unul dintre cele mai prestigioase topuri de sfirsit de an, Village Voice Film Poll, le detine si pe Mirela Oprisor si Maria Popistasu pentru interpretarile din Marti, dupa Craciun.
In clasamentul realizat cu participarea a aproape 100 de critici de film americani, Mirela Oprisor se afla pe locul 13 ( cu 13 nominalizari si 5 critici care au desemnat-o cea mai buna actrita a anului) – depasind nume precum Mia Warlikovska, Michelle Willliams, Ellen Barkin, Jodie Foster sau Natalie Portman-, iar Maria Popistasu se afla pe locul 39.
pe locul intii in clasamentul celor mai bune actrite este Anna Paquin pentru rolul din Margaret.
in clasamentul celor mai bune filme ale anului avem tot doua mentionari : Marti, dupa Craciun (Radu Muntean) locul 23 si Autobiografia lui Nicolae Ceausescu (Andrei Ujica)- locul 25.
de astazi aveti treaba in cinematografele Studio si MTR; puteti vedea filmele de la Cannes, dar si revedea filmele romanesti care au facut istoria “noului val de cinema” cu bonus track – scurt metrajele de studentie ale regizorilor.
incepe Les Films de Cannes a Bucharest,festivalul creat de Cristian Mungiu si echipa lui, asa ca un semn de multumire pentru publicul roman care mai merge la film: daca tot merge, sa si primeasca ce-i mai bun.
nu stiu ce program aveti daaaaaaaaaaaar, neaparat, dar chiar neaparat trebuie sa vedeti Arirang al lui Kim ki Duk si La piel que habito al lui Pedro Almodovar . primul e miine de la 20.30 la studio, al doilea duminica la aceeasi ora, acelasi cinematograf.
ne vedem acolo, pentru ca nici eu nu le-am vazut si le astept cu foarte mare nerabdare.
mai jos tot programul festivalului, ca sa stiti ce si cum, dar mai ales unde:)
Program Les Films de Cannes à Bucarest
Vineri, 14 octombrie
Cinema Studio
13.00 – „Înainte de micul dejun” (1995, 15’)
„Marfa şi banii”, regia Cristi Puiu (2001)
15.00 – Calup de scurtmetraje româneşti premiate la Cannes
18.00 – „Hors Satan”, regia Bruno Dumont (2011)
20.30 – „Habemus Papam”, regia Nanni Moretti
NCRR
14.00 – „Flandres”, de Bruno Dumont (2006)
16.00 – „L’Humanité”, regia Bruno Dumont (1999)
19.00 – „Ea” (1994, 7’)
„Marţi după Crăciun”, regia Radu Muntean (2010)
23.00 – petrecere cu Nea Vasile& Taraful de la Mârşa, Clubul Ţăranului
Sâmbătă, 15 octombrie
Cinema Studio
11.00 – „Ea” (1994, 7’)
„Marţi după Crăciun”, regia Radu Muntean (2010)
13.00 – „The Tree of Life”, regia Terrence Malick (2011)
15.00 – dezbatere „The Tree of Life”
16.00 – „La vie de Jésus”, regia Bruno Dumont (1997)
18.00 – „Michael”, regia Markus Schleinzer (2011)
20.30 – „Arirang”, regia Kim Ki-duk (2011)
NCRR
11.00 – „Drive”, regia Nicolas Winding Refn (2011)
13.00 – „The Red Thin Line”, regia Terrence Malick (1998)
16.30 – „Hors Satan”, regia Bruno Dumont (2011)
19.00 – „2Pasolini” (2000, 12’)
„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, regia Andrei Ujică (2010)
23.00 – petrecere cu Nightlosers & Elvis Romano, la Clubul Ţăranului
Nu iubesc Romania in felul in care zic colegii mei pe la televizor.
Nu cred nici in ideea de patriotism.
Uneori ideea asta e exprimata prin “sunt mindru ca traiesc/m-am nascut in Romania”. Daca ma nasteam in Coreea de sud as fi zis ca sunt mindra de tara mea? Sau prin cine stie ce trib african?
*
Inca mai am sechele pentru ca profesorii mei m-au mintit la scoala spunindu-mi ca am fost un popor care a luptat cu dirzenie in fata cotropitorilor. Ba pardon, am avut victorii cit sa incapa pe degetele de la miini si, chiar si alea, au tinut 2- 3 zile maxim.
Nu-mi iubesc tara pentru peisajele uimitoare si minunatiile pe care natura le-a facut pe aici. Da, e adevarat mi se taie de multe ori respiratia cind merg pe valea Oltului, pe Transfagarasan sau cind ajung in cine stie ce poienita, dar… Am vazut in alte colturi de lume lucruri cel putin la fel de uimitoare si n-am fost mindra de tara lor, m-am bucurat de ele, intr-un mod cit se poate de egoist, savurind momentul.
Cred ca patriotismul exprimat prin “mindria ca inca un roman a luat o medalie, un premiu, o certificare internationala” e doar o satisfacere a uneia dintre frustrarile noastre: sunt unii – de-ai nostri – care pot face ceva ce noi nu putem face si care reusesc in lume… iar noi proiectam pe reusita lor, hranindu-ne orgoliul din ea.
Pentru ca doar asta facem: ne hranim ogoliul propriu; nu ne ducem sa-I facem cadouri campionului, nu-i dam nimic la schimb pentru ceea ce el ne da, la nivel emotional.
*
Nu iubesc Romania, dar iubesc si admir multi oameni de aici.
Iata unii dintre ei.
Familia Petre – proprietarii hotelului Carol Parc care s-au intors de la New York ca sa construiasca aici. au facut un hotel care a ajuns in ghidurile lumii, dar au construit si sustinut si multi muzicieni/oameni de cultura. Fara sa apara la televizor pentru asta.
Diana Stoleru (plus gasca de zine) care au facut anul asta minuni reusind sa uneasca o tara intreaga pentru o cauza, cea a lui Daniel Raduta.
Liana Buzea care impreuna cu echipa ei a scos multe zeci de mii de oameni in strada, sa voluntarieze facutul curateniei publice in campania Let’s do it Romania
Dragos Bucurenci care a transformat voluntariatul intr-o forma de educatie.
Tudor Chirila care si-a depasit de mult nivelul de solist de trupa rock dupa care ofteaza fetele, transformindu-se nu doar in model pentru o generatie, ci si in “constructor emotional cultural”; Cruciada Culturii e cel mai bun exemplu.
Pumnul de regizori care fac lucruri incredibile in teatru sau film cu mijloace financiare minuscule ( Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Tudor Giurgiu, Radu Afrim, Andrei Serban, Andrei Ujica) si actorii care-i ajuta sa faca asta ( Vlad Ivanov, Marius Manole, Mirela Oprisor, Victor Rebengiuc)
*
Ii stiu pe toti oamenii astia, de asta i-am numit aici – si-as mai fi putut numi citeva zeci -, toti au ceva in comun.
Oamenii astia, in orice tara s-ar fi nascut, ar fi fost deasupra mediei, ar fi iesit la suprafata precum uleiul pus in apa. Pentru ca au perseverenta, au inteligenta, au talentul care-i face sa iasa in fata. Fiecare o face in felul lui, cu resursele lui, dar cu credinta ca trebuie sa duca lucrurile la bun sfirsit in cel mai bun mod in care pot ei. N-are legatura cu expunerea publica, toti au ajuns cunoscuti pentru ca rezultatele lor au iesit deasupra mediei. Si, sunt sigura, ar putea face asta in orice colt de lume.
N-are cum sa fie mindria noastra ca ei sunt romani, cum nu ne putem mindri (daca suntem onesti) cu faptul ca Alina Pogras (gimnastica) sau Radu Voina (antrenorul echipei nationale feminine de handbal) sau Simona Alexandru (scrima) au devenit campioni mondiali anul acesta. Nu e meritul tarii si nici al nostru.
Dar asta nu ne impiedica sa ne bucuram de succesul lor.
*
Cind eram mica, mamaie – femei simpla de la tara – mi-a explicat ca o candela, ca sa arda mult si bine, trebuie sa aiba o combinatie potrivita intre cantitatea de ulei si cea de apa.
Oamenii astia ( si multi altii) sunt uleiul care iese la suprafata, cu ajutorul lor, restul – marea de oameni “de apa” – tin in viata o flacara pe care unii o numesc patriotism.
Imi pare rau, eu nu iubesc Romania; iubesc niste oameni care, din intimplare, locuiesc sau s-au nascut aici.
in seria avanpremierelor tabu, am vazut luni Autobiografia lui Nicolae Ceausescu impreuna cu bloggeri, consultanti de politica interna/externa.
mi-era teama de reactia publicului la Q&A pentru va filmul are 3 ore si ma gindeam ca toata lumea rivneste dupa aer curat sau tigari.
ei bine, s-a stat in sala inca o ora si 40 de minute, cu toata lumea fascinata de dl Andrei Ujica.
a doua zi aveam mesaje care mai de care mai simpatice
“cel mai tare dintre regizorii care au fost la vizionari”
“ii invidiez pe elevii lui, mi-as dori sa-mi fie si mie profesor”
“as fi stat toata noaptea sa-l ascult”
si tot asa… fiecare mesaj, un motiv de bucurie pentru mine
*
eu am vazut prima data Autobiografia, la Mobra film pe un computer cu ecran mare… am stat nemiscata in scaun si, de la partea contemporana mie, am suferit intens. realizam pas cu pas cit de tare ne-a schimbat la cap comunismul si cit de mult vom mai avea de suferit.
atunci, la prima vizionare, tot ceea ce am remarcat din punct de vedere stilistic a fost “ce misto e construit, am stat trei ore atenta si nu m-am plictisit”
l-am revazut luni, odata cu invitatii mei bloggeri, si-am constatat ca iar nu m-am plictisit, desi mie nu-mi plac filmele lungi si sunt – de obicei – fara astimpar in scaunul de cinematograf.
de data asta, m-a fascinat constructia, iar cind domnul Ujica a venit si ne-a povestit – cu sufletul pe tava – cum si-a construit filmul, care au fost reperele emotionale si unde si-a propus sa impinga limitele cinematografiei … s-au aprins felinarele pe strada mea…
stiam de ce-mi placuse intuitiv si de ce ma captase in ciuda duratei sale.
*
zic sa mergeti sa-l vedeti:
e dur – pentru ca e o parte din istoria pe care am trait-o… si nu ne putem detasa de ea…
e socant – pentru ca la sfirsit va e mila de Ceausescu
si
e pe long term – pentru ca va mai trece o vreme pina cind, detasati de intimplari, veti degustra partea stilistica; rafinamentul constructiei, limitele artisticului unite cu ale documentarului pe un fir subtire care – din fericire – are sens.
dar… e unul dintre cele mai bune filme pe care le-a dat romania vreodata. iar copiii nostri, care vor avea norocul si abilitatile pentru a studia cinematografia, vor invata – cu siguranta – la scoala despre acest film.
vineri seara Isabelle Hubbert a stat fata in fata cu Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Andrei Ujica, Monica Birladeanu si o multime de alti oameni din industria filmului sau a fotografiei.
Era la inaugurarea unei expozitii care o avea in prim plan. 170 120 de portrete cu ea, realizate de zeci de fotografi faimosi.
Acolo in fata noastra parea ca o umbra: delicata, fragila, filiforma si extrem de mica…
In primele minute ale intilnirii ei cu publicul, s-a aparat cu miinile incrucisate la piept de avalansa privirilor din jur. Cind domnul Oroveanu a inceput sa vorbeasca cu multa emotie despre ea, s-a relaxat si s-a emotionat putin. Avea in fata pe cineva caruia ii era mai greu decit ei sa fie in public.
Iar la aplauze, lungi si intense, s-a rusinat. Dupa citeva clipe cind aplauzele continuau, n-a mai stiut cum sa reactioneze. Si inceput sa dea din cap a multumire cu o privire incurcata pe chip. Pret de 10 secunde.
In acele secunde am inteles de ce fotografii lumii sunt fascinati de chipul asta care nu e nici frumos, nici spectaculos.
Pentru aceste 10 secunde ar fi meritat sa fiti acolo.
Expozitia Isabelle Huppert 170 120 de portrete este deschisa la Sala Dalles pina pe 25 iunie.
