca, desi iubeste gastronomia, viata inseamna mult mai mult pentru el. Inseamna discutiile cu prietenul lui Adrian  Buga, istoric de arta, consilier al Casei Regale; inseamna calatoriile; cartile sau filmele pe care le descopera. Sau lucrurile pe care le inventeaza sperind la un progres in lume. Are la OSIM, pentru inregistrare, un proiect despre care crede ca va schimba industria auto la nivel mondial, cum are in lucru un site (tudorconstantinescu.com) unde va face consultanta pentru cei care vor sa faca un business adevarat in industria aceasta (de la hoteluri pina la cafenele), unde va oferi servicii de head hunting pentru cei mai talentati chef-i si unde-si va prezenta cartile pe care le va lansa la anul.

Tudor e unul dintre exemplele care demonstreaza ca un caracter de creator, o tipologie de om care actioneaza, nu asteapta sa i se intimple lucruri, poate reusi in orice si-ar dori. Sigur ca astazi (ca o mare parte din viata lui) are succes in gastronomie, pentru ca a aprofundat acest domeniu, dar daca te uiti la copilaria lui sau la adolescenta, intelegi ca si-a creat singur oportunitati-le, riscind; ca victoria a venit si pentru ca nu si-a imaginat niciodata ca va pierde, dar si pentru ca atunci cind a pierdut, a luat-o de la capat crezind in fortele sale.

Si nu e o intimplare ca la 36 de ani e in fata tuturor.

Tudor Constantinescu e o lectie buna pentru cei care la 35-40 de ani, generatia care la Revolutie era in adolescenta, inca mai asteapta sa li se intimple lucruri facute, gindite, create de altii.

Cheia? “Orice lucru pe care-l fac – ca e o cafea sau un avion de hirtie – trebuie sa-l fac cit pot eu de bine. Apoi, e important sa-mi fie bine si sa pot sa fac prin asta cit mai mult bine celorlalti. Si, atit cit pot eu, sa influentz in bine viata din jur.”

ianuarie 2013

3
7095
ak4reportaj: Aplaudac la Akram Kahn
filme simpareportaj & story
12 years ago

reportaj: Aplaudac la Akram Kahn

text de Adrian Telespan

Acum cateva zile, Cristina (Bazavan adica) mi-a trimis un link din care am inteles ca unii, care fac un film coregrafiat de Akram Khan, au nevoie de voluntari pentru o filmare duminica, 6 ianuarie. Tot ea, Cristina, mi-a impus sa ma duc (pentru conservatori, eu si C.B. avem o relatie care nu presupune rugaminti). Avand in vedere ca mi-a fost sefa vreo doi ani, am cam ramas cu reflexul de executant si m-am dus! Nu. Mint. Nu m-am dus de asta. M-am dus pentru ca este o persoana influenta si, mai devreme sau mai tarziu, sigur voi avea nevoie de ajutorul ei si mi-am propus sa-mi incep doleanta viitoare cu urmatoarele vorbe: “Mai tii minte cand m-am dus 80 de kilometri prin ploaie ca sa aplaud gratis pentru tine?”.*

Inainte de a trece la subiect am o mica atentionare destinata celor care au deschis postul pentru impresii hipstero-artistico-contemporane. Nu ma pricep conceptual la niciun fel de arta, asa ca va imbratisez cu drag.

Filmul despre care vorbeam mai sus se numeste “Desert Dancer” si este bazat pe povestea reala a lui Afshin Ghaffarian, un cunoscut dansator/coregraf de origine iraniana care si-a riscat viata pentru a putea dansa. In Iran dansul este interzis. Secventa in care am figurat eu are ca subiect fix momentul in care Ghaffarian, in timpul unui turneu de teatru in Franta, in mijlocul piesei, a inceput sa danseze si a spus, mai mult sau mai putin exact: “Numele meu este Afshin Ghaffarian. Sunt dansator. Vreau sa dansez! Libertate in Iran!”. Asta se intampla prin 2009.

“Desert Dancer” este regizat de Richard Raymond care, conform imdb, este la primul lungmetraj, iar protagonistii sunt Freida Pinto (Slumdog Millionaire), Reece Ritchie (Lovely Bones) si Tom Cullen (Weekend). Toate secventele de dans din film au fost coordonate de Akram Khan care a si repetat cu actorii timp de 14 saptamani.

Cum a fost ziua filmarii. M-am trezit. Recunosc, nu foarte devreme. Fiind duminica transportul in comun din Londra e mai lenes, iar echipa de filmare a tinut cont de asta si a chemat voluntarii in jurul orei 11.00. Am luat doua autobuze si doua trenuri din zona 2 pana in zona… 2 si am ajuns. Filmarea avea loc in teatrul unei scoli in curtea careia, pe o ploaie marunta, ceata si nor cat cuprinde, vreo 30 de copii jucau cricket in pantaloni scurti.

La intrare, o doamna m-a intrebat: “Are you here to be crowd?”. I-am raspuns ca da si m-a dus intr-o sala in care multimea deja ajunsese. Dupa vreo jumatate de ora identificasem trei categorii de oameni: hipsteri, asistati sociali (era si un pranz inclus in toata treaba asta, se justifica usor prezenta lor) si ceilalti.

Mai fac o paranteza. In mailul trimis de productia filmului, voluntarii erau rugati sa vina imbracati french chic. Ulterior, am aflat ca ma inselasem complet in privinta asistatilor sociali. Erau, de fapt, figuratia platita. Dar jur ca nu erau french chic imbracati. Mai degraba Ramnicu Valcea 1994. Probabil, costumierii fiind britanici, si-au zis: “Hai mah sa le dam o palma francezilor astora care pretind ca au inventat moda. In your face!”

In privinta hipserilor nu m-am inselat, insa! Discutii superbe ca la Bucuresti… “Tocmai m-am intors de la Berlin. Acolo nimeni nu spune La Multi Ani de Revelion. Nici eu nu ma mai obosesc sa spun acum. E redundant!” Pfoa! Mi-am pus castile. In fata mea, la masa, s-a asezat un baiat, hipster cu tot sufletul. A mancat un biscuit mic, din ala uscat gen de ovaz, iar apoi s-a lins pe degete 10 minute, cum fac eu cand mananc ostropel cu mana. Cred ca voia sa fie senzual sau, cine stie, chiar i s-o fi prelins biscuitul pe degete. Ulterior, am aflat ca mama lui se va casatori la vara. Am stat in sala de asteptare aproape trei ore, timp in care am si mancat, am baut, am fumat si am facut record dupa record la Chicken Invader. Nu pot sa ma plang ca m-am plictisit. Din 10 in 10 minute venea cate un membru al echipei de filmare sa ne multumeasca pentru rabdare.

Pe la ora 14.00 am fost condusi spre sala de teatru. Ni s-a spus ca putem sa ne asezam unde vrem noi, dar sa tinem minte locul. Pe scena, printre vreo 15 oameni de la productie, lumini, camera etc., Akram Khan si Reece Ritchie repetau impreuna. Nu ma omor dupa dansul contemporan, dar Khan chiar se misca bine, natural, cu lejeritate si, chiar si pentru un ochi necunoscator, diferenta intre miscarile lui si ale lui Ritchie era evidenta. Khan radea mai mereu, glumea, mai punea cate o piedica mica, facea cate o modificare in miscari. Si asta mi-a placut cel mai tare la el. Nu facea modificari dramatice. Se uita la actorul care dansa si vedea cum putea sa-l faca pe acesta sa arate si mai bine atunci cand danseaza. Genunchiul indoit cu un grad mai putin, degetul tinut altfel, umarul drept dat puuuutin mai in spate. Si ce era si mai misto era faptul ca toate aceste ajustari le spunea ca si cum ar fi fost sugestii, nu corecturi. Nu am putut auzi prea mult din ce vorbeau pentru ca in sala era galagie, iar pe scena se vorbea destul de incet. Si ce mi-a mai placut la el e faptul ca arata impecabil. La 38 de ani nu ii dai mai mult de 28. Cam asta a facut Akram Khan in toate cele trei ore si jumatate cat a durat filmarea. De fapt, in total, nu cred ca s-au tras mai mult de 7 minute de pelicula. Repetau foarte mult inainte, iar cand piciorul era unde trebuia, pumnul cadea unde trebuia, mana se ridica cu forta cu care trebuia sa se ridice, filmau. De doua ori au tras doua duble. O data cand s-a impiedicat actorul de cortina si a doua oara pentru ca publicul avusese o reactie usor exagerata. Si toti erau foarte calmi. Era genul de echipa de ardeleni pe Xanax comparativ cu ce traiam eu in Buftea.

La scurt timp dupa ce am intrat in sala de teatru a aparut si regizorul care s-a uitat in sala si a zis cu o mutra acra: “Baietii de la balcon, va rog eu… Scaunele alea se pot misca, dati-va mai in spate si mai aproape de balustrada si mai repede ca nu stam dupa voi!”. Mi-am zis: “Frate ce nesimtit, dupa ce ca au au venit gratis!”, mai ales ca baietii de la balcon erau doua doamne foarte dragute, aranjate si cochete si un domn in varsta cu o fata de om bun. Oamenii s-au ridicat, si-au tras scaunele s-au reasezat si n-au zis nimic. Zambeau, asa, a relaxare. Apoi regizorul a continuat: “Doamna blonda, mai aproape, nu vreti sa fiti in rand cu ceilalti, nu vedeti ca nu e simetrie??”. Imi venea sa-l pocnesc, norocul lui ca a mai zis ceva: “Doamnelor si domnilor, ei sunt mama, tata si matusa! Ii iubesc si-au venit sa imi umple sala. N-as putea sa vorbesc asa unor straini!”.

Ce mi-a placut mie cel mai mult si cel mai mult la ziua asta?:)) Mie imi place sa aplaud. Cand merg la spectacole, aplaud. Ca mi-a placut, ca nu mi-a placut, eu aplaud ca prostu’. Mai ales dupa un spectacol prost, mi se pare singurul moment emotionant. Jumatate din filmarea asta a insemnat aplauze. Asta mi-a placut cel mai tare!

*Pentru cititorii fara umor, am mers la filmare pentru ca m-a rugat Cristina si suntem prieteni.

***
Adrian Telespan este jurnalist freelancer, a fost producator de televiziune si locuieste la Londra.

5
5811
iesirea din parciesirea din parc – poveste de Craciun
munca mea
12 years ago

iesirea din parc – poveste de Craciun

am scris aceasta proza scurta pentru un ebook cu povesti de Craciun care a aparut acum 2 ani. mi-am reamintit de ea de dimineata. mi-ar placea sa o (re)cititi. Craciun bun.

 

 

Celor care muncesc pentru ca noi sa ne distram de Sarbatori

Iesirea din parc

Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz

Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz

Da-i incolo, o sa plece. Vor si ei un ban si nici nu mai stiu sa cinte. Zic Steaua fara nicio bucurie, ii vezi cum isi asteapta banii. Noi colindam pentru portocale si prajituri, pentru covrigi. Si pentru bucuria de a merge cu totii. Cu gasca, cum ar zice astia.

Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz

Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz

Soneria asta. Trebuie s-o inchid macar pina trec Sarbatorile.

Isi puse cartea deoparte: Daca ma duc pina la usa sa ma uit pe vizor, ma vad copiii. Dar de ce insista?

– Nu primim!, urla din camera mare peste umar sa se auda pina in hol si dincolo de usa.

De ce dracu mai zic “primim”? Idiot batrin si cabotin ce sunt. Toti stiu ca sunt singur. Singur de 10 ani.

Ii trecura prin minte ca intr-un flashback mirosul de cozonaci, vocea ei bombanind usor ca trebuie sa toace nu stiu cite muraturi pentru salata boeuf, fetita in picioarele goale pe parchetul rece.

Ofta. Lua cartea si continua sa citeasca …

Multi ani isi dorise un Craciun sau un Revelion in care sa stea si sa citeasca. Sau sa se uite la televizor. Ce-ar mai fi ris lumea daca ar fi spus ca el isi doreste de Sarbatori sa stea acasa. Era ala care facea cea mai mare audienta la televizor si lua cele mai multe aplauze pe scena la orice sarbatoare: de ce-ar fi vrut acasa?

Daca ar fi sa fie sincer pina la capat, la inceput nici nu –si dorise sa stea acasa. Se hranea din aplauzele multimilor; adrenalina pe care i-o aducea energia salii si caldura care se intorcea catre el ii erau hrana pentru zile intregi.

In fata salii cu spectatori era ca un dirijor: putea recunoaste orice nota falsa a aplauzelor. Stia totul despre muzica lor: aplauzele din inima, cele plictisite, cele care pareau nebunesti – de la vreo fana care se dorea remarcata in multime si batea din palme tare, aritmic. Si stia sa le si conduca; sa scoata de la public tot “ce-i mai bun”.

O vreme i-a fost de ajuns asta, dupa care a aparut Maria care nu era ca fanele. Nu vroia nimic special, dar il intelegea ca nimeni altcineva. Inainte de a fi un cuplu, i-a spus despre ideea ei de iubire perfecta, printr-un citat dintr-o carte.

We walked every morning. We did not always walk together because we liked different routes but we would keep other’s route in mind and intersect before we left the park.

Iar lui i s-a parut a fi descrierea perfecta a ce-si dorea.

*

Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz. Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz. Tzzzzzzzzzzzzzzz

Tzzzzzzzzz. Tzzzzzzz. Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz. Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz

De ce naiba nu se opreste?

Se ridica, merse pina la usa, se apleca spre vizor. Prin cercul mic ii aparura doua mingi de carne, ca un fund de bebelus, inramate in dunga unui pulovar roz somon.

Push up, silicoane, natural?

N-avea fatza de colindatoare.

Descuie yala lent, indeparta lantzul, deschise usa. In fata o bruneta intr-un pulovar cu un decolteu mare, in V… Cum de umbli asa, crezi ca nu mai vreau la virsta asta?!

– Buna seara, spuse cu vocea lui oficiala, grava.

… jeansi mulati si cizme cu toc cui, lungi pina la genunchi. De ce sa stai in casa in tocurile astea?

– … si nu mai ajunge acasa la timp. Si va rog, stiu ca ati fost actor, ajutati-ma. Fiti Mos Craciun pentru ei.

Nu intelegea ce vroia femeia care vorbea agitat.

– Cine nu ajunge?

– Sotul meu. A trebuit sa ramina la munca, jos sunt copiii mei si inca doi. E seara de Ajun, asteapta darurile. Am haina rosie, sacul cu jucarii. Aveti barba. Ajutati-ma. Vin imediat si va aduc totul.

Femeia cobori in tropait marunt de tocuri pe scara spiralata, aratindu-i coapsele -jumatati de clepsidra – pentru care ar fi intors capul tot Bucurestiul.

– Sotul? Ce lucreaza sotul?, intreba doar ca sa o faca sa se opreasca putin.

– E reporter tv. E un incendiu si l-au trimis pe el. O sa ajunga cind copiii deja dorm. Vin imediat cu darurile si haina.

Si disparu in jos pe scari, lasindu-l in usa.

*

Pentru o vreme Maria a mers cu el la spectacole, in orice colt de tara ar fi fost. Dupa care a aparut Ana, a trebuit sa o alapteze, sa o duca la gradinita, apoi la scoala …

El continua sa sustina spectacole, sa faca ocolul tarii si, de fiecare care data cind mai pierdea cite un moment din viata lor comuna (primii pasi ai Anei, prima serbare la gradi, prima zi de scoala) isi spunea: “…but we would keep other’s route in mind.”

Pina intr-o seara cind Maria i-a spus ca gata, s-a terminat totul, il iubeste si n-are nicio problema sa-l imparta cu fanele lui, dar vrea pe cineva cu care sa petreaca Sarbatorile, cu care sa mearga la film, care sa fie acolo cind are ea nevoie, nu cind poate el.

Au divortat, Ana a ramas cu Maria, el a continuat spectacolele. Apoi spectacolele s-au imputinat, ca si fortele lui. Pe dinauntru a ramas acelasi, stie ca poate sa-i mai faca pe oameni sa rida si sa aplaude, dar lumea nu-l mai vede la fel. Si nu-l mai aplauda la fel.

Pina acum 4 ani Ana a venit la el in ajunul Sarbatorilor, apoi a plecat la Londra, la scoala.

*

– Iata sacul cu cadouri. Asta e haina. In sac e si caciula. Toti au pregatit cite o poezie. Incepeti cu fetitele, cadourile lor sunt deasupra. Barbi e pentru cea blonda, cea mai mica, Miruna. Cealalta, Irina, are laptopul mic, baietii, Vlad si Mircea, au masinile Bucsa si Fulger McQueen. Daca veniti intr-o jumatate de ora e perfect.

Decolteul disparu, iar el – cu sacul si haina atirnindu-i sterp in mina – inchise usa.

Le puse in living, se aseza pe fotoliu si se uita la ele…

La urma urmei, am fost de nenumarate ori Mos Craciun, ce mai conteaza o data? In 45 de minute termin…

***

– Mai ai?, o auzi pe Maria intrebindu-l soptit din bucatarie. Ana doarme deja. Vreau sa-ti pregatesc hainele pentru miine. Ce vrei sa porti? Culori deschise? Daca tot mergi la copii, eu asa as zice …

– Sigur. Jeans, o camasa colorata si un pulovar.

– Dar mai ai?, intra Maria in birou uitindu-se catre hirtiile pe care le avea in fata.

Le acoperi, reflex, cu cotul, Maria il saruta pe umar lasindu-i cana de lapte pe care o bea in fiecare seara.

– Nu-ti face griji, ai avut mereu succes la copii, o sa stii ce sa le spui, spuse zimbind in timp ce iesea.

Nu l-am facut prea libidinos pe mosul asta? O sa inteleaga copiii ceva din poveste?

Lua o gura din laptele cald care avea, ca de obicei, dozajul perfect de miere. Nici el nu nimerea la fel de bine combinatia. Se mai uita o data la hirtiile pe care scrisese timp de citeva ore. Isi pregatea intotdeauna in detaliu fiecare aparitie publica.

Dar cum dracu am ajuns sa scriu despre asta?

Mai lua o gura de lapte si dupa ce puse cana jos, cu un gest scurt mototoli hirtiile si le arunca la cos.

Copiii au nevoie de o poveste vesela. De asta m-a invitat Ana cu mindrie la serbare ca sa le spun ceva vesel. Asta se asteapta lumea de la mine…

Stinse veioza de pe birou si se indrepta catre dormitor.

O sa improvizez miine dimineata ceva… poate le spun povestea cind m-am ratacit de trupa in seara de Ajun si-am facut pe Mos Craciun pentru un sat intreg din Maramures ca sa am unde dormi si ce minca.

– Au venit de la curatatorie paltoanele tale. Poti sa -l iei pe care vrei in deplasarea de la Cluj, gata.

O auzea pe Maria explicind ce alte pregatiri administrative a mai facut pentru lungul lui turneu de Sarbatori, dar pastra in minte intrebarea care-i aparea in ultimii ani, in perioada asta:

“Si daca intr-o zi, drumurile noastre diferite nu se mai sincronizeaza ca sa ne intilnim la iesirea din parc?”

3
2835
x factor grupculisele celei mai dramatice editii X factor
reportaj & story
12 years ago

culisele celei mai dramatice editii X factor

Ieri a fost prima zi in care am putut vedea cum arata – din interior – o zi de competitie (cu gala live) pentru concurentii de la X Factor. Ce fac in culise in pauzele publicitare sau in perioada votului si, mai ales, cum e sa mearga acasa, in aceeasi masina, cistigatori si eliminati.

*

La 10 cind incepe o zi de pregatiri cu gala live, in simbata lui 8 decembrie livingul din casa X Factor e gol. In bucatarie Irina, mama Iuliei Manolache, vorbeste la telefon in timp ce vocalizele fiicei sale se aud de la etaj.

Primul coboara Ioan Man; sta in camera cu sora lui si Natalia Salagean si, pentru ca el se imbraca primul, le lasa pe fete sa se pregateasca in liniste. Isi ia calculatorul si-si verifica mesajele pe facebook cu un program de citire a textelor. Apoi vine Tudor Turcu  care se aseaza la calculatorul administratorului casei verificind si el acelasi lucru: reactia fanilor de pe Facebook.

Dupa regulile concursului sunt obligati – de producatori, stilisti, presiunea din jur – sa faca schimbari in look, in vestimentatie sau in stilul in care cinta, asa ca se simt din ce in ce mai nesiguri. Familia, publicul, fanii care incep sa apara in jurul lor – online sau offline – sunt sursa de confirmari ca sunt pe drumul bun. Si ca vor lua voturi ca sa mearga mai departe.

Cind se face galagie in bucatarie stii ca s-a trezit Dragos Udila. Acum e intr-o disputa cu Oana Roman (din trupa Red) care tocmai ce l-a ciupit de fund, iar reactia lui Dragos a pus in pericol toate farfuriile din jur, asa ca intra in living intr-un val de injuraturi, urmat de Oana rizind cu cafeaua in mina.

***

La 13.30, inainte de snur , repetitia integrala pentru gala de seara, Tudor Turcu sta sigur, cu castile in urechi,  in gradena din sala unde va fi gala. Una dintre dansatoare il vede, se aseaza linga el si incearca sa-i distraga atentia.

“Uite pot sa-mi ridic piciorul pina aici”, ii flutura ea osatura lunga cu muschii fini prin dreptul ochilor, iar el nici nu clipeste. “Hai, nu poti sa-mi spui ca nu ma auzi”, protesteaza fata.

Turcu pare concentrat la ceea ce asculta, dar citeva minute mai tirziu cind ii vine rindul la repetitii acuza dureri in zona pieptului si sta in mijlocul scenei fara sa mai cinte, doar sa ajute dansatorii sa-si repete numarul.

De trei gale, inainte de show, Tudor Turcu are probleme de sanatate. E o forma prin care iese din trupul lui presiunea concursului si producatorul show-ului, Sorin Popa, intrerupe repetitia pentru el.

“Datoria mea este sa asigur sanse egale pentru toti. Daca se simte rau, trebuie sa-l vada un medic si sa gasim o solutie sa fie apt pentru show. Il duceti acum la spital si ma anuntati ce spun medicii imediat cum aflati”, spune ferm Popa.

Ioana Anuta are emotii cu Billy Jean si e aproape sa plinga cind nu-i iese cintecul. Delia si Dan Bitman o incurajeaza din scaunele juratilor, ii explica unde intra gresit si cind, in sfirsit, ii iese cum trebuie, apare din nou zimbetul pe chipul ei.

Cind vine rindul fetelor de la Red, Delia pleaca de la masa juratilor, se aseaza in fata lor, jos, pe scena, si le da indicatii.

***

De la 17.30 concurentii incep sa intre rind pe rind la make up si coafura, iar cind sunt gata ajung la costume. In cabina cu costume, raiul pantofilor de toate marimile, Catalin Enache si asistentele lui, Elena si Maria, muncesc deja de citeva ore bune: transforma geci sau sacouri obisnuite in costume care seamana cu epoca Michael Jackson sau Elvis Presley. Lanturi, papusi, ace de siguranta, perle si tot felul de accesorii sunt cusute pe hainele care capata imediat alt chip.

In aceasta cabina, dezbracati – la propriu -, concurentii isi arata caracterul. Catalin, Maria si Elena le stiu deja fricile, nesigurantele si incearca sa-i mobilizeze pentru show: cu unii sunt fermi, cu altii blinzi, dupa nevoile emotionale pe care le intuiesc.

(Cu Catalin am lucrat citiva ani la Tabu si stiu cit este de maniac profesionist, de atent la detalii; de exemplu,verifica personal axilele fiecarui concurent si le da cu antipespirant, ba chiar – in cazul in care au haine de culoare deschisa – foloseste niste benzi de protectie anti transpiratie pe care le aplica pe minecile hainelor ca nu cumva un strop de transpiratie sa tradeze emotiile concurentilor si sa le strice look-ul.)

In timpul show-ului, echipa de la costume stie, fara sa vada live-ul, care a fost evolutia concurentilor: ii simt dupa dinamica pe care o au cind vin sa se schimbe intre numerele de pe scena si ii incurajeaza din nou.

***

La aproape o ora dupa ce s-a incheiat emisiunea, concurentii au terminat de filmat declaratiile post show si ajung din nou in cabina costumelor.

“Catalin, iti multumesc mult mult. Iarta-ma pentru toate blestemele pe care le-am spus in gind. La multe gale am zis – daca pic e din cauza rochiei aleia sau aleia. Iarta-ma.”, spune Elena de la Red, fericita ca a ajuns in semifinale.
“Adica ti-era mai usor sa dai vina pe orice altceva decit pe ce-ai facut in scena”, ride Catalin intelegator.

“Nu-ti spun nimic. Doar te imbratisez”, zice Catalin cind apare Iulia Manolache care a fost eliminata direct din votul publicului, marele soc al serii. Fata il priveste drept in ochi, il imbratiseaza si-si incordeaza maxilarele.
“Nu-mi spune”.

“Doamnelor, va ofer privilegiul sa ma dezbracati pentru ultima oara”, intra rizind Ioan Man care a cazut la duel cind Cheloo a ales-o pe Natalia Salagean.
Maria il imbratiseaza, in timp ce sora lui Ioan plinge. Catalin ii stringe mina “Mi-a facut placere sa lucram impreuna. Am fost onorat.”

 

Natalia vine ultima, plingind. Nu se poate bucura de victoria ei pentru ca ii pare rau ca a iesit Ioan.
“Asta e show-ul” o incurajeaza Catalin si Maria.
“Stiu, dar nu ma pot opri” se scuza in timp ce-si sterge machiajul care curge pe obraji.

***

O jumatate de ora mai tirziu, in microbuzul care duce concurentii acasa, risetele si hohotele de plins se amesteca.

Pe scaunul din spatele soferului, Ioana Anuta vorbeste cu Tudor Todut la telefon. Cum Todut a vazut show-ul la Baia Mare acasa la Boti din Nordx, au comentarii pe care le rostesc printre hohote de ris.

In spatele ei, Natalia Salagean isi verifica sms-urile printre suspine. Linga ea, Ioan Man vorbeste cu tatal lui la telefon.

“Mi-am atins obiectivul, nu-mi pare rau ca ies. Din citeva sute am fost in primii sapte”, spune Ioan si, cind din partea cealalta vin incurajari, continua “N-am plins, de ce sa pling…. Da, ea e mai afectata, dar o sa am grija de ea. O sa o pun la tren pentru Cluj miine la 2, sa o asteptati voi. Eu ma opresc la Predeal…. da, am de munca de saptamina viitoare… Ai grija de mama, de ea imi e cel mai frica, sa nu se consume.”

Apoi cind mama vine la telefon, isi schimba vocea si devine mai vesel -“Suntem in masina, atmosfera e inversa: eu rid, Natalia plinge” – si dupa ce asculta ce-i spune mama, i-o da pe Natalia la telefon care incepe sa plinga si mai tare.

“Multumesc, va multumesc… multumesc” e tot ce spune, printre suspine, la incurajarile care vin via telefon.

In spatele ei, sora lui Ioan Man plinge, Dragos Udila isi citeste sms-urile, iar Iulia Manolache o tine in brate pe sora ei de 4 ani, Anastasia, invitata surpriza in show. A adormit. Tudor Turcu e ultimul, in spate; nu scoate niciun cuvint.

***
E ora 2, dimineata, cind intra in casa X Factor. Iulia urca sa-si faca bagajele (va pleca imediat cu familia ei care a fost invitata in show), Ioan planuieste o petrecere monstru in baza unei sticle de palinca pe care o are Dragos.

Toata lumea urca in camere ca sa se schimbe, doar Ioan Man si sora lui raman pe canapeaua din living. Se tin in brate, cu capetele acoperite, si pling in surdina.

“Hai mai, Maneee”, protesteaza Udila cind coboara cu palinca. Ioan se desparte din imbratisare si-si sterge lacrimile.

“Da, da-le naibii. Sa bem”.

4
5076
BoardingHouseLynne Tolley – cum poti sa schimbi lumea dintr-un orasel cu 600 de locuitori
reportaj & story
12 years ago

Lynne Tolley – cum poti sa schimbi lumea dintr-un orasel cu 600 de locuitori

In fiecare vineri, in oraselul Lynchburg din Statul Tennessee, Lynne Tolley sta intr-un birou cu trei pahare de whiskey in fata, numerotate de la 1 la 3. Lynne e o doamna respectabila, nascuta si crescuta alaturi de ceilalti 599 de locuitori ai orasului Lynchburg, un oras cu un singur drum principal si un singur semafor.

In birou are ritualul ei: acopera primul pahar, il roteste, apoi incearca sa-i simta aroma; ia o inghititura, plimba whiskey-ul prin toata gura si-l scuipa. Bea apa.
Face acelasi lucru cu fiecare dintre cele trei pahare sub privirile colegilor si daca gaseste vreo diferenta intre gustul bauturii de la un pahar la altul toata lumea se ingrijoreaza.

Lynne Tolley este degustator de whiskey, e stra stra nepoata lui Jack Daniel, domnul care da numele whiskey-ului celebru in lumea intreaga si e una dintre persoanele care are in grija pastrarea aceluiasi gust al bauturii de la an la an, de la o recolta la alta.

***
“Daca ar fi trait astazi Jack Daniel ar fi fost foarte mindru de ceea ce fac oamenii din orasul lui”, mi-a spus Lynne asezata comod pe o canapea de piele intr-o mansarda cocheta din Bucuresti.

Avea un accent delicios, postura si silueta unei balerine – cu spatele drept si picioarele frumos aliniate. O doamna ca ea nu poate fi intrebata despre virsta, dar am inteles cumva ca are peste 50 de ani, chiar daca chipul – fara interventii chirugicale – arata tinar. Si stralucitor.

“Bine, Jack Daniel ar fi si foarte surprins pentru ca acest whiskey fabricat in Tennesse este in Romania… Doamne, Dumnezeule, probabil ca nici nu stia de existenta unei tari pe nume Romania in 1911 cind a murit.”, a inceput Lynne sa rida.

Povestea ei, ca si a unchiului celebru, ar putea fi oricind un subiect de roman, dar Lynne isi traieste viata cu modestie, notindu-si zilnic intr-un jurnal intimplarile extraordinare prin care trece, locurile minunate pe care le viziteaza, nu pentru o carte sau un film, ci pentru vremurile cind nu va mai putea calatori. Are si o colectie de carti cu fotografii din toate locurile in care a fost, tot pentru vremea amintirilor, desi cei mai multi dintre vecinii ei au colectii cu editiile speciale Jack Daniels. Asa e ea, a fost intotdeauna diferita de restul lumii si nu i-a fost teama ca va fi judecata.

***

Intr-o epoca in care cei mai multi incercam sa ajungem in marile orase – industriale, moderne – ca sa putem avea o viata plina, ba chiar sa facem ceva care, speram noi, “sa schimbe lumea”, sa lase o urma a existentei noastre, Lynne a ales sa traiasca in oraselul din Tennessee si, cu priceperea ei, sa ajute la realizarea unui produs care ajunge in toata lumea. La fel fac alti 375 de locuitori din Lynchburg, asa ca ei i se pare firesc. E o traditie de familie.

Cum i se parea a fi in traditia familiei faptul ca nu se va casatori. Treceau anii si Lynne nu gasea pe nimeni cu care sa simta ca poate sa -si petreaca viata pina la capat. A avut sute de blind date-uri, prietenii si rudele au tot incercat sa -i prezinte pe cite cineva, dar ea raminea tot celibatara.

“Ma obisnuisem cu gindul ca seman cu Jack Daniel pentru ca nici el nu a fost casatorit vreodata. El locuia intr-o casa impreuna cu una dintre surorile lui si sotul acesteia. Jack venea dintr-o familie cu 13 copii, asa ca a avut multi nepoti. Era un om caruia ii placea sa socializeze, a fost singurul care a avut o sala de bal acasa, o imensa sala de bal cu draperii de catifea rosie si pianina, dar nu s-a casatorit niciodata. Credeam ca sunt ca el. Am o viata fericita, calatoresc mult, am un frate care are deja doi nepoti, deci am o familie. Nu mi-a fost niciodata frica de singuratate.”

Un prieten a rugat-o sa mai accepte un ultim blind date si, pentru ca-l stia pe fratele celui pe care urma sa-l intilneasca, a acceptat. “Era frumusel fratele, asa ca m-am gindit ca nu poate sa fie dezatruoasa o singura intilnire, dar… incredibil, a fost ceva aproape instant. Ne-am placut din prima clipa. Bine, l-am facut sa treaca prin 5 ani de intilniri pina cind m-am hotarit sa ne casatorim. El era hotarit cam dupa un an de cind ne-am cunoscut, dar mie mi-era foarte frica de casnicie – am vazut atitea cupluri care au sfirsit prost un mariaj. Locuia in Nashville care e capitala statutului nostru si i-am spus ca daca vrea sa ne casatorim, trebuie sa se mute in orasul meu mic.”

E casatorita de citiva ani si vorbeste despre sotul ei cu entuziasmul unei adolescente, dar si cu intelepciunea unei femei mature “Calatoreste cu mine doar in locurile in care poate sa joace golf pentru ca asta e pasiunea lui. O respect si, in restul timpului, calatoresc singura.”

***

Lynne a creat o bautura calda pe baza de whiskey – Winter Jack – care e ca o poveste la gura sobei intr-o seara de iarna: are suc de mere, scortisoara, cuisoare desigur Jack Daniel’s si ceva ingrediente magice pe care nu le spune.

Inainte de a fi degustator de whiskey, Lynne a fost nutritionist asa ca e o abila minuitoare a ingredientelor, iar simplitatea ei si felul in care crede si promoveaza lucrurile mici care fac diferente mari, am simtit-o si cind am vorbit despre mincare.

“Stii , eu nu cred ca daca gatesti cu dragoste o sa-ti iasa mincarea mai buna. O mincare buna are legatura cu ingredientele pe care le pui in ea”, i-am spus din experienta mea de bucatareasa nu foarte talentata.
.
“Da, dar recunoaste, cind gatesti pentru cineva pe care-l iubesti iti iase mincarea mai buna”, mi-a replicat rizind.

Lynne gateste zilnic doua meniuri: pentru mama sa care are 95 de ani si are nevoie de un regim special, dar si pentru ea si sotul ei. In fiecare week end prepara dulciuri pentru ca e o mare iubitoare de ciocolata. De fapt, una dintre amintirile cele mai dragi din copilarie, e cea cu mama in bucatarie pregatind un “angel cake”, un fel de pandispan cu alune si/sau ciocolata.

“Care e ingredientul magic cu care poti salva cele mai multe dintre mincaruri?”, am incercat sa aflu unul dintre secretele ei.

“Sarea. Imi place sa maninc sarat desi nu e bine pentru inima si incerc sa ma ponderez, dar cartofi prajiti cu sare sau un gratar…mmmm.”

Crede ca secretul siluetei ei de invidiat e faptul ca bucatareste, pentru ca altfel nu face niciun fel de sport si pe oriunde calatoreste ii place sa incerce toate mincarurile locale.

“Sunt aventuroasa”, ride din nou in cascada Lynne. “Am mincat sarmale chiar ieri si mi-au placut foarte mult.”

*

Multa vreme dupa ce m-am despartit de Lynne m-am gindit ca poate fi un bun subiect de roman, ca multe femei si-ar dori sa aiba o viata ca a ei – sa calatoreasca prin toata lumea, sa faca lucruri apreciate pe tot globul, desi locuiesc intr-un orasel cu o populatie mai mica decit locuitorii din 10 blocuri din Titan, sau sa-si gaseasca marea iubire cind nu se mai asteapta.

Cind o aveam in fata, ii simteam insa optimismul si exercitiul de a se bucura de orice i se intimpla, grija de a pastra momentele frumoase si pentru vremurile cind nu vor mai fi, asa ca am intrebat-o: “Cind ti-e greu, cum te remontezi? Ce-ti spui ca sa poti sa mergi mai departe? Pentru ca nu se poate sa nu fi avut si momente grele in viata”.

“Miine o sa fie mai bine. Traieste ziua de astazi, treci peste ea cum poti. Miine o sa fie mai bine.
Tata a murit cind aveam 21 de ani. Eram fata tatii si cind a murit – a fost un cancer neasteptat – pur si simplu am fost distrusa. De fapt, cred ca niciodata nu am putut sa trec peste asta, dar mi-am spus si imi spun in fiecare zi: miine o sa fie mai bine, traieste ziua de azi.”

Cu o zi inainte de intilnirea noastra fusese ceata, atunci era insa soare. Avea in plan sa descopere Bucurestiul.

Lynne Tolley a venit in Romania ca sa lanseze Winter Jack, o bautura calda pe baza de whiskey – are 30% din compozitie whiskey restul sunt suc de mere, scortisoara, cuisoare; ingredinte care va vor aminti de povestile spuse la gura sobei. Ca povestea ei.

6
6036
Principesa-Margareta-Revista-BizCit valoreaza brandul Casei Regale?
munca mea
12 years ago

Cit valoreaza brandul Casei Regale?

*articol aparut in revista Biz, 1- 20 noiembrie 2012

Valoarea unui brand este precum frumusetea: in ochii celui care priveste.

In copilarie, cind mergeam la bunici la tara, in vacanta de vara, ma intilneam cu doi frati care veneau de la Bucuresti (eu am crescut in Alexandria). Radu si Sabina erau diferiti de noi toti, nu pentru ca erau mai bine imbracati (erau), nu pentru ca aveau mai mult stil (si aveau), ci pentru ca gindeau altfel decit noi. Vorbeau despre Rege si regalitate, istoria pe care o povesteau ei era diferita de ceea ce scria in manualele scolare.

Am aflat intr-o vara ca tatal lor, Mihai Creanga, lucra la un ziar in Bucuresti – Romania Libera – si ca avea probleme mari cu “militia” (de fapt, securitatea) pentru ca fusese prins cu manifeste anticomuniste. Bunicii mei n-au vrut sa-mi spuna niciodata mai mult, dar – cumva – am inteles ca era in puscarie. Si-asa am inteles ca regalitatea nu e buna.

In 1990, am vazut la televizor revenirea Regelui Mihai in tara si expulzarea sa de catre guvernul din acel moment. M- am revoltat. Stiam deja ceva istorie adevarata si simteam nedreptatea. Am fost mindra de conationalii mei, doi ani mai tirziu, cind Regele a revenit din exil si citeva sute de mii de oameni au iesit pe strazi in Bucuresti.

Cred ca multi romani s-au aflat in situatia mea si-au inteles odata cu anii ca Regele Mihai n-a plecat niciodata capul, si-a iubit tara cu hotarire si si-a invatat fiicele sa munceasca cu demintate si smerenie pentru tot ceea ce au. Mai ales pentru ceea ce au de dat poporului sau: curaj, speranta, incredere.

In ultimii doi ani, tot mai multi romani cauta sa se sprijine in demnitatea Regelui ca sa compenseze lipsa de respect a autoritatilor, din ce in ce mai multi oameni gasesc in viata Regelui o confirmare a posibilitatilor de victorie in fata greutatilor cotidiene.
Stiu parinti care povestesc copiilor lor cum Regele – ca sa aiba din ce sa traiasca in Anglia – a facut o mini ferma de pui si un atelier de timplarie, si-a muncit zilnic, din greu, pentru hrana copiilor sai, iar asta inseamna mult mai mult decit – ca sa translatam in marketing – orice campanie de brand.

Intr-o lume care se gindeste mai degraba la supravietuire, Regele Mihai vorbeste despre “o tara pe care am imprumutat-o de la copiii nostri”, despre “cuviinta de a rezista prezentului şi pregatirea pentru viitor.”
In marketing am defini sec aceste descrieri “diferentiere”, “pozitionare strategica”, dar in viata stim ca sunt putere de caracter, independenta, integritate si ca toate il reprezinta pe Rege.

Astazi, pentru un grup din ce in ce mai mare de oameni, Casa Regala vorbeste despre loialitate, curaj, respect, seriozitate si modestie, despre traditie si patriotism.

In orice evaluare, fie ea si de brand, toate acestea sunt inestimabile.

***

mi-am promis ca nu voi mai publica in presa din Ro. aceasta este singura exceptie din ultimul an (si jumatate) si-a fost greu de refuzat pentru ca venea de la Marta Usurelu si era pe un subiect pe care-l iubesc.

0
2060
x factor grupLa repetitii cu concurentii X Factor (reportaj)
reportaj & story
12 years ago

La repetitii cu concurentii X Factor (reportaj)

Pe canapeaua din livingul casei X Factor, asezate pe umerase individuale, din sirme subtiri, sunt haine proaspat intoarse de la curatatorie. Baietii – rockerii din grupa 25+, Dragos Udila si Tudor Turcu – si le aleg pe ale lor, le scot de pe umerase, le impacheteaza dupa cum se pricep – le ciufulesc in mare parte -, dar e prea de dimineata ca sa le pese si oricum nu pare ca fac diferenta.
Celalalt rocker – din grupa sub 25 – Tudor Todut se uita la televizor, la reluarea de la Next TopModel, asteptind semnalul de plecare.

E 17 noiembrie si mai e o zi pina la gala 2 a sezonului 2 X Factor Romania. Ziua a inceput la 9 dimineata cind a fost adunarea in livingul casei, iar concurentii care au preferat sa mai doarma putin au mincat doar o banana, in mare viteza…

O parte din fete sunt afara, pe veranda, la un ultim fum de tigara. Au de infruntat frigul pentru ca in casa nu au voie sa-si aprinda tigarile, iar cafeaua de dimineata e bauta intre fulare groase, in picioare, pe terasa.

Cind Florin, gardianul casei X Factor (cel care sta om la om pe tot terenul cu concurentii), da semnalul de plecare, apar toti pe veranda infofoliti, cu ochii mici de nesomn si cu chicoteli de tabara de liceeni.

“Ne sabotezi”, zice rizind Todut catre Raduly care a uitat sa inchida fereastra peste noapte. Se tem ca au racit.
“Daca e sa racim, eu sunt primul, ca am dormit linga fereastra”, raspunde incurcat-serios Raduly.

Ii asteapta o zi grea, au invatat deja asta pe pielea lor din gala trecuta, asa ca jumatatea de ora pe care o vor petrece in microbuzele care-i duc la Castel Films, studioul unde se filmeaza X Factor, o vor folosi ca sa faca mai lenta trecerea catre munca.

E liniste in microbuze.

***

La ora 10, in studioul de la Castel Films, doua femei de serviciu curata cu aspiratorul mochetele gradenelor.
“Cine e saptamina asta la Capatos?”, intreaba una dintre ele si, dupa ce-si verifica programul unde va munci zilele viitoare, continua sa parcurga centrimetru cu centrimetru fiecare parte din sala. Pe scena se monteaza decoruri, iar baietii de la lumini fac probe.

Concurentii s-au oprit in cabina lor din backstage, o incapere cit jumatate din livingul din care au plecat, mobilata cu fotolii-pufi in culorile sponsorului, negru si portocaliu, asezata intre cabina destinata machiajului si cea destinata garderobei. Pe usa camerei magice care ascunde sute de costume (sunt peste 100 de tinute vestimentare pentru concurenti si dansatori in fiecare show) e un mesaj de la stilisti: “aici se face curatenie doar in prezenta noastra”.

In cabina concurentii stau mare parte din timpul fiecarei Gale Live. Acum o asteapta pe Crina Mardale – antrenoarea lor vocala – pentru “incalzire”: vor face vocalize timp de doua ore, rind pe rind. Conform programului, la ora 12.00 trebuie sa intre in scena pentru repetitiile in care vor fi ultimele retusuri tehnice – de la sunet si coregrafie pina la cadrele in care vor fi decupati pe ecran de operatori, si se vor intilni pentru prima data cu elementele de scenografie pentru momentele lor.

***

Cind e aproape de ora 12 studioul e mult mai animat si mai colorat. Printre tehnicienii imbracati in negru sau gri au aparut dansatorii cu haine sugubete: colanti gauriti, tricouri fluorescente, pantaloni cu turul aproape de genunchi. In gradene si pe scena se face stretching, iar printre barbati e o altfel de energie si-au aparut zimbetele: fete frumoase isi forteaza articulatiile in spagat sau fandari, muschii lor supli si fini sunt supusi la tensiuni in pozitii care par imposibile pentru cei mai multi oameni.

Producatorii muzicali Laurentiu Niculescu si Razvan Vasilache, plus orchestra The Colors care va cinta live cu fiecare concurent, au intrat in scena, Crina a venit si ea de la cabina unde a facut ultimele pregatiri, iar la marginea gradenei sunt Mihaela Cernea si Raluca Leoaca- profesoarele concurentilor. Fiecare se va ridica si va merge linga scena cind va fi rindul unuia dintre elevii sai, dindu-i ultimele indicatii ca un antrenor care-si pregateste gimnasta sau atletul pentru saltul final.

Primele care intra pe scena sunt fetele de la RED, chiar daca in show-ul live nu vor deschide ele gala.. Fetele au o coregrafie si o scenografie complicata si toate echipele – tehnic, dansatori, sunet – au nevoie de repetitii pentru coordonare.
Dupa 5 repetitii fetzele fetelor sunt incruntate; coregrafa show-ului, Daniela Serafimovici (Furnica), pune presiune pe ele – “daca nu va concentrati si nu va vindeti momentul, nu primiti voturi” – si simti tensiunea in grimasele care apar cind greseste una dintre colege.

Cind, in sfirsit, totul a iesit cum a fost gindit, una dintre fete o saruta pe obraz pe Bianca – dansatoarea roscata cu parul cirliontat pe care au pomenit-o toti la lectiile de canto pentru ca isi gasesc un sprijin in ea de fiecare data cind le e greu pe scena. Si de data aceasta Bianca le -a ajutat chiar daca, din sala, ca spectator, n-ai simtit unde le-a scos din incurcatura.

Dansatorii sunt ca niste atleti de performanta. Sunt grupati toti intr-o gradena (cea in care, in emisiunile live, stau de obicei rudele si sustinatorii concurentilor), isi filmeaza momentele si le vizioneaza in pauze, fiind atenti la orice detaliu.

In lumea lor, cea in care numele tau nu e pe generic si nici nu iei premiul final, desi esti o parte importanta din spectacol si din succesul fiecarui concurent, celebritatea se cistiga in secundele de prim plan. Cum nu stiu niciodata cind cadrul va fi pe ei, dansatorii lupta pentru fiecare moment de perfectiune.

***

[caption id="" align="alignnone" width="448"] imagine de la repetitii, 17 nov[/caption]

La 14.00, intr-un colt de scena, Natalia Selegean se pregateste sa repete; parcurge in gind fiecare moment al coregrafiei si murmura versurile. Peste citeva clipe va umple scena cu miscarile ei, dar acum pare un personaj de desen animat pus pe fast forward pentru ca fixeaza cu gesturi rapide, intr-un spatiu foarte ingust, coregrafia pe care a pregatit-o. E atit de concentrata, incit nici nu-i simte pe recuziterii care misca decorurile fetelor de la RED foarte aproape de ea.

In sala, in gradene, acolo unde vor sta spectatorii in mai putin de 40 de ore, ceilalti concurenti isi ocupa timpul cu glume, cu mici pauze facebook sau cu discutii in care continua sa se descopere:

– Care e numele tau: Nadir sau Tamuz?, intreaba unul dintre baietii de la Station 4. Cum ti se spune?
– Tamuz. Dar oamenilor le mai usor sa-mi zica Nadir. La fel si fratelui meu, raspunde cel despre care Bittman – mentorul lui – a glumit spunind ca e un Smiley mai brunet, iar colegii de competitie il alinta si cu apelativul kefir.

Blonzii de la Nordix ar vrea sa -si faca fotografii la masa juratilor si Tudor Todut ii incurajeaza.

– Ti-am vazut zimbetul pervers care spune “las, sa o patiti voi, nu eu”, ride Flavia careia nu-i place sa i se spuna Ileana Cosinzeana si nici Claudia Schiffer, cum au supranumit-o spectatorii dupa ce au vazut-o la auditii.

Peste ceva vreme cind isi fac curaj doi dintre concurenti sa mearga la masa juratilor, Sorin Popa, producatorul show-ului, ii executa scurt “Ce cautati acolo? Locul vostru e in gradena!” si pleaca aliniati ca niste copiii care au fost prinsi cu lectiile nefacute.

Ioana Anuta face calcule: “As vrea sa mai stau macar inca o gala. Imi place mult melodia pe care o am in gala 3 si, daca ies acum, saptamina viitoare am trei teze. Nu vreau sa ma duc saptamina viitoare la scoala.” E in clasa a XII si e printre cei mai tineri concurenti.

Singura care pare ca nu face parte din gasca e Iulia Manolache; sta cu castile pe urechi ascultindu-si la nesfirsit melodia pe care o are de interpretat in gala 2. Iulia are unul dintre cele mai dificile si mai curajoase momente din spectacolul care urmeaza si isi doreste ca interpretarea ei sa fie mai buna decit originalul. Pe chipul si in concentrarea Iuliei se vede ambitia, aceeasi cu care a slabit 12 kg de la momentul in care a trecut de Judge House si s-a calificat pentru gale, ca sa arate cit mai bine “pe camera”.

Peste citeva minute, cind ii va veni rindul sa cinte in repetitii, mama ei – care si-a luat concediu fara plata ca sa stea in casa X Factor (Iulia are 16 ani) – ii va suna profesorul de la Birlad si pe tot parcusul repetitiei, il va lasa sa asculte performanta elevei lui.

“A lucrat 3 ani si jumatate cu ea, nu poate sa vina aici pentru ca are si alti elevi, dar mi se pare frumos si corect sa stie ce face Iulia”, explica mama ei mai tirziu.

 

***

La 18.00 apar pe rind juratii si prezentatorii. Cheloo ride cind da mina cu baietii de la Station 4
– “Am sa am eu grija de voi” – iar baietii zimbesc incurcati.
Bittman vrea sa-si asculte concurentii, dar au de repetat lucruri tehnice.

Printre multe hohote de ris provocate de Razvan si Dani, plus replicile acide ale lui Cheloo, repeta intrarile si eliminarile pentru ca regizorul Millo Simulov sa stabileasca decupajele pentru fiecare secventa. Millo e cel care la TIFF-ul de anul acesta a prezentat primul film interactiv din Romania, Kiddo, viata unei fete care face box, o poveste in care spectatorii puteau sa-si aleaga finalul.

Sorin Popa discuta cu Delia vestimentatia pentru show – au de ales intre mai multe variante si producatorul stie exact ce vrea sa obtina de la momentul intrarii juratei in scena.

Concurentii sunt trimisi la cabina lor si, fara ei, incep sa se repete partile tehnice ale surprizelor din show, dar – desi niciunul dintre cei posibili surprinsi nu mai este in sala – repetitia e atit de codificata incit nu ai niciun indiciu despre cine va fi protagonistul.

***
E trecut de ora 20.00 cind Millo convoaca toti concurentii in cabina lor pentru ultimele indicatii. O sedinta inchisa, doar pentru ei. Pe hol asteapta Ioana – sora lui Ioan Man si mama Iuliei Manolache discutind despre lucruri casnice.

Putin dupa ora 21.30 vor face o escala la McDonald’s ca sa se rasfete pentru ziua aceasta, care vine dupa o alta zi de repetitii incheiata aproape de miezul noptii. Miine dimineata la ora 10 vor fi din nou la Castel Films, vor face un snur al spectacolului, iar dupa masa de prinz – care va fi in cantina de linga studio – vor intra la make-up, la costume, pregatindu-se pentru show. Nu vor avea timp de odihna si, doar daca sa vor folosi de pauzele scurte, isi vor putea salva putin din energie.

La 20.30 vor intra pe scena incercind sa dea maximum din talentul lor artistic ca sa ramina in competitie, vor fi in tensiune si stres pina dincolo de miezul noptii. Si se vor expune judecatilor publicului caruia nu-i va pasa de efortul lor, ci de doza de divertisment sau emotie pe care o vor putea transmite.

Sunt ore in care, fara sa-si dea seama, invata in varianta hardcore ca performata in showbiz nu e joaca.

Oricare dintre ei va fi eliminat din competitie va fi aflat – nu din vorbe, ci din oboseala de pe umeri – ca fiecare moment al unui spectacol e construit cu multa munca. O lectie dura pe care si-o vor aminti multa vreme.

Urmatoarea eliminare e in mai putin de 24 de ore.

4
5044
Dinu Damian_Beatrice_layoutinterviu: culisele unei relatii In deriva – Victor Rebengiuc si Crina Semciuc, tata si fiica pe ecran
interviuri
12 years ago

interviu: culisele unei relatii In deriva – Victor Rebengiuc si Crina Semciuc, tata si fiica pe ecran


“E ca-n legende: De Niro cu Pacino, cine-i mai tare”, a exclamat un coleg jurnalist la vizionarea de presa a primului episod In deriva in care Victor Rebengiuc e fata in fata cu Marcel Iures. Se intimpla in sezonul 2 al serialului, sezon care incepe luni 5 noiembrie si e de departe punctul de atractie al acestei toamne in materie de televiziune. In episoadele in care cei doi se confrunta o vom intilni si pe Crina Semciuc, in ipostaza fiicei personajului lui Victor Rebengiuc.

***
“Imi doream foarte mult sa joc alaturi de Marcel”, recunoaste Victor Rebengiuc care e foarte riguros cind e vorba de alegerea rolurilor sale, si in teatru, si in televiziune. Pentru spectatorii care-l iubesc si care nu pot ajunge des la Bulandra, teatrul – casa al domniei sale, sau la Nationalul din Bucuresti, unde mai are colaborari, televiziunea e calea care le poate aduce bucuria.

“Am mai acceptat roluri la televiziune in ultimii ani in “La urgenta” (TVR), apoi 2-3 episoade in “Un pas inainte” (Pro TV), dupa care am plecat. Aveam cite o replica doua – “mai, copii, daca sunteti cuminti o sa plecati in vacanta nu stiu unde” si cu asta terminam. Le-am zis: “ori imi faceti un rol, ori la revedere”, desi luam niste bani acolo. Mi-au propus si in aia cu tiganii, dar nu m-am dus… Si a mai fost ceva, Fierbintii astia, ma chemasera pentru un rol, am citit nu mi-a placut, nu ma intereseaza.”

Acum de ce ati acceptat rolul lui Dinu Damian din “In deriva”?

E vorba de un personaj conturat solid. Si nu e telenovela, e un lucru serios. Ai niste caractere care se confrunta, exista o dorinta de a se linisti, o minte care se framinta pentru ca trece prin niste probleme foarte grave si cauta ameliorarea situatiei lui. Se duce la un specialist si ala il trimite la alt doctor. (ride)

Cum l-ati descrie pe Dinu Damian?

E un om cinstit, isi vede de treaba lui, mai si greseste din cind in cind.  E un tata putin cam exagerat, poate prea autoritar cu copilul lui si, evident, ca a creat un soi de rezistenta care s-a transformat intr-un soi de dezertare. A plecat fata sa-si caute independenta si linistea la Berlin; ce sa caute ea la Berlin?! E un om care avea talent (nota mea. Dinu Damian e actor), poate se si pricepea sa conduca o institutie, i-au gasit o hiba cu dosarul de la securitate care nici nu era de fapt, nu turnase pe nimeni… Si l-au dat jos…

***
Fiica lui Dinu Damian e Beatrice, interpretata de Crina Semciuc – tinara actrita pe care ati vazut-o in primul sezon “Un pas inainte”, dar si la Teatrul Metropolis sau Teatrul de comedie din Bucuresti. Crina a dat 3 castinguri pentru acest rol si abia la ultimul, cind s-a intilnit si cu Marcel Iures, a aflat ca tatal ei in film va fi Victor Rebengiuc.

“In secunda aia am inceput sa am cele mai mari emotii pentru ca stiam in mare ce am de facut si imi imaginam ca tata un actor mai dur care sa-ti permita sa urli la el, sa te desfasori. Cind am aflat ca tata va fi dl Victor Rebengiuc am avut un gol in stomac: “cum sa tip eu la dinsul?!”
Plus ca nu te lasa felul dinsului de a fi, e atit de cald, incit nu-ti permiti. Dar pot sa-ti spun ca, desi noi in pauze rideam, ne jucam pe telefoane, imi punea muzica domnul Rebengiuc – pot sa-ti spun ca stie ce face un iPhone mult mai bine decit mine (ride) -. in momentul in care am auzit “motor! actiune!” si i-am vazut privirea, am stiut: da, pot sa tip. Sunt oameni care stiu sa dea, sa te ajute. De asta spun ca a fost mai usor pe platou, desi erau Victor Rebengiuc si Marcel Iures linga mine, pentru ca amindoi stiu cind sa “dea”, ce sa “dea”, cum sa “dea” ca sa te ajute sa-ti faci personajul.“

Cum ai descrie-o pe Beatrice?

E un copil foarte, foarte rebel care-si iubeste foarte mult tatal si, dintr-o iubire prea mare – si a ei, si a tatalui fata de ea -, se creaza aceste probleme.

Ti-ai schimbat radical look-ul pentru personajul asta…

La castingul final, al treilea, a venit ideea ca eu sa ma tund scurt, sa se simta virsta ei. Un copil de 21 de ani, crescut foarte bine, dintr-o familie foarte educata, care nu voia sa faca rau, putea alege forma asta de revolta. Cel putin in prima parte ca dupa aia vom vedea ca ea s-a dus mult mai departe, cel putin mult mai departe decit se astepta tatal ei. Si, in repetitii, dupa ce am aflat ca o sa fie tata dl Rebengiuc, mi-am dat seama de diferenta de virsta si ca va fi o alta abordare tata-fiica, asa ca am zis ca cel mai bine pentru Beatrice ar fi sa fie cheala. Asta il va panica pe tata. Ea povesteste de ce s-a tuns si, ca sa fie credibila in gura mea, trebuia sa fie o schimbare radicala…

Cum a fost la casting?

Primele doua castinguri le-am dat cu dl Tica Popescu (nota mea. regizorul sezonului 2) cu care am avut o comunicare perfecta, ireala. A simtit ca sunt foarte timida si ca trebuie sa vorbeasca altfel cu mine.

Al treilea casting l-am sters din minte (ride). L-am dat cu dl Marcel Iures. Am avut cele mai mari emotii din viata mea si dumnealui si-a dat seama, incerca sa vorbeasca cu mine sa ma linisteasca. Eu ma uitam si aproape ca nu-l mai auzeam. Am fost atit de concentrata la problemele pe care le avea Beatrice, care nu au deloc legatura cu viata mea, si a trebuit sa uit de Crina si sa ma folosesc de toata energia mea pentru relatia pe care trebuia sa o am cu dl Iures, incit nu-mi aduc aminte ce am facut.

In curind o sa fii Anca in Napasta (regia Radu Afrim) pe scena Teatrului National din Bucuresti – cel mai mare teatru din Romania, toata tara te va vedea la HBO. Ai avut un an foarte bun…

Cineva acolo sus a zis “ia de aici, daca pot sa duci”. Ceea ce mi s-a intimplat anul asta e ireal. Dar veneam dupa 8 luni in care n-am lucrat si de asta am avut presiunea la castingul pentru Beatrice.

Mi-o doream foarte tare pe Beatrice pentru ca ar fi fost o compozitie si ca ar fi trebuit sa lucrez cu mine. Apoi, faptul ca dl Tica Popescu a avut incredere in mine, dupa ce foarte multi nu avusesera incredere, m-a facut sa vreau sa iau castingul ca o multumire pentru dinsul.

In Napasta va fi o surpriza. O abordare a textului cum stie Radu Afrim sa faca.

***
Am facut interviurile cu dl Victor Rebengiuc si Crina Semciuc separat si n-au stiut ca o sa le confrunt raspunsurile. Dar…

Crina spune ca, atunci cind a aflat ca dvs sunteti tatal ei, i-a fost frica…

(ride) Pai, sa-i fie…

Nu credea ca poate sa tipe in fata dvs. Spune ca ati ajuta-o mult. In ce a constat ajutorul?

Am fost foarte aproape de ea imediat. Eu n-am fite de actor:  “tu stai acolo ca eu vorbesc”. Am vazut colegi care au atitudinea asta: “eu sunt aici, voi stati in fund acolo.”

Am nevoie de partener, n-am nevoie sa ma vad pe mine. Relatia da nastere la tot ceea ce trebuie sa inteleaga publicul. Si, de fapt, relatia te scoate in evidenta si pe tine, si pe partener, pentru ca daca nu e relatie, nu e nimic.

Ati spus ca v-a fost mai greu la filmul asta decit la celelalte productii de televiziune. De ce?

In celelalte filme de televiziune nu aveam pagini de text, halci de text. Era dialog, trei patru replici, mergea. Era foarte simplu, nu era un episod intreg numai in doua personaje. Dar cind ai de invatat 12 de pagini  pentru un episod, din care 7 erau de text, e foarte greu. Si vorbesc eu, ca Marcel tace tot timpul. El da din cap intelegator si te asculta… Suporta ce zici…(ride)

Va regasiti vreun pic in personajul asta?

Nu. Decit faptul ca e actor, ca e director si eu am fost vreo 2 ani director.

Dar pentru ceva trebuie sa va fi placut, sa va fie simpatic…

E actor, asa ca sigur ca mi-e simpatic (ride). E bine intentionat in general. Am realizat o chestie cind am aflat ca  sursa de provenienta a scenariului este israeliana si, in povestea originala, fiica lui fuge la Berlin si se indragosteste, gaseste un guru, un turc. Imi dau seama ca la ei era vorba de un arab, conflictul capata alta amploare, la noi ar fi trebuit sa fie un tigan (ride)

Stiu ca dna Mariana Mihut se uita la productiile dvs si va spune parerea dinsei sincera de fiecare data. I-ati povestit despre rolul pe care il aveti de facut aici?

M-a auzit bodoganind ca am mult text.(ride)

***

“Domnul Rebengiuc e precum caii de rasa. Nu trebuie sa-i strunesti. Ii lasi liberi si te uiti cu uimire cum se misca”. Marcel Iures (psihologul Andrei Poenaru in serialul In Deriva)

foto Adi Marineci/ HBO

5
5238
tartakovski bazavan webGenndy Tartakovski – de la Hotel Transilvania la Castelul Bran
interviuri
12 years ago

Genndy Tartakovski – de la Hotel Transilvania la Castelul Bran

sunt rare cazurile in care un regizor american al unui film de mega succes vine la premiera intr-o tara in care banii incasati din cinematografie sunt mai putini decit costul excursiei sale.

s-a intimplat insa in acest week end cu Genndy Tartakovski, regizorul filmul de animatie Transylvania Hotel care a venit la Bran sa -si lanseze filmul despre Dracula in ipostaza de tata iubitor si prea protector.

am avut onoarea sa  fac un mic interviu cu domnul Tartakovski.

Alti 5 regizori au incercat sa lucreze la Hotel Transilvania inaintea dvs, timp de 4 ani. Imi imaginez ca atunci cind ati venit in echipa a fost destul de greu pentru ca erau o multime de tensiuni. Cum v-ati descurcat ?

A fost dificil, e adevarat. De obicei situatiile acestea sunt delicate pentru studioul producator pentru ca sunt mereu tensiuni cind business-ul se intilneste cu arta. De data asta insa era multa amareala in echipa pentru ca proiectul incepea si se oprea, iar incepea, iar se oprea dintr-o multime de motive. Cind am venit eu – care eram din TV – toti ziceau “cine e tipul asta?”. Am inceput sa lucram si uneori aveam aceleasi idei ceea ce era bine, dar cind aveam pareri diferite de ale lor, simteam tensiunea. Le-am cistigat increderea pas cu pas pentru ca fac de 20 de ani aceasta meserie si am incredere in instinctele mele. Asta e tot ce am, instinctul.  Dar n-a fost deloc usor.

Care a fost cel mai dificil moment al colaborarii cu echipa?

Cind muncesti la un film asa de mare sunt o multime de parti implicate: ai studioul, il ai pe Adam Sandler (nota mea. vocea personajului principal), sunt  oamenii mei care deseneaza, artisti, tehnicieni. La un moment dat am vrut sa plec. Era primul meu lung metraj, parea ca nu iese ce vreau, asa ca m-am gindit serios sa renunt. Solutia a fost sa gasesc o cale diferita de a aborda lucrurile. In genul asta de proiecte trebuie sa stii cum sa navighezi, sa stii cum sa infrunti valurile, dar sa mergi pe drumul tau.

Cind ne uitam la o animatie ne distram foarte tare, dar nu ne gindim niciodata cita munca e in spate. Care a fost cel mai dificil lucru tehnic la acest film?

Cel mai dificil lucru a venit din stilul de animatie pe care l-am dorit pentru acest film, cu personaje foarte realiste. Computerul a fost programat pentru asa ceva, dar cind un personaj se misca foarte repede – asa cum se intimpla cu Dracula de multe ori in film – nu toate componentele lui se comportau natural. De exemplu, cind filmezi cu oameni, hainele pe care ei le poarta se misca in mod natural cu trupul personajului. Asta ceream si eu de la programatori, dar nu ne-a iesit din prima. Au fost momente cind parul lui Dracula raminea in urma capului cind personajul alerga, sau momente cind o mina pleca spre stinga, desi tot corpul o luase la dreapta. Cel mai mult ne-a dat batai de cap pelerina lui Dracula, dar dupa cum ai vazut totul s-a rezolvat.

In filmul acesta Dracula e simpatic, e tatal unei fete aflate la majorat – ma rog, majorat de vampir 118 ani . Din ce v-ati inspirat pentru chipul lui Dracula?

Bela Lugosi, in clasicul Dracula al lui Bram Stoker a fost unul dintre repere. Inainte de a intra eu in proiect, la momentul la care se scria scenariul, o echipa a venit aici in Transilvania pentru documentare. Au luat ceva si din specificul local, pot sa spun acum dupa ce am vazut putin din Bran.

Dvs ati fi luat si alte detalii, acum ca stiti locul?

Am remarcat stucaturile de la case, atmosfera de pe drum, cu peisajele senzationale. Am citeva secvente frumoase in minte, le pastrez pentru viitor. Nu se stie niciodata la ce sunt bune. (ride)

O continuare? Filmul are deja 100 milioane de dolari incasari.

Nu stiu. Pentru moment ma bucur ca e bine primit si ca am avut sansa sa vin aici.

Cum l-ati descrie pe Dracula tatal?

Iubitor, ocrotitor. Poate putin cam prea protector.

E tata de fata, stiti cum sunt tatii de fete.

(Ride) Da, am doua fete. Stiu cum e.

Le-a placut Castelul lui Dracula?

Am facut cu totii un tur al castelului mai devreme si toti copiii (nota mea. are 2 fete si un baiat) au fost super incitati cind au mers prin pasajul secret. Toti suntem incintati ca ne aflam aici si putem vedea legenda cu ochii.

Ati spus cindva ca in adolescenta v-a fost foarte greu la scoala pentru ca toti va priveau ca pe un strain si ca nu v-ati adaptat. Imi puteti explica despre ce e vorba?

A fost o perioada grea pentru mine. Aratam diferit, aveam parul diferit, vorbeam diferit. Eram un rus venit in America si tot ceea ce ma interesa era sa ma incadrez in sistem. Sa fiu ca ei. Sa fac parte din gasca. Dar pentru ca eram atit de diferit, nu m-au acceptat usor. A trebuit sa lupt sa-mi gasesc calea mea.

Sa invatati sa navigati…

(ride) Da. Exact.

Astazi cind am aflat ca sotia dvs este unguroaica m-am gindit ca aveti un punct in comun, din aceasta perspectiva a strainilor in alta tara.

Da, nu m-am gindit la asta atunci. Sotia mea este foarte americanca, dar s-ar putea sa ai dreptate. (ride)

**

Sotia sa si-a adus indirect aportul la acest film. Exista o secventa in care personajele principale, fiica lui Dracula si iubitul sau pamintean, se urca pe acoperisul castelului Bran, iar pustiul ii spune, uitindu-se in zare “undeva acolo e Budapesta. am fost la un concert misto in orasul ala”. Tartakovski a explicat la conferinta de presa ca nu a incurcat Bucurestiul cu Budapesta, dar i-a facut o placere sotiei mentionindu-i orasul natal. “As fi dormit pe presul ciinelui daca nu faceam asta”, a ris regizorul.

***

la vizitarea castelului Bran, Tartakovski tatal s-a confruntat cu realitatea filmului sau: fetita cea mai mica (4 ani) n-a vrut sa intre prin pasajul secret.

“Mi-e frica. E Dracula acolo.”

“E doar o legenda, nu exista, crede-ma”, i-a explicat tatal, dar pina nu a luat-o, protector, in brate n-a vrut sa treaca pragul pasajului.

*

Multumesc frumos Ruxandrei Morariu pentru ca mi-a dat sansa sa fac acest interviu.

3
3945

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!