Category : personal

dumbo1despre talent, perfectionism, smerenie si… restul lumii

despre talent, perfectionism, smerenie si… restul lumii

niciodata n-am avut senzatia de “restul lumii” mai prezenta ca zilele trecute in vizita mea in culisele Disneyland (am sa scriu curind un articol amplu despre ce nu se vede si cum se face magia la Disneyland).

obisnuiesc sa pun calificativul “rar spre niciodata” pentru lucrurile si oamenii care sunt aproape de perfectiune. sau ce imi imaginez eu ca inseamna perfectiunea.

in cazul oamenilor n-are legatura cu frumusetea fizica, ci cu capacitatea lor de a inova, de a fi creativi, de a misca muntii cu activitatea lor, a lasa urme in viata, toate astea combinate cu smerenie, har si o dorinta teribila de a se depasi pe sine.

saptamina asta am intilnit in Disneyland citiva oameni din acestia rari; incredibil de talentati, incredibil de perfectionisti (fiecare copil care vine trebuie sa vada show-ul in cea mai buna forma, cu personajele din parade aratind impecabil, cu zimbete cristal si bucuria ca si cum ai face pt prima data asta, desi o faci 365 de zile pe an, uneori de mai multe ori pe zi). oameni cu o pasiune incredibila pentru meseria lor (ca era gradinarit, inovatie tehnica sau creare de costume), oameni cu o atentie la detalii care te socheaza prin profunzimea ei, oameni care au schimbat lumea.

si cu toate astea, oameni de o modestie si un bun simt incredibile.

stiu ca oamenii (si copiii) cind pleaca de la Disneyland regreta pentru ca mai voiau sa stea acolo ca sa fie in lumea viselor si a povestilor, eu intru intr-o alta categorie.

m-am intristat gindindu-ma ca ma intorc in lumea mea (si-a voastra) unde intilnesc zilnic oameni care n-au facut nimic important in viata lor, dar se cred Dumnezei si stiu sa-ti spuna cum sa iubesti/traiesti;
oameni plini de ego si de aroganta care vor sa decida si pentru tine, nu doar pentru ei;
oameni care bat din picior ca sa li se indeplineasca dorintele si nu pentru ca ar fi vorba de cine stie ce joc al lui Marry Poppins, ci pentru ca e multa vanitate la mijloc.

sau oameni care critica si demoleaza orice pentru ca e mai usor sa strici si sa rupi aripile celor care vor sa zboare, decit sa-i ajuti sa faca asta.

mie nu mi-a parut rau ca m-am despartit de lumea de poveste, ci de oamenii aia frumosi. si m-am gindit cu tristete ca iar o sa fie grea adaptarea la ego-ul si neputintele din mintea oamenilor, la frinele pe care si le pun singuri, sau le pun altora.

oameni ca pasarile astea doua obraznice din Dumbo personajul preferat al copilariei mele. (Elefantelul care in ciuda a ceea ce credea lumea despre el a ales sa foloseasca faptul ca era diferit ca sa zboare. ajutat de prietenul lui, un soricel, care l-a incurajat)

multumesc frumos Air France pentru invitatia in culisele Disneyland si pentru ca am putut zbura putin in lumea in care ma simt bine.

812
stadio#intilnirinepretuite, capitolul 2: prietenia

#intilnirinepretuite, capitolul 2: prietenia

cind sunt obosita, ma redresez, ma incarc, din intilnirile cu prietenii. e deja celebra dorinta mea la maxima oboseala “vreau si eu o imbratisare, atit.” pe care o rostesc cu un ton necajit ca si cum imbratisarea aia e mai importanta decit o gura de apa in Sahara.

si pentru mine, in momentele alea de oboseala, chiar este nepretuita.

*

vin dupa niste zile grele si complicate cu multe speech-uri si seminarii (partea care ma consuma cel mai mult in activitatea mea) , zile – ba chiar saptamini bune – cind n-am avut prea mult timp de vorbe cu prietenii mei.

nici macar vorbe in chat-urile private de pe FB sau pe mail-uri.

asa ca miercuri seara, dupa ultimul task in spatiu public in primavara asta (lansarea cartii Copilaria lui Isus despre care am scris aici), am iesit cu prietena mea Ana Maria Onisei la cina la Stadio.

nu mai vorbisem cu Ana, de ale noastre, de aproape doua luni si ma uitam la ea, cum statea in fata mea cu un pahar de vin alb alaturi (ma rog, si cu scrumiera, asta e) si cum povestea ce a facut in saptaminile astea. povestea cu patos, in timp ce-mi spunea care sunt problemele pe care le-a identificat, isi dadea si solutiile.

ea se uita la mine si, povestind, isi rezolva niste lucruri; eu ma uitam la ea si, ascultind, imi rezolvam niste lucruri.

in mod straniu, desi trecusem in lunile astea prin experiente diferite ne aflam la acelasi punct al drumului; cu aproape aceleasi senzatii fizice.

*

la Stadio, pentru ca era miercuri, era meci. iar din Atrium se auzeau din cind in cind urale sau oftaturi in cor, asa ca am intrebat-o pe chelnerita cine joaca. “Barcelona cu…(am uitat cine)”, ne-a zis ea si pe parcursul cinei a mai revenit cu informatiile despre scor, fara sa o mai fi intrebat noi:)

*

ii spusesem Anei ca ma duc in week end la Mangalia la herghelie si la o supa de midii la Cazemata lui Nicu, cum ea nu mergea, ne-am comandat supa de fructe de mare, iar ea mi-a adus pentru vremurile mele viitoare de liniste de pe malul marii o carte a unui rus. care avea pe coperta un cal.

imi zisese de carte inca de cind o citise, dar intimplarea a facut sa ne vedem abia inainte de anuntata mea plecare.

pe drumul catre casa m-am gindit ca si despre asta e prietenia: sa poti sa stai la masa, sa-l asculti pe celalalt si sa-ti gasesti drumul uitindu-te la drumul lui.

pentru ca a plouat si e frig, week end-ul la mangalia, la caluti si la supa de midii s-a aminat, asa ca saptamina asta am ramas cu supa de fructe de mare de la Stadio si cu cartea rusului cu calul pe coperta, pe care am inceput sa o citesc in aceasta dimineata, la un mic dejun cu fructe, ciocolata si picaturi de ploaie pe pervaz.

***

sunt locuri in Bucuresti care aduc cu ele o liniste a lucrurilor simple. Stadio e unul dintre aceste locuri, prin designul lui interior, prin felul in care arata meniul si cum sunt mincarurile. ba chiar si prin zimbetul chelneritelor care vorbesc intre ele prin microfoane ca si cum ar fi agenti secreti:)

Stadio e unul din locurile in care, daca platesti cu un MasterCard premium, primesti un discount frumos si ai cu siguranta o experienta calda si frumoasa, nepretuita. Lista intreaga de locatii din proiectul MasterCard Elite o puteti gasi aici.

651
Animalswish list. daydreaming

wish list. daydreaming

cind sunt foarte foarte obosita,

atit de obosita incit mi se pare ca nu pot ajunge la sfirsitul zilei,

ca undeva intre clavicula si git (locul care poarta de obicei urme de parfum) e un pietroi care nu mai vrea sa iasa de sub piele,

atit de obosita incit corpul nu mai primeste nimic, nici macar mincare, si pare despicat in mii de bucati care au fost turtite cu ciocanul de snitele,

atit de obosita incit nu ma pot concentra nici macar la filme care stiu ca mi-ar placea la nebunie,

singurul remediu care stiu ca functioneaza e visatul. daydreaming.

asa ca-mi fac liste cu ce mi-as dori sa mi se intimple.

lista din aceasta dimineata :)

 

sa o intilnesc in viata asta cindva pe Juliette Binoche. ea poate sa fie si pe o scena si eu in sala, la citiva metri distanta, mi-ar fi de ajuns ca sa-i simt energia

 

sa tin in brate un Koala

 

si /sau un ursulet panda

 

sa ma duc in vacanta in pustietatea in care s-a filmat Lucia e il sexo

 

si ceva ce-mi doresc mereu, oricit as fi de obosita: sa mi se ofere sansa sa o iau de la inceput.

in orice. pentru ca sunt minunate inceputurile cu adrenalina lor.

***

cindva pe lista asta s-au aflat “sa-l intilnesc pe Kevin Spacey/ Akram Khan”, “sa ma joc cu un delfin” si multe altele care au devenit realitate.

e buna si oboseala la ceva. e rezultatul indeplinirii lucrurilor   drumul catre lucrurile care-ti fac placere.

801
radubarbatii pe care i-am ales si raspunsurile pe care le merit

barbatii pe care i-am ales si raspunsurile pe care le merit

“Sunt cea mai simpla femeie. Acasa sunt, daca vrei, nevasta lui Ilie Moromete. Supusa, docila si atenta la toate dorintele barbatului pe care l-am ales. Cat timp primesc raspunsurile pe care le merit. “

*

am raspuns aseara pentru un proiect al lui Radu Badoiu  la intrebarea “cine sunt eu”. raspunsul care e cel de mai sus a generat aprige comentarii primite pe mail. mai ales pentru cuvintele pe care le-am bolduit.

sa ma mai explic putin:)

sunt crescuta intr-un oras mic intr-o familie care e prima generatie de la tara la oras; am ca model de familie partea de a fi supusa barbatului, de a avea grija de dorintele si nevoile lui. viata insa m-a dus in asa fel incit am invatat (ca la scoala, prin cursuri) sa cunosc o parte importanta din caracterul omului din putine semne si intimplari, asa ca stiu de ce aleg sa am alaturi pe cineva sau de ce nu vreau sa am alaturi pe cineva. si nu e vorba doar de familie, ci si de prieteni.

sunt alegeri constiente, asumate si tin in general de calitatea omului si marimea ego-ului sau.  de aici “pe care mi l-am ales”

am crescut plecind de la zero de citeva ori in viata mea profesionala si-am ajuns, de fiecare data, printre primii in zona in care m-am exprimat. am muncit mult pentru asta, am invatat mult, dar asta mi-a si dat un plus de incredere in mine, sa stiu ca ma pot descurca oricind, oriunde daca lupt pentru ceea ce cred si imi place. traseul asta, implicit mi-a dat un respect pentru propria persoana. care nu tine neaparat de ego ci de valorizarea aceea ce stiu ca sunt.

“raspunsurile pe care le merit” din descrierea mea in proiect are un dublu sens: acesta al cunoasterii propriei valori, dar si cel de “a fi dominata/indrumata/ corectata”

Radu vorbeste in textul lui despre mine cum  ca “nu poate sa ma domine”, iar mie imi place ca omul de linga mine sa fie cel putin egalul meu desi prefer sa ma domine intelectual, profesional etc pt ca asa pot progresa si eu. am o miza , un obstacol de atins.:)

“raspunsurile pe care le merit”  inseamna si raspunsurile care m-ar supara cind le-as auzi, dar care m-ar aduce pe un drum mai bun si mai corect.

*

foto Radu Badoiu pentru proiectul MySelf.

498
re brandingcu sufletul la vedere

cu sufletul la vedere

crestem comparindu-ne cu altii…

pina la 4-5 ani ne dorim sa fim parinti si ne jucam cu papusile “de-a mama si de-a tata” pentru ca cel mai apropiat exemplu de viata, de orice fel de viata, sunt parintii nostri.

ajungem la scoala si ne uitam la colegii de clasa: unii raspund mai repede decit noi, altii zimbesc mai mult decit noi, altii se imbraca mai bine decit noi. si ne dorim toate astea pentru ca ei sunt modelul de viata pe care -l vedem cel mai des, dupa parintii nostri.

apoi vin jocurile, filmele animate, apoi clipurile muzicale; daca avem noroc, vin si cartile, si altfel de filme, si altfel de carti, si altfel de prieteni mai mari sau mai mici, mai inspirati, mai vii, mai altfel decit noi.

din toate luam ceva
– un model de frumusete cu care ne comparam incercind sa-l copiem ca sa-l atingem fie si ca o adiere
– un model de comportament pe care-l copiem incercind sa ascundem ce credem ca ne dezavantajeaza
– un model de stil de viata care speram sa ne faca fericiti pentru ca pare ca-i face fericiti pe altii

dar cu o asa avalansa de informatii uitam sa ne mai intrebam: ok, si eu – esenta personalitatii mele, dezgolita de ego si afisata cu smerenie – unde sunt?

daca avem noroc sa ne punem intrebarea asta, ajungem fata in fata. cu noi.

daca n-avem norocul asta inainte de intilnirile importante, ajungem oricum fata in fata cu Celalalt.
si ne comparam cu ce ne imaginam ca e modelul de frumusete, comportament, stil de viata al celuilalt ca sa fim “potriviti”.
si o luam de la capat, ca la 4-5 ani, copiind modelele pe care le-am vazut la parintii nostri.

*
recunosti oamenii care au stat fata in fata cu ei macar o data dupa cum le sta sufletul.

ii vezi dupa trup. unii stau chirciti, cu umerii adusi si pare ca le e teama ca, nu care cumva, sa le iasa sufletul din piept; altii stau drepti si relaxati, fara sa fie niciun fel de mindrie in atitudinea lor, cu sufletul la vedere.

***
We begin by coveting what we see every day. Hannibal Lecter

637
shutterstock_155508122barbatii reali nu-s ca…

barbatii reali nu-s ca…

barbatii reali , aia de pe linga casa femeii (era sa scriu omului, dar femeia nu e om, mi-a zis mie un prieten), nu-s ca aia despre care citim sau ii vedem in filme.

uneori sunt mult mai frumosi decit aia, dar nu despre asta e vorba acum…

barbatii reali nu sunt nici macar ca Adi Hadean – ala e alien care stie de unde se poate cumpara brinza cea mai cea, carnea cea mai fina si mirodeniile cele mai aromate. ma rog, aici intra si Marius Tudosiei, si cred ca as mai numi citiva. dar ei sunt exceptiile.

restul sunt… ca in intimplarea de mai jos.

– Ma duc eu sa fac cumparaturile de la supermarket, sa nu cari tu, e zapada, e frig.

– Pe bune?

– Da, am timp. Hai fa o lista cu ce-ti trebuie si ma duc.

– La ce supermarket vrei sa te duci?

– Oricare e pe aici pe aproape, are vreo importanta? La care vrei sa ma duc?

– Pai, ca sa-ti fac lista in functie de cum sunt asezate sortimentele in magazin, sa nu alergi pe acolo. Intri, parcurgi rafturile, pui in cos si la iesire platesti.

Dupa un zimbet ironic, satisfacut, zice:

– Unde vrei tu.

– Bine, atunci la Billa ca e la 10 min de aici, pe jos.

fac lista, pe categorii de alimente, in ordine. renunt la detalii gen: cit la suta grasime in lapte, creveti de la X importator, spunindu-mi ca dupa ce am mincat 10 zile doar griu mei si hrisca nu mai conteaza daca 3 zile maninc si lucruri care nu sunt chiar exact ceea ce obisnuiesc. intentia omului conteaza, sa-i multumim si sa ne multumim cu ce vine.

pleaca.

10 minute mai tirziu suna. ma incrunt si ma gindesc: ce naiba am gresit?

– Iarta-ma, am uitat lista acasa. Nu vrei tu sa mi-o trimiti pe mail, te rog?

*

P.S. am cerut voie sa pun intimplarea pe blog:)

foto via Shutterstock , cuvinte cheie “vegetable, groceries, men”

629
drumun accident de avion, niste voluntari si lectiile despre sacrificiu, generozitate si solidaritate

un accident de avion, niste voluntari si lectiile despre sacrificiu, generozitate si solidaritate

din accidentul de ieri de avion, trist si nedrept, sunt multe lectii de invatat.
si nu sunt lectii in care sa ne ratzoim la autoritati cum ne-ar fi cel mai la indemina sa o facem. stim ca nu de acolo o sa vina schimbarea. nimeni nu o sa-si dea demisia cind a gresit, ca semn al asumarii erorii care a dus la pierderi de vieti.

sunt insa lectiile despre vocatia voluntarului si a salvatorului care ar trebui sa ne motiveze.

primul e pilotul – Adrian Iovan – a murit salvindu-i pe ceilalti. era intr-o misiune de voluntariat al carei scop era salvarea unor alte vieti pentru ca urma sa aduca organe pentru un transplant. e o mare ironie a sortii aici. mare. mare.

apoi e unul dintre medicii care s-a aflat in avion. Radu Zamfir -39 de ani, chirurg. unul dintre cei mai buni studenti ai generatiei lui ( a terminat cu 9, 63 facultatea si a luat 10 la licenta). si-a pastrat singele rece in conditii extrem de grave si, pentru ca el avea cele mai putine probleme medicale, i-a ajutat pe ceilalti sa nu sufere mai mult. sau sa traiasca. si-a dat foc la toate lucrurile pe care le avea in avion ca sa se incalzeasca toti.

mai apoi sunt satenii din zona in care a avut loc accidentul. sa o iei prin noapte, prin munti, la pas pentru ca stii ca niste oameni vor muri daca nu sunt gasiti ACUM, e un gest de mare generozitate si solidaritate.

si nu in ultimul rind sunt baietii cu inimi de aur din echipa OFF Road Transilvania. unul dintre ei, Vlad Vana, a sunat la 112 dupa 4 ore de la accident ca sa-si ofere serviciile impreuna cu colegii lui. vazuse la tv ca nu-i gasesc si au vrut si ei coordonatele localizarii ca sa-i caute. probabil ca se adunasera dupa o zi de munca si in loc sa bea o bere si sa se uite la televizor, au plecat prin munti. noaptea. de altfel, au fost si cei care au ajuns primii acolo.

toti oamenii astia au in singe, in ADN, vocatia salvatorului, generozitatea, umanitatea, ba chiar si sacrificiul pentru celalalt.

e emotionat cind afli despre alti semeni ai tai ca pot face asta, dar… tu?

stim ca nu o sa ne ajute autoritatile prea curind, incidentul asta nenorocit ar trebui sa ne invete niste lucruri despre noi si despre cum ii putem noi ajuta pe ceilalti. pentru ca vietile nu se salveaza de la televizor.

puteti sa va inscrieti voluntari pentru Societatii de Salvare Bucuresti aici , sau pentru SMURD aici. nu e nevoie neaparat sa fiti medic, invatati prin cursurile lor regulile de prim ajutor. dar uneori inseamna imens de mult sa fie aproape de locul unui incident cineva care sa fie inscris intr-un asemenea program si care sa poata sa fie contactat rapid.

*

programul de voluntariat al Societatii de Salvare Bucuresti se numeste foarte frumos si e un mesaj pe care ar trebui sa ni-l amintim zilnic “exista un erou in fiecare dintre noi”.

genul asta de intimplari s-ar putea transforma oricind intr-un film care sa ne invete indirect ce inseamna sa ai mintea setata sa-i ajuti pe ceilalti pentru ca esti OM.

853
aleedoua lucruri magice din ziua de ieri

doua lucruri magice din ziua de ieri

saptamina asta a fost una complicata. am avut timp (n-am putut sa dorm) sa fac curat in mintea mea si facind curatenie am tot gasit lucruri care intrau la categoria “de aruncat”.

ieri, dupa indelungi sesiuni de curatenie interioara, n-am avut cea mai vesela si mai buna zi.

doar ca, in programul meu, au aparut doua evenimente foarte speciale.

primul a venit dupa vizionarea filmului August: Osage Country – care e un film greu de purtat la vizionare, am scris despre el aici.

la iesirea de la AFI m-am suit intr-un taxi si, ca de obicei, mi-am deschis telefonul ca sa raspund la mailuri si sa rezolv lucruri. dupa 5 min, cind mi-am ridicat privirea din ecran, am constatat ca mergeam intr-o directie putin gresita. i-am spus taximetristului fara vreun repros ca a ocolit (n-aveam energie sa am vreun repros, veneam dupa un film care vorbea fix despre reprosurile facute aiurea, asa ca am fost clean, fara nimic special in voce) ca ii era mai simplu pe un alt traseu.
el s-a fisticit, m-a intrebat de citeva ori pe unde sa o luam, iar cind am ajuns la destinatie si a inteles care ar fi trebuit de fapt sa fie traseul, nu a vrut sa-mi ia banii pe care-i afisase aparatul + bacsisul lui: 15 ron.
“E prea mult doamna, v-am ocolit si v-am ocupat si timpul” si-a oprit doar 10 ron.

al doilea eveniment a fost intilnirea cu o tinara doamna despre care multi spuneau in urma cu ceva ani – pe cind ea lucra la MTV, iar eu la EFM – ca semanam. ne confundau chiar si ne ziceau pe numele celeilalte :)
ei bine, aceasta tinara doamna mi-a spus in 10 min o poveste despre credinta, despre lupta si vointa care mi-a adus de citeva ori lacrimile. o poveste despre lupta pentru supravietuirea fiului ei cel mic. o poveste despre cum sa crezi in intuitie ca sa alegi cel mai bun tratament – care poate nu e cel mai stiintific, despre cum sa te duci literalmente la capatul lumii ca sa-i fie mai bine celui pe care-l iubesti. si despre cum o piedica mare din viata iti poate arata vocatia ta.

seara cind am ajuns acasa m-am gindit ca si in cele mai grele zile ale noastre sunt in jur oameni si intimplari frumoase. trebuie doar sa le vedem.

si , poate ca e doar o coincidenta, dar pentru prima data in saptamina asta am dormit. mult.

later edit: acest text a fost scris dimineata, la 6, cind m-am trezit. intre timp (e ora 15 cind devine public) am realizat ca nici mult somn nu e bun. pina acum o jumatate de ora am crezut ca e joi, nu vineri:)

407
OnteachingJournalism1despre sex, moarte, libertate – cel mai personal interviu la care am raspuns vreodata

despre sex, moarte, libertate – cel mai personal interviu la care am raspuns vreodata

nimeni, pina joia trecuta, nu m-a intrebat intr-un interviu despre sex sau despre moarte. nimeni nu m-a intrebat despre iubire.

de asta cind i-am vazut intrebarile lui Alex Gavriliu, pe care nu-l cunosc, nu l-am intilnit niciodata, am acceptat pe loc sa raspund.

si cum stiu ca nu ma voi mai intoarce curind la asemenea subiecte, m-am aseazat la scris si am raspuns sincer, riguros, cu garda jos.

va invit sa cititi 3 dintre poate cele mai intime raspunsuri pe care le-am dat vreodata in spatiul public.

7. Care este părerea ta față de moarte și cum te raportezi la acest fenomen ?

M-am intilnit direct, frontal, cu ideea de moarte. Acum ceva ani mi s-a spus “intr-un an ai sa mori”. Eu insistasem cu multa forta si putere de convingere sa mi se spuna care-s pasii urmatori si medicul se conformase. Stiu ca am inspirat adinc si ca primul gind pe care l-am avut, si pe care l-am rostit cu cea mai clara si mai rece dintre vocile pe care mi l-am auzit vreodata, a fost “ok, si cum facem ca anul acesta sa fie frumos?!”.

Urmatorul gind a fost sa fac “curat” in viata mea ca sa fie suferinta mai usoara pentru ceilalti, daca e sa nu mai fiu. Astazi stiu ca asta e o prostie, pentru ca vor fi intotdeauna oameni care vor suferi daca pleci, oricare ar fi plecarea. Uneori vor suferi si se vor chinui mai mult decit tine, tocmai pentru ca te iubesc.

Nu stii cum te raportezi la moarte pina nu esti fata in fata cu ea. Nu stiu cum m-as raporta miine pentru ca miine o sa fiu diferita de cea care eram acum citiva ani. Ma preocupa mai mult prezentul si experienta pe care o am pe drum catre destinatia aceea, care s-ar putea sa nici nu fie finala. Stiu insa ca nu ma sperie, deloc. E parte din ceea ce suntem.

Cred insa ca ne consuma mai mult suferinta si moartea celor dragi noua si asta mi se pare frumos si altruist – pentru ca le dorim sa nu sufere. Ne sperie ceea ce nu tine de noi, mai ales cind repercursiunile sunt asupra celor pe care-i iubim si nu cind suferinta e in dreptul nostru. E frumos ca am ajuns la forma asta de, sa o numim, umanitate.

***

11. Intimitate, sex, amor, dragoste – o arie care intereseaza dar si sperie uneori pe multi oameni. Cat de important este pentru tine acest aspect si cum crezi ca ar trebui abordat, manifestat in general?

E una dintre formele prin care vorbesti cu cel/cea pe care-l(o) iubesti (sau nu… dar sa raminem la iubire :) ) intr-un context care implica placere imediata. E cu efect instant si asta e extrem atractiv si de tentant si poate da o oarecare dependenta de celalalt.

Dar pentru ca e o forma de comunicare –uneori mai sincera decit orice cuvint – e util sa fii atent la celalalt, sa-l asculti si sa te asculti, sa-l simti si sa te simti, sa fii preocupat de placerea si confortul celuilalt si sa ai libertatea sa experimentezi. E frumos sa poti sa comunici cu celalalt fara cuvinte. Imi place sa comunic cu celalalt fara cuvinte, sexual sau nu.

Sub influenta culturii pop (filme muzici carti) oamenii pun tot mai multa presiune pe ei insisi cind e vorba de relatii si de “performanta sexuala”, cred ca de aici vine “speriatul” de care vorbesti. Dar sintagma “performanta sexuala” are in conceptul ei, la capatul liniei, o evaluare care inseamna o validare. Si daca te sperie validarea respectiva inseamna ca ti-a fost activata o frica. Daca partenerul stie sa te incurajeze si nu mai simti nevoia acestei validari continue, e perfect. E valabil nu doar sexual, ci pentru intregul context al unei relatii.

Magia e cind se intimpla in dublu sens, adica validarea vine din partea ambilor parteneri, unul catre celalalt. Unul e sprijin si-i da aripi celuilalt, dar si viceversa. Si stiu ca exista magia asta pentru ca mi s-a intimplat. Si sper sa mi se mai intimple. :)

Daca nu se intimpla, desi stii ca tu ai fost acolo, onest(a), atent(a), daruind constant si strunindu-ti ego-ul, e usor sa-ti pui intrebarea “as vrea sa fiu alaturi de cineva care-mi activeaza fricile, in loc sa ma ajute sa le depasesc?!” Mai greu e sa gasesti forta sa actionezi dupa ce ti-ai raspuns. :)

***

13. Spune-mi primele 3 ingredinte pentru o viata bogata, linistita si implinita.

Iubire, putere de a darui, intelepciune. Mai adaug rabdare, smerenie si exercitiul continuu de a invata sa fii liber, sa faci fata libertatii.

Cind un om incepe/incearca sa fie liber – in sensul definitiei lui Noica “neatirnarea de oameni si lucruri” – i se activeaza spaime si nesigurante.

Incercati sa oferiti libertate iubitilor, iubitelor voastre; daca nu se sperie ca nu-i sunati sa-i verificati ( gelozia e o forma de confirmare a iubirii pentru foarte multi), daca nu intra in panica pentru ca nu depindeti de ei, si daca si reversul in dreptul vostru e valabil (nu va geloziti, va simtiti in siguranta in relatie cind celalalt nu depinde de voi) inseamna ca iubiti pentru cum ESTE celalalt, nu pentru ceea ce ofera (emotional sau material).

Cu genul asta de relatie-legatura-conexiune cred ca poti sa construiesti pe termen lung pentru o viata bogata, linistita si implinita.

Pentru ca viata asta, cum o descrii tu, la capatul liniei nu poate fi decit in doi – sau in mai multi membri ai familiei (copii, nepoti).

 

***

mai spun in raspunsurile pentri Alex ca nu stim sa recunoastem fericirea desi ea e prezenta non stop, povestesc despre cum e sa te lupti cu mintea si trupul tau ca sa-ti depasesti niste limite si multe altele legate de linistea pe care poti sa ti-o gasesti pe dinauntru. Cum ziceam, nu cred ca ma voi mai intoarce vreodata la subiectele astea, dar mi-ar placea sa cititi si sa va ginditi o clipa la ce am scris, la ce cred.

cu siguranta nu sunt cea mai desteapta, cea mai inteleapta, cea mai cu experienta in/de viata, dar pentru mine lucrurile astea functioneaza si e o sansa (oricit ar fi de mica) sa va spuna si voua ceva.

il puteti citi aici.

multumesc

561
vintdespre o nevoie de singuratate

despre o nevoie de singuratate

prin 2007-2008, am avut la revista pe care o conduceam un dosar despre singuratati de multe feluri. povestile unor oameni care resimteau singuratatea ca pe o povara si care ascundeau mici drame.

in timpul sedintei de redactie cind fiecare a prezentat subiectul pe care-l gasise, am anuntat echipa ca vreau sa scriu si eu o poveste, personala, despre nevoia de a fi singur. reversul de la ce aveam in majoritatea povestilor.

n-a protestat nimeni, le eram sefa, ma lasau oricum sa fac ce vreau.

doar ca atunci cind am scris textul, dintr-una, organic (ceva f nespecific mie pt ca in general cind ma asez la scris stiu structura, stiu ce directie are textul si unde ajung cu concluzia, plus ca editez de multe ori)  si l-am dat secretarului de redactie, Ana Oprea care era psiholog de meserie, Ana a zis “nu poti sa publici textul asta, hai sa-l mai editam”. A scos multe dintre lucrurile care ar fi parut grele pentru oameni, m-a rugat sa adaug si partea mea sociala, activa, ca sa nu inteleaga lumea ca-s prea stranie:)

nu mi-am imaginat ca textul ala va avea impact, nici nu ma interesase ce impact urma sa aiba, voiam doar sa arat printr-o poveste reala ca sunt oameni care au nevoie, din cind in cind, de o forma de singuratate ca sa se regaseasca pe ei si sa se aseze ei in ei; numai ca dupa ce a aparut revista am inceput sa primesc mailuri de la regizori, actori, de la oameni pe care nu-i intilnisem niciodata. toti ziceau “si eu sunt asa”

nu mai am textul, iar revistele vechi se afla intr-un depozit departe de mine, dar in esenta vorbeam despre cit de mult timp aveam nevoie sa asez in minte informatiile si emotiile multe pe care le primeam zilnic, cum imi luam cel putin o zi pe saptamina doar pentru mine, in care nu vorbeam, nu socializam si cum imi afecta viata personala aceasta nevoie a mea de o anume singuratate.

astazi am primit un mail cu subiectul “ca tine” si era un link la un text.

The other day I heard a fun-loving morning show radio host say she needs to be in the house alone often in order to be civil.  Having someone in another room of the same house isn’t good enough.  She can feel them there.  I loved that she said that because I am the same way.  Also, she’s a highly visible and outgoing personality, yet she still requires time to herself (completely) in order to carry on as a decent human being. Introverts are not all recluses hanging out in dusty homes with cats and classic books (not that there’s anything wrong with cats and classic books;). We get out and rock it, but then we need to withdraw from that buzz because if we don’t we will feel like an overdone steak, no life, no juice.

(…)

That hurt is there in adults’ eyes too. They don’t understand how one day we can spend every waking moment with them working, conversing, giggling, creating, smooching, etc. and the next we want to watch Downton Abbey by ourselves. They want more of the high-energy or deep listening us, but unfortunately that fun dear girl or guy can grow fangs or grow weepy if pushed to be out-going and devoted for too long.

Our brains process everything so deeply it’s tiring. We need time to live in our inner world. We need to recoup bubbly energy by visiting our thoughts, creativity and feelings. We need to go internal in order to express ourselves generously externally.  Solitude expands us (and everyone really). It makes space within us so that we can take in more from the outside.

 *

astazi nu mai sunt chiar asa cum scriam in textul din revista, adica m-am mai educat sau au avut rabdare altii cu mine si m-au imblinzit. compensez nevoia de a fi singura din cind in cind cu lungi plimbari prin parc, aproape zilnice, ca sa-mi asez gindurile, dar in continuare una dintre cele mai mari placeri ale mele (pe care mi-o duc la capat din ce in ce mai rar, din pacate) e sa stau cite o zi fara sa vorbesc, fara sa socializez cu nimeni.

si sunt sigura ca sunt multi ca mine, tocmai de asta am scris din nou despre acest subiect. poate va regasiti.

intregul text primit pe mail e aici

564
shutterstock_161103986to do list

to do list

m-am intors la munca si, evident, am inceput cu un “to do list”, unele lucruri de facut pe termen scurt, altele pe termen mediu si unele de urmarit pina catre sfirsitul anului.

nu e vorba de rezolutii – nu cred in rezolutiile de inceput de an, ci in rezolutiile din zilele in care te prinzi ca poti sa faci mai mult, pt tine sau pt altii; de data asta, e vorba de planning de business ca sa pot sa fac lucruri coerent.

in timp ce imi faceam planningul, suna o prietena,ma intreaba ce fac, ii explic ca imi asez lucrurile in ordine pe termen mediu acum cit am mintea libera pentru ca de miine muncesc, o sa ma ia valul lucrurilor de rezolvat si e bine pentru mine sa ma mai intorc din cind in cind la lucrurile pe care eu le doresc pentru mine, nu ce ma pun/ roaga altii sa fac.

contractele/ propunerile de business pe care le primim sunt rezultatul perceptiei oamenilor despre munca noastra declinata in nevoile lor. daca am face doar ceea ce ne solicita altii, ne-am departa incet incet de la ceea ce suntem noi.

de asta, eu am o regula nescrisa, dar respectata, ca la fiecare 3-4 luni sa creez un proiect care sa ma defineasca pe mine, sa-mi apartina integral si sa consolideze ceea ce vreau eu sa fiu/invat/fac.

dupa ce incheiem conversatia, imi trimite acesta fotografie cu mesajul “tu, la 70 de ani”

da, probabil ca si la 70 de ani voi face to do list cu lucruri, dar unde gasesc eu un domn care la anii aia sa mai citeasca ziarele?!

foto de cover “to do list via shutterstock

 

 

405
mihaela marin2014, bine ai venit. astept 2015:)

2014, bine ai venit. astept 2015:)

in delta, cind barcile/salupele se intilnesc pe canale isi reduc viteza. unda de energie pe care o transmite apa, valul care se face de la viteza cu care trece o barca, poate rasturna cealalta barca, asa ca incetinirea e un semn de protectie si de respect. si pentru ca incetinesc, oamenii din barci au timp sa se salute. mai ales ca se vad rar.

*
2013 e primul an in care nu am facut un bilant detaliat, pe luni, cu amanunte de culise, pe blog de la ce a fost.

a fost un an bun.
am luat premii pentru munca mea, am facut parte din juriile unora dintre cele mai importante competitii din tara si-am schimbat putin (in bine, sper) viata unor scriitori, actori, studenti, jurnalisti cu deciziile privind premiantii.
am fost implicata in organizarea (in partea de comunicare) a unora dintre cele mai importante evenimente culturale ale anului (fest international de teatru de la sibiu, fest anonimul, campania UNITER artisti pentru artisti), am trainuit – la TIFF- actori cum sa comunice mai bine.
una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele din 2013 e faptul ca, impreuna cu Tiberiu Mercurian, am schimbat ceva in Sibiu pentru totdeauna. si-mi place mult pentru ca iubesc Sibiul, dar si pentru ca oamenii nu vor afla cum de s-a schimbat un anume loc care o sa-i bucure multi ani de acum incolo.:)
am lucrat pentru si cu VUNK in proiecte minunate si gasca de nebuni simpatici de la Sublime (compania care manageriaza trupa VUNK) m-a facut de multe ori sa fiu foarte mindra ca-i cunosc si lucrez pentru ei.
am vorbit in conferinte si-am incercat sa spun, pe limba mea, despre lucrurile in care cred, sperind ca asta ii va ajuta si pe altii sa mearga pe drumul lor cu hotarire si rabdare.

doar ca in reportofon sunt interviurile de la cel putin 8 povesti care asteapta sa fie transcrise de luni de zile. in draft sunt alte citeva articole neterminate. iar pe drum sunt niste prieteni cu care n-am vorbit la fel de des ca in anii trecuti si niste lucruri-situatii-intimplari -povesti-amintiri aminate sau abandonate.

iar 2014 va fi probabil unul dintre cei mai aglomerati ani cu care m-am confruntat pina acum.
stiu ca o sa fac proiecte frumoase care o sa ma bucure si de care o sa fiu mindra, ca o sa-mi implinesc cel putin unul dintre visurile mele mari.
dar la fel de bine stiu ca o sa traiesc in viteza, cu disciplina si cu un timing perfect calculat al fiecarei zile pentru ca altfel n-am sa pot sa duc la bun sfirsit multele puncte de pe to do list.

astazi vreau doar sa le multumesc celor care au incetinit barca lor ca sa ma lase (si) pe mine sa trec. pentru ca reducindu-si viteza cu care au mers pe linga mine, am avut timp sa-i salut si sa-i mai vad din cind in cind. si pentru ca, incetinind, nu ne-am scufundat.

sa va fie bine si sa ne auzim fericiti si linistiti pe 1 ianuarie 2015

*
fotografie de Mihaela Marin (poate cel mai linistitor si mai emotionant loc din Delta, acolo unde Dunarea se varsa in Marea Neagra)

473
shutterstock_151321298o urare de Craciun: never ever give up

o urare de Craciun: never ever give up

stiu ca se ureaza cu sarmale si veselie, cu cozonaci si cadouri, dar…

mai stiu ca obisnuiesc sa urez in fiecare an sa simtiti, sa fiti atenti la ce e in jurul vostru si sa lasati gindirea deoparte ca sa traiti cu sufletul. pentru ca “daca nu simti, n-are niciun rost”, cum zice o doamna dramaturg (Sarah Kane), daca nu faci din credinta orice mic lucru pe care-l ai de facut, n-o sa te bucure chiar daca o sa-l duci la bun sfirsit.

si e un frumos exercitiu sa inveti sa simti lucrurile si faptele.

( e amuzant chiar si pentru mine ca perseverez sa fac aceasta urare. iata cum arata ea in 2011 si in 2012 :) )

anul asta mai fac o adaugire, dintr-unul dintre darurile speciale pe care le-am primit de Craciun. Alina Jantea de la DC Comunication mi-a facut urarea asta. “Never ever give up”

luati-va 15 min si ascultati povestea lui Diane Nyad care la 63 de ani a traversat inotind oceanul din cuba in america. o performanta pe care niciun alt sportiv nu a reusit sa o faca, la nicio virsta.

e poveste despre cum sa te lupti cu ego-ul, cum sa lupti cu mintea si trupul tau, cum sa-ti urmaresti visurile si sa intelegi cu fiecare celula a creierului si corpului tau ca atunci cind iti implinesti un vis nu e doar despre a detine/obtine ceva, ci si despre cum te-ai transformat pe drumul pe care l-ai parcurs pina ti-ai indeplinit visul.

e despre victorii, dar si despre cum sa fii parte dintr-o victorie fara sa fii tu in fata.

15 minute care vor fi ca si cum l-ati intilnit pe Mos Craciun care traieste pe dinauntrul vostru

sa aveti intelepciune, rabdare, iubire si sa luptati ca sa va impliniti visurile.

never ever give up

si sa continuati sa invatati sa va struniti ego-ul. e ceea ce va doresc (si imi doresc) zilele astea si in oricare alta zi din an.

Craciun bun si cald.

foto via shutterstock

671
shutterstock_bakingsa coacem idei

sa coacem idei

m-am trezit de dimineata cu gindul ca trebuie sa se simta in casa atmosfera de sarbatori de iarna.

asta pentru ca locuiesc in orasul lui Mos Craciun: pe fereastra aud colinde de la tirgul de Craciun de la Universitate, daca ies din bloc in fata e avalansa de luminite colorate.

pe la prinz m-am apucat sa coc fursecuri – din alea cu unt, ca-n copilarie.

suna un prieten.

– ce faci?

– coc prajituri. m-am trezit de dimineata cu dorinta sa miroasa a prajituri in casa.

– si la ce te gindesti?

– la lucrurile pe care le am de facut pina la sfirsitul anului si in prima parte a anului viitor. de ce?

– vrei sa faci o schimbare?

– de ce intrebi?

– pentru ca incerci sa recreezi atmosfera din copilarie, confortul de atunci.

***

si uite cum o actiune simpla si dragalasa de week end a fost transformata intr-o analiza psihologica.

si de la a coace fursecuri am ajuns la a coace idei

 

335
shutterstock_old handcum mi-am inceput saptamina cu lacrimi, de drag.

cum mi-am inceput saptamina cu lacrimi, de drag.

putin mai devreme a sunat la usa vecina de pe palier.

are aproape 80 de ani  si e foarte simpatica ( e cea care, dupa ce m-a auzit cintind, mi-a zis “mama, e bine ca tu scrii” ); o vad rar, cind ii mai sun la usa ca sa-i las cite ceva bun de mincare, dar de cite ori o vad ma cearta ca “nu te asezi si tu la casa ta, sa faci un copil”:)

de data asta avea in mina un pachet pe care un curier il lasase la ea, pentru ca n-am fost acasa in week end, si-un bol cu gris cu lapte, cald.

mi le-a dat si mi-a zis

” toata lumea te iubeste. uite ai primit o agenda pe care e scris chiar numele tau. si noi te iubim”

i-am multumit frumos si-am ripostat:

“ei, doamna, nu e chiar asa. de ce sa ma iubeasca?!”

“te-am vazut la televizor saptamina trecuta si m-am gindit ca trebuie sa te iubeasca lumea pentru ca si mie mi-ai fost draga”

pe dinauntrul meu s-a facut mai cald si mai moale decit grisul cu lapte din bol si mi-au dat lacrimile.

am realizat ca ieri va provocam sa faceti o fapta buna, sa treceti de la vorbe la fapte caci doar asa se poate schimba lumea din jurul nostru – nu cu vorbe patriotarde rostite o data pe an -, iar astazi mi s-a intimplat tocmai mie fapta buna.

si ziua a devenit mult mai frumoasa.

 

 

525
cristian_deliu_fostul_hotel_continental_al_vechiului_bucurestisa poti sa traiesti ca in vremea interbelica

sa poti sa traiesti ca in vremea interbelica

probabil ca voi supara pe multi cu ceea ce urmeaza sa scriu, imi cer scuze in avans, nu vreau sa jignesc pe nimeni. e doar o constatare.

*

de cind am putut sa aleg unde sa locuiesc in bucuresti, am evitat cartierele. insiruirea de blocuri cu scari multe, culoare lungi si multi vecini.

oameni care-si cara grijile cu ei de dimineata pina seara in plasele de plastic in care au si pachetul de mincare pentru ziua de munca. oameni care se imbraca in gri si negru, nu pentru ca e la moda, ci pentru ca e cel mai ieftin – rezista la tavaleala. printre ei sunt oameni care vorbesc urit, in sensul de agresiv meschin, cu rudele sau prietenii lor; printre ei sunt oameni care miros urit si care – pentru ca nu au bani – nu-si mai pun de multa vreme problema esteticii hainelor, a chipului, a vietii in general.

e o lume in cartier pe care eu o vad rar si de cite ori o vad, ma face sa ma doara stomacul gindindu-ma cita tristete ascunde.

de asta locuiesc in mijlocul capitalei pentru ca, mental, emotional, sa ma simt zilnic ca in vacanta. ca si cind as fi intr-un loc magic.

in centrul capitalei pare ca lumina e alta, cladirile spun povesti din vremea interbelica si uneori mi se pare ca traiesc atunci. ma rog, intr-o varianta putin actualizata la imbracaminte pentru ca femeile care stau la terase – burghez, alaturi de domni care citesc ziarul sau de prietene cu care-si impart povestile –  nu mai au intotdeauna eleganta de atunci.

desi mai vad, din cind in cind, palarii cu boruri frumoase si, destul de des, camasi de matase cu fuste cambrate care marcheaza perfect jumatatea genunchiului.

stiu ca ma protejez ca intr-un glob de sticla traind in “centrul vechi”, dar de fiecare data cind merg intr-un cartier al capitalei ma incarc cu energia trista si cenusiul locului. mi s-a intimplat astazi si, pe drum cind plecam de acolo, mi-am dorit ca fiecare dintre copiii care locuiau pe strada unde am fost eu sa-si permita cindva in viata asta sa locuiasca intr-un centru vechi: al Bucurestiului sau al oricarei alte capitale europene.

ceea ce va doresc si voua, macar pentru o luna, daca nu locuiti intr-o cladire care spune o poveste si in care soarele intra frumos pe geamul mai mare decit standard-ul blocurilor comuniste.

447
shutterstok lightlumina de pe drumurile pe care n-au fost altii

lumina de pe drumurile pe care n-au fost altii

intr-o inregistrare care a fost difuzata astazi la Smart FM, Cristina Stanciulescu cea care realizeaza Interviurile SMART, m-a intrebat daca nu mi-e frica sa merg pe drumurile pe care n-au mers altii, facind aluzie la faptul ca e parte din mine sa fac de cite ori este posibil lucrurile diferit de ceilalti.

in timp ce rostea intrebarea, mintea mea a asociat cuvintul “drumul”  nu in sensul metaforic, ci in cel direct si aveam in minte o autostrada sofisticata cu multe benzi pe care merge multa lume in viteza, dar si reversul – un drum pe munte, nici macar pietruit, ingust.

si mi-am dat seama ca, pe oricare dintre aceste drumuri, mi-ar fi frica daca ar fi intuneric si daca n-as stii ce se afla la capatul lui.

***

toti avem drumuri pe care mergem prima data prin viata, chiar daca reprezinta carari batute inainte de altii: cind ne indragostim prima oara, cind mergem la scoala prima oara, sau la primul loc de munca, sau ne mutam intr-o casa cu iubitul/(a), cind ni se naste primul copil sau… lista e lunga.

ce e “prima data” pentru mine poate sa fie banal pentru altul, dar si pentru el exista, astazi, acum, o prima data de la ceva. un drum pe care n-a mai fost.

toti avem frica de a merge pe un drum necunoscut, mai ales cind el pare salbatic, intunecat si nici nu stim foarte bine unde duce.

doar ca daca stam si ne ascultam, daca ne preocupam sa ne luminam mintea, reusim sa facem lumina si pe carile pe care mergem.

frica dispare intotdeauna in prezenta LUMINII.

*

despre asta i-am vorbit Cristinei Stanciulescu, despre a te lupta cu frica de a merge pe carari noi, luminindu-ti mintea.

despre constientizarea faptului ca cele mai mari razboaie sunt in mintea noastra si nu in afara ei. si ca uneori cind noi nu putem face lumina, putem cere sprijinul prietenilor sau… oamenilor luminati. (si nu, n-are legatura cu religia ceea ce cred si scriu aic

daca te gindesti la asta cind ti se pare ca nu mai gasesti drumul apar din tine, sau de la cei din apropierea ta,  suficiente surse de energie ca sa se aprinda ceva lumina pe carare.

foto via shutterstock

301

“We walked every morning. We did not always walk together because we liked different routes but we would keep other’s route in mind and intersect before we left the park. ” Joan Didion

344
marie claireeu in marie claire de septembrie

eu in marie claire de septembrie

Astazi Ana Maria mi-a adus aminte ca e o pagina cu mine in Marie Claire. o descoperise la coafor.

Am vrut sa o pun pe blog la citeva zile de la aparitie, dar m-am luat cu treburile si-am uitat.

in pagina asta e vorba despre nimicurile care-mi fac mie viata mai frumoasa si care, tocmai de aceea, nu prea mai sunt “nimicuri”…

 

Rasfat: Inghetata cu turta dulce, cognac in combinatie cu pepene galben

Obicei: Ma trezesc la 6 dimineata, chiar si in vacanta. Pina la 8, citesc sau vad filme. Una dintre cartile mele preferate e The New Journalism, Conversations with America’s Best Nonfiction Writers on Their Craft

Dimineata: Mi-o petrec in Parcul Cismigiu cu o cafea neagra in mina, plimbindu-ma pe alei. Am si o terasa preferata, la debarcader.

Ador Caii: cred ca avem multe de invatat in comunicare de la cai. La sfirsitul lui iulie, am facut si exercitii de horse wisperer cu un trainer special.

Muzica: Uneori masor distantele in Fiecare, o piesa VUNK de pe albumul Nu scapa nimeni.

Colectie: Adun ceasuri vechi. Am unul rar, Omega 1882, de care sunt foarte mindra.

Flori: Am tot felul de plante pe care nu le gasesti, de obicei, in casele oamenilor: levantica, vita de vie, cafea.

Rasfat: Nicio zi fara Caudalie Divine Oil. E ca un balsam pentru pielea mea.

New York: In Ajun de Craciun cautind Strada 34 colt cu Chelsea ca-n filmul Miracolul de pe strada 34

Imi plac povestile: le vad oriunde  pe strada, in aeroport, la metrou. As vrea sa ma pot opri citeodata din a intreba “pot sa scriu despre asta?”

le-am citit acum pentru ca voiam sa le pun pe blog, ca sa ramina (mai ales ca povestesc rar despre lucruri concrete din viata mea), si mi-am dat seama ca daca as fi citit asta despre o persoana pe care nu o cunosteam, as fi invidiat-o putin. pentru ca are o viata foarte frumoasa.

citeodata e nevoie de o privire din afara, de intrebarile altuia la care sa dai raspunsuri, ca sa nu uiti ca viata ta e frumoasa. si speciala.

multumesc frumos Oana Botezatu pentru intrebari. Love u , Marie Claire Girls.

 

 

1254

S!MPA happy

sunt seri in care stii ca a meritat sa fi alergat ca la maraton.

ajungi la 10 jumatate seara acasa, la tv e un show la care blogul tau e partener special, maninci un falafel cu numele blogului tau pe care-l gasesti pe masa cu un mesaj ironic “stiu ca nu mai ai timp sa gatesti:)” si in show cinta oamenii pentru care muncesti cu drag.

329
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!