Category : personal

pat kingsleyprima mea vizita in America (la Oscar), Pat Kingsley si o initiere

prima mea vizita in America (la Oscar), Pat Kingsley si o initiere

In martie 2001 ma duceam la Los Angeles sa vad Oscarurile de la ei de acasa.

Era un cadou – in loc de prima de bune rezultate la job – pe care managementul Europa FM mi-l facuse pentru munca si rezultatele din campania de lansare a “primului post privat de radio cu acoperire nationala” (acesta a fost primul descriptiv pt efm, anul urmator a devenit “un radio de milioane de romani”)

Ca si acum, nici atunci nu ma interesau banii, ci experientele si amintirile pe care mi le-as fi putut face din ceea ce traiam/ intilneam, asa ca obtinusem cadoul asta cind seful statiei ma intrebase “ce prima vrei pentru ce ai facut in anul asta?”/ “sa ma duc la Oscar daca obtin acreditare”, am raspuns scurt si direct, iar dinsul – Dan Ghibernea (mai tirziu ambasadorul Romaniei la Londra) – a zimbit si mi-a facut acest dar memorabil, mobilizind echipa de vinzari sa-mi gaseasca cazare buna, bilete de avion etc etc.

*

In avion – in calatoria aia lunga – ca sa nu ma plictisesc, am citit din scoarta in scoarta editia Vanity Fair care era atunci pe piata.

Adica editia cu aceasta coperta care se deschidea spectaculos in 3 parti.

Era, evident, un numar special Hollywood si-avea multe articole spectaculoase, nu doar ca informatie, ci si ca modalitate in care erau scrise, o tehnica pe care la vremea respectiva nu o intelegeam in detaliile ei, dar ma uimea prin felul in care curgeau informatiile si cum era structurat textul. (nici macar asta nu stiam sa spun atunci, ma uimea pur si simplu dar nu stiam sa spun de ce… in presa anilor 90 in Ro fusese o mare veselie, nu-si punea nimeni problema sa scrie articole in felul asta)

Am adus revista acasa si multa vreme am avut-o in colectie, apoi – cindva cind m-am mutat dintr-o casa in alta – am pierdut-o. Habar n-am unde si cum, dar regret si acum ca nu mai pot avea acces (nu sunt online) la citeva articole de acolo.

Unul era despre oamenii cheie de la Hollywood, despre Michael Ovitz si Pat Kingsley.

Ovitz era talent agent cu super fler si putere, cel care a infiintat Creative Artists Agency (printre clientii sai erau Tom Cruise, Dustin Hoffman, Kevin Costner, John Belushi, Michael Douglas, Bill Murray, Sylvester Stallone, Barbra Streisand, Steven Spielberg, Barry Levinson, Sydney Pollack) si care fost presedinte al Walt Disney Company pentru 2 ani si jumatate la sfirsitul anilor ’90.

Kingsley era doamna NU, publicistul cu cea mai mare putere de la Hollywood; printre clientii ei erau Tom Cruise, Al Pacino, Will Smith, Robert Redford, Candice Bergen, Raquel Welch, Charlie Chaplin, Jodie Foster …

La vremea aceea articolele despre ei au fost ca si cum mi-ar fi aprins cineva lumina intr-un tunel si am inceput sa vad pe unde merge stirea despre o vedeta si cit de “despre control si planificare” e vorba in showbiz.

Astazi stiu ca au fost mult mai mult de atit.

*

Am gasit din intimplare in aceasta dimineata (cautam sa aflu detalii despre publicistul lui Meryl Streep pentru ca tocmai a facut o noua miscare de comunicare foarte foarte smart si am vazut ca doamna care o are in grija pe Meryl, Leslee Dart, a fost partenera lui Pat Kingsley in business) un minunat articol despre Kingsley post activitatea ei din comunicarea pentru vedete.

Un articol care-i arata relaxarea de dupa stresul controlului pe care-l impunea si si-l impunea (desi era cea mai buna prietena a lui Tom Cruise, vorbeau in fiecare seara la telefon, pe vremea cind era in activitate spunea ca meseria ei e sa-i deschida usa limuzinei in fata covorului rosu cu smerenia si respectul ca intilneste unul dintre cele mai mari staruri ale lumii si sa se asigure ca fiecare jurnalist l-a intrebat ce e util pentru actor, nu pentru orgoliul jurnalistului :) ), un articol in care ii vezi super increderea in sine si asumarea a tot ceea ce a fost, dar in care da si ‘din casa’ foarte mult.

On Cruise: “His assistant called and made an appointment for Tom to come into my office. He had never been to my office before. And he came in, had a few minutes of chitchat, and he said, ‘I want you to know I’ve decided to make a change.’ I said: ‘I knew that was going to happen today. I guess I’ll probably take a pretty big hit with the media.’ And he said, ‘Well, we’ve all had those hits, haven’t we?’ I said, ‘Yeah. I’ll be OK.’ And then I said, ‘A lot of people have worked on your behalf that you’re not aware of, and I’d like to have you say hello to them.’ So I took him around, and he saw everybody and even went to see the mailman, just as cordial as could be.”

(…)
Cruise’s Scientology played a role, but only toward the end. Before that, there had been just one serious conflict with reps for the religious organization, “but it was taken care of very early in the game,” says Kingsley. “I felt that they were involved in a story that I was doing on Tom, and I said: ‘It’s not your story, it’s Tom’s. You have to step aside.’ And they did.”

Later, however, Cruise wanted to be more vocal about his beliefs. “I did have that conversation with Tom, about cooling it,” notes Kingsley, saying she told him: ” ‘Scientology is fine. You want to do a tour for Scientology? Do a tour for Scientology. But Warner Bros. is sponsoring this tour.’ That was for [2003’s] The Last Samurai. He didn’t say yes or no, except he did not discuss Scientology on that European tour.”

articolul a aparut in Hollywood Reporter in urma cu 2 ani si il puteti citi aici. este o minunatie de portret al unei femei care nu are nimic de demonstrat nimanui.

Drive up to Pat Kingsley’s house in Pacific Palisades, Calif., and you’ll be in for a bit of a shock. Amid the elegant homes and manicured mansions, it seems incongruously small, a modest, single-story place built in the early 1950s, its blandness almost studied, with little to set it apart except, perhaps, for the blinds drawn closed, as if to keep the world out.

This is where you’ll find the woman who ruled Hollywood for years, dispensing favors to a few and fearsomeness to many more, terrifying reporters and editors alike — and even several of the studio executives who paid her bills — a woman who, before her 2009 retirement, held sway at the nexus of Hollywood and the media, as authoritative as she was authoritarian, as strategic as others were tactical, a giant in a land of dwarfs.

*
Pentru mine, reintilnirea in aceste zile cu un text despre Pat Kingsley – la 14 ani de cind am aflat de existenta ei – intr-un context special al vietii mele profesionale (am sa dau detalii curind), mi se pare … un zimbet mare.

In 2001, cind m-am intors din America, mi s-a parut ca a fost lectia mea despre maturizare. Era prima data cind plecasem singura undeva (deplasarile mele in strainatate nu depasisera Parisul – pentru job mai ales- si Turcia pentru vacanta), ma dusesem ca jurnalist si informatiile din relatarile mele fusesera preluate si de Pro Tv si de presa nationala; aveam deci motive de mindrie.

Astazi stiu ca deplasarea aceea n-a fost doar despre asta. Ci a fost un fel de initiere.

Si da, inca imi mai doresc sa am editia aceea de Vanity fair, dar nu am mai gasit-o nicaieri.

1101
Principesa-Margareta webVino miine la Zilele Portilor Deschise ale Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei

Vino miine la Zilele Portilor Deschise ale Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei

Miine este Ziua Portilor Deschise la Fundatia Principesa Margareta a Romaniei si daca vreti sa simtiti direct pe pielea voastra, in sufletul vostru, o parte din trairile beneficiarilor actiunilor fundatiei e momentul sa veniti la Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”, sala Gheorghe Focşa, intre 13.00 si 17.00

 Daca vreti sa le aratati copiilor vostri, prin puterea exemplului, una dintre cele mai frumoase lectii de bun simt, grija pentru celalalt si daruire, e frumos sa veniti miine la acest eveniment.

 

Anul acesta se implinesc 25 de ani de activitate a Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei, iar in acest week end sunt actiuni care celebreaza – cu discretie si eleganta – aceasta aniversare.

Ziua Portilor Deschise este gindita cu o succesiune de evenimente prin care fiecare participant poate intelege  progarmele inter- generationale ale fundatiei prin ateliere interactive. In loc sa-ti explice cineva ce fac programele, treci tu prin experiente care te vor face mai intii sa simti si apoi sa intelegi semnificatia programului.

In program  vor fi lectia de muzica clasica, clubul de lectura între generatii si ceva care o sa lase urme in fiecare dintre participati, intilnirile demonstrative “speed-dating” la care tinerii sau mai putin tinerii observatori si curiosi vor sta fata in fata cu virstnici din programul fundatiei si vor raspunde la intrebari/sau vor intreba lucruri personale. Lectii si povesti de viata in citeva minute.

 

De fapt toate aceste “jocuri” sunt create pentru ca fiecare vizitator sa aiba experienta educatiei la “Centrul Comunitar Generaţii”,la cursurile de meserii, sa le fie prezentati bursierii “Tinere Talente” si sa inteleaga importanta voluntariatului in sprijinul virstnicilor singuri din cadrul programului “Niciodata singur”.

*

Fundaţia Principesa Margareta a României a fost înfiinţată în 1990 de către ASR Principesa Moştenitoare Margareta a României, împreună cu tatăl său, Majestatea Sa Regele Mihai I. În prezent, Fundaţia Principesa Margareta a României sprijină, copii, tineri şi vârstnici prin intervenţii durabile bazate pe schimbul de experienţă şi valori între generaţii.

 De-a lungul timpului, peste 1.8 milioane de euro au fost investiţi în centre comunitare, cu o abordare intergeneraţională.  Un număr de 24.000 de copii şi tineri şi aproximativ 2.500 de familii cu un trai precar, precum şi 600 de mici ong-uri locale, au primit ajutor şi asistenţă din partea Fundaţiei şi peste 180 de tineri au putut să urmeze cursuri de calificare într-o meserie, încât să îşi poata asigura traiul independent.

 Fundaţia a venit în sprijinul vârstnicilor din România din primele zile de activitate prin programe menite să lupte împotriva izolării şi a singurătăţii şi să crească calitatea vieţii lor. Astfel, peste 171.000 de persoane au primit sprijin din partea Fundaţiei în centre de îngrijire sau direct la domiciliul lor.

 Prin programul “Tinere Talente”, peste 170 de tineri artişti au fost susţinuţi să îşi împlinească o carieră prin burse de studiu, mentorate, masterclassuri şi promovarea operei lor.

 De-a lungul celor 25 de ani de activitate, Fundaţia Principesa Moştenitoare Margareta a României a dezvoltat numeroase proiecte durabile în domeniul educaţiei, dezvoltării comunităţii, societăţii civile, sănătăţii şi culturii, proiecte ce şi-au adus contribuţia la reînnoirea spirituală şi socială a României.

 *

dati va rog vestea mai departe, cu cit mai multi tineri afla de acest eveniment, cu cit mai multi copii primesc indirect aceasta frumoasa lectie de a-i ajuta pe ceilalti cu discretie si eleganta, cu atit facem un pas mai mare spre a ne fi mai bine ca natiune.

ne vedem miine.

*

La multi ani Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei. Felicitari echipei minunate care lucreaza la fiecare dintre proiectele de mai sus.

In loc sa-i numesc, am sa va spun o intimplare despre calitatea si atentia la detalii a muncii lor.

In fiecare an, copii care au resurse financiare modeste, dar sunt foarte talentati la muzica sau arte, se inscriu pentru bursa Tinere Talente prin care sunt ajutati de Fundatia Principesa Margareta a Romaniei sa participe la concursuri, seminarii, cursuri speciale etc. Unul dintre bursanti – un tinar violonist exceptional, foarte foarte talentat si premiat – a anuntat echipa programului ca nu mai participa si in al doilea an la selectia pentru bursa pentru ca… el obtinuse o bursa dintr-un alt concurs si voia sa lase si pe altcineva sa se bucure de ajutor (e atit de bun incit ar fi luat bursa fara probleme si la Fundatie), stiind cit de important e pentru fiecare tinar talentat cu situatie materiala modesta. E doar un exemplu despre calitatea si selectia oamenilor.

O lectie minunata de bun simt si modestie.

Cum ziceam, sper sa ne vedem miine cit mai multi la Muzeul Satului la Zilele Portilor Deschise la Fundatia Principesa Margareta a Romaniei.

 

 

1484
utok 1uitati-va bine… dar BINE

uitati-va bine… dar BINE

in dreapta blogului meu e un banner albastru si un nume acolo UTOK.

Domnii din spatele brandului acesta au facut sa se intimple o magie: au daruit pentru copiii de la Spitalul Fundeni Sectia Oncologie, tablete cu aplicatii educative preinstalate. 30 de copii care sunt in spital de sarbatori si care acum o sa-si ocupe timpul cu ceva amuzant si educativ. Si poate o sa zimbeasca putin.

S-a intimplat asta gratie lui Cristian Manafu, Costin Cocioaba, Dan Pandrea si Alina Iatan.

Pentru mine povestea e asa.

Cristi care o cunoaste pe Alina , terapeut care are in grija copii de la Fundeni, m-a intrebat daca vreau sa cedez spatiu publicitar unui brand care ar putea dona tablete pentru copiii din spital.
A trimis catre mine si alti multi bloggeri proiectul lui special de Craciun

Mai departe povesteste el intr-un mail

”Aveam ideea de a oferi unui brand o campanie de bannere si articole pe blogurile dornice sa ajute si sa ofere spatiu de reclama, dupa posibilitati. L-am sunat pe Dan Pandrea, blogger de-al nostru si parte din echipa UTOK, si i-am explicat ce intentionez sa fac. I-a placut ideea, a dus-o mai departe si in ultimele zile a facut tot posibilul sa se intample.

Acum doua zile, m-a sunat Costin cu intrebarea: Dar aceste tablete sunt configurate? Hmmm… Vin din depozit ca la orice magazin. Atunci s-a mobilizat si a preluat task-ul de a pregati – ready to play – cele 30 de tablete.

*

Intre timp darurile au ajuns la copii si, impreuna cu alti 59 de oameni care avem bloguri si o comunitate online (si care au raspuns DA la solicitarea lui Cristi Manafu), va rugam sa va uitati la bannerul UTOK si sa faceti o vizita pe site-ul lor. Daca le descoperiti produsele e ca si cum le-ati spune multumesc pentru fapta minunata pe care au facut-o.

Bravo baietilor – Cristi, Costin si Dan, imbratisari Alinei.

Sa avem cu totii Sarbatori magice cu oameni care se aduna-n gind si fapta buna.

 

1249
happy colaj micSa va fac cunostina cu noul membru al familiei mele: Happy

Sa va fac cunostina cu noul membru al familiei mele: Happy

Mos Craciun are spiridusi dintre cei mai surprinzatori si mai frumosi, si mai buni.

Astazi a venit unul dintre spiridusi la mine cu un dar care ma ajuta mult, dar ma si obliga. Sa va spun insa povestea de la inceput.

*

Pentru 3 ani, White Beauty m-a insotit in multe locuri din lume, a fost martora multor chinuri creative si mi-a fost partener de munca in conditii grele. A fost pentru mine un motiv de mare mindrie, pentru ca odata cu White Beauty in viata mea, l-am cunoscut si pe Razvan Lucescu si am fost – cu el si cu Andi Moisescu – imaginea unor computere foarte performante. Au trecut anii, white beauty a imbatrinit, merge mai lent si mi-am facut planul ca la sfirsitul acesta de an sa ii gasesc un inlocuitor.

Nu sunt chiar cea mai priceputa la tehnica si am cerut recomandari de la prieteni. Manafu a fost cel mai dragutz, ca de obicei cind il intreb ceva tehnic si-mi trimie info cu referinte ca sa inteleg cit pot eu de bine; e bine, Manafu mi-a explicat pe categorii, eficenta, cost vs performanta.

Cind imi calculam eu mai bine bugetul , hop in casuta postala un spiridus al lui Mos Craciun.

Simpaticele doamne de la HP Romania s-au gindit sa-mi faca un dar de Craciun si mi l-au trimis pe Happy.

Ma rog, pe el il cheama Pavilion x360 si e foarte slim, simpatic si maleabil (adica se transforma in tableta, se rasuceste tastatura, are touch screen – o sa descopar eu pe parcurs ce face si va mai spun), dar pentru mine e Happy pentru ca mi-a adus o mare bucurie.

Cred insa ca dar din dar se face rai si, cum tot aveam alocat un buget pentru a-mi cumpara un laptop, am decis ca banii respectivi sa-i donez catre 2 asociatii care au in grija copii saraci.

Dincolo de asta, cred in a inchide cercuri , in a urmari sensul lucrurilor pina ajungi in acelasi punct, chiar daca pe o treapta mai sus, stiu ca prin darul asta sunt obligata sa fac o fapta buna. Nu doar pentru ca e un dar foarte generos, care vine pe o nevoie directa (si le multumesc foarte mult celor de la HP Romania si celor de la The Group), ci si pentru ca…

In urma cu 2 ani eram invitata la Paris la un concert foarte foarte privat al lui Gwen Stefani (eu fiind mare fana Gwen Stefani) cind HP lansa platforma hpconnectedmusic. Unul dintre calculatoarele care erau prezentate ca inovatiile companiei pe care urmeaza sa le scoata pe piata in viitor era… Happy. Care e acum pe biroul meu.

Mi se pare o coincidenta frumoasa, un gest minunat si sper sa pot sa ma revansez cindva, intr-o forma la fel de frumoasa pentru cei care au gindit acest dar.

Pentru mine, intimplarea cu daruirea lui Happy e despre cit de obligata ma simt eu sa fac fapta buna si frumoasa pe mai departe. Ca sa pay it forward.

Va multumesc frumos si promit ca happy o sa va arate multe lucruri memorabile pentru ca o sa fie martorul multor povesti pe care le voi scrie ca sa ne reamintim in fiecare zi, zi de zi, ca sunt multe intimplari frumoase pe lumea asta.

*

de miine Happy intra in functiune:).

 

 

1504
fetita1 (2)puterea de a nu decide pentru altul

puterea de a nu decide pentru altul

suntem crescuti (sau ar trebui) ca sa fim buni.

sa ne facem bine treaba (la job), sa construim relatii bune (frumoase) in viata noastra privata, sa fim buni si in afara ariilor directe de interes (munca, familie).

invatam, crestem (imbatrinim sau ne inteleptim) si “knowledge-ul”  – despre oameni, despre viata, despre proiectiile viitoare ale unor fapte – pus intr-o balanta nu mai sta in echilibru: unii stiu mai multe.

e usor ca acest Knowledge sa fie folosit in job. asa au aparut consultantii.

dar poate cineva sa faca asta cu viata altcuiva?

poate cineva sa spuna altcuiva “nu trai asa pentru ca esti pe o linie moarta”, “nu face asta pentru ca ii va afecta pe multi cind tu nu vei mai fi”, mai ales cind faptele, consecintele, parcursul lucrurilor sunt doar detalii ale unei existente obisnuite?!

oamenii isi traiesc (sau ar trebui sa faca asta) experientele singuri, asa cum simt si gindesc intr-un anume moment al existentei.

si e un exercitiu extrem de greu, cind ai knowledge-ul cu care poti intelege in detalii pasii pe mai departe, sa ai puterea sa nu spui “nu e bine” si sa lasi omul sa descopere singur drumul.

tu spui “nu e bine?”

 

1291
davide sepiasincronicitati: cum am aflat povestea ochilor lui David al lui Michelangelo

sincronicitati: cum am aflat povestea ochilor lui David al lui Michelangelo

N-am vazut-o cind s-a asezat la masa de linga mine. Eram ocupata sa vorbesc in toate limbile necesare ca sa spun multele lucruri pe care le aveam de zis simultan: vecinului de masa in romana, chelnerului intr-o italiana dubioasa – poate intelegea unul dintre ei ce voiam sa beau, in timp ce la telefon vorbeam in engleza – cu mult entuziasm si mare bucurie – multumind unui prieten pentru favoarea pe care tocmai o consumasem in arhivele Casei Buonarroti.

Cind in sfirsit m-am linistit si-am savurat Aperolul rece, divin (altceva decit frizzante-ul pe care-l doream intial), am remarcat-o.

Pantalon culoarea mentei uscate, bluza bej, de matase, cu taietura “barca” la git. Un sir fin de perle la mina stinga. Balerini bej. O geanta Chanel, putin mai inchisa la culoare decit bluza, pe care am evaluat-o rapid ca fiind dintr-o colectie de acum citiva ani. Asta a facut-o sa mai urce o treapta in plus in ochii mei: avea haine scumpe, dar nu era obsedata de trenduri sau de moda.

Avea peste 60 de ani si parul prins ca balerinele, cu un coc in virful capului, si pentru ca strinsura era lejera, parul grizonat parea o coroana regala.

Toate aceste detalii, plus postura ei impecabila, cu spatele drept, cu picioarele inclinate elegant spre marginea opusa mie, unde era garduletul cu flori care separa terasa de piata, toate acestea au palit in fata obiectului care-l tinea pe masa linga cafeaua si prajiturile care tocmai i se adusesera: un binoclu mic, cu coada de os, la fel cu cel pe care-l purtau nobilii la Opera in urma cu citeva sute de ani.

Era singura.

Ma intrebam: ce naiba face doamna asta eleganta in piata, pe terasa, cu un binoclu?!

Mi-a urmarit privirea, a vazut probabil ca m-am uitat curioasa la binoclu si mi-a zimbit:
– Inteleg engleza dar nu vorbesc, intelegi italiana?
– Si.
– Am auzit fara sa vreau conversatia de la telefon.

Brusc mi s-a facut rusine, stiind cam cit de galagios vorbisem putin mai devreme.
– Am inteles ca-ti place Michelangelo, desi nu pari o femeie Michelangelo.
Am ris.

– Exista femei Michelangelo? Cum arata ele?
– Michelangelo era un vagabond, statea cu aceleasi haine fara sa se schimbe zile in sir. Da Vinci, care se imbraca numai in matasuri, ridea de el sugerindu-i sa se mai spele. Michelangelo facea doar ce voia, Da Vinci voia sa fie prieten cu Papa si cardinalii lui. Imi place sa spun ca femeile Michelangelo sunt mai hippy, cele Leonardo sunt mai elegante.
– In cazul asta dvs sunteti o femeie “Leonardo”, am continuat sa rid.
– Nu. Si mie tot Michelangelo imi place mai mult.

– Pot sa va intreb ce faceti cu binoclul aici?
S-a uitat fix in ochii mei si vedeam cum ii stralucesc a incintare si a amuzament. Avea niste ochi verzi foarte frumosi.
– Curajoasa, direct la obiect.
Eu am zimbit, n-am mai zis nimic, stiind ca pauza o sa o faca sa spuna ceva, orice, din politete. A vorbit dupa citeva secunde.

– De pe terasa asta se vede cel mai bine statuia lui David. Imi place sa ma uit la turisti sa vad daca-i descopera ochii. Ai vazut ochii lui David?
– Da, am citit ca sunt oarecum strimbi pentru ca a vrut sa para ca se uita la privitor si din fata si din lateral.
– Nu, nu. Te-ai uitat la ochii lui David?

Mi-a intins binoclul si mi-a indicat un anume loc din fata cafenelei de unde sa ma uit.
Mi-a luat ceva vreme sa ma descurc sa vad prin el ochii lui David si am simtit cum ma priveste analitic, in tot acel timp.

– Are ochii in forma de inima?! De ce?
– A vrut sa-i faca vii. Sa exprime o emotie, ceea ce parea imposibil pentru statui, pentru ca erau de piatra.

Si in timp ce-i intindeam binoclul mi-am dat seama ca pe inelul pe care-l port pe aratatorul sting scrie “limpede vezi doar cu inima”. E un citat din Micul Print, poveste scrisa la multe sute de ani distanta de facerea lui David.

I-am spus si ei si-am vazut-o cum i se lumineaza fata.
Am invitat-o la masa noastra, ne-a refuzat elegant spunind ca suntem in vacanta ca sa ne relaxam nu sa vorbim cu femei de virsta ei, dar mi-a intins o carte de vizita.

“Mi-ar placea sa pastram legatura. Poate vii cindva in vizita sa-ti arat Florenta si pe Michelangelo altfel decit l-ai descoperit astazi in arhive.”

A plecat cind si-a terminat cafeaua, eu am vrut sa stau acolo pina aproape de ultimul client ca sa savurez intimplarile unei zile magice.

Sub numele de pe cartea de vizita scrie “Universita degli Studi Firenze, Scuola di Scienze Matematiche”.

Mai tirziu le-am povestit prietenilor din tara intimplarea crezind ca e cea mai suprarealista dintre intimplarile cu sincronicitati pe care le-am trait, dupa care mi s-a adus aminte de magia de pe terasa Economat de la Sinaia :).

florenta, iulie 2014

N-am gasit nicaieri mai stiintifc de ce ochii lui David sunt in forma de inima. Singura informatie pe care am gasit-o e ca au fost facuti cu un burghiu subtire si ca, sunt mult mai expresivi ochii lui Moise, ca a experimentat mai mult ca sa faca statuile sa priveasca in asa fel incit sa dea senzatii oamenilor, chiar daca sunt de piatra.

*
Daca ajungeti in Florenta, beti o cafea sau un Aperol si mincati o prajitura in café Rivoire. E fix vis a vis de statuia lui David, in Piazza della Signoria. Aveti parte de o priveliste incintatoare (statuia lui David e chiar in fata si, cu cit se lasa seara, vezi cum incepe sa dispara freamatul turistilor) si, cu putin noroc, aveti parte si de povesti magice.

2816
somnDespre durere

Despre durere

Cei care au trait dureri fizice intense, din cauza unor maladii sau accidentari, marturisesc ca perioada de liniste intre secventele dureroase, sau momentele de dupa ce durerea a disparut definitiv sunt percepute ca o eliberare. Ca o usurare.

In cazul migrenelor de exemplu, cind durerea poate fi atit de mare incit are efecte secundare precum voma, senzatia este de pierdere in kilograme, de “a fi mai usor” la propriu, mai “fluid”, dupa ce criza a trecut.

Perioada “fara durere” e atit de placuta in comparatie cu iadul prin care tocmai s-a trecut incit, dupa ce organismul se incarca (in prima faza e o senzatie de sfirseala, de oboseala care pare ca vine din lupta cu durerea), apare un fel de bucurie, de placere.

E o voluptate in momentele de dupa durerea fizica (si nu e vorba neaparat de exprimarea ei sexuala).

Dupa ce ai trait o durere pe care nu ti-o puteai imagina ca o poti duce, ti se pare ca esti mai usor, esti mai vesel, esti liber, esti victorios.

Din experienta celor care se confrunta cu durerile fizice intense putem invata oricind lucruri despre durerile emotionale, despre cum sa depasim “metaforele” (d)in durere.

Pentru ca daca lasi durerea emotionala sa se duca pina la capat, o traiesti asumat, confruntindu-te cu ea, neprotejindu-te,  dupa ce corpul, mintea dar mai ales sufletul se vor fi recuperat din vlaguiala, ele vor deveni mai usoare, mai libere si vor simti placerea mai intens.

Poate de asta exista doliul si consumarea lui  – asumata, sprijinita de cei apropiati – cind moare cineva drag. Poate de asta trebuie consumata pina la capat durerea unei despartiri.

Asa se face ca felul in care ne comportam in confruntarea cu durerea e parte din lectia pe care o invatam despre limitele noastre

4074
dumbo1despre talent, perfectionism, smerenie si… restul lumii

despre talent, perfectionism, smerenie si… restul lumii

niciodata n-am avut senzatia de “restul lumii” mai prezenta ca zilele trecute in vizita mea in culisele Disneyland (am sa scriu curind un articol amplu despre ce nu se vede si cum se face magia la Disneyland).

obisnuiesc sa pun calificativul “rar spre niciodata” pentru lucrurile si oamenii care sunt aproape de perfectiune. sau ce imi imaginez eu ca inseamna perfectiunea.

in cazul oamenilor n-are legatura cu frumusetea fizica, ci cu capacitatea lor de a inova, de a fi creativi, de a misca muntii cu activitatea lor, a lasa urme in viata, toate astea combinate cu smerenie, har si o dorinta teribila de a se depasi pe sine.

saptamina asta am intilnit in Disneyland citiva oameni din acestia rari; incredibil de talentati, incredibil de perfectionisti (fiecare copil care vine trebuie sa vada show-ul in cea mai buna forma, cu personajele din parade aratind impecabil, cu zimbete cristal si bucuria ca si cum ai face pt prima data asta, desi o faci 365 de zile pe an, uneori de mai multe ori pe zi). oameni cu o pasiune incredibila pentru meseria lor (ca era gradinarit, inovatie tehnica sau creare de costume), oameni cu o atentie la detalii care te socheaza prin profunzimea ei, oameni care au schimbat lumea.

si cu toate astea, oameni de o modestie si un bun simt incredibile.

stiu ca oamenii (si copiii) cind pleaca de la Disneyland regreta pentru ca mai voiau sa stea acolo ca sa fie in lumea viselor si a povestilor, eu intru intr-o alta categorie.

m-am intristat gindindu-ma ca ma intorc in lumea mea (si-a voastra) unde intilnesc zilnic oameni care n-au facut nimic important in viata lor, dar se cred Dumnezei si stiu sa-ti spuna cum sa iubesti/traiesti;
oameni plini de ego si de aroganta care vor sa decida si pentru tine, nu doar pentru ei;
oameni care bat din picior ca sa li se indeplineasca dorintele si nu pentru ca ar fi vorba de cine stie ce joc al lui Marry Poppins, ci pentru ca e multa vanitate la mijloc.

sau oameni care critica si demoleaza orice pentru ca e mai usor sa strici si sa rupi aripile celor care vor sa zboare, decit sa-i ajuti sa faca asta.

mie nu mi-a parut rau ca m-am despartit de lumea de poveste, ci de oamenii aia frumosi. si m-am gindit cu tristete ca iar o sa fie grea adaptarea la ego-ul si neputintele din mintea oamenilor, la frinele pe care si le pun singuri, sau le pun altora.

oameni ca pasarile astea doua obraznice din Dumbo personajul preferat al copilariei mele. (Elefantelul care in ciuda a ceea ce credea lumea despre el a ales sa foloseasca faptul ca era diferit ca sa zboare. ajutat de prietenul lui, un soricel, care l-a incurajat)

multumesc frumos Air France pentru invitatia in culisele Disneyland si pentru ca am putut zbura putin in lumea in care ma simt bine.

998
stadio#intilnirinepretuite, capitolul 2: prietenia

#intilnirinepretuite, capitolul 2: prietenia

cind sunt obosita, ma redresez, ma incarc, din intilnirile cu prietenii. e deja celebra dorinta mea la maxima oboseala “vreau si eu o imbratisare, atit.” pe care o rostesc cu un ton necajit ca si cum imbratisarea aia e mai importanta decit o gura de apa in Sahara.

si pentru mine, in momentele alea de oboseala, chiar este nepretuita.

*

vin dupa niste zile grele si complicate cu multe speech-uri si seminarii (partea care ma consuma cel mai mult in activitatea mea) , zile – ba chiar saptamini bune – cind n-am avut prea mult timp de vorbe cu prietenii mei.

nici macar vorbe in chat-urile private de pe FB sau pe mail-uri.

asa ca miercuri seara, dupa ultimul task in spatiu public in primavara asta (lansarea cartii Copilaria lui Isus despre care am scris aici), am iesit cu prietena mea Ana Maria Onisei la cina la Stadio.

nu mai vorbisem cu Ana, de ale noastre, de aproape doua luni si ma uitam la ea, cum statea in fata mea cu un pahar de vin alb alaturi (ma rog, si cu scrumiera, asta e) si cum povestea ce a facut in saptaminile astea. povestea cu patos, in timp ce-mi spunea care sunt problemele pe care le-a identificat, isi dadea si solutiile.

ea se uita la mine si, povestind, isi rezolva niste lucruri; eu ma uitam la ea si, ascultind, imi rezolvam niste lucruri.

in mod straniu, desi trecusem in lunile astea prin experiente diferite ne aflam la acelasi punct al drumului; cu aproape aceleasi senzatii fizice.

*

la Stadio, pentru ca era miercuri, era meci. iar din Atrium se auzeau din cind in cind urale sau oftaturi in cor, asa ca am intrebat-o pe chelnerita cine joaca. “Barcelona cu…(am uitat cine)”, ne-a zis ea si pe parcursul cinei a mai revenit cu informatiile despre scor, fara sa o mai fi intrebat noi:)

*

ii spusesem Anei ca ma duc in week end la Mangalia la herghelie si la o supa de midii la Cazemata lui Nicu, cum ea nu mergea, ne-am comandat supa de fructe de mare, iar ea mi-a adus pentru vremurile mele viitoare de liniste de pe malul marii o carte a unui rus. care avea pe coperta un cal.

imi zisese de carte inca de cind o citise, dar intimplarea a facut sa ne vedem abia inainte de anuntata mea plecare.

pe drumul catre casa m-am gindit ca si despre asta e prietenia: sa poti sa stai la masa, sa-l asculti pe celalalt si sa-ti gasesti drumul uitindu-te la drumul lui.

pentru ca a plouat si e frig, week end-ul la mangalia, la caluti si la supa de midii s-a aminat, asa ca saptamina asta am ramas cu supa de fructe de mare de la Stadio si cu cartea rusului cu calul pe coperta, pe care am inceput sa o citesc in aceasta dimineata, la un mic dejun cu fructe, ciocolata si picaturi de ploaie pe pervaz.

***

sunt locuri in Bucuresti care aduc cu ele o liniste a lucrurilor simple. Stadio e unul dintre aceste locuri, prin designul lui interior, prin felul in care arata meniul si cum sunt mincarurile. ba chiar si prin zimbetul chelneritelor care vorbesc intre ele prin microfoane ca si cum ar fi agenti secreti:)

Stadio e unul din locurile in care, daca platesti cu un MasterCard premium, primesti un discount frumos si ai cu siguranta o experienta calda si frumoasa, nepretuita. Lista intreaga de locatii din proiectul MasterCard Elite o puteti gasi aici.

892
Animalswish list. daydreaming

wish list. daydreaming

cind sunt foarte foarte obosita,

atit de obosita incit mi se pare ca nu pot ajunge la sfirsitul zilei,

ca undeva intre clavicula si git (locul care poarta de obicei urme de parfum) e un pietroi care nu mai vrea sa iasa de sub piele,

atit de obosita incit corpul nu mai primeste nimic, nici macar mincare, si pare despicat in mii de bucati care au fost turtite cu ciocanul de snitele,

atit de obosita incit nu ma pot concentra nici macar la filme care stiu ca mi-ar placea la nebunie,

singurul remediu care stiu ca functioneaza e visatul. daydreaming.

asa ca-mi fac liste cu ce mi-as dori sa mi se intimple.

lista din aceasta dimineata :)

 

sa o intilnesc in viata asta cindva pe Juliette Binoche. ea poate sa fie si pe o scena si eu in sala, la citiva metri distanta, mi-ar fi de ajuns ca sa-i simt energia

 

sa tin in brate un Koala

 

si /sau un ursulet panda

 

sa ma duc in vacanta in pustietatea in care s-a filmat Lucia e il sexo

 

si ceva ce-mi doresc mereu, oricit as fi de obosita: sa mi se ofere sansa sa o iau de la inceput.

in orice. pentru ca sunt minunate inceputurile cu adrenalina lor.

***

cindva pe lista asta s-au aflat “sa-l intilnesc pe Kevin Spacey/ Akram Khan”, “sa ma joc cu un delfin” si multe altele care au devenit realitate.

e buna si oboseala la ceva. e rezultatul indeplinirii lucrurilor   drumul catre lucrurile care-ti fac placere.

1209
radubarbatii pe care i-am ales si raspunsurile pe care le merit

barbatii pe care i-am ales si raspunsurile pe care le merit

“Sunt cea mai simpla femeie. Acasa sunt, daca vrei, nevasta lui Ilie Moromete. Supusa, docila si atenta la toate dorintele barbatului pe care l-am ales. Cat timp primesc raspunsurile pe care le merit. “

*

am raspuns aseara pentru un proiect al lui Radu Badoiu  la intrebarea “cine sunt eu”. raspunsul care e cel de mai sus a generat aprige comentarii primite pe mail. mai ales pentru cuvintele pe care le-am bolduit.

sa ma mai explic putin:)

sunt crescuta intr-un oras mic intr-o familie care e prima generatie de la tara la oras; am ca model de familie partea de a fi supusa barbatului, de a avea grija de dorintele si nevoile lui. viata insa m-a dus in asa fel incit am invatat (ca la scoala, prin cursuri) sa cunosc o parte importanta din caracterul omului din putine semne si intimplari, asa ca stiu de ce aleg sa am alaturi pe cineva sau de ce nu vreau sa am alaturi pe cineva. si nu e vorba doar de familie, ci si de prieteni.

sunt alegeri constiente, asumate si tin in general de calitatea omului si marimea ego-ului sau.  de aici “pe care mi l-am ales”

am crescut plecind de la zero de citeva ori in viata mea profesionala si-am ajuns, de fiecare data, printre primii in zona in care m-am exprimat. am muncit mult pentru asta, am invatat mult, dar asta mi-a si dat un plus de incredere in mine, sa stiu ca ma pot descurca oricind, oriunde daca lupt pentru ceea ce cred si imi place. traseul asta, implicit mi-a dat un respect pentru propria persoana. care nu tine neaparat de ego ci de valorizarea aceea ce stiu ca sunt.

“raspunsurile pe care le merit” din descrierea mea in proiect are un dublu sens: acesta al cunoasterii propriei valori, dar si cel de “a fi dominata/indrumata/ corectata”

Radu vorbeste in textul lui despre mine cum  ca “nu poate sa ma domine”, iar mie imi place ca omul de linga mine sa fie cel putin egalul meu desi prefer sa ma domine intelectual, profesional etc pt ca asa pot progresa si eu. am o miza , un obstacol de atins.:)

“raspunsurile pe care le merit”  inseamna si raspunsurile care m-ar supara cind le-as auzi, dar care m-ar aduce pe un drum mai bun si mai corect.

*

foto Radu Badoiu pentru proiectul MySelf.

699
re brandingcu sufletul la vedere

cu sufletul la vedere

crestem comparindu-ne cu altii…

pina la 4-5 ani ne dorim sa fim parinti si ne jucam cu papusile “de-a mama si de-a tata” pentru ca cel mai apropiat exemplu de viata, de orice fel de viata, sunt parintii nostri.

ajungem la scoala si ne uitam la colegii de clasa: unii raspund mai repede decit noi, altii zimbesc mai mult decit noi, altii se imbraca mai bine decit noi. si ne dorim toate astea pentru ca ei sunt modelul de viata pe care -l vedem cel mai des, dupa parintii nostri.

apoi vin jocurile, filmele animate, apoi clipurile muzicale; daca avem noroc, vin si cartile, si altfel de filme, si altfel de carti, si altfel de prieteni mai mari sau mai mici, mai inspirati, mai vii, mai altfel decit noi.

din toate luam ceva
– un model de frumusete cu care ne comparam incercind sa-l copiem ca sa-l atingem fie si ca o adiere
– un model de comportament pe care-l copiem incercind sa ascundem ce credem ca ne dezavantajeaza
– un model de stil de viata care speram sa ne faca fericiti pentru ca pare ca-i face fericiti pe altii

dar cu o asa avalansa de informatii uitam sa ne mai intrebam: ok, si eu – esenta personalitatii mele, dezgolita de ego si afisata cu smerenie – unde sunt?

daca avem noroc sa ne punem intrebarea asta, ajungem fata in fata. cu noi.

daca n-avem norocul asta inainte de intilnirile importante, ajungem oricum fata in fata cu Celalalt.
si ne comparam cu ce ne imaginam ca e modelul de frumusete, comportament, stil de viata al celuilalt ca sa fim “potriviti”.
si o luam de la capat, ca la 4-5 ani, copiind modelele pe care le-am vazut la parintii nostri.

*
recunosti oamenii care au stat fata in fata cu ei macar o data dupa cum le sta sufletul.

ii vezi dupa trup. unii stau chirciti, cu umerii adusi si pare ca le e teama ca, nu care cumva, sa le iasa sufletul din piept; altii stau drepti si relaxati, fara sa fie niciun fel de mindrie in atitudinea lor, cu sufletul la vedere.

***
We begin by coveting what we see every day. Hannibal Lecter

888
shutterstock_155508122barbatii reali nu-s ca…

barbatii reali nu-s ca…

barbatii reali , aia de pe linga casa femeii (era sa scriu omului, dar femeia nu e om, mi-a zis mie un prieten), nu-s ca aia despre care citim sau ii vedem in filme.

uneori sunt mult mai frumosi decit aia, dar nu despre asta e vorba acum…

barbatii reali nu sunt nici macar ca Adi Hadean – ala e alien care stie de unde se poate cumpara brinza cea mai cea, carnea cea mai fina si mirodeniile cele mai aromate. ma rog, aici intra si Marius Tudosiei, si cred ca as mai numi citiva. dar ei sunt exceptiile.

restul sunt… ca in intimplarea de mai jos.

– Ma duc eu sa fac cumparaturile de la supermarket, sa nu cari tu, e zapada, e frig.

– Pe bune?

– Da, am timp. Hai fa o lista cu ce-ti trebuie si ma duc.

– La ce supermarket vrei sa te duci?

– Oricare e pe aici pe aproape, are vreo importanta? La care vrei sa ma duc?

– Pai, ca sa-ti fac lista in functie de cum sunt asezate sortimentele in magazin, sa nu alergi pe acolo. Intri, parcurgi rafturile, pui in cos si la iesire platesti.

Dupa un zimbet ironic, satisfacut, zice:

– Unde vrei tu.

– Bine, atunci la Billa ca e la 10 min de aici, pe jos.

fac lista, pe categorii de alimente, in ordine. renunt la detalii gen: cit la suta grasime in lapte, creveti de la X importator, spunindu-mi ca dupa ce am mincat 10 zile doar griu mei si hrisca nu mai conteaza daca 3 zile maninc si lucruri care nu sunt chiar exact ceea ce obisnuiesc. intentia omului conteaza, sa-i multumim si sa ne multumim cu ce vine.

pleaca.

10 minute mai tirziu suna. ma incrunt si ma gindesc: ce naiba am gresit?

– Iarta-ma, am uitat lista acasa. Nu vrei tu sa mi-o trimiti pe mail, te rog?

*

P.S. am cerut voie sa pun intimplarea pe blog:)

foto via Shutterstock , cuvinte cheie “vegetable, groceries, men”

948
drumun accident de avion, niste voluntari si lectiile despre sacrificiu, generozitate si solidaritate

un accident de avion, niste voluntari si lectiile despre sacrificiu, generozitate si solidaritate

din accidentul de ieri de avion, trist si nedrept, sunt multe lectii de invatat.
si nu sunt lectii in care sa ne ratzoim la autoritati cum ne-ar fi cel mai la indemina sa o facem. stim ca nu de acolo o sa vina schimbarea. nimeni nu o sa-si dea demisia cind a gresit, ca semn al asumarii erorii care a dus la pierderi de vieti.

sunt insa lectiile despre vocatia voluntarului si a salvatorului care ar trebui sa ne motiveze.

primul e pilotul – Adrian Iovan – a murit salvindu-i pe ceilalti. era intr-o misiune de voluntariat al carei scop era salvarea unor alte vieti pentru ca urma sa aduca organe pentru un transplant. e o mare ironie a sortii aici. mare. mare.

apoi e unul dintre medicii care s-a aflat in avion. Radu Zamfir -39 de ani, chirurg. unul dintre cei mai buni studenti ai generatiei lui ( a terminat cu 9, 63 facultatea si a luat 10 la licenta). si-a pastrat singele rece in conditii extrem de grave si, pentru ca el avea cele mai putine probleme medicale, i-a ajutat pe ceilalti sa nu sufere mai mult. sau sa traiasca. si-a dat foc la toate lucrurile pe care le avea in avion ca sa se incalzeasca toti.

mai apoi sunt satenii din zona in care a avut loc accidentul. sa o iei prin noapte, prin munti, la pas pentru ca stii ca niste oameni vor muri daca nu sunt gasiti ACUM, e un gest de mare generozitate si solidaritate.

si nu in ultimul rind sunt baietii cu inimi de aur din echipa OFF Road Transilvania. unul dintre ei, Vlad Vana, a sunat la 112 dupa 4 ore de la accident ca sa-si ofere serviciile impreuna cu colegii lui. vazuse la tv ca nu-i gasesc si au vrut si ei coordonatele localizarii ca sa-i caute. probabil ca se adunasera dupa o zi de munca si in loc sa bea o bere si sa se uite la televizor, au plecat prin munti. noaptea. de altfel, au fost si cei care au ajuns primii acolo.

toti oamenii astia au in singe, in ADN, vocatia salvatorului, generozitatea, umanitatea, ba chiar si sacrificiul pentru celalalt.

e emotionat cind afli despre alti semeni ai tai ca pot face asta, dar… tu?

stim ca nu o sa ne ajute autoritatile prea curind, incidentul asta nenorocit ar trebui sa ne invete niste lucruri despre noi si despre cum ii putem noi ajuta pe ceilalti. pentru ca vietile nu se salveaza de la televizor.

puteti sa va inscrieti voluntari pentru Societatii de Salvare Bucuresti aici , sau pentru SMURD aici. nu e nevoie neaparat sa fiti medic, invatati prin cursurile lor regulile de prim ajutor. dar uneori inseamna imens de mult sa fie aproape de locul unui incident cineva care sa fie inscris intr-un asemenea program si care sa poata sa fie contactat rapid.

*

programul de voluntariat al Societatii de Salvare Bucuresti se numeste foarte frumos si e un mesaj pe care ar trebui sa ni-l amintim zilnic “exista un erou in fiecare dintre noi”.

genul asta de intimplari s-ar putea transforma oricind intr-un film care sa ne invete indirect ce inseamna sa ai mintea setata sa-i ajuti pe ceilalti pentru ca esti OM.

1308
aleedoua lucruri magice din ziua de ieri

doua lucruri magice din ziua de ieri

saptamina asta a fost una complicata. am avut timp (n-am putut sa dorm) sa fac curat in mintea mea si facind curatenie am tot gasit lucruri care intrau la categoria “de aruncat”.

ieri, dupa indelungi sesiuni de curatenie interioara, n-am avut cea mai vesela si mai buna zi.

doar ca, in programul meu, au aparut doua evenimente foarte speciale.

primul a venit dupa vizionarea filmului August: Osage Country – care e un film greu de purtat la vizionare, am scris despre el aici.

la iesirea de la AFI m-am suit intr-un taxi si, ca de obicei, mi-am deschis telefonul ca sa raspund la mailuri si sa rezolv lucruri. dupa 5 min, cind mi-am ridicat privirea din ecran, am constatat ca mergeam intr-o directie putin gresita. i-am spus taximetristului fara vreun repros ca a ocolit (n-aveam energie sa am vreun repros, veneam dupa un film care vorbea fix despre reprosurile facute aiurea, asa ca am fost clean, fara nimic special in voce) ca ii era mai simplu pe un alt traseu.
el s-a fisticit, m-a intrebat de citeva ori pe unde sa o luam, iar cind am ajuns la destinatie si a inteles care ar fi trebuit de fapt sa fie traseul, nu a vrut sa-mi ia banii pe care-i afisase aparatul + bacsisul lui: 15 ron.
“E prea mult doamna, v-am ocolit si v-am ocupat si timpul” si-a oprit doar 10 ron.

al doilea eveniment a fost intilnirea cu o tinara doamna despre care multi spuneau in urma cu ceva ani – pe cind ea lucra la MTV, iar eu la EFM – ca semanam. ne confundau chiar si ne ziceau pe numele celeilalte :)
ei bine, aceasta tinara doamna mi-a spus in 10 min o poveste despre credinta, despre lupta si vointa care mi-a adus de citeva ori lacrimile. o poveste despre lupta pentru supravietuirea fiului ei cel mic. o poveste despre cum sa crezi in intuitie ca sa alegi cel mai bun tratament – care poate nu e cel mai stiintific, despre cum sa te duci literalmente la capatul lumii ca sa-i fie mai bine celui pe care-l iubesti. si despre cum o piedica mare din viata iti poate arata vocatia ta.

seara cind am ajuns acasa m-am gindit ca si in cele mai grele zile ale noastre sunt in jur oameni si intimplari frumoase. trebuie doar sa le vedem.

si , poate ca e doar o coincidenta, dar pentru prima data in saptamina asta am dormit. mult.

later edit: acest text a fost scris dimineata, la 6, cind m-am trezit. intre timp (e ora 15 cind devine public) am realizat ca nici mult somn nu e bun. pina acum o jumatate de ora am crezut ca e joi, nu vineri:)

585
OnteachingJournalism1despre sex, moarte, libertate – cel mai personal interviu la care am raspuns vreodata

despre sex, moarte, libertate – cel mai personal interviu la care am raspuns vreodata

nimeni, pina joia trecuta, nu m-a intrebat intr-un interviu despre sex sau despre moarte. nimeni nu m-a intrebat despre iubire.

de asta cind i-am vazut intrebarile lui Alex Gavriliu, pe care nu-l cunosc, nu l-am intilnit niciodata, am acceptat pe loc sa raspund.

si cum stiu ca nu ma voi mai intoarce curind la asemenea subiecte, m-am aseazat la scris si am raspuns sincer, riguros, cu garda jos.

va invit sa cititi 3 dintre poate cele mai intime raspunsuri pe care le-am dat vreodata in spatiul public.

7. Care este părerea ta față de moarte și cum te raportezi la acest fenomen ?

M-am intilnit direct, frontal, cu ideea de moarte. Acum ceva ani mi s-a spus “intr-un an ai sa mori”. Eu insistasem cu multa forta si putere de convingere sa mi se spuna care-s pasii urmatori si medicul se conformase. Stiu ca am inspirat adinc si ca primul gind pe care l-am avut, si pe care l-am rostit cu cea mai clara si mai rece dintre vocile pe care mi l-am auzit vreodata, a fost “ok, si cum facem ca anul acesta sa fie frumos?!”.

Urmatorul gind a fost sa fac “curat” in viata mea ca sa fie suferinta mai usoara pentru ceilalti, daca e sa nu mai fiu. Astazi stiu ca asta e o prostie, pentru ca vor fi intotdeauna oameni care vor suferi daca pleci, oricare ar fi plecarea. Uneori vor suferi si se vor chinui mai mult decit tine, tocmai pentru ca te iubesc.

Nu stii cum te raportezi la moarte pina nu esti fata in fata cu ea. Nu stiu cum m-as raporta miine pentru ca miine o sa fiu diferita de cea care eram acum citiva ani. Ma preocupa mai mult prezentul si experienta pe care o am pe drum catre destinatia aceea, care s-ar putea sa nici nu fie finala. Stiu insa ca nu ma sperie, deloc. E parte din ceea ce suntem.

Cred insa ca ne consuma mai mult suferinta si moartea celor dragi noua si asta mi se pare frumos si altruist – pentru ca le dorim sa nu sufere. Ne sperie ceea ce nu tine de noi, mai ales cind repercursiunile sunt asupra celor pe care-i iubim si nu cind suferinta e in dreptul nostru. E frumos ca am ajuns la forma asta de, sa o numim, umanitate.

***

11. Intimitate, sex, amor, dragoste – o arie care intereseaza dar si sperie uneori pe multi oameni. Cat de important este pentru tine acest aspect si cum crezi ca ar trebui abordat, manifestat in general?

E una dintre formele prin care vorbesti cu cel/cea pe care-l(o) iubesti (sau nu… dar sa raminem la iubire :) ) intr-un context care implica placere imediata. E cu efect instant si asta e extrem atractiv si de tentant si poate da o oarecare dependenta de celalalt.

Dar pentru ca e o forma de comunicare –uneori mai sincera decit orice cuvint – e util sa fii atent la celalalt, sa-l asculti si sa te asculti, sa-l simti si sa te simti, sa fii preocupat de placerea si confortul celuilalt si sa ai libertatea sa experimentezi. E frumos sa poti sa comunici cu celalalt fara cuvinte. Imi place sa comunic cu celalalt fara cuvinte, sexual sau nu.

Sub influenta culturii pop (filme muzici carti) oamenii pun tot mai multa presiune pe ei insisi cind e vorba de relatii si de “performanta sexuala”, cred ca de aici vine “speriatul” de care vorbesti. Dar sintagma “performanta sexuala” are in conceptul ei, la capatul liniei, o evaluare care inseamna o validare. Si daca te sperie validarea respectiva inseamna ca ti-a fost activata o frica. Daca partenerul stie sa te incurajeze si nu mai simti nevoia acestei validari continue, e perfect. E valabil nu doar sexual, ci pentru intregul context al unei relatii.

Magia e cind se intimpla in dublu sens, adica validarea vine din partea ambilor parteneri, unul catre celalalt. Unul e sprijin si-i da aripi celuilalt, dar si viceversa. Si stiu ca exista magia asta pentru ca mi s-a intimplat. Si sper sa mi se mai intimple. :)

Daca nu se intimpla, desi stii ca tu ai fost acolo, onest(a), atent(a), daruind constant si strunindu-ti ego-ul, e usor sa-ti pui intrebarea “as vrea sa fiu alaturi de cineva care-mi activeaza fricile, in loc sa ma ajute sa le depasesc?!” Mai greu e sa gasesti forta sa actionezi dupa ce ti-ai raspuns. :)

***

13. Spune-mi primele 3 ingredinte pentru o viata bogata, linistita si implinita.

Iubire, putere de a darui, intelepciune. Mai adaug rabdare, smerenie si exercitiul continuu de a invata sa fii liber, sa faci fata libertatii.

Cind un om incepe/incearca sa fie liber – in sensul definitiei lui Noica “neatirnarea de oameni si lucruri” – i se activeaza spaime si nesigurante.

Incercati sa oferiti libertate iubitilor, iubitelor voastre; daca nu se sperie ca nu-i sunati sa-i verificati ( gelozia e o forma de confirmare a iubirii pentru foarte multi), daca nu intra in panica pentru ca nu depindeti de ei, si daca si reversul in dreptul vostru e valabil (nu va geloziti, va simtiti in siguranta in relatie cind celalalt nu depinde de voi) inseamna ca iubiti pentru cum ESTE celalalt, nu pentru ceea ce ofera (emotional sau material).

Cu genul asta de relatie-legatura-conexiune cred ca poti sa construiesti pe termen lung pentru o viata bogata, linistita si implinita.

Pentru ca viata asta, cum o descrii tu, la capatul liniei nu poate fi decit in doi – sau in mai multi membri ai familiei (copii, nepoti).

 

***

mai spun in raspunsurile pentri Alex ca nu stim sa recunoastem fericirea desi ea e prezenta non stop, povestesc despre cum e sa te lupti cu mintea si trupul tau ca sa-ti depasesti niste limite si multe altele legate de linistea pe care poti sa ti-o gasesti pe dinauntru. Cum ziceam, nu cred ca ma voi mai intoarce vreodata la subiectele astea, dar mi-ar placea sa cititi si sa va ginditi o clipa la ce am scris, la ce cred.

cu siguranta nu sunt cea mai desteapta, cea mai inteleapta, cea mai cu experienta in/de viata, dar pentru mine lucrurile astea functioneaza si e o sansa (oricit ar fi de mica) sa va spuna si voua ceva.

il puteti citi aici.

multumesc

792
vintdespre o nevoie de singuratate

despre o nevoie de singuratate

prin 2007-2008, am avut la revista pe care o conduceam un dosar despre singuratati de multe feluri. povestile unor oameni care resimteau singuratatea ca pe o povara si care ascundeau mici drame.

in timpul sedintei de redactie cind fiecare a prezentat subiectul pe care-l gasise, am anuntat echipa ca vreau sa scriu si eu o poveste, personala, despre nevoia de a fi singur. reversul de la ce aveam in majoritatea povestilor.

n-a protestat nimeni, le eram sefa, ma lasau oricum sa fac ce vreau.

doar ca atunci cind am scris textul, dintr-una, organic (ceva f nespecific mie pt ca in general cind ma asez la scris stiu structura, stiu ce directie are textul si unde ajung cu concluzia, plus ca editez de multe ori)  si l-am dat secretarului de redactie, Ana Oprea care era psiholog de meserie, Ana a zis “nu poti sa publici textul asta, hai sa-l mai editam”. A scos multe dintre lucrurile care ar fi parut grele pentru oameni, m-a rugat sa adaug si partea mea sociala, activa, ca sa nu inteleaga lumea ca-s prea stranie:)

nu mi-am imaginat ca textul ala va avea impact, nici nu ma interesase ce impact urma sa aiba, voiam doar sa arat printr-o poveste reala ca sunt oameni care au nevoie, din cind in cind, de o forma de singuratate ca sa se regaseasca pe ei si sa se aseze ei in ei; numai ca dupa ce a aparut revista am inceput sa primesc mailuri de la regizori, actori, de la oameni pe care nu-i intilnisem niciodata. toti ziceau “si eu sunt asa”

nu mai am textul, iar revistele vechi se afla intr-un depozit departe de mine, dar in esenta vorbeam despre cit de mult timp aveam nevoie sa asez in minte informatiile si emotiile multe pe care le primeam zilnic, cum imi luam cel putin o zi pe saptamina doar pentru mine, in care nu vorbeam, nu socializam si cum imi afecta viata personala aceasta nevoie a mea de o anume singuratate.

astazi am primit un mail cu subiectul “ca tine” si era un link la un text.

The other day I heard a fun-loving morning show radio host say she needs to be in the house alone often in order to be civil.  Having someone in another room of the same house isn’t good enough.  She can feel them there.  I loved that she said that because I am the same way.  Also, she’s a highly visible and outgoing personality, yet she still requires time to herself (completely) in order to carry on as a decent human being. Introverts are not all recluses hanging out in dusty homes with cats and classic books (not that there’s anything wrong with cats and classic books;). We get out and rock it, but then we need to withdraw from that buzz because if we don’t we will feel like an overdone steak, no life, no juice.

(…)

That hurt is there in adults’ eyes too. They don’t understand how one day we can spend every waking moment with them working, conversing, giggling, creating, smooching, etc. and the next we want to watch Downton Abbey by ourselves. They want more of the high-energy or deep listening us, but unfortunately that fun dear girl or guy can grow fangs or grow weepy if pushed to be out-going and devoted for too long.

Our brains process everything so deeply it’s tiring. We need time to live in our inner world. We need to recoup bubbly energy by visiting our thoughts, creativity and feelings. We need to go internal in order to express ourselves generously externally.  Solitude expands us (and everyone really). It makes space within us so that we can take in more from the outside.

 *

astazi nu mai sunt chiar asa cum scriam in textul din revista, adica m-am mai educat sau au avut rabdare altii cu mine si m-au imblinzit. compensez nevoia de a fi singura din cind in cind cu lungi plimbari prin parc, aproape zilnice, ca sa-mi asez gindurile, dar in continuare una dintre cele mai mari placeri ale mele (pe care mi-o duc la capat din ce in ce mai rar, din pacate) e sa stau cite o zi fara sa vorbesc, fara sa socializez cu nimeni.

si sunt sigura ca sunt multi ca mine, tocmai de asta am scris din nou despre acest subiect. poate va regasiti.

intregul text primit pe mail e aici

861
shutterstock_161103986to do list

to do list

m-am intors la munca si, evident, am inceput cu un “to do list”, unele lucruri de facut pe termen scurt, altele pe termen mediu si unele de urmarit pina catre sfirsitul anului.

nu e vorba de rezolutii – nu cred in rezolutiile de inceput de an, ci in rezolutiile din zilele in care te prinzi ca poti sa faci mai mult, pt tine sau pt altii; de data asta, e vorba de planning de business ca sa pot sa fac lucruri coerent.

in timp ce imi faceam planningul, suna o prietena,ma intreaba ce fac, ii explic ca imi asez lucrurile in ordine pe termen mediu acum cit am mintea libera pentru ca de miine muncesc, o sa ma ia valul lucrurilor de rezolvat si e bine pentru mine sa ma mai intorc din cind in cind la lucrurile pe care eu le doresc pentru mine, nu ce ma pun/ roaga altii sa fac.

contractele/ propunerile de business pe care le primim sunt rezultatul perceptiei oamenilor despre munca noastra declinata in nevoile lor. daca am face doar ceea ce ne solicita altii, ne-am departa incet incet de la ceea ce suntem noi.

de asta, eu am o regula nescrisa, dar respectata, ca la fiecare 3-4 luni sa creez un proiect care sa ma defineasca pe mine, sa-mi apartina integral si sa consolideze ceea ce vreau eu sa fiu/invat/fac.

dupa ce incheiem conversatia, imi trimite acesta fotografie cu mesajul “tu, la 70 de ani”

da, probabil ca si la 70 de ani voi face to do list cu lucruri, dar unde gasesc eu un domn care la anii aia sa mai citeasca ziarele?!

foto de cover “to do list via shutterstock

 

 

606
mihaela marin2014, bine ai venit. astept 2015:)

2014, bine ai venit. astept 2015:)

in delta, cind barcile/salupele se intilnesc pe canale isi reduc viteza. unda de energie pe care o transmite apa, valul care se face de la viteza cu care trece o barca, poate rasturna cealalta barca, asa ca incetinirea e un semn de protectie si de respect. si pentru ca incetinesc, oamenii din barci au timp sa se salute. mai ales ca se vad rar.

*
2013 e primul an in care nu am facut un bilant detaliat, pe luni, cu amanunte de culise, pe blog de la ce a fost.

a fost un an bun.
am luat premii pentru munca mea, am facut parte din juriile unora dintre cele mai importante competitii din tara si-am schimbat putin (in bine, sper) viata unor scriitori, actori, studenti, jurnalisti cu deciziile privind premiantii.
am fost implicata in organizarea (in partea de comunicare) a unora dintre cele mai importante evenimente culturale ale anului (fest international de teatru de la sibiu, fest anonimul, campania UNITER artisti pentru artisti), am trainuit – la TIFF- actori cum sa comunice mai bine.
una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele din 2013 e faptul ca, impreuna cu Tiberiu Mercurian, am schimbat ceva in Sibiu pentru totdeauna. si-mi place mult pentru ca iubesc Sibiul, dar si pentru ca oamenii nu vor afla cum de s-a schimbat un anume loc care o sa-i bucure multi ani de acum incolo.:)
am lucrat pentru si cu VUNK in proiecte minunate si gasca de nebuni simpatici de la Sublime (compania care manageriaza trupa VUNK) m-a facut de multe ori sa fiu foarte mindra ca-i cunosc si lucrez pentru ei.
am vorbit in conferinte si-am incercat sa spun, pe limba mea, despre lucrurile in care cred, sperind ca asta ii va ajuta si pe altii sa mearga pe drumul lor cu hotarire si rabdare.

doar ca in reportofon sunt interviurile de la cel putin 8 povesti care asteapta sa fie transcrise de luni de zile. in draft sunt alte citeva articole neterminate. iar pe drum sunt niste prieteni cu care n-am vorbit la fel de des ca in anii trecuti si niste lucruri-situatii-intimplari -povesti-amintiri aminate sau abandonate.

iar 2014 va fi probabil unul dintre cei mai aglomerati ani cu care m-am confruntat pina acum.
stiu ca o sa fac proiecte frumoase care o sa ma bucure si de care o sa fiu mindra, ca o sa-mi implinesc cel putin unul dintre visurile mele mari.
dar la fel de bine stiu ca o sa traiesc in viteza, cu disciplina si cu un timing perfect calculat al fiecarei zile pentru ca altfel n-am sa pot sa duc la bun sfirsit multele puncte de pe to do list.

astazi vreau doar sa le multumesc celor care au incetinit barca lor ca sa ma lase (si) pe mine sa trec. pentru ca reducindu-si viteza cu care au mers pe linga mine, am avut timp sa-i salut si sa-i mai vad din cind in cind. si pentru ca, incetinind, nu ne-am scufundat.

sa va fie bine si sa ne auzim fericiti si linistiti pe 1 ianuarie 2015

*
fotografie de Mihaela Marin (poate cel mai linistitor si mai emotionant loc din Delta, acolo unde Dunarea se varsa in Marea Neagra)

707
shutterstock_151321298o urare de Craciun: never ever give up

o urare de Craciun: never ever give up

stiu ca se ureaza cu sarmale si veselie, cu cozonaci si cadouri, dar…

mai stiu ca obisnuiesc sa urez in fiecare an sa simtiti, sa fiti atenti la ce e in jurul vostru si sa lasati gindirea deoparte ca sa traiti cu sufletul. pentru ca “daca nu simti, n-are niciun rost”, cum zice o doamna dramaturg (Sarah Kane), daca nu faci din credinta orice mic lucru pe care-l ai de facut, n-o sa te bucure chiar daca o sa-l duci la bun sfirsit.

si e un frumos exercitiu sa inveti sa simti lucrurile si faptele.

( e amuzant chiar si pentru mine ca perseverez sa fac aceasta urare. iata cum arata ea in 2011 si in 2012 :) )

anul asta mai fac o adaugire, dintr-unul dintre darurile speciale pe care le-am primit de Craciun. Alina Jantea de la DC Comunication mi-a facut urarea asta. “Never ever give up”

luati-va 15 min si ascultati povestea lui Diane Nyad care la 63 de ani a traversat inotind oceanul din cuba in america. o performanta pe care niciun alt sportiv nu a reusit sa o faca, la nicio virsta.

e poveste despre cum sa te lupti cu ego-ul, cum sa lupti cu mintea si trupul tau, cum sa-ti urmaresti visurile si sa intelegi cu fiecare celula a creierului si corpului tau ca atunci cind iti implinesti un vis nu e doar despre a detine/obtine ceva, ci si despre cum te-ai transformat pe drumul pe care l-ai parcurs pina ti-ai indeplinit visul.

e despre victorii, dar si despre cum sa fii parte dintr-o victorie fara sa fii tu in fata.

15 minute care vor fi ca si cum l-ati intilnit pe Mos Craciun care traieste pe dinauntrul vostru

sa aveti intelepciune, rabdare, iubire si sa luptati ca sa va impliniti visurile.

never ever give up

si sa continuati sa invatati sa va struniti ego-ul. e ceea ce va doresc (si imi doresc) zilele astea si in oricare alta zi din an.

Craciun bun si cald.

foto via shutterstock

975
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!